Buna! Am inceput si eu un fic in colaborare cu prietena mea cea mai buna si colega mea de banca I*love*squirrels. Am plecat de la o idée care era total diferita de asta..apoi am ajuns la alta care era si aia mult mai diferita pana am ajuns la asta! Noi speram sa va placa si nu stim daca mai este o idée asemanatoare pentru ca nu am ajuns pe la toate ficurile voastre insa daca este noi va rugam sa ne spuneti si noua:D

Capitolul I:
Sakura POV:

Si acum il simt, il aud si imi trece prin toate incheieturile. Acel sunet incomparabil dar totusi atat de familiar care imi facea tot trupul sa imi tremure blajin intr-un vals unic. Acel sunet care m-a sedus prin doar cateva note. Mi-e dor sa-l ascult, sa simt cum imi strapunge inima si mi-o omoara usor. Atat de profund, atat de sublim, acel clinchet care imi dezbraca usor inima disecata de ganduri stravechi. Eram eu, o fata nu tocmai normala, pe nume Sakura Haruno, care avea, practic, 19 ani, dar cu o inima vesnica de copil. Parul meu functona ca un magnet subjugand privirile tuturora, iar propriile mele smaralde ar fermeca si cel mai temut inger. Si de cine nu ma pot despartii nici gand? Doar de un sunet, pe care inca il simt si mi-a ramas intiparit in suflet. Am nevoie de el, pentru a-mi hrani golul din inima mea singuratica.

~**Flash back**~

Stateam sub luna protectoare si lasam apa marii sa imi umezeasca calcaiele in timp ce descifram mesajul stelelor si il redam in caietul meu. Iroseam cerneala in acele versuri despre acel sentiment numit dragoste care in lumea mea nu se cunoaste, despre un acela care nu exista, dar il cunoaste Luna. Luna, care reflecta mereu in oameni tandrete si iubire, de ce nu este posibil sa mi se intample si mie un asemenea lucru mirific? Dormeam treaza in povestea mea fictiva pana ce am auzit. Credeam ca raiul a coborat in acea secunda peste mine. Urechea mea isi racorea simtirea umezita de acea apa sarata. Era ca si cum m-asi fi trezit dintr-o moarte crunta, din focul arzator al iadului. Nu auzeam numai cu urechea, ci si cu sufletul care dansa in paradoxul dintre fictiune si adevar. Nu stiam daca este doar un sunet sau soapta lui Dumnezeu care marturisea uimirea unui inger intr-o lume plina de pacat. Era acel sunet venit de la un instrument atat de sublim, care avea ca partitura cerul instelat ce sugera o insiruire infinita de note muzicale. Era venit din inima stancii ce avea ca popas locul din spatele meu, dar nu, provenea din spatele ei, din locul in care acel cantaret emana atata caldura cat puteai sa aprinzi intreg Universul.

Am pornit incet, neincrezator, spre locul sfant din care iesea acel sunet divin. Era un baiat, insa numai Luna ii cunostea adevarata identitate pe care el o ascundea in spatele acelei stanci, obosita de atata meditat la problemele oamenilor si nu numai. In timp ce incantatoare rapsodie se oprise, o stea a cazut in marea involburata incercand sa o invite pe aceasta la minunatul vals vienez. Eram acolo, incercand sa deslusesc ce se afla dupa acea masca luminata sfios de mandra Luna.

-Cine este acolo? Spuse acea voce autoritara, dar totusi atat de blanda la atingerea urechii mele, transmitand o mare curiozitate si un gram de frica fiinca fusese descoperit.
-Scuza-ma, nu am avut intentia de a te speria, spun eu incercand sa-i captez mai mult atentia individului.

Ma apropii sfios de locul din dreapta strainului care parca ma striga cu indiferenta lui. Stateam langa el acum, langa acela care purta o masca din care i se vedeau doar ochii. Acei ochi negri, mai negri ca cerul care si-a lasat la o parte treburile pentru a ne privi pe noi. Isi hranea acea privire profunda sorbindu-mi incet si sigur trupul meu ud de la acea mare care acum si-a linistit gratioasele valuri pentru a ne auzi mai bine soaptele timide. Pentru noi, acela era centrul Universului, locul in care Luna poposea deasupra, iar Soarele incerca sa o alunge cu privirea ei arzatoare. In acel moment acea bila alba isi va lua adio de la aceasta bucata a lumii insa o asigura sa se va intoarce, dar acum trebuia sa plece. Se facea dimineata.

Era ca si cum ne cunosteam de o vesnicie. Alaturi de el inima mea parca zburda alaturi de incantatorii caluti de mare, scumpii si dragii mei prieteni. Trebuia sa plec, insa nu fara sa ii adresez o ultima intrebare acestui tanar necunoscut.

-De ce porti aceasta masca? Intrerup eu acea liniste care nu putea fi zdrobita, dar vorbele mele au invins.
-Nu este treaba ta!

A fost un raspuns rece ca marea in timpul iernii si nepasator ca valurile.

-Trebuie sa plec, spun eu si picioarele mele o iau la goana, lasandu-l pe el singur, alaturi de acel instrument maroniu, singurul care facea ca intre noi sa existe o legatura. Acum eram in apa, casa mea iubita, iar membrele mele inferioare, care acum un moment reprezentau doar niste simple picioare inalte, slabe si firave, acum erau transformate intr-o mirifica coada portocalie care a inceput sa se miste printre valurile marete. Si m-am dus, am plecat spre infinitul marii, cunoscut doar de mine. Oare ne vom revedea vreodata strain necunoscut? Sau voi fi pentru tine o fantasma uitata de-a lungul timpului?

~**End Flash back**~

Va urma.