va multumesc de comentarii dragelor. capitolul este necorectat :">

Chapter 5


Rup imbratisarea calduroasa a mamei si ma intreb unde o sa dormin in seara asta. Trebuie sa-mi gasesc urgent o slujba, de unde o sa-mi castig painea, pentru ca fara bani, „nimic” scrie pe fruntea mea. Avand in vedere ca sunt inca eleva nu pot sa am o slujba banoasa. Of! Mai bine las totul sa vina de la sine. Poate da si peste mine norocul.

O iau pe mama de mana si o iau la pas. Plimbandu-ne pe aleea marginita de panselute ajungem la gura fantanii care reprezinta punctul de intersectie a patru alei. Pe marginile fiecarei alei, din 2 in 2 metri sunt bancute frumos lacuite pe care stau fara nici o grija copii alaturi de parinti sau de bunici. Mie mi-a mai ramas doar mama. Si pentru ca e singurul sprijin pe care-l mai am, trebuie sa am grija de ea, sa-i arat iubirea si sa nu o dezamagesc.

Ma uit la ea fara a ma observa si ii vad tristetea, chiar daca nu vrea sa o arate. Imi plec capul si ma intreb ce e de facut acum? La scoala nu ma pot duce intr-o pijama. Probabil colegii m-ar porecli „Stafie” . Cu ce sa incep? Vreau sa merg la scoala, dar nu am haine, carti sau rechizite, vreau sa muncesc, da’ de unde post . In momentul de fata cel mai important e un acoperis deasupra capului.

Cat am colindat eu prin orasul asta, sa nu fii vazut vreo baraca? Haide Sakura, gandeste-te ! Ma opresc si-mi pun mainile-n san, incercand sa-mi reamintesc toate casele pe care l-am vazut. Nici una nu parea a fii parasita. O baraca. Haide creierasule adu-ti aminte! Incep sa-mi frec mainile, iar inima incepe sa bata mai tare, in speranta ca voi gasi prin amintirile mele vreo casa parasita. Imi pun mainile la tampla si ma masez usor, inchid ochii si reactualizez plimbarile de seara. Pentru ca atunci am vazut intreg orasul, si nu mi-a scapat nici cea mai mica, sau cea mai mare locuinta a unui om.

Stiu! Cum de nu m-am gandit mai devreme. Printre blocurile din cartierul lui Naruto este o casa parasita, de moda veche, doar cu doua camere. Am intrat in ea toamna trecuta cand se pusese o ploaie racaroasa si m-am adapostit.
- Mama, stiu unde vom locui, spun eu entuziasmata, pentru o perioada de timp, adaug apoi.

Ii spun mamei unde este localizata noua noastra casa si nu reactioneaza nici cum. Stiu ca nu o sa fie confortul din mareata noastra vila, dar e mult mai bine decat dormitul pe strada. Mie una imi convine, nici nu am cerut mai mult. Tot timpul se incepe de la 0, nu de la -1 sau 1. Eu personal am fost crescuta in puf, nu am dus lipsa de nimic. Am 16 ani, dar daca cineva nu m-ar cunoaste si ar vedea cat de neindemanatica sunt, mi-ar da 3 ani. Sunt un nimic in casa omului. Habar n-am ce-i aia stergere de praf sau mancare gatita.

Intr-un fel nu e bine sa ai atat de multi bani incat sa dai pe afara, pentru ca te neglijezi pe tine insati. Iti angajezi servitori care fac totul in casa, iar tu iti pierzi indemanarea, incetand sa mai faci ceva. Asa s-a intamplat cu mama. Inainte era o buna gospodina, dar la venirea servitorilor si-a pierdut indemanarea si a devenit fudula. Iar eu? Eu sunt invata sa mi se dea totul pe tava. Si sunt sigura ca o sa-mi fie greu sa locuiesc in casa aia parasita, probabil plina de panze de paienjeni, praf si mii de lucruri putrezite.

Ce incerc sa va zic este ca eram o tipa de bani gata, un fel de pitipoanca, o fata inganfata, cu aere in cap, care-i trata pe toti precum slugile ei de acasa care ar injura-o dar nu-si permit. Habar n-am cum mi-am deschis ochii, si cum mi-au disparut figurile din cap, dar ma simt demna de orice lucru. Simt ca pot invinge pe oricine, ca pot trece peste orice. E ca si cum as fii fost reimprospatata.

