Sakura Hanuro dezertează! Amintiri.

-Bună dimineaţa, Sakura! Se pare că Naruto iar întârzie.
-În cazul ăsta, hai să ne plimbam puţin prin împrejurimi.
*
Zâmbetul fals şi roşeaţa din obraji i-au rămas întipărite adânc în minte...de altfel cum ar fi putut să le uite? Erau cea mai preţioasă amintire pe care o mai avea cu ea. Le preţuia mai mult decât propria-şi viaţă. Colinda străzile satului trecând pe lângă locurile ei preferate cu un surâs amar pe buze, îşi amintea cum o privea certându-se cu Naruto, simţind dorinţă, regret şi teamă. Nu-şi putea explica de ce o respinge în repetate rânduri, când ea îl ajută cu temele şi se comportă ca şi cum...dar nu ar fi posibil. Sentimentele ei erau destinate, probabil, altcuiva. De ce l-ar iubi când tot ce îi oferă e respingere? Vroia să-i explice cum arde un foc mocnit în inma lui, care ia proporţii atunci când îi aude râsul sau vocea. Atunci ar vrea să o ia în braţe, să o sărute, să îi spună totul... Jura că îi va spune. Într-o zi, s-a simţit pregătit. Dar ea nu mai era.
*
Noaptea îşi cobora mantaua de stele peste Konoha, iar florile de cireş dansau în lumina unei raze muribunde de apus. Cu paşi rari, uşor legănaţi, călca hotărâtă iarba proaspăt înverzită. Nu ştia exact de ce face asta, nu ştia dacă va mai fi capabilă să renunţe vreodată in viaţă la calea ei nebunească care o prinse asemeni unui labirint. Era abia la început, însă simţea cum stropii vieţii se preling greoi, pe obraji, pe nas, pe gură, pe piept...până la inimă. Cu fiecare pas pe care îl făcea siguranţa se pierdea în zări depărtate, unde nici nu visa să ajungă. Inima i se prefăcuse într-o furtună aprigă, cu fulgere ce despicau mica poiana de cireşi, unde cu doar câteva ore în urmă, se plimbase cu Sasuke.
Ştia că vrea să părăsească satul, în căutarea acelor ochi... S-a întâmplat pe când era doar un genin. Purta o robă neagră cu însemne roşii, de care ştia prea bine că trebuie să se ferească, iar din părul prins într-o coadă, cădeau rebel două şuviţe ce ii acopereau faţa. Nu o văzuse, nu avea habar de existenţa ei, şi totuşi părăsea satul doar de dragul lui . Din acea după-amiază răcoroasă de toamnă se antrenase din greu, alături de echipă şi Tsunade-sama, căruia îi era adânc îndatorată. Aştepa trei ani momentul ăsta şi acum realiza că nu e sigură dacă să o facă. Atâtea nopţi îngropat sub manuscrisele de invocareşi cele medicale, atâtea răni, pentru ce? Un moment de nesiguranţă? Nu. Nu va renunţa la asta nici dacă ar fi să treacă pesteo armată întreagă.
O dată cu flacăra aprinsă din ochii ei, vântul a început să scuture cireşii. Lăsă în urma viaţa, prietenii, familia, profesorii şi satul. Făcu primul pas în afara porţilor satului. Era oficial. Sakura Hanuro dezertează!
*
Ar fi vrut din toată inima să o oprească, să îi spună să rămână. I-ar fi dăruit lumea la picioare, ar fi sprijinit-o în tot şi ar fi protejat-o chiar cu preţul vieţii. Chiar părăsind satul i s-ar fi alăturat bucuros, chiar dacă ar fi fost privit cu dezonoare. Nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin, gândindu-se la clipele alături de ea. Nu ar fi vrut să fie iubit. Ştia undeva în adâncul lui că Sakura nu simte asta, însă s-ar fi mulţumit cu acceptarea. Simplul fapt de a merge pe acelaşi drum, plăcerea de a-i veghea visele, având grijă ca nimeni să nu le perturbe. I-ar fi putut fi de folos. Sharinganul lui era acum capabil să vadă multe, iar forţa sa fizică era cunoscută în rândul camarazilor şi nu numai.
Picioarele nu-l mai ascultară. În acea secundă, vroia să-şi închidă ochii o dată pentru totdeauna, visând la zilele apuse din poiana cu cireşi.
"-Sasuke, îţi plac cireşii?"
Vocea răsuna ca un ecou nesfârşit vibrând puternic, dorind parcă sa fie eliberată. Mintea şi trupul vroiau să scape de această amintire vagă, care provoca atâta suferinţă, aducând deznădejde în suflet.
"-Da. Vezi tu, Sakura, numele tău...ei bine, eu cred, şi nu numai numele şi despre tine cred că eşti...umm...cum să zic...nu ştiu dacă mă înţelegi...

"-Cred că eşti.."
Însă cuvintele nu doreau să ajungă la inima ei. Vroiau să rămână în sufletul lui Sasuke, unde domnea atâta dorinţă şi pasiune.
"-Nu te-am văzut în viaţa mea aşa. Îmi aminteşti de cineva drag mie. Hai să ne aşezăm pe malul apei, acolo. E linişte."
Vântul adia uşor prin părul ei rozaliu, purtând pe umeri parfumul ei de liliac. Se simţea îmbătat de miresmele dulci care îl învăluiau, ameţindu-i mintea cu zâmbete şi vorbe false. Între timp, soarele pălea, iar apa ardea în apus. Uşor, luna învălui întregul peisaj, iar florile prinseră a dansa într-o horă nebunească. Simţi pecetea unor buze fierbinţi şi capul deveni greu.
Undeva în depărtări, o baladă jelea moartea unui camarad. Adormi.

E foarte interesant ficul ! E chiar , grozav . Bravo ! Imi place cum descrii si sentimentele si actiunea , totusi , nu pot spune mai mult de atat tinand cont ca e primul capitol . Abia astept sa pui next-ul ! Si te-as ruga sa pui si imagini , daca vrei o faci , daca nu , nu . Dar ar fi mai interesant asa . Bafta la scris urmatoul capitol din ficul asta minunat ! Zbye !

Hey,hey draga mea...ce avem noi aici? Ceva f interesant adik f f interesant
Mai întâi îți urez Bun venit pe forum pt că văd că ești nouă și mă bucur kă te-ai avântat așa repede în lumea fic-urilor...te rog să-mi accepți cererea de prietenie oke?
Să trecem la fic so...
...interesant...îmi place...mă atrage într-un fel...este foarte bine pt un începător și presimt că o să ajungi departe...adikă descrii foarte bine și văd kă te înțelegi cu suspansul =]]],acțiunea nu e grăbită,dialogul nu e sec nici în exces,ideea nush ce să zic,aștept s-o conturezi...ce să mai...nu prea am ce să-ți spun și dk ai nevoie d ajutor nu ezita să apelezi la mne sau orikare alt membru
Te pwp dulce aștept next repede și anunță-mă yubhita GBye

Uite ca am venit si cu capitolul doi. E cam scurt dar sper sa va placa. Multumesc pentru comentarii m-au incurajat sa continui.

