Ei bine, dupa o perioada de pauza, destul de semnificativa as spune, m-am gandit sa incep un nou fic, despre durere, singuratate si despre exteriorizarea de care au parte anumite persoane doar din cauza trecutului sau a infatisarii. In principiu as putea spune ca unele faze sunt inspirate din propria mea viata, doar ca sunt alte personaje decat cele reale. Cam atat am avut de spus. Here we go!

Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestora.



“Vei regreta ziua asta.” Doar patru cuvinte. Destul cât să mă pună pe gânduri ceva timp. De ce eu? De ce tocmai eu? Nu putea sa meargă direct la o petrecere de fițe, cu multă bautură și pițipoance cât cuprinde? Nu era mai bine dacă nu apărea niciodată în viața mea?
Șiroaiele de lacrimi nu conteneau să se oprească. Ochii mă usturau. Nu știam ce avea să se întâmple. Cert era doar faptul că nu voi mai zâmbi niciodată cu aceeași poftă ca și cea de dinainte să îl fi cunoscut pe el. Am apăsat în cele din urmă pe întrerupător iar lumina s-a aprins: mi-am văzut chipul în oglinda mare, arăta oribil după două ore de plâns. Ochii îmi erau roșii și priveau pierduți, parcă treceau prin perete și priveau undeva departe… într-un loc în care probabil că visele se împlineau, iar râsetele se auzeau de pretutindeni. Dar nu era așa. Lumea în care trăiam eu, odată colorată și veselă, a devenit în câteva zile neagră, sumbră și tacută.
Am luat tubul de pastille de pe litieră și am citit cred că pentru a o suta oară avertizarea de pe el: “Poate cauza dependență!”. Până la urmă, nu-mi păsa. Atâta timp cât somnul mă ducea departe de gândurile și suferința mea, tubul cu somnifere avea să fie cel mai bun prieten al meu. Am înghitit o pastilă fără să mai stau pe gânduri, după care am ieșit pe balcon, să iau o gură de aer proaspăt.
Luna era deja sus, însoțită de stele. Unii oameni, cărora li se spune visători, o văd plină de mister. Alții, copii înecați în desene animate, o văd drept o bilă uriașă din brânză. Dar cei care suferă, asemeni mie, o văd ca pe cea mai bună prietenă, care le asculta de fiecare dată poveștile, tăcută și plină de nerăbdare.
Totuși începusem să cred că nici luna nu imi mai era aproape. Toți mă părăsiseră. Nimeni nu a privit ceva mai adânc în ochii mei, să recunoască durerea inradacinată în mine, și să mă întrebe ce am pățit. Nimeni nu a venit să mă îmbrățișeze când îmi era greu. Nimeni nu m-a sărutat pe frunte și să îmi spună că va fi bine. Foarte bine, nu aveam nevoie de ei. Puteam să mă descurc și singură, chiar dacă uneori părea imposibil.
“Vei regreta ziua asta!” …

Cam atat pentru inceput, imi cer scuze pentru ca a fost atat de scurt. Capitolul 1 este in lucru. V-as ruga daca puteti sa ma atentionati daca am ratat vreo greseala de scriere sau de exprimare cand am corectat capitolul. Sper ca v-a placut!

Heeeiii, ce faceti? Am ajuns pe la voi cu primul capitol. Am decis sa intru treptat in actiune, asa ca adevaratele "Aventuri" vor avea loc in urmatoarele capitole. Acum aveti o mica introducere in viata Sakurei. Enjoy!


