Genul: drama, romance, psychological
Rating: fara
O sa pun si o descriere cand o sa mai inaintez in capitole.
Fericirea nu este în pas cu moda!
Nervi de hârtie
- Cochetăria…pe cât de mult o urăsc pe atât de mult o iubesc. Nu le înteleg si nu le-am înţeles niciodată pe fetete astea de vin cu chici de porumb pe post de păr pe la petreceri, etalându-şi totdata faţa brăzdată de coşuri, care mai de care mai odioase si gata să erupă. Şi nu e vorba că nu şi-ar permite. Cred că pur si simplu le e lene să se aranjeze, de vreme ce n-au vreo boalǎ care sa le împiedice. Crede-mǎ, cunosc cazuri destule! Nu înţeleg cum pot exista femei care să fie private de bunul gust. Bun gust de care, apropo, sunt private şi celelalte de la polul opus. Acelea de se dau cu kilograme de fond de ten şi sclipici albastru la ochi şi care poartă fuste cât palma indiferent de vârstǎ si evenimentul la care se duc.
- Dar de ce aţi spus mai devreme că urâţi totodata cochetăria ? Dacă vi se pare atât de vitală, de ce spuneţi că o urâţi ? mǎ întreba tânăra reporteriţă fixându-şi a treia oarǎ reportofonul pe masǎ. Privirea mea persiflantǎ, o intimida şi cǎuta probabil sǎ-şi facǎ de lucru cu ce gǎsea la îndemânǎ. Am observat asta de când ne-am întalnit pe holul redacţiei. Îşi ţinea mereu capul plecat atunci când privirile noastre se intersectau. Nu ştiu cum dracu se face sǎ am parte numai de indivizi cu personalitate în formare. Dacǎ s-ar fi deranjat, sǎ-şi prinda mǎcar, într-o coada, zulufii ǎia de îi gâdilau într-un mod evident de enervant corneea, şi-ar fi dat seama cǎ asta, ar presupune un oarecare efort si timp.
- Vezi tu...sǎ te aranjezi înainte sǎ ieşi din casǎ, presupune un oarecare efort voluntar si conştient, i-am replicat cu rǎutate accentuând cele din urma douǎ cuvinte.
- Şi nu prea e uşor sǎ faci asta zi de zi. Înţelegi?
Tânǎra se pierduse de tot. Se înroşise ca un mac, trecându-şi rapid mâna prin parul ciufulit, chinuindu-se sǎ-l mai dumnezeiascǎ în al doişpelea ceas. O priveam cu o plǎcere macabrǎ, precum un psihopat îsi priveşte victimele, dar totodata amuzantǎ, gata sǎ izbucnesc într-un hohot nepoliticos, când scârţâitul uşii îmi perturbǎ buna-dispoziţie. O figurǎ familiarǎ se strecoarǎ în cabina de machiaj, unde mǎ aflam eu şi timida reporteriţǎ, apǎsând nervos pe clanţǎ.
- Domnişoara Ilinca, n-aţi terminat cu interviul nici acum ?
Bǎrbatul, care arǎta cam de aceeşi vârstǎ cu mine, ar fii trebuit sǎ fie categoric iritat de întârzierea mea, însǎ îmi adresǎ întrebarea amuzat, judecând dupǎ apelativul folosit. Puteam întrerupe interviul când doream, aşa mi s-a spus, însǎ imi plǎcea prea mult show-ul ieftin al tipei cu reportofonul, ca sǎ o fac.
- Nu! De ce?
- Cum de ce? Mai ai de dat şi altele! Oamenii vor sǎ te şi vadǎ, nu doar sǎ te citeascǎ! Plus cǎ, mǎ gândeam cǎ te-ai plictisit aici şi cǎ ţi-ar prinde bine o scurtǎ pauzǎ, pânǎ la urmǎtoarea întâlnire cu presa.
Adevǎrul e ca la 31 de ani, tipul arǎta intr-un fel...Dacǎ adaugi unui bǎrbat înalt şi brunet cu ochi cǎprui, inteligenţǎ şi versatilitate, rezulta exact Sergiu. Se numǎra printre puţinele persoane care ştiau ce sǎ-mi spunǎ, ca sǎ mǎ determine sǎ fac un anume lucru. Ştia cǎ pentru binele meu, mai presus de orice, trebuia sǎ pun atenţia pe care o acord publicului şi ştia exact ce sǎ-mi zicǎ ca sǎ mǎ îngrijesc de acest aspect. M-aş fi îngrijit şi singurǎ, însǎ îmi cam furau ochii spectacolele ca cel al jurnalistei din faţa mea. Fǎrǎ prea multe pregetǎri, întrerup pe cât de amabil cu putinţǎ, interviul tinerei jurnaliste, adaugând însǎ dupǎ ce o vǎd ieşind pe jumatate din încǎpere, un ”şi mai pune mâna pe un pieptǎn” în loc de “la revedere”. Aceasta o şterse numaidecât. Privindu-mǎ întrebǎtor, Sergiu îmi propune apoi, o plimbare pe aleea din spatele cladirii, unde se afla un pǎrculeţ bine îngradit, ferit aşadar, de privirile vânzǎtorilor de poveşti de dragoste fictive, de prin tabloide.