Sub acelasi cer

Mergea de două zile, nedormită şi nemâncată. Putea să-şi găsească un loc de înnoptat, căci pădurea era primitoare şi liniştită, însă se hotărâse să fugă cât mai departe, aşa încât nimeni cunoscut să nu o poată găsi. Alese drumul potecilor înguste în locul satelor cu străzi largi şi chipuri zâmbitoare. Avea nevoie de singurătate acum mai mult decât orice pe lume. Se gândea la posibilităţi, care se dovedeau a se reduce la una singură:găsirea unui membru Akatsuki şi intrarea în această organizaţie mult temută. În timp ce gândurile ei se depănau uşor de-a lungul fiinţei ei, grăbi pasul.
Soarele atârna de boltă, aruncând flăcări de lumină ce nimereau copacii, aprinzând scântei de jad în ochii Sakurei. Într-un tufiş de măceş se ascundea un pui de iepure pierdut de familie. Curajos, ieşi în întâmpinarea ei, sperând că va primi ceva de ronţăit sau măcar o mângâiere.
-Se pare că eşti ca mine...şi tu cauţi alinare în altă parte decât ai fost născut. În cazul ăsta, de azi înainte, vei fi camaradul meu şi vom împărţi totul.
Trăsăturile feţei încercară un zâmbet şi pentru etenitate, mintea îi fu răvăşită de amintirile echipei 7. Decise să le poarte asemeni unei pietre ce cântărea mai mult decât putea duce, lăsându-i umerii aplecaţi sub povara resentimentelor.
Cu iepuraşul în spate caută un loc unde să se poată adăposti de ploaia ce stătea să cadă. Găsi o scorbură în trunchiul unei trestii, ferită de furtună şi animale. Se întinse pe muşchiul umed ce îi îmbrăţişa rănile şi îşi aruncă ochii pe cer. Nu reuşea să zărească nici măcar o stea şi atunci îşi aminti "Când ai nevoie de ajutor sau nu ştii ce să faci, uită-te pe cer, Sakura-kun şi eu te voi găsi oriunde ai fi."
Zâmbi. Toată faţa, tot corpul, zâmbi. Apoi începu să se cutremure, plângând în hohote. Plângea aşa repede încât nu mai putea respira, iar ochii erau într-un întuneric-alb.
-Unde eşti, Naruto? Nu mă poţi găsi. Oricât ai vrea...oricât. Prostule, cât de naiv poţi să fii să crezi asta? Cât de naivă am putut să fiu eu să te cred? Şi încă te mai cred... Unde eşti, Naruto?
Ţipa cât de tare putea. Ieşise în ploaie şi ţipa. Vroia să fie udată până la piele, simţind cum răceala ajunge în interior. Până la inimă. Nu ştia că sub acelaşi cer, în altă parte a lumii, un prieten loial îi mângâia inima cu vorbe sincere:
-Poţi să mergi la culcare, Naruto! Eu voi face un ocol pe la nişte doamne cu care o treabă impotantă.
-Treabă impotantă, sigur...
Nu plecă spre casă. Se aşeză pe iarba umedă şi privi cerul. Nu se vedea nici o stea. Zâmbi.
-Sakura? Sakura, dacă vrei, mă poţi auzi. Uită-te pe cer şi ascultă. Te voi aduce înapoi. Nu ştiu de ce ai plecat. Poate că...poate că, vrei să te întorci şi crezi că sunt supărat pe tine? Nu, eu te aştept. Voi fi mereu aici, aşteptându-te. Probabil, acum ţi-ai amintit de vorbele pe care ţi le-am spus şi mă crezi prost. Ei bine, şi tu eşti la fel ca minedacă ţi-ai pierdut timpul uitându-te pe cer. Ţine minte că atunci când vei avea cu adevărat nevoie, trebuie doar să-mi strigi numele. Bine?
Pe cer apărură stelele, iar Luceafărul îşi caută iubita într-un castel părăsit.
-Te aud, Naruto. Au apărut stelele. E bine.
Sub acelaşi cer, în acelaşi timp, cei doi se ridicară şi merseră, cu paşi uşori, la culcare.
-Noapte bună.


Am sa pun si poze cat de curand. Enjoy it!

OMG...ești genială...cât talent yubhyta mea...dar să derulăm la comm-urile anterioare,mă bucur kă ti-au mai dat forță să continui,însă chiar și așa nu trb să te descurajezi pt amănunte din astea...o întrebare...ce cuplu e? NaruSaku?ItaSaku?SasoSaku?DeiSaku?Doamne,doamne am deviat mult.Am impresia că vrey să mă ții în suspans
Îți adoor,iubesc descrierea și te pricepi,se vede kă ai talent și sper să continui,acțiunea nu-i grăbită,iar ideea prinde contur..Îți iubesc fic-ul și nu zic doar așa.Adu next mai repede și anunță-mă yubhyta.
P.S Ce drăguță a fost parte cu iepurașul ododod :*

Capitolul 3:Cheia
Dimineaţa sosi prea repede, aducând cu ea un soare mare şi vesel ce usca ultimele urme ale ploii de astă noapte. Sakura se trezi mai obosită decât se culcase şi îşi dorea să nu mai trebuiască să se scoale. Visase ceva, însă odată ce pleoapele s-au deschis totul s-a şters. A rămas doar o imagine, neclară şi fără vreun sens:
<>
Un izvor mic susura aproape de copac. Se apropiase adormită de apa rece ce spera să-i limpezească mintea. Apoi, împreună cu micul ei tovarăş, porni la drum. Poteca se făcea din ce în ce mai lată, până ajunse la o bifurcaţie. Stânga sau dreapta? Dreapta sau stânga? Ambele păreau la fel până ce un copac din stânga dispăru sub pământ. Va alege stânga. Unde e pericol e Akatsuki. Drumul se îngustă brusc, coroanele arborilor se împreunau, iar razele nu reuşeau să răzbească prin zidul de frunze format. Şovăitor, iepurele se opri, îngânând.
-Uite ce e, înţeleg că ţi-e frică, dar crede-mă, nimic nu se va întâmpla.
Biata creatură nu mai reuşi să înainteze sau să o ia la fugă, căci un kunai îl nimeri în plin, agăţându-l de un copac.
-Şi uite şi micul meu dejun întârzia.
Un rânjet hidos, care dezvelea perechi de colţi inumani. Pielea era albăstruie, iar ochii alungiţi. Purta o sabie imensă în spate, înfăşurată în bandaje şi avea... o pelerină cu însemnele roşii. Era unul din ei. Putea fi sigură de asta. Ochii ei se măriră, fiind gata pentru un atac surpriză sau un jutsu interzis. Însă nu se întâmplă nici unul din acestea. Cu paşi mari, ajunse la copacul unde atârna cadavrul, scoase kunai-ul şi luă animalul de urechi, aruncându-l pe spate. Şiruri mici de sânge se prelingeau pe blăniţa albă şi pe hainele lui. Nu părea să-l deranjeze.
-Ce ai, fetiţo? Ai încremenit? Văd că eşti una din Stul Vulpii cu nouă cozi. Ce mai face?
Îi luă câteva secunde să se dezmeticească. Într-un final, spuse:
-Nu ştiu ce face. Nu mă interesează . Eu nu mai fac parte din satul ăla.
-Zău? Eşti a nimănui? Asta te face o ţintă şi mai uşoară.
-Asta nu e adevărat.
Vocea îi răsună adânc.
-Hmm..astăzi sunt plictisit. Aşa că tu vei veni cu mine undeva în pădurea asta blestemată ca să pot găti orătania şi să mă lămuresc în legătură cu tine. Nu prea am văzut trădători în rândul Voinţei de foc. Haidem!
Nu se gândi. Doar îl urmă în tăcere, la doi paşi în spate. Nu avea idee cât au mers, însă o dureau picioarele. Ajunseră în faţa unei uşi. O uşă într-o stâncă. Fără clanţă, cheie sau broască. Albăstriul închise ochii, rostind încet o incantaţie. Uşa se deschise încet, cu un scârţâit prelung. Intrară într-un hol lung, întunecos, iar în părţi erau uşi. La fel, fără vreo clanţă sau broască. În urma lor, scârţăitul se auzi din nou. Dădură într-o mică încăpere mare cu nişte canapele lipite de pereţi şi în mijloc o masă rotundă. Într-un colţ se putea vedea o sobă ce ardea mocnit. În mai puţin de un minut aşeză iepurele, jupuit într-o oală, turnă apă, lăsându-l peste foc. Mă împinse de la spate.
-Aşează-te. Cum te numeşti?
Scuze ca am venit cu nextu asa greu. Scoala asta.....