Capitolul 1 – Nou-venitul


- …Încearcă să reflectezi acasă asupra viitorului tău, Sakura. Ce profesie ți-ai dori, dacă ai vrea să îți întemeiezi o familie, în mare, planuri de viitor. Mult success și vacanță plăcută! îmi spuse cald consiliera în timp ce îmi luam geanta și haina din biroul ei.
Am salutat și am ieșit apoi din încăpere fără nici o reținere. Mi s-a spus că un consilier școlar m-ar ajuta, dar până acum nu a facut nimic altceva decât să îmi spună lucuri pe care deja le știam. Holul școlii mi se arăta la fel de lung și de monoton ca în fiecare zi, luminat de neoane tubulare albe. De o parte și de alta, șiruri de dulăpioare albastre, întrerupte pe alocuri de câte o ușă a unei clase sau a unui laborator. Instinctiv, am privit în partea stângă, pe ușa laboratorului de chimie, iar colțurile gurii mi s-au ridicat involuntar într-un zâmbet stupid, amintindu-mi de „micul” incident de acum câteva luni. Profesoara intră nervoasă pe ușa și ne preda lecția. Știam de ora trecută că urma să facem un experiment, așa că am amestecat cu grijă substanțele din interiorul sticluțelor, astfel încât ora ei să devină un dezastru, iar planul meu a avut succes. O explozie mare, urmată de un nor de fum multicolor a devastat laboratorul și i-a speriat de moarte pe tocilarii din primele bănci. Intenționat nu am participat la oră, dar am trecut pe lângă laborator la sfârșitul ei. Profesoara ieșea, ștergându-și fața cu un șervețel umed. „Parcă a vomitat un curcubeu pe dumneavoastră. Probleme la oră?” am întrebat-o pe tonul meu de îngeraș cu coadă. A urmat prea-frumoasa și veșnica ei replică: „În biroul directoarei!”. Directoarea, și ea o babă care aștepta să iasă la pensie, mă ținea sub papuc din moment ce, deși eram oaia neagră a școlii, numele meu era menționat la tot felul de concursuri și olimpiade, cu cele mai înalte punctaje. Profa de chimie încă era în laborator, corectând niște lucrări. Ridică nasul din foi și mă privi rece, iar eu am ridicat de mai multe ori din sprâncene, provocând-o. A decis să își continue treaba fără să mă bage pe mine in seamă, așa că am mers mai departe, către dulăpiorul meu. Ca de obicei, era plin de foi cu injurii și bătăi de joc la adresa mea. Mă numeau „Emo”, ciudată, debilă, defazată... Dar tot ce îmi spuneam în gând era „Să mă pupe.”, la modul frumos.
Am dat toate tâmpeniile deoparte și le-am aruncat pe jos, după care mi-am luat din dulăpior o carte și am plecat spre casă. Ciudat de pustie era curtea școlii chiar azi, în penultima zi de școală. Am scurtat drumul spre casă și m-am dus printr-un părculeț liniștit, care era renumit pentru liliecii care înfloreau pe tot parcursul anului, împrăștiind în împrejurimi un parfum care te înnebunea.
-Mami? Mami, mami!!
În mine s-a oprit o fetiță micuță, cu părul roșcat și ochii albaștri-verzui. M-a luat în brate, iar eu m-am așezat în genunchi să o privesc mai atent. I-am afișat un zâmbet cald, iar ea m-a luat în brațe, spunând încă o dată „Mami”. Am luat-o în brațe și am văzut la vreo cincizeci de metri o femeie cu părul de un roșu aprins, care stătea sprijinită de un copac și plângea. Sigur ea era mama ei. M-am îndreptat cu micuțul îngeraș în brațe spre acea femeie, întrebând-o dacă nu cumva și-a pierdut copilul. Se lumină la față și o luă pe fetiță cu grijă din brațele mele, strângând-o cu putere și spunându-i să nu mai plece niciodată. M-a înduioșat impresionant de mult, era clar că singura mea slăbiciune erau copiii micuți, în special fetițele.
Le-am lasat pe cele două sub acel copac și am mers mai departe. Era incredibil cât de ușor uitam de problemele mele atunci când ieșeam din închisoarea pe care eu o numeam casă.
- ... Cu tine vorbesc, nu mă auzi? Emolăule, te-ai născut degeaba pe planeta asta! Ești un nimic, un ratat, înțelegi? Un ratat! am auzit o secvență din ceea ce părea a fi o ceartă, deși nu auzeam un răspuns.
Mi-am îndreptat privirea către locul de unde se auzeau jignirile. Pe o bancă, un tânăr brunet, cam de 17-18 ani strângea nervos un telefon în mână și privea într-un anumit punct. În fața sa, în picioare, un alt băiat, roșcat, care părea să aibă aceeași vârstă, gesticula și îl înghiontea din când în când. „Dispari!” a spus rece, printre dinți. Am ajuns în scurt timp în spatele roșcatului, care se juca cu cheile de la mașină.
- Emo imbecil ce ești! exclamă acesta și începu să râdă isteric.
Pumnul meu zbură instantaneu spre fața sa. S-a dat doi pași în lateral și s-a întors cu fața spre mine, privindu-mă cu uimire. S-a repezit să îmi tragă o palmă, dar eu am fost mai rapidă și am intrat în el: i-am tras un genunchi între picioare, la locul periculos, încât abia se mai ținea pe picioare. I-am prins smocul de blană de oaie din cap, care ar fi trebuit să fie păr și l-am dat cu bostănelul de parbrizul mașinii de lângă el. Păcat de acel Ferarri, pentru că era frumos, dar din moment ce era în posesia unui cocalar, nu avea nici o utilitate.
- Dacă mai îndraznești să îți bati joc de cineva așa cum ai făcut-o azi, îți jur că te omor cu mâna mea. Acum ia-ți second-hand-ul de aici și jet la spital, până nu faci din parcul ăsta marea roșie. i-am spus pe un ton rece si răstit, privind sângele care i se scurgea pe față.
M-am întors cu fața la brunet care mă privea cu niste ochi cât cepele de mari. „Ești bine?” l-am întrebat grijulie, iar el mi-a confirmat mișcându-și ușor capul.
- Știi, nu era nevoie să fii atât de violentă cu el. Adică, ar fi fost mai bine să îl lași să își consume nervii și să plece plictisit, în loc să îl faci să-i dea borșul pe nas.
- Știu foarte bine asta, dar... e o poveste lungă. O să mă rezum în a spune doar că am suferit prea mult din cauza celor ca el, și nu aș suporta să văd pe altcineva în situația mea. Am văzut cât erai de nervos dar te abțineai. Nici asta nu e bine.
I-am zâmbit cald și atunci ne-am împrietenit. Numele lui era Sasuke Uchiha și venise aici pe parcursul vacanței de vară. Îi plăcea muzica rock, punk și metal și făcea cursuri de arte marțiale și de dans. Părul brunet îi era făcut țepi la spate, iar în față avea lăsate de-o parte și de alta a chipului două șuvițe rebele. Ochii erau la fel de întunecați ca și părul, și niciodată nu puteam să citesc vreun sentiment cât de mic in ei.
Se pare că vara aceasta voi avea un nou tovarăș de tâmpenii!


Cam atat a fost. Sper ca v-a placut!

Ce sa spun, Buna dimineata, Buna seara? La mine e seara, chiar daca e 4 a.m. V-am adus al doilea capitol, care sper sa va captiveze atentia, de acum incepe actiunea! In capitolul 3 va veti lamuri mai mult. Nu va mai spun nimic, sa pastrez suspansul! :> Spor la citit!

