Macabru.

Subiect: Macabru. Mar 12 Feb 2013, 21:55

M-am saturat de privirile tale de gheata. M-am saturat sa fug de tine iar de fiecare data, inima sa-mi bata cu putere in piept. Niciodata ochii tai nu ma vor privi pe mine cum eu ii privesc pe ai tai. Traim zi de zi, in aceeasi incapere iar tu ma tratezi ca pe o straina. Sunt nimic in ochii tai, sunt acea fraiera de care isi bate joc toata lumea, dar stii ceva? Am reusit sa topesc acei ochi verzi, acea nuanta rara de verde... I-am facut luminosi, sticlosi si calzi... Dar cel mai rau lucru este ca, tu nu ma privesti pe mine cu acei ochi, tu o privesti pe ea cu acea privire calda, reusind sa imi spulberi si ultima speranta. Niciodata nu am vorbit cu tine, niciodata nu m-ai salutat si nici nu cred ca se va intampla mai tarziu. Eu o sa plec mai departe, o sa las totul in urma iar tu, fara pic de regret, vei pleca cu fruntea sus la liceu. Nu m-ai ranit, doar m-ai facut sa plang, dar supararea pe tine mi-a trecut. Sper ca, in liceu, sa iti amintesti de "Jessica". Mereu o parte din inima mea va ramane la tine, doar ca nu mai vreau sa te reintalnesc. Ramai cu bine, ai mei doi ochi verzi!

Edit: Am schimbat titlul. :D

Subiect: Re: Macabru. Mar 12 Feb 2013, 22:13

Si spuneai de mine!>:P Esti foarte talentata si asta ne-ai demonstrat-o cu aceasta minunata creatie. Doi ochi verzi care tulbura pe toata lumea. Pe bune, zici ca doar baietii cu ochii verzi sunt nenorociti! Stiu ca nu e asa, dar ce pot face? Mie imi plac ochii albastri, dar m-am indragostit numai de cei verzi. De doua ori, chiar.
Lasandu-ma pe mine la o parte, tu trebuie sa sti ca faci o treaba minunata si sper ca vei mai aduce inca o lucrare! Te-am pupat!:*

Subiect: Re: Macabru. Mar 12 Feb 2013, 22:18

Măi, măi, măi! O altă lucrare minunată despre maleficii ochisori verzi! in love

Eu adoooor pur și simplu, ochii verzi! Sunt minunați!
Dar, contrar acestei opinii, sunt îndrăgostită de niște ochișori căprui superbi! ;;)

Oricum, ai talent la scris! Te pricepi și abia așteptăm să mai postezi!
Dacă nu e deranjul prea mare, anunță-mă și pe mine! kiss

Kiss, kiss.

Andreea Drăgan · Subiect: Re: Macabru. Mier 13 Feb 2013, 17:38

Bună! Pe mine, sinceră să fiu, m-a atras foarte mult titlul. De ce ? Păi, să spunem că băiatul la care ţin are ochi verzi, şi, ca şi la tine, el are ochi pentru alta :) Ai scris foarte frumos şi ţi-ai exteriorizat bine sentimentele. a hug

Subiect: Re: Macabru. Vin 15 Mar 2013, 23:47

Din micutii mei ochisori nevinovati curg lacrimi fierbinti ce-mi pateaza obrajii albi ca spuma laptelui, lasand in urma dare de amaraciune si tristete. Iti privesc ochii, incercand sa-mi dau seama daca macar ai incercat vreodata sa ma privesti. Tot ceea ce incerc sa fac este sa iti inmoi putin acea inima de gheata, acea stanca din care nu poti scoate nici un sentiment. Doar scopurile au contat pentru tine, nu pot crede ca vreodata ti-a pasat de altceva. Vrei si voiai sa fii cel mi bun, te suprasolicitai incercand sa iesi in fata prin micile gesturi de inganfare la adresa celor din jur. Ai acut acest lucru pana ce toti au inceput sa te urasca. Nu ti-ai dat seama?! La ce folosesti?! Esti unealta lor! Nu mai esti o fiinta umana, esti ca un robot programat sa instaleze orice in memorie. Nu te mai pot numi nici macar "coleg". Esti doar un nimic plin de carte si de invatatura, dar inca sunt ingrijorata pentru tine.
Continuand asa, peste cativa ani vei ajunge la spital in stare grava. Poate vei suferi un atac celebral iar eu ce-am sa fac? Am sa te privesc de sus, cum m-ai privit si tu pe mine! Fiindca vine o zi chiar de vei muri.
"Pe unde voi merge, pe unde voi calca, nu te voi plange dar nu te voi uita!"