foarte interesant!... sper sa aduci nextu cat mai repede.
Felicitari

Uuuu,frumos,frumos,frumos ș.a.m.d...super ...chiar îmi place cap. acesta,dar trb să le faci mai lungi oke?Cine era ciudățelul ăla?Hehe știu eu...Îmi place cu descrii și cum te exprimi,dar ai cam grăbit acțiunea yubhyta mya ;)
Hehe,pe mne mă intrigă f mult cuplul și abia aștept să văd ce se mai întâmplă,te pwp dulce să mă anunți d next draga me bye

uauuu....da acum vin si eu pe la ficul tau deabea acum am reusit....
lasand asta la o parte..imi place ideea multtt,e ciudatica dar e ok felicitari!!!!

CAPITOLUL 4:

Stătea ţeapănă pe canapeaua ponosită, privindu-l fix. Nu simţea frică pentru ce i s-ar putea întâmpla, nu simţea regret pentru iepure, nu simţea nimic. Asemenea unui sloi de gheaţă, corpul ei nu o asculta. Nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele, nu îşi auzea inima bătând, nu putea respira. Avea impresia că nu are aer. Îşi duse mâinile la gât, însă o strânsoare invizibilă continua să existe. Cu palmele transpirate, desfăcu bandana, lăsând-o să cadă inertă în poală. Lanţul din jurul gâtului căzu.
Se ridică în picioare. Era acelaşi trup, cu aceeaşi adolescentă cu părul roz şi ochii de un verde crud şi totuşi altcineva, de nerecunoscut: fără sentimente. Părul parcă prinse reflexii castanii, iar ochii aveau strecurate tente aurii.
-Cum mă numesc? Sakura.
-Omul din faţa mea zâmbi, iar colţii îşi făcură apariţia.
-Ca să vezi... o copilă ce părăseşte satul pentru ce mai exact?
-Pentru... ei bine pentru un bărbat. După hainele tale cred că îl cunoşti. A făcut o vizită satului acum 3 ani. Şi acum îmi pot aminti...
Dar se opri. Unde se trezea vorbind despre el cu un străin căruia nici măcar nu-i ştia numele?
-Continuă. Ai picat într-un moment mai mult decât potrivit. Aş putea spune că tocmai a dat norocul peste tine.
Apa ţârâia în surdină, dând semne că micul dejun era aproape gata. Dar nici Sakurei, nici lui Kisame nu păreau să le pese de acets lucru. Îşi drese glasul pentru a continua.
-Eram doar un genin. Nu aveam habar ce se întâmpla cu adevărat în sat sau ce însemna să fii un ninja. Când l-am văzut: stătea în aşa fel încât nu i-am putut zări ochii. Păşea calm şi foarte sigur pe el. Nu ştiu de ce, chiar nu pot să-ţi spun de ce am decis să-l caut şi să mă alătur lui.
Pentru o vreme se adânci în întrebări şi gânduri fără sfârşit. Nu găsea un răspuns la aproape nici una.
-Din ziua aceea, m-am antrenat din greu cu Tsunade-sama şi Kakashi-sensei, hotărâtă să devin puternic cu scopul de a-l găsi.
-Tsunade? Al cincilea Hokage? Îmi spui că eşti un ninja medical?
-Întocmai. Tsunade-sama m-a învăţat două lucruri importante: că nu pot vindeca pe cineva dacă nu mă pot proteja pe mine însămi, ceea ce m-a determinat să îmi măresc considerabil taijutsul şi că nu voi putea vindeca răni foarte grave dacă nu voi deţine o cantitate mare de chakra. Iar Kakashi-sensei, îi datorez atât cât nu i-aş putea da nici în zece vieţi. El m-a învăţat toate tehnicile de invocare pe care le-a copiat vreodată.
„Fata asta trebuie să rămână la noi. Dacă e aşa cum spune ea, nu va fi uşor. Itachi nu agreează nimic din ceea ce ţine de legături. Şi ea a venit special pentru el... E atât de naivă. Nici măcar nu-şi dă seama că s-a îndrăgostit...şi încă de Uciha Itachi. O să ne distrăm.”
-Mda..hai să facem cum zic eu. De fapt, e evident că o să facem cum zic eu.
-De ce aş face cum vrei tu?
-Pentru că eu te pot duce la el. Însă, trebuie să te avertizez, Itachi nu e...
Dar nu mai reuşi să audă şi restul propoziţiei. Mâinile începură a tremura şi obrajii i se îmbujorară într-o nuanţă de roşu. Îl va cunoaşte. Îi va putea spune că doreşte să i se alăture şi că îl poate ajuta cu informaţii din interior.
-Sakura, ascultă-mă! Nu am de gând să repet de două ori.
Oftă adânc, iar pe chipul lui se putea citi o oarecare vinovăţie.
-Nu ar trebui să-ţi spun asta sau să te avertizez, însă, dacă eşti aşa puternică precum spui tu, meriţi să ştii: Itachi nu e un om sociabil şi când spun asta mă refer că nu vorbeşte decât atunci când e obligat şi nu e obligat prea des. Cât am vorbit eu acum cu tine nu cred că a vorbit Itachi în viaţa sa.
-Itachi...? Aşa îl cheamă? De unde îmi amintesc eu numele lui..ar mai fi un băiat cu numele ăsta, fratele lui Sasuke, dar nu cred...
-E fratele lui mai mic. E un Uciha, cel care şi-a omorât clanul. Se pare că povestea este ţinută cât mai departe de tinerii din sat. Ei bine, să nu deviem.
Sakura nu putea să creadă aşa ceva. El a..şi-a omorât familia? Prietenii? De ce nu şi Sasuke? Acum înţelegea de ce Sasuke era atât de retras şi nu vorbea cu nimeni. Acum putea să vadă de ce Sasuke se purta aşa cum se purta cu ea. Nu era un tip arogant şi nehotărât cum credea ea. Eraîndrăgostit...
-De mine!
Vorbele au avut un impact prea mare ca să nu le spună cu voce tare. Simţea sunetele izbindu-se de perete, traversând încăperea, până ajungeau ca o şoaptă la urechile ei: „De mine”.
-Nu mai fi aşa visătoare. Ai prea multe sentimente. Reprimă-le. Interiorizează-te. Deci, vrei să ni te alături?
-Da.
-Atunci vorbeşte mai încet. Eşti hotărâtă, dar eu nu sunt surd. Vorbeşti prea mult. Nu eşti aşa tare încât să ai dreptul ăsta. Şi când o să-l ai, nu o să mai vrei.
-Dar...
-Şi NU mă întrerupe. Orice aberaţie aş debita, eu sau oricine altcineva, inclusiv duşmanul, nu întrerupi. Un alt obicei de care ai să scapi va fi avântul tău în luptă. Noi nu ne aruncăm în lupte inutil. Noi nu pregătim apărarea înaintea atacului. Noi suntem cei mai buni. Ai înţeles?
Rozalia dădu afirmativ din cap.
-Bun. Înveţi repede.
Se ridică de pe canapea. Focul aproape se stinse, apa se evaporase, iar iepurele se uscase.
-Se pare că m-ai făcut să ratez masa.
-Am o singură întrebare: de ce?
Pentru un moment, cei doi se priviră adânc în ochi. O pădure întunecată în mare, o viaţă atârnată de un fir de mătase, un copac scăldat în seninul boltei. Un răspuns pentru toate întrebările. Nu înţelese nimic, dar ştia totul. Viaţa ei devenea paradoxală, dar îi plăcea. Simţea că a venit sfârşitul. Şi se bucura pentru că însemna că urmează un manuscris nou pe care să însemne viaţa. Aşa cum era, învăluită în misterul de neant. Nu se putea abţine să nu se întrebe totuşi încă ceva. Ce va urma?
Apoi, urmă o nouă secundă din viaţa celor doi. Vraja se rupse şi realitatea se ancoră adânc în sufletul Sakurei. Au ieşit afară. Era noapte. Pe cer se zăreau stelele, dar nu o mai interesa. Copacii se scuturau. În bătaia lunii, cei doi porniseră de-a lungul râului. Nu ştia unde, de ce sau când vor ajunge. Dar nu conta. Pentru că ea nu mai punea întrebări.