- Ia te uita ! exclama surprinsa o voce pitigaiata. Sa vezi si sa nu crezi. Sakura Haruno, cea mai populara fata, cu cele mai tari haine ajunge sa fie imbracata intr-un cearceaf de unica folosinta. Asta-i o bomba in presa Karin CanCan.
- Nu exista cearceafuri de unica folosinta, poate doar in mintea ta, si da ! Ce sa vezi! Pupaza peste colac. Acum nu am chef de tine roscato, asa ca pot sa-i dai cu praf de mers.

Nici nu vreau sa-i mai ascult trancanelile asa ca plec. Karin asta m-a calcat pe nervi din clasa a 4-a, cand a incercat sa mi-l fure pe Sasori. Acum insa, acel mic copil, cu par de foc si obraji imbujorati, s-a transformat intr-un pervers notoriu. El a violat cele mai multe fete. Dar de ce sa numim viol acel „act” cand partenera de s.ex opus dorea cu ardoare ca „actul” sa aiba loc ? Unele din fete nu au fost violate, pentru ca si ele doreau dragotea la fel de mult ca si Sasori, dar alte domnite au ramas socate pe viata din cauza brutalitatii roscatului.

Si iat-o ! Un zambet larg imi picteaza chipul albicios iar palmele incep sa se atinga in ritm alert frormand un ropot de aplauze. Bratele mele imbratiseaza trupul firav al mamei, care pare a fii destul de surprinsa. Ii spun ca locuinta din fata va fii noua noastra casa. Bucuria ce o simt nu o pot descrie. Simplul fapt ca am gasit un acoperis deasupra capului ma bucura. Acum am destul timp sa analizez aceasta casa ce este frumos marginita de un gard taranesc din lemne vopsite in alb. Are o mica alee care duce la intrare unde ne asteapta o usa maro, veche. Acea alee desparte doua bucati de pamant unde se plantau legume si flori. Casa este vopsita cu o nuanta de albastru, dar cu timpul a devenit gri, deoarece s-a cojit si a ramas doar ziditura.

Pasesc sfioasa pe podeaua plina de praf si inchid usa imediat ce intra si mama inauntru. Un scartait zgomotos sparge surdina ce domneste in incapere iar un paienjenis apre de nici unde in fata mea. Raman pur si simplu perplex iar in secunda doi ies afara din casa incepand sa urlu ca descreierata, trantind usa in urma mea. Incep sa alerg de colo-colo si nu-mi vine sa mai stau in loc. Am impresia ca acea mica insecta inca ma urmareste. Nu suport paienjenii.

- Domnisoara Sakura Haruno, nu stiam ca va este frica de un mic „nimic”. spune Doamna Haruno Misaki, care se pare ca face haz de necaz.
Imi place atmostefa asta. Mama este mult mai apropiata de mine, este o relatie mai stransa intre mama si fiica, pierderea tatalui ne-a apropiat mult si mie mi-a deschis ochii. Chiar si mort, tata are un efect bun asupra mea.

Incerc sa uit de pajanjen si afisez si eu un mic zambet inchizandu-mi ochii. Iar la deschiderea acestora inca un „parazit” ma lasa perplex.

Bună scumpo!
Scuza-ma ca am ajuns atat de tarziu pe la ficul tau, insa lenea asta, nu-mi da pace deloc.
Asa...revenind la capitol.
Mi-a placut enorm de mult. Actiunea nu este deloc grabita, dialogul nu este deloc sec, iar despre descriere ce sa mai zic? Imi place la nebunie. Descri in asa fel incat sa nu plictisesti omul, ci sa il faci sa citeasca din ce in ce mai mult. Ar mai fi mult de zis, insa nu prea am dispozitia necesara acum, oricum ar fi numai cuvinte de lauda, pentru ca ai un talent nemaivazut, sincer.
Ei bine scumpo, eu te-am pupat si a...vroiam sa te rog sa ma anunti la urmatorul capitol.
See ya!:D