Subiect: Re: Macabru. Sam 16 Mar 2013, 10:35

Aww doamne cat de frumos poti sa descri totul, reusesti sa imbini cu atat usurinta sentimentele fetei pentru acel baiat. Chiar m-ai lasat fara cuvinte... Sper sa mai aduci ca sincer m-am indragoatit de felul tau in care scrii ;;)

p.s: daca nu e cu deranj ai putea sa ma anunti ai pe mine cand mai postezi ? a hug

Te pupaceste Lola kiss

Subiect: Re: Macabru. Dum 17 Mar 2013, 01:45

Cat de frumos poti sa descri totul, reusesti sa imbini perfect sentimentele fetei pentru acel baiat. happy

Chiar m-ai lasat fara cuvinte... in love

Subiect: Re: Macabru. Dum 17 Mar 2013, 13:43

Ohhh Doamne! happy

Absolut superb! happy

M-a atras foarte mult titlul in primul rand pentru ca si eu am ochii verzi si in al doilea rand pentru ca sunt foarte sensibila in fata ochilor verzi lough

Imi place foarte mult cum scri! happy

Te rog sa ma anunti si pe mine cand mai postezi! happy

Pupici!

*Dara*

Subiect: Re: Macabru. Vin 05 Apr 2013, 00:08

Doresc, obtin

Praful se raspandeste in aer, vantul obosit incepe sa adie. Privesc imprejurimile, incruntandu-ma, observand firicelele de nisip ce se alergau prin aerul tulbur. Incordandu-ma, incerc sa te zaresc printre furtuna de nisip ce, se linisteste cu fiecare minut trecut. Este o atmosfera stranie, aerul prinde culoarea caramizilor vechi din castelele principeselor din Evul Mediu, iar lacrimile imi umezesc obrajii inghetati, de o vreme imbujorati.

Erai tot ce aveam. Cand te priveam, toate amintirile si gandurile se amestecau in mintea mea, facandu-ma sa ingenunchez si sa le implor sa-mi plece din memorii. Are vreun rost? Puterea gandurilor mele ma obosesc, ma cuprind, imi face inima sa bata mai repede. Cu ce scop? Eram obisnuita sa obtin tot ceea ce voiam, cand clipeam din degete totul mi se aseza pe tava, dar acum?

Din inceputuri, nu am realizat ca nu te iubeam. Eu iti iubeam ochii, fizicul, nu puneam accent nici pe personalitate, nici pe suflet. Voiam sa te am doar ca sa ma plimb cu tine, ca sa-mi fac o figura publica stilata, de doamna. Probabil, dorinta mea de frumos m-a obligat sa te tin langa mine, m-a facut sa orbesc, sa te privesc printr-o panza alba si cu toate acestea, sa zaresc doar felul in care te arati in fata altor persoane.

Ma indepartez, pasin in felul meu calcand elegant inspre propria-mi viata. Esti in urma rau de tot, ai facut din viata ta o risipa fara rost.
Furtuna se linisteste, soarele apare pe cer, luminandu-mi calea. Te aud, imi strigi numele in disperare in timp ce te afunzi in nisip. Crezi ca eu te pot salva? Nu, nu vreau sa te scap, vreau sa platesti. Orgoliul si setea mea de sange te depasesc, iar tu strigi ca un neghiob dupa mine, asteaptandu-te sa mai fiu naiva de dinainte, fugind sa te scap.
Esti inutil.

