Mhm..... Sa stii ca e ceva cu ochii astia verzi, si mie imi plac[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]. Ajung foarte tarziu pe aici ce-i drept, dar imi place. Trebuie sa te mai apuci sa scrii si aici, desi stiu ca esti ocupata cu anumite 2 ficuri de pe inimioara mea[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]. Da, nu o sa mai deschid subiectul, pentru ca nu are rost, Oricat as incerca sa-ti bag in cap anumite lucruri, tu tot pe a ta o tii, desi vad ca incepi sa intelegi putin din ceea ce ti-am zis eu n zile la rand.[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]Sunt foarte mandra de tine! Sa mai creezi <3 Te pupa fii-ta[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine].

Naty~

      Astăzi îmi dau seama cât de grea e viaţa de liceu pentru unii. Aici întâlneşti două mari categorii de oameni şi anume: copii care  vor să se integreze, să-şi facă prieteni şi să se bucure de patru ani de liceu care, teoretic, ar trebui să fie frumoşi şi veteranii fiţoşi care se consideră deasupra  pe scara socială, mai populari ca tine şi care te dispreţuiesc pentru că n-ai suficiente aprecieri pe facebook.
      Apoi, urmează altceva; se creează găştile şi descoperi că cei inteligenţi se restrâng şi, parcă, ei au o viaţă de liceeni mult mai frumoasă decât cea a fiţoşilor care, sunt atât de preocupaţi zilnic să arate bine, să aibă like-uri şi să ţipe pe holuri încercând să pară că viaţa lor e mult mai bună ca a ta. 
Sunt o simplă adolescentă care speră doar la note bune pentru a-şi mulţumi familia şi, probabil, pe ea însăşi, care vrea să-şi depăşească aşteptările şi să-şi urmeze propriile reguli. Nu sunt cineva care s-a considerat vreodată superioară din punct de vedere financiar, intelectual sau fizic. Pur şi simplu am preferat să trăiesc în linişte, să mă fac remarcată prin fapte bune şi m-am străduit să nu-mi fac duşmani sau să am  în jurul meu oameni care să mă dispreţuiască. Am reuşit până la liceu. De ce până acum? Pentru că liceenii se consideră superiori, aici este altă treabă, aici dacă nu eşti băgat în seamă de mai marii liceului, eşti un nimeni. 
      Am încercat din răsputeri să mă înţeleg cu dragile mele colege de clasă, dar, totuşi, îmi dau seama că a fost o dorinţă absurdă. Destinul a atras 30 de mentalităţi diferite într-un colectiv şi profesorii sunt călăii care te obligă să-ţi suporţi partenerii realişti. Până azi am crezut că totul o să fie bine, că o să ne înţelegem până la urmă, dar, pâna la un punct, până am auzit remarca ''Cât e de proastă''. 
Ok, eu sunt proastă că, spre deosebire de domnişoara, ştiu cât fac şapte ori opt. Spre surprinderea mea, un vocabular elocvent înseamnă că eşti prost. De ce? Pentru că ei n-au citit o carte până acum şi nu înţeleg ce vorbesc eu, ce le adresez. Ar avea nevoie în permanenţă să-şi ţină un dicţionar lipit de piept, dar nici măcar nu ştie să folosească vreunul.
      Nu-i doresc nimănui să spere la o viaţă de boboc frumoasă şi după să se trezească într-un colectiv asemănător cu al meu, pur şi simplu ar fi o luptă continuă pentru supravieţuire.
      Mi s-a spus până acum că favoritismele vor înceta odată ce vom ajunge la liceu, dar de unde. Sunt şi mai mari! Doar elevii cunoscuţi de profesori răspund la întrebări şi ies la tablă în primele săptămâni, chiar dacă tu îţi spânzuri mâinile pe acolo în încercarea de a te face remarcat. Sper din tot sufletul să am puterea să rezist patru ani de zile cu fiinţele astea monstruase. 