Capitolul 2 – Evadare


Ce adunătură de fraieri! În loc să stea acasă să joace Counter Strike, vin aici pentru a se face de râs. Vin să vorbească cu iubiții lor colegi, pentru că micuților le va fi greu o vară întreagă să suporte lipsa lor. Patetic!
Telefonul sună zgomotos în buzunarul meu. Îl scot și văd că directo-baba mă căuta. “Sakura, dă-te jos de pe acoperiș! Urmează să îți dăm premiul, nu te poți prezenta în halul acesta.” Mă mustra bunicuța. Am decis că ar fi fost mai bine pentru mine să o ascult pe directoare, ca să nu mă vadă și alți imbecili și să dau de belea. Am sărit de pe acoperiș și m-am trezit cu o babetă în fața mea care se uita la mine ca la mașini străine.
- Ar trebui să te porți ca o fată, nu ca un golan.
- Da, și matale ar trebui să te porți ca o babă și nu ca un milițian, i-am întors-o fără să mai stau pe gânduri.
Am lăsat-o în spate bombănind ceva. Am prefrat să nu o bag în seamă și să merg mai departe către porțile școlii. Ajunsă dincolo de ele, mă trezesc în mijlocul unei mulțimi de adolescenți de toate felurile, de la cocalari jegoși până la drogați, fumați și alcoolici. Am ajuns lângă grupul care se presupunea a fi colectivul clasei mele. Dacă aș fi putut, i-aș fi omorât pe toți, pentru a salva planeta de la înmulțirea prostiei. Chiar atunci bătrâna directoare luă cuvântul, pentru a premia elevii model ai școlii și pentru a le da coronițele din flori. Primul nume menționat: Haruno Sakura. M-am dus să îmi iau diploma și smocul de flori. Obișnuită cu intoleranța mea la flori, mai ales purtate pe cap, directoarea mi-a dat coronița în mână. Doi ani la rând m-am ferit de mâinile ei până să înțeleagă că eu nu îmi pun așa ceva în cap. Am vrut sa plec de acolo, dar am fost oprită, pe motiv ca va trebui să aștept și ceilalți elevi merituoși. A venit unul, doi, trei, iar eu deja mă plictiseam. Bine că am învățat de-a lungul timpului cum sa ma prefac: am mimat un leșin. Am simțit cum brațele profesoarelor din jurul meu încearcă să mă țină pe picioare. În jurul meu era multă agitație, toți o chemau cu disperare pe asistenta de la cabinetul medical, dar până să vină ea, două brațe musculoase mă ridică cu grijă de pe ciment. Persoana respectivă m-a dus în cabinet și m-a așezat cu atenție pe pat după care mă udă pe față cu apă rece. M-am ridicat brusc în șezut și am privit bumacă în jur. Același birou vechi, alb, același dulap mare, din sticlă plin cu cutii de pastile.
- Ești bine, Sakura?
Ochii mari si albaștri ai lui Cam mă priveau îngrijorați. Am dat din cap, liniștindu-l. Intră și asistenta, cu o placheta de pastile în mână. Mi-a dat o pastilă de culoare albă, lunguiață. “Arată ca drogurile.” Am spus sec. Cam mi-a adus un pahar cu apă și am dat “drogul” pe gât. Am vrut să mă ridic de pe pat dar și asistenta și Cam m-au oprit, spunând că trebuie să stau acolo până îmi voi reveni. Cred că mai bine aș fi fugit de lânga tocilari și alți tembeli. Cam își trecu mâna prin părul șaten deschis după care, observând că mă uitam la el, îmi afișă un zâmbet cald.
-A fost doar o cădere de calciu. Îți vei reveni în curând, îmi spuse bland.
Am tras cu ochiul către ușă atunci când am auzit că se deschide. Asistenta ieși din camera cu telefonul în mână. Părea destul de stresată. Nu am mai așteptat nici o invitație și am fugit către fereastră, deschizând-o.
-Ce crezi că faci? Vrei să ți se facă rău iarăși?
-Ești la fel de naiv ca și ceilalți, Cam. Leșinul acela a fost unul fals. M-am prefăcut că mi-e rău, doar ca să pot să ies de aici. Nu vreau să îmi pierd viața într-o adunătură de mediocri. Dacă tu vrei, e problema ta.
Am deschis fereastra și am sărit imediat, având în vedere faptul că infirmeria se afla chiar la parter. Cam a rămas fără cuvinte în urma mea. Mi s-a spus de multe ori că el ține foarte mult la mine, dar nu l-am acceptat niciodată mai mult decât ca pe un simplu prieten. M-am făcut mititică atunci când mi-am dat seama că va trebui să mă feresc de privirile celor care au rămas pe aleea alăturată spațiului verde din fața școlii. Am trezut de câțiva copăcei după care am ajuns lângă gardul impunător. O nimica totă, în câteva secunde eram deja de partea cealaltă.