Subiect: Re: Macabru. Vin 05 Apr 2013, 11:27

Hey, sorry for bringing so fucking late the edit sad

, but you know... Ehh nevermind $can\'t see !!!$ . Chiar m-ai lasat fara cuvinte, modul in care descrii este absolut senzational. Ce pot spune prin stilul tau in care scrii chiar poti impresiona cu usurinta si cea mai rece persoana. De asemenea ai si o imaginatie foarte bogata, felul in care vorbesti de el la inceput, iar apoi la sfarsit il faci inutil si il lasi sa se scufunde intr-un loc plin de durere. OMG is very COOL I rock peopleee!!!

ps: neaparat, dar neaparat sa ma anunti cand mai postezi happy2

Te pupaceste Lola kiss

Subiect: Re: Macabru. Vin 26 Apr 2013, 22:32

Multumesc mult, Lola. Sunt bucuroasa ca de fiecare data vii sa vezi ce am postat si desigur, te voi anunta in continuare. :)

Vine o zi când se va sfârși

Să știi ca nu urăsc ce ai devenit,
Vei afla că eu mereu te voi iubi,
Indiferent de fapte, aparențe si greșeli
Deși stiu că nu am nici un țel...

Și aștept ziua în care vei veni,
Cu zambet și cu drag îmi vei oferi
Un pic de tristețe, amestecată cu iubire
Deși nu pot înțelege : ''Cu ce scop, iubite?''

Aflându-mi existența tu nu te-ai schimbat,
Ochii tăi tot reci au rămas
Dar să știi ca nu voi aștepta
Ziua în care, dragul meu, tu vei pleca.

Mai bine să se sfârșească aici
Să scap de toată amețeala cu un singur ''Plici!''...

Subiect: Re: Macabru. Sam 27 Apr 2013, 18:01

Hey, Ele ! Mersi pentru anuunt a hug

. Doamne !!!! Este absolut geniala poezia ;;)

, ai resuit cu biro sa descrii de minune toate sentimetele de dragoste si tristete. Mi-a placut la nebunie, vreu neparat sa mai aduci si cat mai repede happy2

Te pupaceste Lola kiss

Aceasta creatie le-o dedic tuturor care imi citesc lucrarile.. :)

The Hell is waiting for you

Îți lipești corpul de al meu încât creezi o armonie de nedescris.
Îți simt sufletul, baiete, parcă mă strigi de undeva de departe, strigi după ajutor.
Îmi spui numele în șoaptă și te afunzi din ce în ce mai mult în păcat.
Vrei să mori, vrei să nu mă fi întâlnit niciodată, să nu mă fi privit.
Slab, ești slab. Ai căzut în capcana pe care ți-o croiam încă din copilărie.
Întelegi? Multe dintre durerile mele sunt datorate ție.
Mi-ai rănit prietenii și acum vei plăti.
La mine ăsta este războiul, fiecare cu concepțiile lui.
Suportă consecințele și simte-te ca acasă în ultimele tale ore de supraviețuire.
Îți promit că nu va durea, nu vreau să te consolez sau ceva.
Totuși abia aștept să mănanc colivă de la plecarea ta dintre noi.
Iadul te așteaptă iar Scaraoski te va îmbrătișa cu poftă.

Im such a bi**h. >.< Cum de nu am trecut eu pe la acest thread frumos al tău? Sunt tută. Dar nu asta contează, îmi place ultima creaţie, eşti foarte directă am observat. ^^ Oh! Ce tot spun eu, îmi place cum scrii, am impresia că am mai citit o creaţie două postate de tine aici, dar nu am lăsat com. ;A;

Buna, Crii. Mersi oricum ca ai trecut. <3

Hmmm...

Raiul și Iadul sunt doar niște porți, niște locuri pe care trebuie cândva să le explorăm cu atenție. De ce atăta curiozitate către această „moarte” ? De ce dorim să ne afundăm în senzațiile acestui sentiment, lucru sau ce naiba o fi? Pentru că suntem dornici să învățăm, să simțim plăcerea liniștei eterne pe alte meleaguri, să ne pierdem timpul savurând gustul, savoarea. Distruși de lucruri insignificative și cuprinși de sentimente bune sau rele, uităm că moartea ne desparte pe toți și ne impunem să ne rezervăm locuri între Iad sau Rai; Moarte sau Viață.