Oh, da, cunosc sentimentul. Desi n-am fost, personal, tina remarcilor de acest gen, si la mine in clasa se aud comentarii de genul. Si inca cate.
Ce este important este sa realizezi ceea ce poti tu si lucrurile pe care le poti face fara ajutorul nimanui. Trebuie sa realizezi ca esti buna si la ce esti buna si sa lucrezi cat mai mult pentru a-ti imbunatati si celelalte aptitudini. Liceul e momentul din viata in care ajungi sa iti dai seama ca nimeni n-are sa te compatimeasca si nimeni n-are sa-ti planga de mila. Nu stiu de ce suna atat de fioros atunci cand vorbesc despre el in cuvinte, caci si in realitate este la fel, doar cu mai multe zambete false si poate niste priviri care, la prima vedere, nu sunt deloc rautacioase. Revenim. Liceul e punctul la care ai ajuns si pragul pe care-l treci odata ce incetezi sa te mai subestimezi si incetezi sa vezi ca orice esec te-a facut de ras si te-a umilit. Da, ai gresit. Da, au ras de tine. Da, dar cui ii pasa? Pana la urma, despre tine se poate spune orice si oricine poate inventa zvonuri. Exista persoane care stiu mai bine care e adevarul si care te cunosc cu adevarat. Si daca nu exista printre prietenii tai, atunci ii vei gasi aici, pe forum sau pe alte siteuri unde se strang tineri care vor sa-si extinda orizonturile de la nivelul bancilor si al catalogului si care s-au saturat de aceleasi fete incremenite in zambete ciudate, cu replici stereotip pregatite si cu mersul lor ciudat, usor leganat.

Iarasi divagam. Ce vreau eu sa iti spun e ca liceul este greu, in primul an din cauza colectivului, iar apoi din cauza ritmului de munca. Concentreaza-te pe ritm si pe adaptarea la modul in care se preda, asculta, invata etc. Parerea mea e ca asta e cel mai important lucru, pana la urma, daca acolo nu exista persoane cu care sa poti macar schimba doua, trei idei pe zi. Dar exista. Eu cred ca exista. Trebuie doar sa observi putin lucrurile, sa vezi daca nu cumva mai sunt persoane ca tine, dar care prefera sa stea alaturi de ceilalti decat sa fie barfiti pe la spate. Ei, si daca nu sunt, atunci cu atat mai bine. Abia ai timp sa le arati ca nu te intereseaza ce cred ei despre tine si, oricat te-ar afecta cu adevarat, caci te afecteaza indiferent de cat de puternic sufleteste esti, tu poti sa le raspunzi cu aceeasi moneda prin lucruri pe care tu le poti face si ei nu.

Continua sa faci ce ai facut si pana acum si vei intra in ritm. Apoi vei vedea ca zilele vor incepe sa treaca mai repede si lucrurile vor fi mai putin sesizabile odata cu intrarea in colectiv. Eu iti urez succes si sper sa ai parte de niste zile de liceu cat de cat reusite.

Am citit cate ceva din ce ai scris in acest topic, dar nu am mai comentat de mult la creatii. Ultima postare despre liceu chiar mi-a atras atentia si am simtit nevoia sa comentez, sa-mi spun parerea, caci si eu am trecut prin lucrurile astea si trec zi de zi. 
Intr-adevar, sunt copii buni care vor sa se integreze si sa-si faca prieteni, dar sunt foarte rari, si daca sunt, ori sunt prea speriati sa se integreze ori dispretuiesc colectivul. Si eu trec prin acest lucru, este deja al treilea an al meu la liceu si simt ca cedez presiunii. Am avut si eu o perioada grea, caci este adevarat ceea ce ai spus. Acum peste tot vezi oameni fitosi, inganfati care se cred mai buni ca tine, oameni care te barfesc, oameni ce te dispretuiesc pentru ca nu esti ca ei, pentru ca nu ai bani, masini, like-uri si toate prostiile. Multi spera ca anii de liceu sa fie cei mai frumosi, iar dupa sunt dezamagiti si asta doar pentru ca vremurile se schimba, oamenii devin altfel, iar nevoia de a fi in centrul atentiei pentru unii este foarte mare.
Da-mi voie sa-ti spun o mica parte din ce traiesc eu zilnic, caci inteleg perfect tot ce ai scris. De multe ori am fost respinsa si barfita, si asta doar pentru ca nu am subiecte sau lucruri in comun cu colegii de clasa. Ei nu inteleg de ce eu prefer sa citesc, sa desenez sau sa scriu si nu sa ies cu iei la tigari, cluburi si bautura. Aceste persoane nu vor intelege niciodata pasiunile astea. Mai exact, daca nu ai subiecte in comun sau nu esti ca ei, esti respins. Ar mai fi si faptul ca persoanele ca noi care incearca sa fie bune cu toata lumea, sa se integreze si sa isi faca prieteni intr-un mod frumos, sunt luati de fraieri. Stii vorba aia " daca esti bun, esti luat de (iertati-ma nu stiu ce vorbesc) ". Totusi, nu trebuie sa te schimbi ca sa fii acceptata de restul. 
Eu am incercat sa fac greseala asta, caci ajunsesem intr-un punct mort, avand si o inaltime mai mica iar asta nu ma prea avantajeaza. Mereu sunt supusa chestiilor astora, dar ce nu te omoara te face mai puternic. Am avut sprijin totusi, si daca am invatat ceva este ceea ce a spus si Choco. Nu trebuie sa-ti pese de ceea ce spun altii despre tine, pentru ca eu am pus la suflet toate astea, si in tip ce suferi tu din cauza lor, ei poate nici nu-si dau seama de lucrurile prostesti care le spun ori le fac. Trebuie sa iti pese doar de cei care tin la tine, caci tu stii cine este cu adevarat. Iar prietenii vin pe parcurs, trebuie doar sa ai rabdare, caci e imposibil sa nu cunosti si persoane ca tine. Dar asa este viata, un drum lung plin de obstacole pe care noi trebuie sa le trecem, si astfel invatam. Trebuie doar sa ne adaptam situatiei si sa o infrangem. Zambeste, fii vesela, fa ceea ce iti place, iar cand esti trista fa ceva ca sa razi, gandeste-te ca trebuie sa treci si prin nori ca sa ajungi la soare.
Poate ca am trancanit prea mult, si nici nu am avut ocazia sa vorbim. Sper ca nu te-a deranjat comentariul meu, dar am simti sa-ti spun asta.
Mult succes la scoala si da-mi voie sa te felicit din nou pentru felul tau de a scrie. Mi-au placut foarte mult micile tale creatii. Te pup si iti doresc mult noroc. :*