La capătul străduței pe care mă aflam, am recunoscut din prima silueta bine-lucrată a lui Sasuke. Păcat ca eu mă îndreptam în direcția opusă. C’est la vie. Peste cincisprezece minute trebuia să mă întâlnesc cu bunul meu prieten dealer de droguri. Dacă voiam să ajung la timp, ar fi trebuit să grăbesc puțin pasul. Am trecut prin câteva zeci de străzi și străduțe, până când am ajuns la clădirea parasită unde mă aștepta. Ajunsă după ușile vechi și dărăpănate, mirosul de egrasie mă făcu să tușesc sec. Mă fixa cu privirea de sub gluga hanoracului. I-am aruncat o privire rece, în timp ce îi dădeam banii. I-a numărat, după care mi-a dat mult-iubitele mele pachete și pachețele de care nu aș fi fost capabilă să mă despart pentru nimic în lume.
Am ieșit bucuroasă din acel loc împuțit și am aprins rapid o țigară cu ierburi proaspete. Trăgeam cu poftă din ea în timp ce mă îndreptam spre scările din spate ale aceleiași clădiri. M-am așezat fără griji pe ultima treaptă și savuram în continuare fumul care îmi invada plămânii, provocând valuri de plăcere.
Un ghemotoc blănos și pufos își făcu apariția în fața mea și mi-am adus aminte instantaneu de Daniel. “Pisoiul meu mic și negru!” Șoaptele sale îmi răsunau și acum în minte. Cum am putut lăsa să se întâmple așa ceva? Cum de am putut fi atât de oarbă? Mi-am înconjurat genunchii cu brațele și am lăsat șiroaiele de lacrimi să curgă în voie, acompaniate de sunetul sobru al suspinelor mele. Nu reușeam să înțeleg de ce mă simțeam așa. Tremuram, mă ghemuisem și așteptam să îmi treacă. Dar nu părea că se va întâmpla prea curând. Depresivă și fără spranță, fragilă, obosită, singură... așteptam nerăbdătoare ca acea clipă minunată să vină. Acea clipă în care planeta va scăpa de mine o dată pentru totdeauna. „Vei regreta ziua asta!”.
- Da, regret ziua aceea! Regret până și ziua în care m-am născut! am țipat cât m-au ținut plămânii către abisul singurătății din fața mea.
- Sakura? Ce e cu tine, ce s-a întâmplat? Liniștește-te!
Am deschis ochii și imaginea lui Sasuke îmi apăru în față. Ochii săi negri erau mari și plini de îngrijorare. Mi-a șters lacrimile și m-a mai întrebat încă o dată ce s-a întâmplat. Am preferat să fug decât să îi spun adevărul, sau chiar să îl mint.
Destule înjurături am primit în timp ce împingeam pe stradă lumea, pentru a-mi face loc prin mulțime. Chiar acum și-au găsit să iasă pe străzi! În urma mea auzeam un al doilea rând de înjurături. Of, la naiba, venea după mine! Pumnii mei erau încleștați, iar în palme simțeam deja o ușoară usturime din cauza unghiilor tăioase care îmi penetrau pielea. O singură secundă în care să îmi șterg lacrimile era de ajuns pentru a îmi distrage atenția de la fuga mea nebună. Șireturile de la teniși mi s-au dezlegat, iar eu am reușit să mă împiedic în ele și să mă împrăștii pe jos. M-am rostogolit de câteva ori, după care m-am trezit pe burtă, cu fața ascunsă în palme și cu o usturime grozavă la genunchi.
M-am întors pe spate, mi-am îndoit piciorul și mi-am dus mâna pe zona rănită. Lichidul cald mi se împrăștia în palmă iar usturimea se înteți. Mi-am șters ușorul strat de sudoare de pe frunte cu cealaltă mână și am încercat să îmi adun gândurile pentru a decide următoarea mișcare. Până să mai gândesc un singur cuvânt, mă trezesc cu Sasuke lângă mine, în genunchi. A scos din buzunar o batistă de un alb imaculat și mi-a pus-o pe rană. Amândoi gâfâiam, simțeam că nu mai avem destul aer în piept. Nu mai aveam energie nici să mă ridic, iar Sasuke se pare că și-a dat seama, pentru că mă ridică în brațe și începu să meargă liniștit cu mine pe străzile orașului. În câteva minute deja eram adormită și dusă cu trenulețul din bezele roz în lumea viselor, singurul loc în care puteam să rămân ani și ani fără să îmi doresc să mă întorc, regele fiind subconștientul meu, care modela fiecare întamplare după bunul său plac...