Privim sufletele celor ce s-au prăpădit acum multă vreme; le arătăm respect. Sunt mult mai învățați decât noi, sau așa se consideră ei. Ei au trecut de portiera pe care noi o numim plini de entuziasm: Judecata de apoi. Târâți prin noroi, au reușit să suporte. Nu au complotat împotriva cuiva, dar au ucis; nu au fost miloși, dar au urât omenirea. „Omenia” este un cuvânt mare, fiindcă mulți duc lipsă de el. Și eu încă îmi spun în gând; „Hmm..de ce sunt încă invidioasă pe morți?!”

Omenie este la feminin. XD Ai pus acolo "el". Îmi place compunerea aceasta, foarte interesantă şi te pune pe ganduri putin. Imi place felul tau de a gandi, dar asta ştii deja.
Nu prea am ce comenta, abia aştept să mai pui şi alte gânduri pe aici. Eu aştept. *hug*

Înger în cenușă

Veșmântul său aurit îmi lumineaza calea, ce era demult umbrită de crengile încovoiate ale înalților brazi.
Chipul îi era brăzdat de câteva șuvițe blonde, ce îi conturau perfect forma feței.
Ochii săi ce mă uimeau, erau albaștrii precum aștrii ce se ivesc noaptea pe Ceruri. Pătrunzători, luminoși, dar neclari.
Cu milă îmi privește corpul ostenit, parcă arzându-ma cu acea strălucire ce-i înconjura părul blond.
Nu sunt demnă de acea privire, o lacrimă alunecându-mi pe straia neagră asemeni cărbunelui.
Îmi pune brațele-și pe umeri, aruncându-mi o privire plină de blândețe.
Se apleacă asupra mea, cuprinzându-mi buzele reci în ale sale buze calde.
Sunt în siguranță, liniștea sufletească îmi îmbrățișează corpul deja obosit de la atâta luptă.
Fără alte gânduri, buzele ni se despart, iar eu grăiesc:
- Nu e loc pentru mine acolo unde ești, sunt departe de lumina pe care tu o controlezi!
Și acum, lacrimi îmi șiroiesc pe obraji.
Vântul începe aă adie, iar fără nici un cuvânt, mă transform în cenușă.
Purtată de vânt prin această lume, sunt departe de tine, dragul meu! Sufletu-mi arde, în căutarea pacei veșnice.
Înainte să închei ultima-mi conversație cu tine, vreau să-ți spun din tot sufletul... Iartă-mă!

Dacă e să fie aşa cum doreşti - momentan încă scrii la fel, dar şi aşa ai un stil frumos şi plăcut care mă pune în contradicţie.
Lucrarea aceasta a fost interesantă şi drăguţă, concepţia temei este bună şi sumbră în acelaşi timp, de fapt tristă. Dar are un mesaj stabil.
Cred că altceva nu prea mai am ce spune, sper doar să mai aduci şi alte lucrări, fiindcă rar treci pe la threadul tău şi e păcat să nu postezi.
În acelaşi timp e şi un mod prin care poţi evolua, dar mă opresc aici spunându-ţi că abia aştept următoarea lucrare, sunt nerăbdătoare.

Ţi-am citit lucrările, sunt chiar foarte frumoase. Mesajele transmise şi semnificaţiile sunt conturate elegant indiferent dacă tema creaţiei este tristă sau fericită. Îmi place cum descrii totul. Îmi plac foarte mult temele abordate, sunt interesante şi diferite. Eşti talentată!

Suffocation

Pătrund în încăperea aproape înnecată de fumul de țigare. Tușesc, încercând să le demonstrez că tocmai apărusem în peisaj, cu sau fără voia lor. Simțeam cum începeam să mă axfisiez de la fumul înnecăcios, ce nu se lăsa din a-mi invada și distruge căile respiratorii. Îi privesc dezgustată în ochi, mai apoi așezându-mă alături de ei pe canapea. La contactul cu trupul meu, aceasta scoase un geamăt prelung, ca și când m-ar fi gonit și m-ar fi îndemnat să părăsesc încaperea; bineînțeles, nu am ascultat. Am continuat să-i privesc cu aceeași scârbă de mai devreme, fiind complet convinsă că urmau să-mi atribuie mustrări și alte cuvinte vulgare, cu care nu prea mă împăcam. Mi-am acceptat soarta, ascultând ceea ce acești doi bărbați urmau să-mi țipe în urechi.

