Eu nu aduc decât o mărturie lumii
 
Eu nu-ți aduc, copile, altceva
decât un martor, un nebun
al regelui făr' de-nceput,
un martor nerecunoscut
de tine.
 
Căci a Lui slovă a grăit întâia oară,
făr' de condei ori de cerneală.
El din nimic a izbutit
focul tău și-al meu, și-al lor.
Făr' de fier a făurit
sabia noastră, a tuturor,
și a pus-o în teacă-adâncă.
 
Eu, acum, întâia oară,
fac din sunet o vioară
și o pun ca să îți cânte
slava slovelor necunoscute
până acum de tine.
Eu din vorbe fac cerneală,
din lumină, o foaie plină
de stihuri brăzdate
de focul divin.
 
Tot ce-i bun și dat de El
în astă mărturie șade
și încearcă să ajungă pân' la tine.
Ca o domniță adormită,
ea îți strigă;
însă tu nu o auzi și n-o vei auzi vreodată.

OwO. Cat de frumos... si mai mult ma incanta ca am înțeles tot ce ai scris :) Ceva în proza de tine, ai dat și la ziar? Chiar ai talent, poezia e super frumoasă, o ador! Sa mă anunți și pe mine când mai aduci ^.^

Suflet lovit
 
Cum ar putea cineva să-mi intre-n suflet?
E atât de gol, de pustiit...
Cum sa izbutească să-mi scoată un zâmbet
cand spiritul mi-e adormit?
 
Mintea mea nu caută, nu vrea
să fie inundată de-atâtea sentimente.
Ar sta singură, de-ar putea,
pentru a nu avea nicicând regrete.
 
Sufletul meu, însă, tot ce își dorește
e să fie iubit.
Chiar de altu-l aburește,
vrea să trăiască un pic.
 
Se zbate, se silește să învingă
în fața rațiunii barbare,
se chinuie, lovește, strigă,
dar cade și moare.

Tot din seria "Suflet lovit" este si urmatoarea lucrare.




Sentimente dezgolite
 
Mă zbat, respir și mă las strivită
de-ale tale brațe. Pierdută
mi-e calea; în întuneric mă scufund
tot mai adânc - și mai adânc
m-afund...
 
Plângi, suspini și mă săruți
pe frunte. Rănit
e sufletul tău; pe-un val de lumină plutești
singur, părăsit de spiritu-mi grăbit
să te uite.
 
M-ai răni, eu te-am lovit și te-am stins
încet din focul tău. Trădată
mi-e mintea; inima îmi strigă aprins
un dor nebun - și mai nebun
ca ieri.
 
Te privesc, te ating și te sărut
flămând. Candid
neant, pe care l-am umplut
de sentimente dezgolite; în vid
m-afund...

Suflet flâmând
 
Suflet flămând, avid de sentimente amare,
pierdut în deșertul pustiit,
tu cauți demon în candoare
și-ntregul într-un ciob zdrobit.
 
O, aripă pierdută-n vânt,
de-atatea pene dezgolită,
de ieri - dar care ieri? - ai ciontul frânt.
De ce îți place să te lași strivită?
 
Cobori la mine, pe pământ,
O, stea ce mori și azi și totdeauna,
sau du-mă la al tău mormânt;
acolo, cu flori în flăcări ți-e cununa.
 
Avar neant de simțăminte,
gheenă de foc, mă arzi fără-ncetare.
Te-aprinzi, te stingi pe nesimțite,
vacuum plin, fără scăpare.

Un foc ce arde-n gheață și-o topește
 

Foc calm, latent,
îngenuncheat de gerul laic,
prinzi glas, ia formă sau culoare!
Ridică-te!
Soarele așteapă, încrâncenat, înghețat
să-l încălzești,
razele să le trimită
pe ast' pământ neștiutor.
Îmbină căldura
limbilor de foc, coboară-le!
Adună gheața și o stinge
din puterea ei!
Aprinde-te în mine, în ei
și ne eliberează!
Învață-i calea, coboară asupra lor
un sfânt cuvânt, ocrotitor
în fața ghearei înghețate de la mâna stângă!
Arde mâna dreaptă,
sfântă spadă de aur
și las-o să scrie harfele de căpâi,
nălucă în mintea mea,
dar de veci salvare.
Mântuiește lumea!