Mulţumesc pentru comentarii. :) 



      Astăzi m-am simţit cum nu m-am mai simţit demult. Am privit neputincioacă cum ura începe din nou să-mi invadeze cele mai profunde colţuri ale minţii. Apoi am aşteptat să fiu răpusă de o durere profundă de cap. Nu ştiam ce să fac, eram confunză, nu voiam să acţionez ca să îndrept lucrurile. Voiam să le las aşa. Ce e făcut, e bun făcut, cel puţin aşa se zice. Totuşi, sunt dezamăgită de mine, de cei din jurul meu care nu mă lasă liniştită, nu mă lasă să mă înec în fericire. Pur şi simplu, se găseşte un deştept care crede că eu chiar mă înec şi mă salvează. Dar de unde! Mă lasă fără nimic. Părăsită, singură şi fără cuvinte. 
      Urăsc lumea această, cu toate părţile ei bune şi frumoase, este o lume odioasă în care trăiesc mulţi oameni care n-ar trebui să aibă dreptul de a trăi! Atâţia oameni fără scrupule, fără principii, fără nimic de care să se lege pentru a duce de un trai mai bun! Că de, vorba aia, las-o pe mâine. Dar când devine mâine, ce se întâmplă? Păi, din nou, o lăsăm pe mâine! Şi, oh, Doamne, nu putem supravieţui dacă nu ne agăţăm cu disperare de un tupeu infect şi dacă nu folosim cuvinte pe care nici măcar nu le înţelegem cu adevărat, că de, aşa e la modă!  Ah, şi să nu uităm că nu mai ai dreptul la originalitate, nu mai ai dreptul la propriul tău cuvânt, nu mai ai dreptul la o opinie, iar termenul imaginaţie nu mai este considerat un cuvânt. Când a existat el? Unde? Că-n vocabularul demonilor care mă încolţesc peste tot nu există! Sunt chiar peste tot! Pe stradă, la şcoală, în casă, în visele mele, în jurnalul meu, chiar şi pe retina mea. Nu vor să plece de acolo, vor să mă bântuie, să nu mă lase în pace. Sunt un specimen pe cale de dispariţie care trebuie să anihilat, eutanasiat ca şi un simplu câine vagabond care are totuşi dreptul de a trăi! Demonii ăştia, numiţi oameni mai pe înţelesul tuturor, consideră că au drepturi care încalcă drepturile celorlalţi. Consideră că merită să fie răi, să se ia de cineva în microbuzul şcolar, să jignească, să umilească, doar pentru că aşa se simt ei mai bine. 
Pentru aceşti oameni, aş aplica cele mai grele tratamente. Nu i-aş cruţa. I-aş şterge. Eliminare trebuie să scrie pe ei. Demonii ar trebui eutanasiaţi! Ori aruncaţi într-o închisoare de maximă securitate unde vor fi îngroaţi în nefericire, toată nefericirea pe care au adus-o victimelor lor. 