După o întreagă jumătate de oră în care mai mult mi-am plimbat gândurile de colo, colo prin lume, observ că și-au terminat predica. Oftez din toți rărunchii, ridicându-mă și părăsind ”cazanul de fum” în care-mi petrecusem atâta timp din viață, ignorându-le cuvintele murdare de care nu duceam lipsă. Ei erau cei care mi-au împânzit viața de antrenamente psihice, de boli și alte brizbrizuri, pe care nu le dețineam înainte. Eram obligată să trăiesc cu ei sub același acoperiș, și pot spune că sunt sătulă de ei chiar și când nu-i văd sau când nu-i aud. Uram să fiu supusă indicațiilor ”inteligente” pe care ei le comandau, de aceea m-am închis în mine, de aceea plâng pe interior, iar pe dinafară scot un zâmbet, logic, fals. Sunt o idioată care nu are drept la viață, vreau să simt cum e să scapi de toate grijile. Oare cum e să fi mort? Nu știu, nu am de gând să încerc. Deși cred ca, acolo, ne găim toți veacurile, acolo participăm la liniștea cumplită, severă care pare cât o mie de zgomote. Prea, prea liniște.

Mă pun în genunchi pe podeaua prăfuită, aceasta scoțând un scârțâit asurzitor care mi-a deranjat teribil urechile, atât timpanul. Îmi acopăr chipul cu palmele-mi reci și amorție, sperând că nu voi mai putea vedea coșmarul, la care luam parte fie cu sau fără voia mea. Uram să fiu controlată de alții, însă nu aveam de ales. Eram o unealtă, un corp viu care murise demult. Îmi așez gâtul pe patul șubred, păstrând aceeași poziție încordată. Oftez prelung, gata să iau parte la o discuție aprinsă cu conștiința-mi. ”De ce continui să trăiești? De ce nu poți avea control asupra ta?!” îmi spuneam în gând, încruntându-mă și enervându-mă, ceea ce mi se părea ciudat. Mă certam cu mine însămi, primul pas către schizofrenie. Huh, de-ar fi totul cum era...

Subiect: Re: Macabru. Dum 11 Aug 2013, 11:40

Stiu ca nu am mai scris de mult timp, insa am stat ceva vreme pentru a evolua. Va prezint cel mai nou text al meu. Astept pareri si critici dure.