Ei bine, cam atat a fost. Imi cer scuze pentru eventualele greseli de tastare sau exprimare, desi capitolul nu este corectat, m-am straduit sa scriu cat mai corect. Sper ca v-a placut.

Buna dragilor! Vreau mai intai sa va multumesc mult ca va obositi sa imi cititi ficul, chiar inseamna ceva pentru mine, mai ales cand vad ca va place si ca munca mea nu a fost in zadar.
Din acest capitol incepe actiunea propriu-zisa, dar am facut o mica introducere, in care va veti lamuri de "faimoasa" replica Vei regreta ziua asta! :>
Nu vreau sa stric suspansul, asa ca va urez lectura placuta!


Capitolul 3 – Prima alinare


Am ajuns de undeva, de nicăieri, cu picioarele pe pământ, cu ochii închiși și cu toți mușchii într-o relaxare supremă. Mă simțeam atât de bine, încât nici măcar nu voiam să îmi deschid ochii; îmi era prea lene. O briză răcoroasă mă făcu totuși să gem somnoroasă și să întredeschid. Culoarea feței de pernă, un albastru marin, mă facu să mă ridic imediat în capul oaselor și să cercetez camera în care mă aflam. Pătura cu care eram învelită avea aceeași nuanță de albastru pe exterior, iar pe interior era de un alb imaculat. Pereții erau văruiți tot albaștri, în culoarea adâncului mării. Camera avea toate dotările necesare unui student: o bibliotecă impresionantă și impunătoare, un birou pe care era așezat un laptop, o măsuță joasă, în fața patului, care găzduia o plasmă performantă, noptiere de o parte și de alta a patului pentru două persoane în care mă aflam și un fotoliu cu un Sasuke adormit în el.
M-am ridicat din patul moale și cald și m-am dus la fereastră. Vântul se potolise, așa că draperiile reveniseră la locul lor, împiedicând lumina de afară să pătrundă în încăperea liniștită, asta bineînțeles dacă era lumină. Nu știam ce oră era, nu știam ce zi era. Știam doar că sunt la Sasuke acasă, dar nu aveam idee cum și de ce am ajuns aici. Am îndepartat puțin draperia și o mică bucățică din univers mi se așternu în față pe cer. Stelele sclipeau care mai de care, iar luna împrăștia o lumină plăpândă peste orașul adormit. Totul, privit din camera lui Sasuke, părea a fi de vis.
- De ce nu dormi? Ar trebui să te odihnești. vocea sa groasa rasuna în cameră.
Am tresărit la auzul cuvintelor sale și m-am întors cu fața la el. Se ridicarse în picioare, iar prin maioul alb, mulat, puteam să îi văd mușchii bine conturați. M-am trezit la realitate și mi-am căutat telefonul prin buzunar. Îmi arăta ora trei dimineața.
- Ce s-a întâmplat astăzi cu tine? De ce regreți acea zi? Vrei să vorbești cu cineva? m-a întrebat cu o voce blândă dar în același timp foarte curioasă și mi-a pus mâna pe umăr.
Mi-am lăsat privirea în pământ și am tăcut pentru câteva secunde. M-am lăsat să cad pe pat în voia gravitației și din șezut mă uitam la el. În lumina unei singure veioze aprinse, trupul lui semăna perfect cu ceea ce visam de mult timp. Dar în același timp, îmi readucea în minte imaginile oribile din acea seară.
- Acum trei ani... Mergeam către casa prietenului meu de atunci. Numele lui era Kato. Pe drum, m-am întâlnit cu cel pe care el îl considera cel mai bun prieten, dar care îl ura defapt pentru că „I-a furat fata”. am făcut cu degetele niște ghilimele în aer. Mi-a spus ca dacă voi intra în casa lui Kato, voi regreta acea zi. Am crezut că doar avea chef de glume proaste, sau că era puțin amețit de băutură și nu l-am luat în serios. Am ajuns acasă la el, am băut câte un suc și ne-am uitat la un film...
Mi-am pus mâinile la ochi, în încercarea de a opri lacrimile care mă anunțau că vor din nou să îmi inunde chipul. Sasuke s-a așezat lângă mine pe pat și îmi asculta cuminte povestea. M-a luat de mână și mi-a arătat compătimirea doar din priviri.
-În timpul filmului, geamurile și televizorul s-au spart brusc. Urechile îmi țiuiau din cauza zgomotului infernal de împușcături. Kato m-a luat de umeri, m-a trântit pe podea și m-a cuprins într-o îmbrățișare pentru a mă proteja. Atunci m-a sărutat pe frunte și mi-a spus că mă iubește. A fost ultima oară când i-am auzit vocea. L-am simțit cum își pierde orice gram de putere și greutata sa se prăbuși peste mine. Împușcăturile se opriră, iar eu am sunat imediat la salvare. Când am închis telefonul, am simțit cum totul din jurul meu se învarte, iar imaginea mi s-a întunecat. Când m-am trezit, eram la spital. Am primit oribila veste... Kato era mort. Totul... părea să fie atât de frumos. Dar visul s-a destrămat cât ai clipi. De la roz, cerul meu a devenit negru...
Sasuke părea să fie mai palid la față decât atunci când mă trezisem. După câteva secunde în care m-am uitat atentă la el, s-a dezmeticit și mi-a spus că nu ar trebui să mă mai gândesc la asta și că ar trebui să încerc să trec peste.
- Dar l-am iubit...
- Înțeleg foarte bine aspectul acesta, dar totuși, cu bune, cu rele, viața merge înainte. Chiar dacă tu suferi, timpul trece iar tu continui să trăiești în trecut. Și nu e bine. Trebuie să încerci să îți refaci viața.
Deși aparent nu gaseam vreun motiv prea bun, cuvintele lui Sasuke ajungeau direct în inima și în sufletul meu, și reușeau să readucă la viață o inimă de piatră. Am început să tremur și să plâng. Dar nu pentru că aș fi regretat pentru a mia oară moartea celui pe care l-am iubit, ci pentru că simțeam că în sfârșit am dat de cineva care să înțeleagă prin ce trec și care folosește cuvintele potrivite pentru a mă ghida pe drumul cel bun. Plângeam pentru că pentru prima oară în trei ani de zile simțeam că unei persoane îi pasă, pentru că după atâta timp, în care am trăit în singurătate și depresii, simțeam un gram de compasiune.
Mâinile sale mi-au înconjurat trupul care în fața lui părea firav ca un ghiocel și fragil ca porțelanul. Mă mângâia pe spate și încerca să mă calmeze cu cuvinte de suflet, spuse în șoaptă. Mi-am ascuns capul în pieptul său și i-am pătat tricoul cu lacrimile mele. După atâția ani, mi-am dat seama că m-am afundat prea mult în nepăsare, în depresii și în droguri. Mi-am ucis constant propria mea persoană cu vise, minciuni, fantezii și speranțe false. În tot acest timp... doar am visat că trăiesc.
Am simțit cum buzele lui Sasuke îmi ating creștetul capului, sărutandu-mă protector. Am strâns tricoul lui în pumni și am inspirat adânc. Pentru prima oară, începeam să mă calmez după mai puțin de două ore de plâns.
-E deja destul de târziu. Ar trebui să te odihnești.
Sasuke m-a întins pe pat iar eu am rămas privind în gol. M-a învelit și mi-a urat noapte bună. A dat să plece din cameră, dar m-am ridicat la timp din pat și l-am luat de mână. Căldura sa îmi dădea fiori pe șira spinării.
-Nu mă lăsa singură! Te rog...
S-a întors și l-am privit speriată. Într-adevăr, îmi era teamă ca el să nu mă respingă, să nu creadă că sunt o fetiță plângăcioasă. Cu sufleul la gură, l-am privit cum își schimbă direcția de mers, dar am răsuflat usurată în sinea mea atunci când am văzut că ocolește patul și se întinde și el. Câteva secunde, ochii lui erau ațintiți către tavan, după care s-au întors în direcția mea. Blândețea privirii sale mă făcea să mă pierd cu mintea în amintirile mele, fiind replica fidelă a privirii lui Kato. O șuviță rozalie îmi alunecă pe chip, dar Sasuke avu grijă să mi-o dea după ureche.
-Ești deja extenuată, ai ochii roșii de la plâns. Culcă-te, bine? Voi fi aici când te vei trezi, mă asigură brunetul în timp ce îmi mângâia cu atenție chipul.
Am strâns la piept o porțiune din plapumă și am închis ochii. Îmi era teamă să dorm, până și visele deveneau coșmaruri și nu îmi alinau deloc suferința. Dar totuși oboseala își spuse cuvântul, iar eu am uitat repede de tot și de toate, căzută într-o „semiinconștiență” care de data aceasta se anunța a fi liniștitoare.


