Love is in the music

~Capitolul 1~

Trecutul lasa urme adanci

Te intrebi cat va mai dura suferinta? Ei bine, aceasta doar vine. Pleaca cu greu, cateodata nicioadata. Tu trebuie sa suporti, sa urli in sinea ta, sa astepti ca macar unei persoane sa-I pese suficient incat sa-ti ofere, fie si in gluma, un umar pe care sa plangi. La un moment dat, ramai doar cu rabdarea si dorinta de a ramane la varsta frageda a copilariei, in care grijile nu te apasa, ci doar necazul unei jucarii pierdute sau lipsa unui prieten apropiat. Insa, Sakura Haruno, doar in acel timp indepartat nu vrea sa revina. Ea este exceptia de la aceasta regula. Nu-si doreste nimic mai mult, ci doar sa arda amintirile dureroase ale trecutului. Totusi, maturitatea ei e invincibila. De mult nu mai crede in unicorni roz ce umbresc planeta. Stie ca tot ce s-a intamplat va ramane infiripat in memorie pentru totdeauna…

Sakura’ Point Of View

“ Alerg neincetat prin fumul des, incercand sa disting macar un obiect care sa ma ajute sa localizez camera parintilor. Flacarile se tin scai de mine, dorind sa ma prabuseasca, dar eu nu renunt asa usor. Cu ultimele puteri ramase, mai fac cativa pasi si ii vad… Trupurile lor inflacarate, odinioara, de dorinta vietii, acum sunt de focul nemilos. Pielea lor devine, incet, incet, arsa complet. Ochii lor mari ma privesc fara emotie. Cad in genunchi, lasand miile de lacrimi sa-mi aline obrajii dogoriti. Pumnii mei mici se strang, odihnindu-se pe genunchii incordati. Durerea ma inconjoara, insa nu cea trupeasca, ci din contra. Incendiul provocat de un vecin care locuieste cu un etaj mai sus ma ocoleste cu buna stiinta, fiind prea ocupat cu cei ce mi-au dat viata. Privirea mi se indreapta in jos, nedorind sa mai vada cruntul peisaj. De aici, totul este negru.”

Ochii mi se deschid lenes, pe cand respiratia imi este accelerata. Inima imi bate mai tare, iar tot corpul este transpirat. Acelasi cosmar pe care il am de la varsta de cinci ani. Inca nu ma pot obisnui cu pierderea lor, chiar daca acum ma aflu intr-o familie iubitoare, de asemenea si bogata. Totusi, nici macar o singura data nu am profitat de noua mea statura sociala, fiind modesta dinainte de a-I cunoaste pe ei. Soarta ne-a rugat, parca, sa ne confruntam, iar ei, dornici de a avea inca un copil, chiar daca varsta de patruzeci de ani ii ameninta, au venit la umilul orfelinat in care ma aflam. Pot zice ca-mi uram viata de atunci. Toti cei mari gaseau motive sa se ia de mine, in special din cauza parului meu roz, asemenei florilor de ciresi. E adevarat, nu pot contesta ca este o culoare ciudata, dar pe Yuki o lasau in pace, iar culoarea ei de un mov pal parea mult mai diferita. Oftez, dorind sa las prin acest gest marunt totul in urma.

Ma ridic in capul oaselor, apoi, silentios, imi croiesc drum spre bucatarie. Fiecare pas pe care il faceam, dorea sa fie cat mai lin, dar aceasta este o casa mare, dotorita faptului ca mai am doi frati, care m-au dorit de la bun inceput. Imi clatin capul, deoarece am ajuns la destinatie, insa usa frigiderului este deschisa, lasand becul micut sa lumineze un colt din incapere. Disting, vag o umbra. Speriata, reusesc sa apuc o tigaie, lasata in urma de mama si ma apropii usor. Chiar cand mai am doar un metru de parcurs, persoana misterioasa se arata, surprizandu-ma cu obiectul solid ridicat.

-Doar nu vrei sa ma lovesti, nu?