Mlădioasa noapte

Glasuri fine, dar totuși ascuțite răsună în taina nopții, în evlavia sfântă a făptașilor ce, în fiecare moment, ucid cu sânge rece orice le cade în palmă. Obscuritatea pădurii conturează lumina palidă a Astrului Pământului, care încearcă din răsputeri, cu toate ale ei forțe, să lumineze ceea ce a mai rămas din drumurile străvechi, căci foile galbene ale anilor trecuți s-au pierdut printre bețele uscate de pe pământul umed, formând o încântătoare imagine sumbră, dar plăcută. Trosnesc strivite de timpuri amintirile, se rup acele fotografii credincioase ale memoriei pe care doar omul le poate ține minte și, într-un final, dispar prefăcute în cenușă neagră.Trăind într-o lume în care fericirea este departe de perfecțiune, iar greșelile persistă și se strecoară domol lângă oamenii corecți care, spre măreția lor trupească, nu au greșit niciodată.
Glasul cucuvelei răsună departe, ecoul transpune sunete ascuțite și înfricoșătoare. Cu grație, zboară printre crengile împânzite de pânze ale paianjenilor cu picioare lungi, care aproape un întreg sezon s-au chinuit să le țeasă, să le dea o formă asemeni unei perdele albe, să câștige acel tablou insolent al naturii desfrânate. Se așează, așteptând o clipă, dregându-și vocea ce se ridică de la cea mai joasă notă, până la cea mai înaltă. Sunete demonice, sunete ale căror însemnitate nu este găsită sau măcar căutată. E doar o iluzie a persoanelor oarbe ce ascultă cântece surde, care se îndepărtează de lumea patetică, monotonă, o lume transpusă în nonculorile unei picturi străvechi, filmelor vechi românești care, pentru generația de azi, și-au pierdut farmecul.
Se încumetă, își întinde aripile și zboară departe, undeva unde ziua și noaptea se îmbină, sunt la egală distanță una de cealaltă. Egalitatea este o enormitate în această lume egoistă, al cărui trup a dispărut de mult, călcat în picioare, sfărâmițat și pus la pământ. Penele ei strălucesc în văpaia palidă și rece a Astrului, iar ochii ei iscoditori caută cu privirea, analizează în minuțiozitate, pădurea depinde de ea. O seară liniștită, cuprinsă de panica unui macabru intens, ce continuă să persiste și să întunece bolnavele minți ale tuturor viețuitoarelor, fie ele moarte sau vii. Noaptea în care sufletele se regăsesc sub aspecte înfiorătoare, în care tot ce înseamnă iubire se confundă cu ură cu multă ușurință, seara în care sufletele din Iad se aruncă asupra celor din Rai și le devorează. Bătălia supremă dintre realitate și ficțiune.
Scoate un țipăt asurzitor, asemănător sunetului zgârierii unei tăblii. Atât de supărată era, presimțea ceva rău, o ucidere cordială care vine fix din suflet... sinuciderea.
Luna intră între nori, incapabilă să privească în ce hal se mișcă frenetic frunzele, în ce eră există asemenea ură care se presupunea a fi săpată adânc în pământ de ani buni, ani trecuți în care Soarele strălucea și era binevoitor, o căldură cordială ce îi mișca și cele mai ascunse sentimente, simțiri îngropate într-un loc întunecat din inima ta, un loc ascuns pe care nici tu nu-l cunoști, nimeni nu-l cunoaște.
Pădurea respiră, se aude și se simte vântul bătând cu grijă printre trunchiurile copacilor, trunchiuri ale căror scoarță este uscată și maronie, un maro închis asemeni ciocolatei amăruie. Respiră sacadat, dar o face, e vie. Toate rădăcinile se încordează atunci când, efortul unei asemeni femei de-a îndrepta totul, este văzut. Nimic nu mai este real, totul este o iluzie către ficțiunea a cărei distanță față de realitate este necunoscută. În ceața densă a nopții, se aud fluierături ale altor viețuitoare, suflete diavolești închise în trupuri de animale, gata să ucidă pe cine zăresc, chiar dacă obiectul este la o distanță considerabilă. Ei, diavolii, păcătoșii sau ce nume îi mai caracterizează. Sunt persoane care au în suflet o durere nesfârșită, povestea lor infinită observându-se în oglindirea Lunii, acea Lună albă, acum acoperită de norii de culoare închisă, bleumarin.
Negru... există o culoare mai închisă? O culoare și mai întunecată pe care, cu fală, s-o poarte prihăniții pătați de fapte rele, fapte mizere. Acea culoare pe care ea nu ezită s-o poarte, ba chiar îi place. Cine este? Ea, dragostea și ura ce fac parte din această zi aflată undeva departe, în lumea modernă? Ea. Da, este ea. Acea făptură umplută cu speranța celor din jur, cea care poate schimba o întreagă națiune sub ale ei forțe deasupra realului, femeia care dispare în taină și reapare în forțe, singura care a putut sparge lanțurile dintre real și ficțiune. Acea femeie finuță...moartea.