Cam asta a fost. Imi pare rau daca am anuntat pe cineva care nu ar fi vrut, stiu ca ar parea foarte stresant, dar sunt cam grabita, trebuie sa ajung undeva si nu vreau sa intarzai. Sper ca nu am scapat vreo greseala cand am scris capitolul, nu e corectat. V-as ruga, daca se poate, sa imi spuneti daca v-ar fi mai usor sa cititi daca voi centra capitolul in pagina sau daca ati vrea sa il scriu cu o anumita culoare. Sper ca v-a placut si ca de data asta nu am mai intarzaiat atat de mult. rock

Am adus si al patrulea capitol, dupa o perioada in care am hibernat, am intarzaiat ca o scrofita, va rog mult sa ma scuzati. Sper sa fie pe masura asteptarilor, iertati-ma ca e scurt. Ma voi stradui ca urmatorul sa fie mai bun. Lectura placuta!


Capitolul 4 – Iubește-mă!


- Oferă și altcuiva iubirea mea. Ar trebui să uiți că am existat. Am murit pentru tine.
- Trăiesc pentru tine. Și nu îți poți imagina cât de mult mi-aș dori să fii aici, lângă mine.

Imaginea lui Kato a dispărut imediat din fața mea, tranformându-se într-un roi de fluturi a căror aripi violet se mișcau jucăușe, ajutate și de ușoara briză cu iz de levănțică. Totuși m-aș alătura și eu roiului de fluturi, în aruncarea lor entuziastă în fața destinului. Am alergat câțiva pași și m-am aruncat acolo unde credeam că voi ajunge să fiu fericită. Mi-am luat adio de la acea câmpie violetă și am sărit.

M-am trezit în patul moale și călduț al lui Sasuke, acolo unde m-a lăsat aseară, sau mai bine spus azi noapte. M-am uitat în jur iar el nu era lângă mine, deși mi-a promis. M-am speriat, nu știam ce să fac. Un zgomot ușor mă trezi la realitate și mă făcu să îmi îndrept privirea către ușa neagră, din lemn masiv. Sasuke apăru cu o tavă în mâini, pe care o pusese pe o măsuță din sticlă, cu rotițe, după care a adus-o lângă pat.

- Îmi pare rău că am întârzâiat cu “micul dejun”, credeam că încă mai dormi. De ce plângi?
Plângeam? Se pare că eu, din nou, aveam ochii înlăcrimați și fața umedă. Mi-am șters lacrimile și am inspirat atât de adânc, încât am simțit o ușoară durere în piept. M-am ridicat la marginea patului și l-am privit adânc în ochi pe Sasuke. Stătea în fața mea, pe vine și se uita la mine. Nu puteam să citesc în ochii lui decât faptul că îmi ascundea ceva, doar că nu știam ce.

Pe măsuța din fața mea erau mai multe farfurii. Sasuke îmi pregătise o salată grecească, niște sandwich-uri calde, clătite și nelipsita cafea, care mă atrăgea cel mai tare. Fără cafea, o zi întreagă părea că este a mia noapte în care deși sunt obosită, nu pot să dorm. Am luat fără rețineri ceșcuța cu cafea și am sorbit cu sete din lichidul ușor amărui, după care, încet încet, am început și salata, care deși părea prea simplă, avea un gust extraordinar, mai ales că mie îmi plăceau foarte mult cruditățile.

- Mă bucur că îți place. Nu sunt chiar atât de patetic ca și bucătar, nu-i așa?
Am dat din cap în semn de nu. Un impuls nebunesc m-a făcut să îi mângâi chipul în timp ce îi mulțumeam pentru că mi-a pregătit masa. Am strâns toate farfuriile și farfuriuțele, după care l-am rugat pe Sasuke să îmi arate bucătăria. Măcar să spăl vasele, daca tot am fost tratată atât de bine aici. Mi-aș fi dorit să rămân aici pentru totdeauna. Acasă nici măcar nu mâncam când mă trezeam, ci mă îmbrăcam și plecam unde vedeam cu ochii.

Sasuke mi-a luat tava din mâini și mi-a spus cald că eu sunt musafira astăzi. Mi-a făcut cu ochiul și ieși din cameră, iar eu l-am urmat. Nu voiam să rămân din nou singură. Ieșind din camera lui, în fața mea se afișa o imagine cu un alt aer, ceva mai diferit. Locul debborda de lumină, unul din pereți fiind în totalitate din sticlă. Pereții, văruiți în alb, dădeau senzația că în acea casă totul era impecabil.
- Îmi cer scuze dacă e puțin dezordine.
- Glumești? În casă la mine nici o armată întreagă de menajere nu cred că ar reuși să facă ordine. Fratele meu este un porc în adevăratul sens al cuvântului!