Multumesc de comentarii si scuze ca am grabit actiunea, dar oricum va fi lungita dupa ce...(nu dau detalii) dupa ce se va intampla ceva. Stiu ca cer mult dar vreau si eu mai multe comentarii.

Yey prima:X
Foarte frumos nextul. Ma captivat dea binelea:X.
Astept next:*

Bum,bum,bum,bum așa îmi face inima ... Numai cuvinte de laudă la adresa ta...evoluezi din cap. În cap. Și nimik nu mă bucură mai mult :*,dar există mereu un "dar"... E legat de acțiune...nu prea am înțeles cne povestea,mi-am dat seama că e Saku...oricum eu te rog să fi mai atentă la asta pe viitor.
Adooor ideea pe care ai început s-o dezvolți cât și descrierea tah.Te pwp dulce spor la scris și la idei...anunță-mă d next yubhita mea bye ;)))

Am aterizat si eu pe aici.
Ficul este super, mai ales ideea. Anunta-ma cand pui next

CAPITOLUL 5: Frunză moartă. Iniţierea

-Te mişti prea încet. Încearcă să ţii pasul cu mine.
Nu mai putea să se oprească din alrgat. Fugeau înspre adâncul pădurii, pierduţi printre umbrele copacilor adormiţi. Luna se ascundea când şi când, timidă, printre perdele învechite de nori. Erau urmăriţi. Putea detecta o prezenţă în spatele ei, dar de fiecare dată când îşi întorcea capul, dispărea.
-Ne urmăreşte cineva. Rămâi în spate şi ocupă-te de ei oricine ar fi. Apoi mă vei prinde din urmă.
Nu aşteptă vreun răspuns şi o luă înainte. Sakura se opri pe o creangă groasă de stejar, aşteptând. Îl putea simţi atât de aproape, însă nu reuşea să-l zîrească nici măcar pentru o clipă. Se mişca prea repede. Atunci, închise ochii. Negru. Nimic nu avea formă sau contur. Încet, o chakra îi dădea târcoale. Era puternică, de un albastru intens emanând siguranţa. Se mişca din ce în ce mai repede. Simţurile ei nu o puteau percepe în timp real. O doborî. Aşteptă impactul dur cu solul, dar nu veni. În schimb două mâini calde îi învăluiră corpul şi auzi bătăile inimii unui camarad. Deschise ochii mari, surprinsă de ceea ce vedea. Sprâncene Stufoase, băiatul îndrăgostit de a încă din prima zi la Academie. Erau prieteni foarte buni şi cu toate că nu simţise nimic pentru el niciodată, un sentiment de copleşeală încercă să o cuprindă. Dar nu îl lăsă. Se ridică repede. Nu zicea nimic. Doar se uita. Trebuia să se comporte ca atare pentru că ştia că e privită.
-Sakura, ce s-a întâmplat cu tine? Te-au răpit? Unde sunt? Nu-ţi fă griji, te voi proteja cu orice preţ.
Lee credea cu tărie în vorbele lui. Nu îndrăgise niciodată o fată aşa mult ca pe Sakura şi ar fi făcut orice pentru ea. Nu o mai văzuse de foarte de mult timp, mai ales că acum lucra la o tehnică nouă ce necesita un antrenament lung. De aceea se hotărâse să plece pentru o perioadă din sat. Însă ea, de ce ar putea fi aici? În jur nu vedea pe nimeni. Doar ea, mai frumoasă ca niciodată. Avea cearcăne şi faţa îi era palidă, iar corpul îi era acoperit de câteva răni necurăţate, însă toate nu contau în faţa fineţii trupului ei. Un singur lucru lipsea: bendiţa.
-Sakura, unde îţi este..?
Dar nu mai apucă să spună nimic. Un kunai ascuţit îi străpunse inima, împovărându-l cu dureri sfâşietoare. Nu înţelegea ce se întâmplă. Îi simţea căldura corpului ei lângă a lui, apoi nu mai simţi nimic decât moartea, plină de hăuri şi văi cu dureri şi fericiri. Poate era în Rai sau în Iad. Nu ştia sigur. Dar vedea totul mult mai clar şi cu toate că nu înţelese fapta prietenei sale, îi şopti „Te iert” dar nimeni nu auzi. Se resemnă, aşezându-se pe o piatră. De mâine va incepe antenamentul.
-Îmi pare rău, Lee. Dar a trebuit...
Se uita la cadavrul colegului ei ca la un străin. Trupul nu mai avea însemnătate fără spiritul şi energia inimii lui. Dacă ar fi fost în sat, ar fi plâns. Dar nu era cazul aici. În plus, nici o perlă de sidef nu dorea să se facă văzută.
-Am terminat. Să mergem.
„A durat puţin. Şi faţa ei nu trădează nici o stare. Doar determinarea de a merge înainte. Cred că Itachi o va...”
-În ce direcţie mergem? Stai în loc şi nu ştiu...
Nu îşi dăduse seama că nu se mişcase din copac.
-Nu da explicaţii inutile. O altă regulă. Înainte. Să o luăm încet. Mai avem foarte puţin.
Pădurea se rărise şi ajunseră într-o poiană largă, presurată cu maci. Cu fiecare pas pe care îl făcea, se afunda în pământ. Se uită uşor confuză la amicul ei, însă acesta nu dădea semne de îngrijorare. Se relaxă şi pământul, încet dar sigur, îi înghiţi. Ajunseră într-un loc asemănător precedentului: un hol lung, cu uşi în dreapta şi stânga. Singura diferenţă era că fiecare cameră avea o plăcuţă cu câte un nume şi la unele, câte un lacăt.