Dau din cap negativ, punand arma alba pe masa de langa mine. Trebuia sa ma astept . Shikamaru mananca mereu la ore tarzii, in loc sa doarma. Intr-o zi, chiar va deveni orca, iar eu ii voi lua corset pentru cazurile in care o fata ii va placea, iar kilogramele in plus nu-l vor ajuta. Imi plimb mana pe frunte, putin suparata pe mine ca m-am speriat atat de usor. Totusi, dupa acel cosmar, nici nu ma mira. Doar nu sunt SuperMan, astfel rezulta ca eu sunt destul de fricoasa. Of! Nu ma atrage aceasta latura a mea, mai ales ca fratii mei o stiu prea bine. Cel mai putin imi doresc sa-I ingrijorez, dupa ce au facut atat de multe lucruri pentru mine.

Deodata, simt doua brate puternice ce ma cuprind. Chipul lui se afla langa al meu, atat de aproape incat ii pot simti respiratia pe pielea mea. Soptit, ma intreaba daca mi-am visat, din nou, parintii. Fara vlaga, reusesc sa-I raspund. Cunoaste fiecare intamplare din trecut, inca de la inceput nefiind nevoit sa ma intrebe, astfel, probabil reusind sa-mi provoace o durere si mai mare. Cu greu, reusesc sa-I raspund caldurii obtinute prin imbratisare. Pleoapele imi acopera ochii verzi, pe cand buzele mi se misca, mimand un “Te iubesc, fratioare!” spus din inima…



Stiu, stiu. Am 2 ficuri inchise, inca 2 deschise, de care abia am timp, dar eu deschid altul. Sunt nebuna, dar asta e.
Sper sa va placa!

~Capitolul 2~

Oare e usor sa fi noua colega?

Sakura’s Point Of View

Casele trec in ritm alert pe langa mine, asemeni copacilor sau a oamenilor care, incruntati, isi vad de propile treburi, uitand sa respire, sa viseze, sa se odihneasca. Nu, nu zbor, chiar daca as vrea. Sunt doar intr-o masina putin veche, aparuta acum zece ani in Tokio. Pare straniu ca din zecile de masini sport din incapatorul garaj al tatei, am ales-o tocmai pe aceasta. Totusi, este preferata mea, dar, cel mai important, incerc sa ascund cat pot averea familiei mele, pentru a da macar o impresie buna la prima vedere. Vreau ca lumea sa ma cunoasca asa cum sunt eu, nu sa ma judece, sa ma creada o fata de bani gata, dornica doar de bani, care, in opinia unora, sunt totul.

-Domnisoara Sakura, suntem aproape de liceu.

Vocea lui Isuo ma trezeste din “somnul cel de veci”. Acesta este conditia tatei. Nu m-ar fi lasat nici batut intr-un astfel de mobil daca nu ar fi condus-o el. Cel mai bun sofer pe care l-am cunoscut vreodata. Ii sunt recunoscatoare, de atatea ori m-a condus pana la destinatile dorite, de atatea ori m-a ajutat sa trec peste ranile inca sangerande. Este ca un frate pentru mine, alaturi de Shikamaru si Gaara. Nimeni nu i-ar inlocui vreodata, nu in aceasta lume cruda. Of! Iar incep sa aiurez, gandindu-ma la lucruri fara sens. Cu greu, revin in prezent. Il rog linistit pe saten sa parcheze in apropiere, pentru a lua controlul. Ma asculta fara comentarii, iar dupa ce mutarile sunt realizate, ne dam ziua buna si imi vad de drum. Mult mai atenta la trafic ca la mediul inconjurator, trec destul de repede de cei cativa metri pe care ii mai aveam de parcurs, asa ca ma trezesc brusc in mijlocul unei forfote imense de adolescenti grabiti sa-si mai petreaca putinul timp ramas pana la inceperea orelor alaturi de prieteni. Zambesc invonluntar, chiar daca ma simt pierduta. Nu stiu pe unde sa o iau, ce sa fac, nici macar nu am habar in ce clasa sunt. Oftez deja nervoasa, satula de atat de multa incapabilitate din partea mea.
Intr-un final, ma decid sa-mi caut fratii, ce invata in aceeasi scoala. Privirea mi se plimba, neutra, prin imprejurimi, dar nu reusesc sa zaresc altceva inafara de o fata frumoasa, cu parul mov, ce se apropie incet de mine. Nu pare timida, dar cred ca ceilalti ii incetinesc mersul. Chicotesc, insa ma trezesc repede si ma gandesc sa o ajut, micsorand distanta. Pasii mei sunt siguri, reusind sa ma poarte rapid prin multimile de fete si baieti. Acum ne aflam fata in fata, dornice sa ne completam propozitile care inca nu au fost spuse.