Tocmai terminasem cea mai lungă discuție stupidă, asemănătoare cu cele pe care le purtam cu cei mai buni prieteni. Mi-aș fi dorit ca Sasuke să apară în viața mea ceva mai devreme. Așa, poate că nu aș fi ajuns prea mult pe la spital, din multiple motive. Nu am mai stat să analizez fiecare detaliu din acel hol uriaș și m-am concentrat pe brunetul din fața mea. Un adevărat gentleman. Am coborât treptele din marmură albă, puțin abrazivă. Am trecut prin livingul uriaș și am ajuns în bucătărie, care era la fel de spațioasă. Nu lipsea nimic din ea, și totul era pus la locul său. Am devenit puțin stânjenită de faptul că în casa unui băiat totul se afișa de o mie de ori mai bine decât la mine acasă.

-Cred că ar fi timpul să merg acasă. Cu siguranță am deranjat destul pe parcursul nopții. Ar trebui și tu să te odihnești. am spus pe un ton sfios; mă mințeam până și pe mine, nu voiam să plec, voiam să rămân aici cât se putea de mult, departe de iadul de la mine acasă.
Sasuke termină de spălat vasele, după care mă privi serios în timp ce își ștergea mâinile cu un prosopel.
-Trebuie să vorbim. mi-au trecut prin cap toate gândurile rele și bune, m-au luat fiorii și am început să am emoții. Privește-mă în ochi și spune-mi sincer: pentru ce sunt pastilele din hanoracul tău? Au căzut pe jos când te-am adus aici.
Am rămas înmărmurită, nu știam ce puteam să îi spun. Să îl mint, că aș fi bolnavă, sau să îi spun adevărul și să suport o eventuală ceartă între noi, ori mustrările lui.

-Sunt pentru o problemă mai veche de sănătate...
-Nu mă minți! vocea începea să mă sperie, ridicase tonul și devenea excesiv de serios, lucru care pe mine mă făcea să mă gândesc cu atenție la ce porumbel urma să scot pe gură. Te droghezi?
-Da. am reușit să îngân după ce am inspirat adânc și mi-am făcut curaj să îi dau răspunsul. Este singura mea portiță de scăpare din iadul pe care îl mai numesc viață...
Mi-a prins bărbia între două degete și mi-a diricat capul, astfel încât să îl pot privi în ochi.

Răceala din ei îmi dădea fiori pe șira spinării. Dar aceeași răceală îmi spunea că mă distrug pe mine însămi. Fără să îmi dau seama, privirea mea se mută în cealaltă parte a camerei, iar mâna lui Sasuke se afla acum pe tâmplă. Un val de vină apăsătoare se năpusti asupra mea. Deși acum regretam că am ales drumul cel mai ușor, învăluit în iluzii și minciuni, nu puteam să renunț la ele. Erau tot ce mai aveam.

Pașii lui Sasuke se îndreptau către o ușă mare, din sticlă. A deschis-o și a ieșit din cameră în grădină, iar eu l-am urmat. Peste tot se aflau trandafiri în toate culorile, făcând locul să pară desprins din Paradis. Într-un colț mai retras, lângă gardul mare din ciment, brunetul aruncă tabletele și punguțele cu prafuri într-un cazan din metal, după care cu ajutorul unui singur chibrit, toate “visele” mele dispăruseră. Cu pași repezi am ajuns în dreptul lui.

-Poți să fii fericită și fără ele.
-Nu pot să fac față singură. Nu mai am putere să le înfrunt pe toate...
-Singură nu, nu poți. mi-a spus Sasuke și mă privi cu subînțeles.


Atat a fost. Sper ca v-a placut! ^_^

ce fc frumos... imi place mut si sper sa pui nextu repede si sa ma anunti si pe mn.

Buna! Sper ca nu m-am facut asteptata prea mult timp cu acest nou capitol, dar programul tampit pe care il am la scoala nu prea imi permite sa ma ocup si de alte chestii. Nu ma mai lungesc mult, dar vreau inainte de toate sa imi cer scuze ca nu am mai corectat capitolul, doar ca am fost ceva mai atenta decat de obicei cand l-am redactat, sper sa nu imi fi scapat prea multe greseli. Enjoy!

Capitolul 5

De o perioadă bună de timp, priveam încontinuu tavanul, care atunci când eram îngândurată părea să îmi fie cel mai bun prieten. Sau pur și simplu devenea interesant, atunci când nu aveam chef să ascult certurile din casa mea. Uneori se transforma chiar în ecranul pe care se desfășurau pentru a doua oară anumite evenimente din viața mea. Am ajuns acasă în urmă cu câteva ore bune, dar tot ce am făcut a fost statul în pat și derularea evenimentelor care au avut loc în ultimele zile.

M-am ridicat în cele din urmă și m-am îndreptat spre dulap, de unde mi-am luat un tricou negru, un hanorac de aceeași culoare, cu cranii mici și multe pe el, nelipsiții blugi negri, mulați și tenișii. La lumina slabă, mi-am aranjat puțin părul cu degetele, cu toate că nu urma să mă văd cu nimeni, o făceam din obișnuință. Am coborât treptele ca o pisică, încercând să nu mă împiedic de lucrurile pe care frații mei le aruncaseră, ca de obicei, pe podea.

Ajunsă afară, primul lucru pe care l-am văzut a fost luna, domnind măiestuoasă pe cerul întunecat. Îi mulțumeam în sinea mea pentru că îmi lumina cât decât drumul. Când mi-am mutat privirea, mi-a sărit în ochi lumina aprinsă la etajul casei de vizavi. M-am gândit că poate noii vecini au parte de nebunii. Sau poate au doar probleme cu somnul. În fond, nu era ceva care ar fi trebuit să mă intereseze, din moment ce aveam și alte probleme pe cap.

