Dry me out!

Subiect: Re: Dry me out! Lun 07 Oct 2013, 21:10

Her

Stăteam între patru stâlpi, numiţi pereţii acestei case, respectiv şi orientativele colţuri ale casei, pierdut, cu mâinile în cap. Aşteptam de mult acest moment, dar m-a lovit puternic, lăsându-mă pentru o foarte lungă perioadă de timp fără apărare, paralizat. Simţeam cum totul se spulberă, cum o gaură neagră inevitabil va trage acest loc spre colaps. Nu eram în putere să schimb ceva, ci doar m-am prefăcut că ştiu situaţia, deşi conştientizam viitorul ce va fi fiind. Era groaznic să ştiu că voi fi singur pe drumul vieţii care, de acum, pare-se că va fi mult mai anevoios, fără cineva care măcar să îmi arate că mă va aştepta la un capăt, indiferent care. Locul începea să se răcească, de când a dispărut. Îi simţeam lipsa, acele mâini calde care întotdeauna mă atingeau delicat şi mă făceau să cred că aici nu va fi niciodată ceva rău. Ştiam după că mă înşel şi că e doar un mijloc de a uita de toţi mărăcinii ce se află în lume, inclusiv în noi. Era singura persoană care mă făcea să ignor lupta necinstită şi să dau mâna cu dreptatea, dar a fugit.

- Unde eşti tu, oare, fiinţă? urlam cât mă ţineau plămânii, cu lacrimi în ochi, fiind gata să cedez nervos oricând.

Stăteam întins pe podeaua răcoroasă şi priveam în jur. Era o casa, casa noastră, acum, a nimănui, ci doar cu sigiliul meu. Fără ea, locul era pustiu, ca o ruină. Ea era singura persoană ce îi dădea un gust aparte şi un miros adormitor. Spunea întotdeauna că vrea să moară, că numai poate suporta loviturile ce îi sunt date pe zi ce trece. A dispărut din această cauză. Întotdeauna credea că e singură pe acest pământ şi că ceea ce făcea, nu făcea pentru nimeni, că ea nu exista pentru mine. Lumea îi dădea întotdeauna cu piciorul, punând-o la pământ, iar cel mai impresionant lucru era acela că nu privea în jur după o mâna de ajutor, ci speranţa şi realizările o ridicau. Oamenii nu înseamnau aşa mult pentru ea, mai ales că toate problemele ei, ale noastre, de ei erau cauzate. Îmi era dor de ea, de acele zile când stăteam de dimineaţa până seara fără să aud ceva, înglobit în camera mea, cu cărţile în mână, sau pur şi simplu întins în pat, iar seara, ea mă trezea şi mă întreba cum a fost ziua mea, pentru că doar noi existam ca relaţie, ca prieteni, ca rude, ca iubire. Erau momente extrem de emoţionante, când ea trebuia să plece şi să îndure spaţiu, temperaturi şi lovituri extreme, dar întotdeauna ajungea dimineaţa, cum necum, obosită, plecată, întotdeauna ajungea. Dar a sosit şi ziua când am aşteptat-o cel mai mult şi nu a mai venit. Era un frig aprig afară, dar nu îmi păsa, mai ales că mintea-mi spunea cât de mult am greşit, repetând asta la infinit, făcându-mă să o doresc din ce în ce mai mult. Şi tocmai când simţeam cum acea aură protectivă mă înconjoară, nu s-a mai întâmplat nimic, căci am ajuns să stau singur, precum tocmai ea spunea, că în vremea când va trebui să plece, eu nu voi ştii ce să fac, nu voi ştii în care colţ să-mi vărs lacrimile şi nici măcar cum să deosebesc lumina de întuneric. Avea dreptate, căci e prea devreme pentru a mă adapta, e prea devreme pentru a trăi singur şi cu gândul că niciodată nu voi mai avea pe cine să aştept, nici măcar să încălzesc un loc pentru ea. Îmi era dor de tot ceea ce ea îmi spunea şi îmi pregătea, dar, acum, ştiam că numai există o şansă pentru asta, căci nimeni nu s-a întors vreodată, oricât de brav sau milostiv ar fi. Eram în stare să merg oriunde şi să dau orice pentru ea, căci poate ea era singura fiinţă care ştia că exist şi am existat vreodată, dar...

... De când mama a plecat, am încetat să mai am speranţa că voi face vreodată căldură...

