O geana de lumina întretaie cerul ca un fulger, intru încet în casă şi o găsesesc pe Hinata cu părul ei negru, frumos răvăşit şi cu obrazul alb de ceară, buzele cărnoase îi sunt vineţii, iar rochiţa îi este pătată cu o baltă de sânge coagulat. Focul se stinsese, jarul abia mai pâlpâind. Ghemotocul de blană ce se presupune a fii Snow, miorlăie înfiorător lângă trupul inert al surorii mele. Ochii îi sunt lucioşi, parcă înlăcrimaţi.

-E moartă! E moartă! Urlu eu sfâsiind tăcerea ce mă apasă, dând glas disperării. Mă prind cu mâinile de solduri pentru a îmi mai domoli durerea, dar nu pot, în locul unde credeam că am inima nu a mai rămas nimic. Mă asez în genunchi şi scot un sunet jumătate răget, jumătate cântec pentru fiinţa care îmi dădea putere, pentru cea ce mă făcea să respir, să deschid ochii şi să zâmbesc. Nu a mai rămas nimic pe care să protejez, nu a mai rămas nimeni care să mă iubească şi să iubesc. Tremur din cap până în picioare, spasme necontrolate străbătându-mi tot corpul. Ies pe uşă şi alerg cu picioarele goale prin zăpadă, simt cum gerul mă săgetează. Vreau să mor! Să se caşte pământul şi să mă înghită, să mă îngroape în ţărână alături de toţi oamenii pe care i-am iubit.

Trilul unei vrăbii mincinoase, ce cântă moartea, mă alină. Singurul lucru pe care mi-l mai doresc acum este moartea Lui, să îl văd îngenunchiat, chinuit, şi cerând îndurare. Să i se aplice şi lui acelaşi tratament macabru ce ni se aplică şi nouă, să stea şi el luni de zile nemâncat, în frig şi vânt. Toate sentimentele dispar încet, umanitatea-mi este înecată în cenuşa ce mă înconjoară şi nimeni nu-i aruncă un colac de salvare.

În drum spre casă găsesc o tufă de spânz înflorit, inima îmi tresară, florile mici şi albe, pure şi sensibile îmi amintesc de sora mea ce zace printre dărăpănăturile celei pe care o numeam ”acasa”. Mă ridic pe vârfuri şi vreau să culeg câteva, dar crengile pline de spini îmi provoacă uşoare julituri. După ce culeg un buchet alb, pictat pe alocuri cu sânge mă întorc către casă. O găsesc în acelaşi loc, cu aceaşi mască de gheaţă lipită pe faţă. Nici un raid nu ne prinsese despărţite până acum, mereu eram una lângă cealălaltă, strângându-ne mâinile şi rugându-ne în tăcere să mai vedem încă o dată răsăritul soarelui.

Intru în casă şi mă apropii de cadavru, mă aşez în genunchi şi îi iau capul şi i-l pun la mine în poală, cred că în noaptea asta am îmbătrânit o sută de ani. Îi şterg faţa de sânge, şuviţele de păr sunt tari, cleioase, lipite de faţă, încep să plâng, iar şi iar, fară încetare. Un sâsâit bleg de al lui Snow mă intrerupe, este şi el epuizat emoţional la fel cum sunt şi eu. Se aşează pe pieptul ei şi miorlăie, miorlăie alinându-mă, a înţeles probabil că inimaginabilul s-a produs şi de acum este nevoie de o forţă divină pentru a mă mai ţine în viaţă. Ochii lui galbeni îmi urmăresc mişcările, mă păzesc cu stoicism, în timp ce eu revărs hohote de plâns. I-au buchetul de spânz şi îl aşez în mâinile de sticlă ale Hinatei, are ochii deschişi, dar este moartă.

După câteva ore de plâns, sunt secată de viaţă., îmi împleticesc picioarele până la blana mucegăită de urs, pe care reuşisem să o procur pentru iarna aceasta, şi mă învelesc sperând să adorm. Mă simţeam că într-un cocon, mereu am avut impresia că această stare este una liniştitoare, dar cu cât mă afundam mai adânc cu atât aerul era mai fierbinte, sufocându-mă. Odata am căzut dintr-un copac, simţeam cum aerul mă fragmentează, smulgând fiecare fibră de pe fuiorul de oase, iar impactul cu solul a fost atât de dureros încât am crezut că plămânii mei se stroşesc de cavitatea toracică, aceaşi senzaţie o aveam acum, gândindu-mă la sora mea moartă, la ivirea zorilor de mâine şi la presupusa viaţă pe care o aveam înainte. Îmi doream ca bombardamentul să se pornească, iar eu să stau în bătaia gloanţelor. Îl aud pe Snow cum se strecoară lângă mine şi mi se cuibăreşte în braţe, pentru prima dată mă simţeam fericită că găsisem acest animal păduchios, ce mi-a provocat multe belele.