-Buna! Sunt Konan. Tu trebuie sa fi Sakura, nu? Fratii tai ma tot baraie la cap de trei ani incoace despre tine, inca de cand ne-am intalnit prima oara in acest institut. Crede-ma, odata ce incep, nici buldozarul nu le ma inchide gura.

Incepem amandoua sa radem, chiar daca stim, in interiorul nostru, ca spusele ei sunt adevarate. Lor le place mult sa vorbeasca, in special despre mine. Inca nu ii pot intelege, ma lauda atat de mult, dar eu nu reprezint nici macar jumatate din acea tipa perfecta pe care o descriu cu patos. Eh, am invatat sa-I “support:, desi nu a fost prea greu. Sunt mult prea dulci…

Pana la urma ne calmam si mergem spre clasele noastre. Se pare ca este mai informata ca mine, astfel aratandu-mi incaperea in care voi invata in urmatorii ani. O salut prieteneste, mandra ca mi-am facut o prietena buna la suflet ca ea. Stiu, o cunosc de putin timp, dar am invatat sa aleg persoanele pe care le vreau alaturi. In fond, am dat de multi ce-si pierdeau timpul cu mine pentru “money”, cum ziceau ei. Se credeau atat de inteligenti, incat nici nu le pasa ca pe zi ce trecea, imi aratau tot mai multa indiferenta. Persoana, singura de care-mi mai amintesc, care a stat cel mai mult cu mine, deoarece o ajutam cu banii pentru… orice, a fost Hinata Hyuuga. Pur si simplu se credea regina tuturor, dar purta o masca bine construita, care o prefacea intr-o fata timida, cea mai buna prietena. Pentru prima data, am invatat ca aparentele chiar inseala, iar durerea este cu atat mai mare cu cat nu te astepti. Iti pui increderea in te miri cine, esti sigur pe tine, ba chiar oarecum mandru ca ai gasit o persoana minunata, iar apoi apare bomba. Distruge tot in calea ei, in urma lasand ramasite pe care trebuie sa le reconstruiesti.

-Mai ai de gand sa stai blocata in fata usii?

Vocea fratelui meu ma ajuta sa revin pe Terra. Ii zambesc strengar, fericita ca am dat peste el, apoi caut un loc liber. Intr-un final, gasesc unul, alaturi de…


Pai, nu stiu daca au trecut 2 saptamani, dar sunt sigura ca in acest sfarsit de saptamana doar aici aduc next.
Acum, lasand timpul, stiu ca este scurt, imi cer scuze, insa cred ca sunteti obisnuiti deja.
SO.....
Sper sa va placa!

~Capitolul 3~

Oare e usor sa fi noua colega?