-E o galerie subterană ce se întinde pe toată pădurea. La capătul holului este o camerăunde colectăm puterea Biju-urilor şi unde ne „adunăm”. În stânga şi dreapta sunt camerele membrilor. Sutn nişte încăperi speciale: se modifică aşa cum vrei tu. Ca un univers paralel lumii ăsteia, numai şi numai al tău. Momentan nu ai nici o cameră. Va dura ceva timp până vom crea una. Până atunci, vei sta...ei bine..greu de spus unde. Ne vom mai gândi. Acum hai în sala principală. Astăzi vei fi iniţiată. Şi Sakura...
-Da?
-Sper să suporţi durerea.
*
Simţea greutate asupra mâinilor şi picioarelor. Simţea că o ustură toate degetele şi că ar vrea să ţipe, dar nu poate. Era panicată. Încerca să se calmeze, dar nu reuşea. Dădu să se ridice şi mii de fiori reci îi străbătură corpul. Fiori cum nu mai avu niciodată. Plini de durere, scăldaţi în sângele nevinovaţilor morţi în război şi trecuţi prin fuiorul anilor. Vedea în faţă oameni ce sufereau, oameni ce provocau suferinţă, oameni ce aveau nevoie de ajutor. Vroia să le dea sprijinul ei, dar cum putea când ea însăşi nu mai putea răbda chinurile la care era pusă. Durerile erau mai presus de insuportabil. Până se opriră. Transpirată şi rece se ridică înfrigurată de pe masa de lemn pe care stătea întinsă. În jurul ei erau patru oameni. Dar nu şi albăstriul. Un băiat de vârsta ei, cu părul portocaliu, se apropie cu un ac lung, subţire în mână, împingând-o înapoi pe masă.
-Asta o să doară.
Vocea lui dezvăluia o cruzime pe care nu o mai văzuse până atunci. Faţa lui schiţă un rânjet, aşteptând să privească o persoană în suferinţă. Şi acul căzu pe pieptul fetei, trecând direct prin inima acesteia. Nu mai rezistă şi urlă. Simţea cum ceva intra în ea şi curgea uşor prin vene, răspândindu-se în tot corpul. Leşină.
*
Nu ştia cât dormise sau unde era. Îşi simţea corpul amorţit. Încercă să îşi mişte capul, însă un glas rece, gros, o opri:
-Nu are rost! Timp de două zile nu te vei putea mişca. Corpul tău asimilează otrava.
Era el. Nu putea să-l vadă prea bine, însă el era. Părul lui stătea exact la fel, iar ochii erau ca un întuneric nesfârşit. Mişcările lui erau rare şi vorbea calm, frumos. Era unul dintre puţinii oameni care vorbiră frumos cu ea. O surprindea un singur lucru. De ce el?
-Kisame m-a rugat să am grijă de tine. El e cel care te-a găsit şi mi-a povestit totul.
Totul? Ce înseamnă totul?
-Înţeleg cum e..să trebuiască să renunţi la tot. Cred că ştii povestea mea.
Să renunţ la tot? Nu înţelegeam la ce se referea. Ce bazaconii îi îndrugase Kisame? Şi de ce vorbea aşa mult cu mine? Ahh..mă doare aşa de tare..dacă aş putea să mă vindec cumva.
-A trebuit să îţi injectăm o doză dublă de otravă. Aşa a vrut Pain. Ca tu să fii ca un experiment. Însă totul decurge bine. Vei simţi dureri mai mari decât restul din noi, însă va trebui să te acomodezi. Tot ce pot face este să îţi pun comprese reci pe frunte. Însă încearcă să dormi. Voi fi aici dacă ai nevoie de ceva.
Am închis ochii încet. Vroiam să stau trează, însă durerea era prea mare. Tot ce am reuşit a fost să-l aud murmurând: „Presimt că vei însemna ceva pentru mine. Poate prea mult...

Multumesc pentru comentarii si IMI PARE RAU ca am venit cu nextu asa greu. Dar stiti cum e teze olimpiade..ma intelegeti sper. Am sa incerc sa mai pun un capitol pana luni dar nu promit nimic.

Buna"!
Am ajuns si eu pe aici!
Nu pot sa spun decat ca iar m-ai lasat fara cuvinte, iar descrierea e nemaipomenita.
Am cateva sfaturi : 1. Incearca sa scri cu alineat, pentru estetica.
2. Lasa cate un rand liber dupa 5-8 randuri scrise, asa va fi
mai usor de citit.

Capitolul 6:Minciuni spre inima lui Itachi.Prapastie



Capul imi bubuia infiorator de parca sute de ace s-ar rasuci inauntru, dupa bunul plac. Voiam sa deschid ochii, dar ma dureau prea tare. Ma ardeau. Cu greu, i-am deschis incet. In fata, acelasi chip perfect. Parea trist, de parca avea sa-mi dea o veste proasta. Ma uitam la el cuminte, asteptand. Nu stiam daca sa vorbesc sau nu. Nu eram sigura daca ochii sunt atintiti spre mine sau pierduti undeva in negura timpului.
-Au trecut trei zile. Poti sa vorbesti?
-Dda..asa cred. Am incercat sa ma ridic cu toate ca nu aveam forta in spate. Am scos un oftat, insa ceea ce s-a intamplat mi-a retrezit emotiile. Atunci am decis sa las frau liber sentimentelor pentru el, indiferent de situatie. S-a ridicat de pe scaunul unde statea, cuprinzandu-ma de talie pentru a ma ajuta sa ma ridic.
-Nu fa efort acum. Vei face destul cand vom incepe antrenamentul. Ai putina grija de tine.
-Daa..
Nu imi vena sa cred. Cuvintele lui... si mana lui mangaindu-mi obrazul fin, zambind melancolic. Vroiam sa imortalizez momentul asta drept prima amintire din noua mea viata. Vroiam sa o surprind din toate unghiurile, sub toate aspectele, in culori reci sau calde? Pastelate sau sterse? Nu ma puteam decide.