Subiect: Re: Macabru. Dum 11 Aug 2013, 13:42

Oh! Da ce citesc eu aici? rânduri mlădioase, scăldate într-o treptată evoluţie, pe scări parcă valuri răzleţe şi învolburate se pleacă peste mine. Îmi place cum ai scris, am observat o schimbare explozivă în textul acesta şi da, am rămas surprinsă de melodia aceasta care cântă în văzduhul morţii. O temă bună, frumos contrată, ai descris bine elementele naturii, toate au contribuit simfonic la alcătuirea finuţei domnişoare Moartea. Să ştii că nici acum nu ai scăpat de acel "ce", îl ai constant cam peste tot, Ely, încearcă uşor să te fereşti de el ori dă-i echilibru cu textul, încearcă măcar să-l mai înlocuieşti cu alte cuvinte. Încă ceva, în anume locuri ai vrut să mai amplifici descrierea anumitor creaturi, anumitor arbori, anumitor elemente pe care oricum le-ai dat valoare exemplară încă din prima, mă gândesc că e prea încărcat să oferi încă un adaos ceva mai pompos.
Descrierea e fermecătoare, proiectul acesta îl ador deja şi abia aştept să citesc şi altă lucrare făurită de tine.

Subiect: Re: Macabru. Mar 27 Aug 2013, 10:45

Cutremurător

Cerul este stropit de mici picuri arginitii, care strălucesc în același timp cu Astrul Pământului, ce șade măiestos pe cerneala de un bleumarin închis, apropiată de un negru misterios și primejdios. Reflecția Lunii este vizibilă în lacul de lângă pădurea împânzită de copaci stufoși, plini de frunze colorate în felurite nuanțe de verde. Este un peisaj enigmatic, dar sumbru. Aerul degajat al stufărișului îți conferă siguranță, dar, în adâncul sufletului tău, simți acea teamă față de necunoscut, parcă ai vrea să fugi departe, undeva unde să nu te poată găsi nimeni; să alergi cu capul înainte, să fugi de primejdiile care te pasc zilnic, să fii sigur că ești în siguranță. Ești consternat de măreția peisajului în noapte, în acea noapte care ți-a fost însemnată pe brațul drept, ți-a fost așezat destinul asemeni unui tatuaj permanent, un semn pe care nu-l vei putea șterge vreodată; destinul și-a găsit stăpânul, iar tu ți-ai găsit sclavul, căci soarta ți-o scrii cu ambele și propriile-ți mâini.
Sentimentele tale sunt insondabile, nu știi exact care-ți este menirea, iar inima ta refuză să-și arate simțurile, ezită să te ajute în aceste momente grele și nu te îndrumă către calea luminată de felinare zburătoare, unde căldura este zeița veșnică, mama ta dintr-un alt trup, de suflet. Cu stoicism, îți muști încheieturile în disperarea încercare de a părăsi toate necazurile, de-a te elibera dintr-această cușcă cu bări de fier, în care ești captiv de mai bine de zece ani, de când erai un tânăr lipsit de griji, degajat și aranjat în propria sa lume umplută de perfecțiune, în care monotonia te înșfăca încetul cu încetul, dar nu-ți dădeai seama, nu erai în măsură să realizezi aceste lucruri, erau și încă sunt mult prea complicate pentru logicul tău.
Nu ești în măsură să judeci pe cineva, asta pentru că te crezi mai bun decât respectivul. Întotdeauna ai fost învățat să taci și să înghiți toate cuvintele rele venite din partea celorlalți, iar în acest mod s-a creat monstrul ce arde mocnit în al tău interior negru, umplut de ură, ură față de ceilalți, scârbă ațintită înspre societate, o lume mizeră în care bătrânii sunt neputincioși, nu pot face nimic pentru a schimba asta. Generațiile diferă de la una la cealaltă, secolele nu sunt durabile și sunt repede uitate, toate obiceiurile se pierd în trecut, în timpul care, din păcate, este inexorabil. Poți evita ca secunda următoare să nu existe, ca în minutul următor să nu mori, ca în viitoarele ore să nu pățești ceva rău? Nu, nu poți, nu ești capabil să oprești timpul, nu îi ești stăpân și nu-l poți controla, nu-i poți opri fuga disperată. Ești doar o frunză în bătaia nemiloasă a vântului nimicitor, nu ai legătură cu această parte a realului, nu poți rupe barierele dintre realitate și ficțiune, căci fantasticul nu-ți permite să gândești astfel, să faci lucrurile pe care ți pe propui; îți oferă doar fantezii și vise deșarte.
Pe ale tale degete, șad nestingherite inelele trecutului, fiecare îți amintește de o perioadă din viața ta zbuciumată, de orice întâmplare îngrozitoare sau îmbucurătoare. După cât se vede, îți place să trăiești în trecut, să-ți reamintești de vechii membrii ai familiei tale, să retrăiești cu patimă acele momente care ți-au făcut sufletul să zboare peste culmile fericirii, iar nervii să zăbovească într-un lăcaș ascuns în inima unui munte înalt, de dimensiuni cosniderabile, masiv și acoperit de un strat gros de zăpadă, vârful fiindu-i colorat într-un alb strălucitor, purificat.
Ai vreo misiune în a ta viață? Vrei să schimbi ceva în al tău caracter care pare mai mult decât dezastruos? Luptă, agață-te de viață și cuprinde-ți destinul în brațe, apoi sfâșie-l pentru a scăpa de oribilele întâmplări îngrozitoare care sunt în stare să te ia de pe această planetă, să te arunce în mistuitorul foc al Iadului sau în paradisul Edenului, doar că acel loc nu ți se potrivește. Meriți să arzi, să te transformi în cenușă ca un Phoenix, dar să nu mai renaști, să rămâi acolo, o simplă cenușă, care urmează să se piardă în aerul controlat de El, să te transformi în mici particule fierbinți și să te răspândești în lume.
Sper că ai auzit asta, dragul meu. Îmi doresc ca lumea să-ți audă îngrozitoarea poveste, să te cunoască așa cum doar eu o fac, să-ți găsească o definiție care să-ți însuflețească existența.