........................................................................................................................................................................................................................................................
- Parcǎ nu erai aşa urâcioasǎ, îmi spuse chicotind.
- Parcǎ nu erai aşa critic, i-am retezat-o. Tânǎrul, cǎci pentru mine arǎta tânǎr pentru vârsta sa, îmi zâmbi ştrengǎreşte şi mǎ pofti apoi sǎ luǎm loc pe o bǎncuţǎ.
Era o vreme plǎcutǎ, tocmai bunǎ pentru plimbǎrile romantice ale adolescenţilor îndrǎgostiţi. Drept sǎ spun, mi-ar fi plǎcut sǎ colind Cişmigiul, ţinându-mǎ de mânǎ cu oricine ar fi fost disponibil sǎ mǎ asculte bolborosind, despre visele şi frǎmântǎrile mele şi sǎ tacǎ în tot acest timp. Sǎ se comporte ca şi cum aş fi fost singurǎ. Ăsta ar fi fost medicamentul ideal pentru starea mea de nervozitate de atunci. Brunetul de lângǎ mine pǎrea o alternativǎ de companie perfectǎ, însǎ începuse încet-încet sǎ-mi fie milǎ de el. Era de ajuns cǎ mǎ suporta în cadrul serviciului.
- Ilinca, spune-mi sincer, ce te supara pe tine aşa de tare, de urǎşti pe toatǎ lumea azi?
Nu ştiu de unde i se nǎzǎrise ideea asta, dar pǎrea destul de serios atunci când m-a întrebat. Nu uram pe nimeni, în schimb mǎ enervau toţi.
- Ce-ai domne? Vorbeşti de parcǎ nu m-ai cunoaşte! Ne ştim de când eram în liceu, Sergiu, ce naiba! Ştii foarte bine cǎ una din pasiunile mele, este sǎ mǎ amuz de neîndemânarea şi lipsa de experienţǎ de viaţǎ a unora!
- Ştiu, dar ai exagerat cu reporteriţa aceea. Şi mai ştiu cǎ abuzezi de aceasta pasiune a ta, când ai ceva anume. Asta te-am şi întrebat adineauri.
- A doua mea carte se lanseazǎ azi! Am emoţii. Sunt om şi eu!
Sergiu izbucni în râs, scǎrpinandu-şi fruntea şi privind, când la mine când la cerul acela, aglomerat de nori, pe care eu îl asemǎnam atunci cu o vatǎ uriaşǎ de zahǎr. Şi tare poftǎ îmi mai fǎcuserǎ atunci, norii aceia. Tânjeam la ei, precum ar fi tânjit un preşcolar. Ciudat pentru vârsta mea. Asta ar fi trebuit sǎ-şi imagineze copiii de 5 ani, nu o nou-lansatǎ scriitoare ca mine, care avea de dat probabil, cele mai importante interviuri din cariera sa, în ziua respectivǎ. Îmi fusese atât de greu, sǎ rǎzbesc printre mizeriile lumii mondene şi atât de greu sǎ ajung aici, încât teama de eşec, ma copleşise totalmente. Dacǎ nu l-aş fii cunoscut pe Sergiu, nu ştiu ce şanse mai aveam sǎ public aceastǎ carte.
- Tu eşti om, doar când vrei! Mai adineauri, erai un balaur cu şapte capete, mi-a rǎspuns râzând. Evident, cǎ îi plǎcea sǎ mǎ tachineze. Însǎ eu am preferat sǎ cedez şi sǎ afişez doar o strâmbǎturǎ în stilul caracteristic. N-a mai durat foarte mult plimbarea noastra, pentru cǎ cineva de la organizare m-a anunţat cǎ trebuie sǎ vin urgent în sala unde se va ţine conferinţa de presa, pe motiv cǎ nu ştiu ce protocol trebuie urmat. L-am urmat, lǎsându-l pe Sergiu singur în parc şi am ajuns dupǎ ce am urcat un munte de trepte, în faţa unei sǎli destul de mari şi destul de impunǎtor mobilate cât sǎ ma agite mai rǎu decât eram deja. Mâinile îmi tremurau groaznic, genunchii mi se înmuiaserǎ, iar pieptul îmi exploda.
- Domnule, nu vǎ supǎraţi, aş vrea sǎ...sǎ-mi recuperez poşeta! Nu-mi amintesc unde am lǎsat-o. Ah, s-ar putea sa fie in cabina de machiaj, unde am dat un interviu mai devreme.
- Domnişoarǎ, nu furǎ nimeni nimic de aici! Vǎ rog sǎ aveţi încredere în instituţia noa...şi cam asta e tot ce-mi amintesc din ce am auzit, pânǎ sǎ mǎ prǎbuşesc în faţa atâtor oameni importanţi şi în faţa unei oportunitǎţi imense pentru cariera mea. Tipic mie. Mai am sǎ cedez nervos în faţa Altarului, cǎ în rest le-am bifat pe toate: petrecerea de la majoratul meu, petrecerea de la majoratul prietenei cele mai bune, nunta unchiului din partea tatei, prima vizitǎ la dentist, venirea pe lume a nepoţelului meu şi bǎnuiesc ca şi la naştere tot aceeaşi reacţie am avut.