-Vrei sa incerci sa mergi?
Deja era prea mult pentru mine. Obrajii mei ardeau si la propriu si la figurat, pentru ca, pe langa toti fiorii ce-mi strabateau corpul, aveam putina febra. Picioarele nu pregatite, sau poate ele erau, dar eu nu. Privirea si calmul lui erau atat de sigure incat te infricosa si te facea sa-l adori in acelasi timp.
In timp ce alergam printre cararile de ganduri, Itachi dadu plapuma la o parte, luandu-ma in brate de-a binelea.
-Ai grija. Incearca sa mergi. E posibil sa te doara.
Picioarele mele aratau ingrozitor. Unghiile imi erau negre, iar pielea, de la glezna pana la genunchi, arsa parca de un lant strans in jur. Mainile imi erau la fel. Ce s-a intamplat?
-Sakura, paseste. Vocea lui ma trezi iar la realitate. Am facut un pas, api al doilea. Apoi am vrut sa ma opresc, dar l-am auzit:
-Bravo. E foarte bine. Nu te opri.
Simteam..e greu de spus ce simteam. De fapt, nu am cuvinte. Insa imaginati-va cea mai mare durere care poate exista, sau una de care va temeti. Nici moartea nu se compara cu ce simt. Dar nu ma opresc. Ma chinui sa ajung pana la masa si Itachi merge alaturi de mine. Imi urmareste pasii atent. Nu vreau sa creada ca nu sunt capabila. Asa ca nu ma opresc. Nu pana nu ajung la masa. Si cand o fac, pumnul meu o distruge. Trebuia sa elimin durerea. Nu o mai puteam tine in mine. Simteam ca daca as urla nu ar fi de ajuns. Am rupt cu mainile insangerate fiecare scandura din bletemata aia de masa. Si tot nu era sufiecient. Pana a zis:
- Poti sa plangi. E ok sa plangi. Eu..am plans, sa stii, dupa ce a trebuit sa-i omor pe toti. Am plans mult. Dar nu m-a vazut nimeni. Pentru ca nu avea cine sa ma vada. Nu aveam nici un prieten. Ii omorasem pe toti. Tu poti sa plangi in fata mea. Daca vrei pot fi eu PRIETENUL TAU. Pot fi tot ce ai tu nevoie.


Pelerina lui cazu cand, cu bratele sale imi cuprinse capul, dezmierdandu-mi parul. Stateam impasibila. Vroiam sa reactionez, dar lacrimile pur si simplu nu curgeau. Vroiam sa plang si nu reuseam.
- Sakura?
Imi lua obrajii in palmele sale, obligandu-ma sa ma uit fix in ochii lui.
- Sa nu spui nimanui niciodata ceea ce iti zic acum sau iti voi zice. Nimeni nu trebuie sa stie cum ma port eu cu tine. Asa ca, tine minte,cand altcineva e in jur, tu pentru mine NU EXISTI decat ca un coleg de echipa caruia trebuie sa-i port grija. Atunci vei fi doar o POVARA pentru mine si nimic mai mult. Vreau sa intelegi lucrul asta. Insa cand vom fi doar noi doi, universul nu va mai conta. nu imi va pasa de ce e-n jur atata timp cat suntem singuri. Pentru ca esti speciala. Nu stiu de ce. Cand Kisame m-a rugat sa am grija de tine m-am gandit ca la o plictiseala pe care trebuie sa o fac. Apoi mi-a spus despre tine. Dar tot nu prezentam interes. Insa cand am pasit in camera si tu dormeai asa linistit, mi-ai adus aminte de un vis de-al meu din copilarie. Aveam 6 ani. Era o noapte de vara, cu un cer senin. Eram obosit dupa ce ma antrenasem singur, asa ca am adormit la un copac, langa poiana cu ciresi. Si am vazut-o. Nu stiu daca a fost real sau plasmuire. O fata cu parul roz, cu ochii verzi, dormind intr-un pat alb. Picioarele si mainile ii erau arse ca si cum ar fi fost stranse cu un lant, dar nu conta. Pentru ca era asa frumoasa. Erai asa frumoasa. Erai TU.
Eram eu..cuvintele lui m-au durut, m-au sfasiat apoi m-au cusut la loc. M-ai facut sa sufar, Itachi. Sa iti pastrezi masca indiferentei in fata amicilor tai asasini, ca sa vii mai apoi cu dulcegarii ca astea. Te iubesc, asta e clar. Dar tocmai de asta trebuie sa te invat ca NIMENI NICIODATA nu se joaca cu inima mea asa. Nici macar tu.


Autor P.O.V.

O palma grea rasuna in camera. Barbatul cazu intr-un scaun, cu buza insangerata, socat de gestul fetei. Cat despre ea, da, acum plangea. Era nervoasa, indurerata in toate modurile posibile, obosita si indragostita si toate in acelasi timp. Acum plangea. Asa tare incat nu-si mai putea tine echilibrul. Nu mai reusea sa stea in picioare, asa ca se lasa prada ploii de margaritare si cazu. Un corp cald o tinea la pieptul lui. Auzea cum respira. Stateau amnadoi intinsi pe podea, in timp ce Itachi isi trecea mainile prin parul Sakurei. Dupa ce se calma destul cat sa vorbeasca, se ridica in genunchi, lovindu-l fara putere:
-Nu ma mai atinge. Ce crezi ca sunt eu? O marioneta? Ok, am incercat sa arunc undeva in adanc tot ce sit, dar nu sunt decat un om. Cum poti sa crezi ca as accepta sa ma ignori complet doar ca sa-ti pastrezi imaginea de tip indiferent pe care o au colegii tai nebuni despre tine? Aa, spune! Cum crezi?
-Linisteste-te.
-Nu vreau sa ma linistesc. La naiba, nu vreau. Nu pot, nu vreau.
-Prostuto, nu am spus-o doar ca sa te fac sa suferi. Asta nu a fost intentia mea niciodata. Trebuie sa devii mai puternica. Trebuie sa ma asigur ca poti face fata la orice. In plus, eu insumi trebuie sa ma controlez la antrenamente sau intr-o lupta. Daca imi voi lasa sentimentele sa iasa, nu voi mai fi destul de dur cand te voi pregati si nu vrem sa se intample asta, nu?


SAKURA P.O.V.

Imi zambea larg enervandu-ma. Nu pot zice ca nu-i un motiv, dar nu-i unul destul de bun. Inca stia cum sa joace cartile. Intotdeauna a stiut asta. Asa ca se va distra. Era vizibil ca atitudinea lui ma facea sa sufar, deci in cazul asta ma voi amuza putin. Voi fi o mica inocenta si... o mare mincinoasa.
-Itachi, eu..poti sa ma tii de mana la noapte? Nu stiu de ce, dar cosmarurile mele sunt interminabile. Vad oameni morti si eu...


AUTOR P.O.V.