Leoaică avidă – rece...
 

Lacrimi amare, perle de durere,
un dor nebun m-apasă.
Inima flămândă arde,
se zbate avidă, pofticioasă.
Un lanț demonic
îmi prinde sufletul și-l încătușează,
cântă armonic,
plutește și dansează
pe-un nor de pulbere rece, albastră.
Luna, cu lumina ei măiastră,
îl mărește;
deslușește
o sclipire în ai mei ochi –
poate-s lacrimi, niște stropi...
Se coboară, mă inundă,
curg șiroaie, un râu pe-o luncă
palidă, cu obrajii obosiți,
de-un vânt cald – al tău – striviți.
Rece, inima nu-ngheață,
nici n-o  încălzește pe a ta,
deși ar vrea –
ar dori să-i fii povață,
îndrumător de moarte,
de soarte.
Coboară-te și potolește-o!
Dragoste – tu, moarto...
Învie sau te înfățișează-n fața mea
și salvează-mă de moartea
ce-mi pândește un sentiment
firav, timid, latent.
Zbier, mă-nfurii,
dar îmi trece.
Te strig –  sperând –   dar tu nu vii...
O lacrimă se scurge pe obraz –  e rece.

Moartă

 
Un mort nebun, cu ochi sticloși,
ce te-nfioară,
se ridică și coboară
în ritm latent, sfios.

Deschide-ți ochii drăgăstoși,
cu gene lungi, corzi de vioară,
cântă-mi iar privirea fadă, ca de morți,
și-afundă-mă în fumul de țigară!

Coroane bogate, cu flori de vară,
te-acoperă. Tu iar te-nfrupți
din simțământul meu, de moartă,
căci viu de ești, nu-l simți.

Doar moartă eu să fiu, tu nu mă minți,
îmi dai o sărutare, să mă ardă,
apoi mă culci la loc și n-o mai simți,
buza ce din rece, mă face iară caldă.

E moartă...

Nu știam că ai acest minunat talent. Poeziile tale sunt superbe.
Primele doua și ultima sunt cele mai frumoase.
Să mă anunți când mai pui.  
Pupici.

 


Femeia: De ce nu dormi?
Copilul: (cu ochii roșii, suspinând) Mami, de ce s-a dus tataie la Ceruri?
Femeia: (vexată, lăcrimând) Pentru că misiunea lui aici s-a terminat. Dumnezeu i-a pregătit o viață mai bună alături de El, puiul meu.
Copilul: Mai bună? (femeia aprobă) O să poată să mănânce dulciurile care aici îi erau interzise?
Femeia: (râzând) Probabil...
Copilul: Știi ce spunea mătușa Otilia la cimitir? Că tataie nu o să-L vadă pe Dumnezeu. (cu o voce tristă) De ce a spus asta, mami?
Femeia: (oftând) Mătușa nu știe ce spune.
Copilul: Ba da, știe! S-a răstit la mine când am întrebat-o de ce vorbește așa și mi-a spus că a fost un om rău. E adevărat?
Femeia: Noi nu îl putem judeca, dragul meu, doar Dumnezeu poate. El știe mai bine...
Copilul: Dacă Îl întreb, îmi răspunde?
Femeia: Poate că nu... Dar știi de ce? Pentru că, orice ar fi făcut, bunicul tău te iubea și asta e tot ce trebuie să-ți aduci aminte despre el. Păcatele lui, doar Cel de Sus trebuie să le știe și să le judece. Doar El decide dacă le iartă sau nu.
Copilul: Tataie are păcate?
Femeia: (strângându-l în brațe și sărutându-l pe frunte) Orice om mare are, dragule...
Copilul: Și ce pățesc păcătoșii, mami?
Femeia: Dacă se căiesc, sunt iertați.
Copilul: Chiar dacă au greșit mult, mult, (ridicând mâinile în aer) atât de mult?
Femeia: Chiar și atunci. (copilul ridică fruntea și holbează ochii în semn de întrebare) Dumnezeu e bun și iartă. Nu există om care să fie doar rău sau doar bun, iar El vede bunătatea în oricine. Ne iubește pe toți și se bucură când ne căim pentru toate câte am greșit. Îi pare rău pentru cel sfidător și îl ajută. Îl iartă dacă se căiește.
Copilul: Mami, tu mi-ai spus că Dumnezeu ne-a creat. (femeia aprobă) Atunci, de ce nu ne-a făcut așa buni ca el, de ce ne lasă să greșim?
Femeia: Hai să-ți pun o întrebare: dacă ar fi să alegi între a împărți un măr cu un coleg de școală pentru că cineva te constrânge și a face asta pentru că vrei tu, ce ai alege?
Copilul: Să o fac din plăcere. Nu-mi place când îmi spui ce să fac.
Femeia: (râzând) Asta-i altă discuție, dragul meu. Acum, dacă tu poți alege să faci un lucru sau nu, atunci înseamnă că ești liber. Libertatea ne-a dat-o Dumnezeu, iar asta pentru că din libertate se naște bunătatea. Știi povestea îngerului căzut?
Copilul: Da, el a ales să fie rău și s-a întors împotriva lui Dumnezeu.
Femeia: Exact. Și atunci, din Paradis a ajuns în Iad. Sufletele rele sunt chinuite, nefericite. Când cineva te constrânge să faci un bine, te simți prihănit. Dar și dacă faci rău voit, te simți la fel. Atunci, adevărata fericire e bunătatea îndeplinită în libertate. Nu?
Copilul: (supărat, cu mâinile-n sân) Nu înțeleg, mami.
Femeia: Dumnezeu ne-a făcut liberi ca să putem să fim fericiți. De aceea fiecare e răspunzător de ceea ce face, adică de fericirea lui. Iar dacă ești bun, Dumnezeu te mântuiește.
Copilul: Tataie e mântuit?
Femeia: El regreta toate câte a greșit... Dumnezeu trebuie să-l fi iertat. Iar acum, el te veghează din Cer.
Copilul: Mami, exista telefon acolo, în Cer?
Femeia râde și îl ia în brațe, mângâindu-i părul. 

