~Capitolul 2~
Este rasaritul mai superior apusului doar pentru ca il precede cu o zi iar apusul precede rasaritul cu o noapte? Ar mai fi ziua fara noapte si rasaritul fara de apus, viata fara de moarte?

Cat de incoerent parea sa treaca timpul, invaluit in ceata uneori, cu imagini unice care se distingeau mai clar decat altele. Iar apoi, alteori, fiecare secunda era plina de inteles.

A jeli din cauza unui rău care a trecut şi s-a dus este drumul cel mai scurt pentru a atrage şi mai mult rău.
Pe un drum al durerei, in care tacerea este cuvantul de baza, mergea incet un sir negru de oameni pe fata carora cadeau incet cristale stralucitoare pline de durere. In fata erau doua siluete care se tineau stras in brate, incercand sa reduca din durere. Doua sulfete sfasiate de durere. In fata tuturor era cortegiul funerer in care era trupul neinsufletit al roscatei, imbracata intr-o rochie alba, si cu o umbra de fericire pe chip. Statea asemenea unei printese, care isi ducea somnul in cosgiugul din sticla dar, ea din acel somn nu avea sa se m-ai trezeasca niciodata. La umbra unui copac infrunzit, o silueta gratioasa, statea rezemata de trunchi. Ochii ei verzi de smaralde privea cerul innorat. Se gandea la ea, la sora ei, care se stinse la o varsta frageda. Nu accepta faptul ca ea nu m-ai era vie. Ca nu m-ai era cu ea. Acel suflet rebel care facea tot ce vroia, si se batea cu oricicine numai ca sa iasa ca ea.
Brusc pe chipul ei alb, ca zapada se prelinse o lacrima fierbinte. O umbra ii acoperea vederea. Fata isi ridica capul in sus, si da de silueta varului ei. O privea cald si compatimitor. Fata se ridica in picoare si isi imprejmui bratele de dupa gatul acestuia, strangandu-l puternic in brate. Numai pe el il avea acum, dupa ce sora ei nu m-ai exista.
-Sakura…
Fata isi scoase capul din camasa satenului, uitandu-se cu tristete la acel chip angelic care o strigase. O bruneta cu ochii lila, care o priveau cu duiosie si compasiune. Se lasa incet pe pamant, pe cand o cuprinse si ea in brate. Lacrimile ei incepusera sa cada m-ai profund, pe bluzele celor doi tineri. Trebuia sa se descarce, sa nu m-ai tina in ea, durerea care ii sfasia sufletul. Mainile celor doi ii inconjurasera talia, trangand-o spre trupurile lor.

Deodata fata simte pe umarul ei o mana calda. Se intoarce spre aceea persoana. O femeie de 35 de ani, cu parul roz pana la fund. Era eleganta, intr-o rochie din matase, neagra pana la genunchi, cu nste pantofi cu toc. Pe cap purta o palarie mare care se lasa incet intr-o parte. Ochii ei de un verde aprins, se uitau spre sufletul de copil, din bratele celor doi tineri.

-Cum indraznesti sa apari aici, dupa ce ne-ai abandonat? Din cauza ta, ea nu mai este printre noi.
Rozalia, scuipa acele cuvinte cu venin si ura, pe cand femeia isi lasa capul in jos. Plecase de langa ele la o varsta frageda, in care aveau nevoie de compasiunea si ajutorul ei. Venise sa-si indrepte aceea greseala, dar, nu m-ai era posibil. Una din ficele ei pretioase, se stinse din viata. Fata se ridica din bratele brunetilor pe cand se uita intens, la femeia care i-a dat nastere. Fara sa se gandeasca, din impuls, ii dadu o palma, ce ii intoarse fata. Langa ea se ridicara rapid cele doua trupuri in care isi evaporase durerea. Acestia se uitau la ea, cu uimire. O lovise pe femeia care ii dase viata. Rozalia o impinse puternic urmand ca apoi sa plece pe un drum izolat, fata de restul procesiuni.

Pasii ei erau singuri auziti, pe drumurile cimitirului. Mergea incet cu privirea goala. Ce se m-ai facea ea fara surioara ei, care mereu avea idei traznite, si nebunatice. Gandindu-se la acest lucru, nu observa cum corpul ei se izbi de cel al lunui baiat. Mainile lui agile ii cuprinsera rapid talia, impiedincand astfel ca trupul ei sa faca contact cu asfaltul. Fata il prinse de camasa, urmand ca apoi sa-si ridice privirea spre chipul lui. Ochii lui erau asemenea noptii fara luna, intunecati, dar, provocau curiozitate. Chipul lui era perfect, trasaturile lui impecabile.
Dar, deodata vocea lui suava o oprii din holbat.
-Esti bine?
Fata se uita la el, incurcata. Isi pierduse cuvintele. Nu putea sa spuna nimic, desi incerca. Intr-un final scoase un ,,da,, scurt si incet. Pe fata baiatului se asterne incet un zambet mic. Ea, isi ceru scuze, se elibera din bratele sale, pe cand se intorcea pe drumul pe care venise.

Seara, se lasa cu o briza rece pe pamant. Sakura, intra impreuna cu varul ei in casa, tinandu-si capul pe pieptul sau. Lacrimile i se uscasera pe chip. Aceasta isi lua ramas bun de la el, pe cand urca lent spre camera ei, de unde se duse la fereastra. Era o noapte fara luna, asa cum era ea fara Karin. In acel moment un astru ceresc cazu de pe cer, si Sakura isi promise ceva. O sa gaseasca vinovatul de moarte surori ei, indeferent de ceea ce trebuie sa faca.