Partea a doua

Sakura’s Point Of View

Vocea fratelui meu ma ajuta sa revin pe Terra. Ii zambesc strengar, fericita ca am dat peste el, apoi caut un loc liber. Intr-un final, gasesc unul, alaturi de o fata destul de frumoasa. Zambesc, mai mult pentru a ma incuraja si pornesc cu pasi lenti spre ea. O privesc atent, hipnotizata de parul ei azuriu si ochii albastri ca cea mai involburata mare. Chipul ei pare inocent, sunt sigura ca ascunde o persoana calda, sufletista. Sper ca doreste, macar putin, sa ne imprietenim. Fara sa-mi dau seama, ajung in fata bancii neocupate, iar, balbait, o intreb daca ma pot aseza. Da din cap afirmativ, dar eu tot nu prind speranta. Cu incetinitorul, ma asez. Privesc in fata, spre tabla alba, imaculata. Ticaitul enervant al ceasului asezat neglijent pe perete se aude surprinzator de tare, pe cand oamenii merg cu incetinitorul. Inima imi bate tare, ca si cum ar astepta ceva care imi va schimba viata.

-Buna! Eu sunt Yuri! Imi pare rau ca am tacut atat de mult timp, dar...

Uimita, ma intorc spre ea. O privesc cald, urmand sa-i intrerup propozitia. Ma prezint, respectuoasa, iar apoi ii explic, taraganat, ca nu are motive pentru care sa-si faca griji. Afisez o fata linistita, dar in interiorul meu sunt fericita. Imi da impresia unei prietene adevarate, pe care esti norocos sa o ai alaturi. Imi intind mana, voios, spre palma ei. Intr-un gest total absurd, batem palma, pentru ca ma apoi, sa zicem in cor "Prietene". Ne mai aruncam o scurta ocheada, dupa incepand imediat sa izbucnim in ras, dar nu unul simplu, ci intr-unul care defineste acel moment cand simti ca totul ia o intorsatura de o suta optzeci de grade, insa nu in rau, din contra. In cel mai frumos lucru posibil...

-Buna ziua, elevi!

Cand a intrat in clasa doamna diriginta? Nici macar nu am auzit usa de lemn deschizandu-se,sau linistea generala ce se lasa peste orice clasa atunci cand un profesor intra in sala. Of! Aeriana mai sunt, astfel incat nici macar nu am intors salutul. Pare sa fi observat, insa nu-mi spune nimic. Sigur nu vrea sa ma intimideze din prima zi, chiar daca scuzele nu sunt de partea mea. Descurajata si mult prea rusinata pentru a mai scoate macar un sunet, stau cuminte in locul meu, asteptand momentul in care ma voi prezenta. Am sincere emotii pentru acel moment, pe care incerc sa-l aman cu orice pret. Privesc fiecare detaliu din clasa, oprindu-ma mai mult asupra femeii in varsta, ce-mi va fi a treia mama. Scunda de inaltime, dar totusi cu un aer impunator, total diferit de privirea calda si de parul castaniu, prins intr-un coc dezordonat. Are atat de multe aspecte care se contrazic! E o persoana greu de citit dupa infatisare, insa am tot timpul sa o cunosc.

Total cuprinsa in ganduri, nu am auzit vocea frumoasa care ma cheama in fata, langa ea. Oftez usor, greu de observat, apoi incep sa merg, de aceasta data in pas alert. Vreua sa scap de acest moment stanjenitor cat de repede pot. Urasc sa fiu privita de atatia oameni necunoscuti, fie ei colegi, sau frati ori parinti. Tocmai de aceea ma ascund cat pot.

-Sakura, nu vreau sa vorbesti, ci sa canti. Asa toti vom sti ce tip de om esti.

Sa... Cant? Acum? Abia am ajuns langa peretele galbui, pe care troneaza tabla la care ma uitam mai devreme cu atat jint, iar ea ma pune sa cant? Palmele imi transpira, semn ca sunt emotionata, iar inima nu doreste sa se opreasca din galop. Insa, trebuie sa-mi revin! Trag aer in piept, apoi imi las vocea melodioasa sa rasune in camera. Versurile parca danseaza prin zecile de scaune, iar notele, unele mai joase, altele mai ridicate, ma fac sa ma simt implinita. Ploapele cad alene, orbindu-ma. Nu vreau sa vad nimic din ceea ce se intampla, ci doar sa aud.

Dupa un timp destul de scurt, reusesc sa termin. Ropote de aplauze se aud de pretutindeni.


Sper sa va placa!