Ăh, sunt putin confuza pot spune, din mai multe puncte de vedere.
Dar, in ansamblu, creatia aceasta releva putin din cele mai intunecate parti ale mintii tale, ca sa nu mai spun de tot ce iti fac acesti asa-zisii demoni care par sa te inconjoare si sa nu te lase in pace. Mi-a placut cum ai folosit sintagma 'ma salveaza' in antiteza cu sensul sau propriu, cred ca a fost partea mea preferata din intregul fragment.
Acum sa-ti explic si de ce sunt confuza. Ma gndesc ca iti dai seama ca, oricat de mult ti-ai dori, oamenii cei 'rai' nu vor disparea in veci, ba chiar mai degraba vor incepe sa se inmulteasca, inabusindu-i pe ceilalti. Totusi, daca ajungi sa consideri ca tu nu mai ai un cuvant de spus, atunci chiar asa se va intampla, caci intr-o lume ca asta nimeni nu-ti va sari in ajutor, decat, cel mult, asa cum ai precizat si tu in text, adica sa te salveze aducandu-te se fapt in mijlocul ororilor. Asadar, nu cred ca are rost sa iti faci in minte planuri prin care ceilalti sunt eliminati, ci mai bine incepi sa iti construiesti propria personalitate pe care sa o ocrotesti ca pe ceva sfant. Apoi, nu iti ramane decat sa supravietuiesti fiecarei zile pe care o ai de trait, sa te lupti continuu si sa nu le lasi oportunitatea de a te calca in picioare. Este greu, ba chiar foarte greu, dar, avand in vedere ca e singura optiune pe care o poti alege ca sa iti pastrezi integritatea, este cea mai buna varianta pe care o ai.
Inca ceva: nu stiu daca ai citit cartea, dar daca nu, ti-o recomand; 'M-am hotarat sa devin prost' de Martin Page. Se gaseste si online, in format pdf. Cred ca ti-ar placea.

     Îmi începeam dimineţile întotdeauna cu tine şi cu o cafea. Lăsasem ţigările pentru că ţie nu-ţi plăcea să mă săruţi după una, simţeam aceasta, dar nu mi-ai zis-o niciodată şi de aceea te iubeam cu o şi mai mare pasiune. Mă ridicam din pat cu ochii întredeschişi, frecându-i cu speranţa că mă voi dezmetici mai rapid şi voi putea fugi imediat în bucătărie, să-ţi pregătesc micul dejun, aşa cum îţi plăcea ţie; să te aştept cu farfuriile asezate pe masa acoperită cu o faţă de masă adusă de mama ta, care nu mă considera potrivită pentru tine, pe care se afla o vază ce părea destul de fragilă şi antică, în care puneam întotdeauna flori proaspete, pentru că ne plăcea mirosul acela frumos. 
      Îţi plăcea să mă surprinzi în cele mai fragile momente ale mele, să mă iei pe la spate şi să nu mă laşi în pace până nu te săturai, iar atunci vedeam, cu disperare, că-ţi arsesem ouălele, iar ţie îţi întotdeauna îţi plăceau moi. Le mâncai aşa şi zâmbeai cu toată gura, totul în jurul tău radia şi îmi transmiteai şi mie toată fericirea ta, pentru că aveai destulă pentru amândoi. 
      Mă iubeai mereu, indiferent că eram neglijentă cu mine sau aranjată, indiferent că era zi sau noapte, indiferent că era seară sau dimineaţă, indiferent de parfum, indiferent de haine, indiferent de greşeli. Mă iubeai pe mine şi nu te puteai sătura niciodată.
      Cu toate astea, te-am pierdut. Pământul te-a luat, te-a vrut doar pentru el, a fost egoist, iar îmbrăţişările mele nu mai pot atinge trupul tău, doar marmura care te acoperă. Mi-e ciudă că maică-ta m-a acceptat tocmai când nu te-a mai avut lângă ea, iar tu nu m-ai lăsat cu nimic de la tine. Aş fi vrut să rămân în pântece cu rodul iubirii noastre, ceva pe care aş putea să-l iubesc mai mult decât te-am iubit pe tine, care să-ţi semene şi să se gândească la tine. N-a fost să fie. Plângem amândouă şi sărutăm ţărâna, ca sărutările să ajungă la tine. 


_____________________________________________________________________________________________
Choco, îţi mulţumesc foarte mult pentru susţinerea acordată.  E minunat să ştii că există oameni care chiar îţi observă evoluţia şi ţi-o apreciază. Mă bucură tare mult.