Flămândă
 
Ascultă, inimă din cocă moale,
Doar taci și-ascultă!
Era o vreme când o privire și-o strigare
Îți potolea setea flămândă,
Dar a apus...
Când te-ai schimbat astfel, nu știu...
Sau cine te-a rănit asa?
Focul tău e încă viu,
O știu,
Dar te-nvelește moartea.
Cu coasa-i mare și-ascuțită
Spre tine se apasă
Cu lama fierbinte, îndoită,
A Iadului miresă.
Împinge-o cât mai ai scăpare
Și pasul ți-l grăbește!
Fugi, fugi, tremurul tău moare,
Durerea te-urmărește.
Fugi de el, fugi de ei,
Du-te și te-ascunde,
Departe... la umbra unui tei,
La poale de munte.
Acolo unde graiul tău e auzit
De-un sân de fecioară
Ce, pân-atunci, el a dormit...
Departe de fumul de țigară.
Du-te la ea, pe cealaltă o uită!
Căci mult te-a pustiit... și te-a lăsat flămândă.

Într-al treisprezecelea ceas


Chipul tainic mi se–arată acum, întâia oară,
sorbindu-mi sufletul și încâlzindu –l
cu focul ce arde neîncetat, ca o pară –
istovită de–atâtea păcate îndurate.
 
Îmi plec capul, nu–L pot privi,
căci inima m–e grea,
e murdară și nici o mie de lacrimi
n–o pot curăța.
 
Îmi ia bărbia, o ridică –
cu–o palmă de foc –
îmi ia inima, o purifică
și–o pune la loc.
 
Plâng și nu–ndrăznesc
spre El a mă uita,
îmi țin ochii închiși,
dar deschisă inima.
 
Un foc lăuntric în mine se aprinde,
o patimă arzătoare.
Ochi mei nu văd, dar inima mea simte:
ce e veșnic, nu moare.
 
Dar cum de sunt aici, cu El?
Căci eu sunt muritoare,
iar sufletul mi–e plin de păcat...
E posibil, oare?
 
- Nu te întreba – îmi spune – doar simte!
- Eu simt – Îi spun – atât de multe.
 
Și teamă mi–e că simt greșit,
iar locul meu aici nu e,
căci până acum n–am mai simțit
atâta dragoste.
 
- Copila mea, mult ai greșit,
e adevărat,
dar te–ai căit
și sufletul îți e iertat.