Ca o adevarata actrita, suspina prelung. Era adevarat, visa cadavre macelarite in misiuni si razboaie, dar nu o prea interesa. In schimb, cel ce se lasase furat de farmecul ei, asemenea unei himere, accepta. Nici nu stia ce il va astepta in urmatoarele nopti. Nu avea habar ca mica lui raza, care spera sa-i lumineze viata, i-o va face un iad. Nu pana va realiza unde a gresit. Insa el nu vede animic gresit in asta, din contra, i se parea a fi cea mai buna metoda. O lua in brate, in timp ce ea isi ingropa fata in parul lui, culcand-o.
-Spune-mi o poveste.
-Sa-ti spun o poveste? Bine. Pai, a fost odata ca niciodata un fiu de imparat...
Povestea ramase neterminata. In bezna negurii, cei doi dormeau imbratisati. Si fara sa vrea rozalia ii sopti: „O sa te iubesc orice s-ar intampla. Sper doar sa nu se mai intample nimic.” Pentru ca lovitura fara voie pe care Itachi i-o dadu rasuci spinii presarati cu sare. Lasa asta insa pe maine. Acum tot ce dorea era EL.


Uite ca am reusti sa pun si capitolul 6. Ce vroiam sa va zic:de acum puteti adresa intrebari personajelor. Ele va vor raspunde.Ideea este sa nu fie mai mult de doua intrebari per personaj. SCUZE pentru estetica da stiu ca e nasoala, doar ca am un calculator mai prost si prea putina rabdare. Se va remedia si asta. Ehh, cam atata. Sper sa va placa LECTURA PLACUTA

Îmi pare rău pentru aşteptare, acum...

Titlul - Nu are vreun efect asupra mea, ca cititor. Puteai găsi un titlu mai frumos, care să îmi producă o atracţie şi o curiozitate. Nu am găsit nici o legătură cu textul, însă este destul de devreme să îmi dau cu părerea despre acest aspect, pentru că legătura se poate forma chiar şi în ultimul capitol.

Ideea - Baza nu este originală, firul povestirii începe din Shippudden. Sunt şi alte fic-uri de acest gen, chiar multe. Sakura părăsind satul, dorinţa de a deveni membru Akatsuki, acestea sunt întâmplări banale. Cu toatea astea, ţi-ai lăsat amprenta şi ţi-ai personalizat fic-ul prin felul în care ai conturat aceste momente. De exemplu, omorându-l pe Lee, asta m-a surprins şi mi-a făcut interesul şi dorinţa de a citi mai departe să crească, dar asta nu înseamnă că ai câştigat cititorul până la final, pentru a face asta, este nevoie să aduci astfel de noutăţi pe tot parcursul fic-ului.

Descrierea - Ai o descriere foarte frumoasă, poetică, să zic aşa. Te descurci foarte bine la nararea obiectivă. Ce-i drept, m-ai surprins plăcut aici, dar nu prea am văzut descriere sentimentală. Nu ai dezvoltat sentimentele personajelor cât trebuia, mai ales când povesteşti din perspectiva Sakurei, atunci trebuie să înflorească totul în mintea ei, să le explicit cât mai bine. În ultimul capitol naraţiunea a fost subiectivă, după, obiectivă, iar subiectivă, din nou obiectivă şi tot aşa. Pentru un capitol este de ajuns o singură perspectivă, comutarea frecventă a acesteia aduce confuzie şi scade plăcerea de a citi. Să nu mai apară mai multe perspective într-un singur capitol. În legătură cu sentimentele, acestea au apărut cam brusc, mai ales din partea lui Itachi. Te-ai grăbit aici. Mă aşteptam ca el să fie mai distant, să nu se deschidă imediat în faţa ei.

Acţiunea - Nu este grăbită, dar nu decurge nici cum trebuie. În anumite părţi este grăbită, iar în altele nu sunt probleme, nu coincide peste tot.

Dialogul - Ai foarte mult dialog, iar unele replici puteau fi introduse în naraţiune.

Estetica - Lasă de dorit. Ca şi celelalte, estetica are o importanţă mare. Pentru început lasă spaţii între paragrafe de cinci- opt rânduri şi între naraţiune şi replici. De asemenea, titlul este aşezat într-un mod urât vizibil. Trebuia să separi şi povestirea din perspectiva Sakurei de cea a autorului, sunt prea lipite între ele, textul arată ca un bloc şi este mai dificil de citit. Că tot veni vorba, menţionează când povesteşti din perspectiva ei, aşa cum faci şi cu cea a autorului. Exemplu: Sakura’s Point of View / Sakura PoV .


Cum ar trebui să arate afişarea corectă:

Capitolul 6

Minciuni spre inima lui Itachi. Prăpastie

Sakura PoV


Capul imi bubuia infiorator de parca sute de ace s-ar rasuci inauntru, dupa bunul plac. Voiam sa deschid ochii, dar ma dureau prea tare. Ma ardeau. Cu greu, i-am deschis incet. In fata, acelasi chip perfect. Parea trist, de parca avea sa-mi dea o veste proasta. Ma uitam la el cuminte, asteptand. Nu stiam daca sa vorbesc sau nu. Nu eram sigura daca ochii sunt atintiti spre mine sau pierduti undeva in negura timpului.

sau

Eram eu..cuvintele lui m-au durut, m-au sfasiat apoi m-au cusut la loc. M-ai facut sa sufar, Itachi. Sa iti pastrezi masca indiferentei in fata amicilor tai asasini, ca sa vii mai apoi cu dulcegarii ca astea. Te iubesc, asta e clar.Dar tocmai de asta trebuie sa te invat ca NIMENI NICIODATA (nu este nevoie să scrii cu iniţiale, arată urât) nu se joaca cu inima mea asa. Nici macar tu.


Autor P.O.V.

O palma grea rasuna in camera. Barbatul cazu intr-un scaun, cu buza insangerata, socat de gestul fetei. Cat despre ea, da, acum plangea. Era nervoasa, indurerata in toate modurile posibile, obosita si indragostita si toate in acelasi timp. Acum plangea. Asa tare incat nu-si mai putea tine echilibrul. Nu mai reusea sa stea in picioare, asa ca se lasa prada ploii de margaritare si cazu.



Greşeli de ortografie - Nu ai multe greşeli, poate doar să lipsească o virgulă sau două, dar nimic grav ce nu poate fi rezolvat. Corectează mai atent capitolele, aşa nu se vor mai strecura greşeli.

Am incercat sa ma ridiccu toate ca nu aveam forta in spate. -> Am incercat sa ma ridic, cu toate ca nu aveam forta in spate.

Greşeli de tastare - Ai câteva, acestea sunt datorate neatenţiei, faptului că te grăbeşti şi că nu corectezi capitolul cum trebuie.

n -> nu

api -> apoi

pentr -> pentru

amnadoi -> amandoi

sit -> simt

Atât am avut de spus, sper ca aceatsă critică să te ajute, iar dacă ai vreo nelămurire îmi poţi spune printr-un mesaj privat, nu este nici o problemă. Îţi doresc mult succes în continuare, ai un fic foarte frumos şi sper să mă anunţi şi pe mine când postezi next-ul, pentru că îl aştept cu nerăbdare.