Am mers cu grijă pe trotuarul răvășit de rafalele de vânt de aseară, uitându-mă pe unde calc, pentru a evita o căzătură frumoasă în drumul meu către nicăieri. Un foșnet într-un tufiș mă făcu să îmi concentrez atenția la împrejurimi; nu voiam să mă trezesc că zbier ca descreierata după ajutor, în timp ce vreun sclav alcoolic încearcă să mă violeze. În cele din urmă, zgomotul s-a dovedit a fi o alarmă falsă, asemeni celor din clasicele filme de groază care mă plictiseau atât de mult. O pisică neagră se plimba atentă prin liniștea nopții, tulburată de înjurăturile mele la adresa ei.

Din depărtare, puteam auzi o melodie cântată la chitară acustică. Am decis să mă îndrept spre locul de unde veneau sunetele care îmi mângâiau urechile. Dintr-o clădire părăsită, cu majoritatea geamurilor sparte și tencuiala căzută, acordurile fine ale unora dintre melodiile mele preferate, transpuse într-o versiune acustică, mă făceau să intru într-o stare de relaxare și de repaus binevenit. M-am așezat în fața geamului de unde se auzea cel mai puternic; nu aveam dispoziția necesară să dau ochii cu cineva și să încerc să par prietenoasă doar din cauză că îmi plăcea cum cânta la chitară. Dar în ciuda faptului că tânjeam după liniște, refugiindu-mă în acest mic paradis pământean, m-am trezit cântând versurile corespunzătoare fiecărei melodii. Lipită cu spatele de zidul rece, îmi aminteam fiecare vers și fiecare sunet.

În momentul în care misterioasa persoană din clădire a terminat melodia, am închis ochii așteptând-o pe următoarea ca pe o provocare. După câeva secunde de așteptare, am decis să mă ridic și să plec, dar totuși ceva mă făcea să rămân. Nu știu ce era acel ceva, doar că mă atrăgea de acel loc ca un magnet. Când mi-am deschis ochii, mi-am strâns genunchii la piept. O umbră se mișcă rapid pe deasupra mea iar eu mi-am acoperit instinctiv capul și m-am ghemuit și mai tare.

Am privit în fața mea și silueta pe care o vedeam mă făcea să îmi doresc ca soarele să fie și el prezent. Bărbatul purta un hanorac negru, cu gluga pusă pe cap, iar în mâna dreaptă ținea chitara la care cânta în urmă cu puțin timp. La blugi avea agățate niște lanțuri iar în picioare avea skateri. Nu i-am putut vedea chipul, din cauza luminii slabe, ci doar srălucirea parcă magică a ochilor săi.

- Sakura, ce cauți aici? mă întrebă blând.
La auzul propriului meu nume am tresărit. Inima pulsa din ce în ce mai puternic, iar buzele mi s-au uscat. Am înghițit în sec, pregătindu-mă să o rup la fugă.
- De unde îmi știi numele? Cine ești tu? am întrebat cu vocea tremurată.
Mâna sa caldă îmi dădu fiori când s-a proptit pe umărul meu. Și-a întors pentru câteva secunde chipul în lumina lunii. Strălucirea din ochii lui negri m-a făcut să îmi simt inima cum vrea să o ia la goană.

Un impuls nebunesc îmi spunea să sar pe el și să îl sărut. Dar conștiința îmi spunea cu disperare să nu fac asta. Până la urmă nu aveam nimic de pierdut, așa că am cedat.
Mi-am plimbat câteva secunde pe chipul sau degetele lungi și subțiri, iar el m-a luat de mână și mă pivi adânc în ochi, făcându-mă să mă pierd în abisurile sale întunecate. Anticipând ceea ce voiam să fac, nu a mai așteptat și și-a apăsat buzele peste ale mele, mângâindu-mă cu o mână pe gât, în timp ce cealaltă se plimba în voie pe spatele meu.

Încet-încet, sărutul se adânci, iar mintea mea deveni un amalgam de vise, iar stomacul crescătorie de fluturi. Dinții săi îmi mușcau cu blândețe buza de jos, făcându-mă să scot un geamăt de plăcere. Puteam să jur că era primul meu sărut adevărat.
- Sasuke.
S-a îndepărtat precaut de chipul meu cu câțiva centimetri atunci când i-am pronunțat numele.
- Fac ceva greșit? a întrebat cu o voce joasă și ușor răgușită.
- Este perfect.

L-am apucat de umeri, punându-mi picioarele de-o parte și de alta a bazinului său, după care l-am sărutat apăsat, făcându-l să își piardă echilibrul și să se prăbușească pe spate. A scos un geamăt ușor iar eu l-am mușcat ușor de buza de jos, în timp ce el își plimba cu eleganță mâinile pe șoldurile mele. M-am întors pe pământ abia atunci când mângâierile se duceau din ce în ce mai jos, către fese și zona intimă.

Am izbutit să mă depărtez de trupul său musculos și să îmi recapăt suflul normal.
- Îmi pare rău, nu știu ce a fost în capul meu, ar fi trebuit să mă controlez.
- Nu e vina ta, eu sunt cel care a exagerat, așa că te rog să îmi scuzi indiscrețiile.
Sasuke s-a ridicat în șezut și m-a privit o clipă în ochi, după care a luat chitara și a plecat. Am rămas singură în acel pustiu, derulând în mintea mea toate întâmplările din acea seară. Până dimineață, gândurile mele erau complet răvășite de un simplu sărut, chiar dacă a fost mai puțin obișnuit. Încă simțeam fluturași în stomac, iar valul euforic m-a cuprins. Am hotărât că ar fi mai bine să plec acasă, așa că m-am cărat de acolo cât de repede am putut imediat după răsăritul soarelui.