Subiect: Re: Dry me out! Dum 29 Dec 2013, 16:59

Morbidus

Întunecat, aşa puteam defini tot ce-mi desfăta privirea. Un maroniu închis fura absolut toate culorile. Eram surprins, şocat şi blocat de ceea ce creasem. Distrusesem totul... simţeam cum memoria unor vieţi necunoscute îmi încărca mintea. Mă durea! Nu mă puteam mişca, nu cred că eram acolo, însă nici nu visam, nici nu-mi imaginam.
În larg, o mare de haos, cadavre ataşate pământului, îngeri fără aripi, care încă urlau, fără să aud ceva, fără să arunce cu nevoia de milă în jur. Nu-mi puteam imagina nimic, nu puteam progresa, nu puteam face nimic! Singura opţiune era să privesc sfârşitul, rezultatul, locul unei noi lumi, probabil mai bună, fără viaţă... plină de durere stinsă, amintiri ce probabil au existat sau nu...
Îmi venea greu să accept faptul că eu priveam asta, un nimeni, care credea că nu are un loc în lumea asta.
Simţeam durere trupească, dar nu aveam răni, mă durea sufletul, dar nu îmi aminteam mare lucru. Voiam să întreb de ce, dar ceva mă oprea. Lacrimile îşi făceau loc pe nişte obraji invizibil de pătaţi, dispărând în neant...
Nu mai simţeam trupul, oare am avut? Îl văd... Ce am făcut ? Unde sunt ?

Cred că murisem...

No

The whole area was ruined. She was walking hurt, tightly holding her foot. Her face was full of blood, her lips were so white and her face was too pale. Nevertheless, she looked so strong...
It was snowing. Her breath was quickly and noisy, breathing in the snowflakes. Her lungs were feeling burnt, so dried, as she just could breath. Her mouth was empty for a long time ago, so the taste she could feel was a sour one.
She stopped on the disordered grass and looked for a short time in the ground. That day almost ended. Her 'rent' was almost paid.
She wasted a lot of nights and met a lot of strange men... for what ?
'Crazy, stucked into her mind' , these were the words that they could call her.
After a bit, she seemed devasted. Her face was so disappointed. She was looking like her face was slowly sinking, crumbling like pastries. Maybe her soul lost somewhere.
They screamed, they shout and did everything that she could feel guilty. They could be an upperhand. They could be something. She wanted to escape.
They said that became mad for so short, but she wanted just to go, to walk alone, maybe flying on a pipe, to the Motherland.
Her love could not exist, no time, no how, nowhere. Someone stole her love... and now, her heart could not defend against the coldness... too cold outside, for angels to fly.

She was over the world, wearing an old raincoat and ripped gloves. That was not enough, even for now.
She wanted to finish in a way, landing into the water, swimming or floating forever, wainting the endless night to leave.
Had a dried house, no good clothes... her loose changed sometime, a time she had not know. She was tired of looking, tired of breathing, tired of moving her hand around... resulting nothing.
Poor-girl, on her own, Cool girl, no phone...

She could not stay here no longer. Where was she lying a long time ago... She was not human, no devil...

But outside... it's too cold and dry, for angels to fly... too cold even to die.

Everything up to her memories... dying everything in the cold water... So cold...

- what makes today a bad day?
- i woke up...

There is a long time since I haven't revealed myself. Sometimes is such a pleasure, but sometimes... is just deeping my anger and my feelings. The major fact I was able to do so much and so well was to ask. But, now I realize asking is nothing. Nothing... I didn't even know why I was doing that. I'm sensitive, I'm full of weak principes that does not allow me to mock every ugly and creepy sensation and every criticism and unkind opinion. This is who I am, that's the way I react when someone tells me something unpleasant and so many times incorrectly. I don't have the power to change the people, telling them they are guilty each other for every disaster that happens second by seconds. My heart is nothing. Just beat and tells me I feel something for that person. Is totally wrong. So hard to take decisions, so hard to resist some temptations... impossible to avoid talking alone and smiling when there is a person that makes you feel a little more warm. I don't know, some persons asked me when came this personal experience and idea, but even I am not concious of when and how fast I become a darker person inside and a hideout outside. It hurts like hell when you cannot tell someone how much you love or like, and how nice can makes you feel. I don't know, feeling in love is the opposite of destroying my inside, but, depends, depends upon me, who I trust, who I talk with, who I reveal my secrets, which person can listen to my concerns. I don't know... It cannot categorize what I am, what I feel. I think it's somewhere between good and evil, but sometimes I'm thinking and judging actions of persons that modelate me beyond every reality. And, I should tell this from the beginning, but I don't expect that any person to understand any fuck of this magical tragic story. Maybe I'm weird, maybe some persons understand me, maybe I'm crazy... But... I am... It's me, and, regardless, I'll be me... the ugly pretty.