Hello! Am ajuns si eu pe la ficul tau. Imi place super mult mai ales descrierea, care nu lipseste nici o data. Am vazut totusi ca nu ai mai postat de mult si sper sa nu ajunga la ficuri blocate. Anunta-ma de next.

Buna dragilor iertati-ma ca nu am postat dar scoala e ENERVANTA!!!!!!!!! Maine aduc capitol nou promit.

CAPITOLUL 7: Confuzie

Ma simteam odihnita si mai ales protejata in bratele lui Itachi. Eram innebunita dupa el, dar asta nu ma va face sa ma opresc din mica mea distractie. Vad in ochii lui ca tine la mine, vad asta dupa cum ma priveste. Simt melancolia si dragostea pe care o poarta si grija pe care o are fata de mine. In momentul asta el inseamna mai mult decat realizez cu adevarat: un prieten, un iubit, un frate si un sensei. Acum cand il privesc observ o oarecare inocenta asternuta firav peste pleoapele usor aurite. Paloarea chipului sau il facea sa para mai atragator decat era inainte si in semi intuneric, cum suvite lungi de par ii cadeau pe obraji, arata fermecator. Buzele lui, de un roz foarte pal, asemeni unui trandafir uscat, cereau un sarut.

Mi-am strecurat mana sub capul lui si l-am strans la piept. Era cald, iar mana lui cadea nevinovata pe coapsa piciorului meu. Vroiam sa se trezeasca odata, asa ca am inceput sa-l sarut usor pe obraz, apoi pe pe frunte, pe ochi, pe barbie pana morocanos, deschise ochii pe jumatate. Mi-am scos mana de sub capul lui, urcandu-ma in bratele lui. Ma cuprinse lipindu-ma strans de el, in cautarea buzelor mele. Vroia sa ma sarute si eu vroiam, la drept vorbind, acelasi lucru, dar nu m-am lasat mai prejos. Imi treceam mainile prin parul lui, punandu-mi fdruntea pe obrazul lui, asa incat nu putea ajunge la ceea ce vroia. Intr-un final, paru sa renunte si m-am ridicat triumfatoare din bratele lui. Mare greseala. Ma trase inapoi sub plapuma, sarutandu-ma. Era putin nervos, dupa cum imi tinea mainile de o parte si alta, insa imi dadeam seama ca era cazul sa-l las sa castige meciul asta. In plus, imi facea placere. Felul in care combina placerea si forta erau diferite. Era timid si impertinent in acelasi timp, lucru care ma facea sa-l vreau si mai mult.
- Buna dimineata si tie! Mergem sa mancam?
- Nu, hai sa mai stam. Doar vrei sa ma mai tii in brate,nu?
Ma ridicasem, si in joaca noastra, camasa de noapte se ridicase provocator de mult. Nu avea cum sa ma refuze.
- As vrea, dar nu putem. Pain ne asteapta pe toti la micul dejun. Aici avem cateva reguli pe care le respectam. In ciuda a tot ce crezi, suntem un colectiv.
Aprobasem afirmativ. Nu imi venea sa cred ca ma imi spuse nu atat de hotarat, fara sa-si ceara scuze sau sa ma intrebe daca e ok, daca ma mai doare... era ceva diferit fata de Itachi cel de ieri. Si nu imi placea schimbare asta deloc.
-Astept sa fii gata in zece minute.

Iesi afara din camera fara nici un cuvant in plus, fara un suras pe buze. Ceva nu era in regula..ceva se intamplase. Ma imbrac cu niste haine gasite pe scaun, special puse pentru mine si imi trec mainile in graba prin par. Ies in graba pe hol si simt cum un nod in gat isi face aparitia. Ochii ma ustura, ca si cum ar vrea sa dea nastere altor zeci de lacrimi. Ce se intampla cu mine? Acum o seara eram hotarata sa ma razbun pe Itachi pentru tot ceea ce facuse, iar acum simteam cum iubirea lui se pierde? Oare realizase ce am de gand? Credea ca ma folosesc de el? Ma rezem de peretele rece, lasand fiori sa-si croiasca drum pe spatele meu. Trebuie sa inceteze. Nu a avut intentia asta, pur si simplu asa credea ca e mai bine pentru mine si nu incearca sa ma raneasca, ma place, chiar el mi-a zis-o. Atunci de ce am simtit raceala din ochii lui cand mi-a zis ca ar vrea sa ma tina in brate? Ce nu e in regula? Ce s-a schimbat?
-Sakura, esti bine? E otrava?
Nu s-a schimbat nimic. Privirea lui e acceasi. Am probleme...sa devin instabila doar de la un fleac ca asta...Nu el e problema, eu sunt problema! Rautatea pe care vreau sa i-o fac ma raneste pe mine. Ma ranesc singura.
- Esti ok? E posibil sa ai schimbari temperamentale pana organismul tau se obisnuieste cu schimbarile facute.E totul in regula acum?

Daca imi spunea asta inseamna ca tremuram si ca plangeam mai tare decat credeam. Adevarul e ca daca as vedea o fata imbracata in niste haine cu trei marimi mai mari, stand pe jos, tremurand si bocind m-ar apuca mila. Mila fata de prpia persoana. Patetic. Trebuie sa remediez asta. Organismul meu trebuie sa se obisnuiasca mai repede cu ce mi-au facut ei. Nu suport sa fiu iar o fata slaba, incapabila sa sa faca ceva. Am trait destul in umbra. Am ratat in mod stupid destui ani din viata mea. Cand l-am gasit am jurat ca totul se va schimba si ca voi incepe o noua viata. Mi-am promis ca nu ma voi lasa doborata.

Ma ridic in picioare. Cateva lacrimi inca se scurgeau, aruncand in van ultimele farame de slabiciune. Viata nu e prea prietenoasa cu mine asa ca eu de as fi?
-Sunt bine. Sa mergem.
Am trecut pe langa el, cand m-a prins de mana.
- Sa stii ca ceea ce gandesti nu e adevarat. Esti speciala pentru mine si am vorbit serios.
Nu avea rost sa-l intreb de unde stia ca asta gandeam. L-am luat de mana si ne-am indreptat spre sala de adunare. Mana lui era calda si imi dovedea ca toate simturile mele erau derutate de pe urma otravei. In ochii lui am putut sa zaresc iarasi acea stralucire care stiam ca se reflecta din vina mea. Vina mea ca il las sa ma iubeasca. Puteam sa traiesc cu gandul asta. Cu mare usurinta.


Imi cer scuze ca a durat asa mult dar chiar am fost prinsa cu scoala si nu am avut prea multe idei...sper ca in vacanta sa postez ceva mai mult...inca ma gandesc daca sa se termine vesel sau trist.
Cat despre intebari astept sa se mai adune dupa care dau post cu raspuns la toate. Sper sa va placa stiu ca a fost scurt dar a fost doar un capitol intermediar in care m-am axat doar pe sentimentele ei. Eeehh.astept comentarii.