Subiect: Re: Macabru. Mar 27 Aug 2013, 11:03

Mi se părea mie de undeva cunoscută lucrarea asta, dar shhh, nu spun nimic. Draga mea începi să de întreci pe tine, legi frumos propoziţiile între ele şi cuvintele dau o candoare remarcabilă şi fabuloasă poveştii. Ador cum scrii, de asta să fii sigură şi ţin să menţionez că evoluezi spontan, frumos şi pătrunzător. Sper să aduci şi alte lucrări frumoase ca acestea, cu mii de mesaje criptate pe care noi să le desluşim. Bine, cel puţin eu. *hug* Deja nu prea mai am ce adăuga şi sper la o nouă capodoperă scrisă de mâinile tale.

Subiect: Re: Macabru. Dum 22 Dec 2013, 17:44

Nu am mai scris de mult timp atat de sincer ca acum, iar cei ce vor citi chestia asta sper sa nu ma judece. Am facut ce credeam ca e neesar si-mi pare rau ca v-am afundat chiar si pe voi in acea era, ca v-am pacalit cu aea personalitate. Lectura placuta.

M-am simțit gonită din fața dreptății și am hotărât că e mai bine să stau deoparte, să mă înec în străfundurile negricioase, pătate de cărbunii aproape stinși ai întunericului. Îmi amintesc și acum cum zbieram de nebună prin casă, cum urlam în disperata încercare de a-mi alunga demonii interiori care atât de tare doreau să-mi acapareze mintea. Nu reușeam cu nici un chip să-mi ajut personalitatea din a nu se scufunda, să-mi păstrez acel zâmbet luminos pe care întotdeauna îl adaptam unei înfățișări îngrijite, ca de bebeluș. Mă înjunghia durerea de fiecare data când auzeam pe cineva râzând, iar când privirea acelei persoane mă încolțea și mă punea la colt, eram nevoită să-i imit gestul și să mă obișnuiesc cu atmosfera veselă ce plutea în aerul poluat, umed și axfisiat de fumul de țigară cenușiu.

Ideile mele fanatice și sumbre mă curmau către o peșteră cu multe tunele, din care doar unul era cel bun. Făcusem aceleași greșeli de mai multe ori, totul se întâmpla exact ca pe vremurile când uram să fiu atinsă, când îmi doream ca totul să se sfârșească mai repede decât ar fi trebuit. Mă priveam în oglindă, mă fardam cu ce găseam prin dulapurile mamei și-mi înșfăcam telefonul de pe capacul wc-ului. Îl îndreptam către oglindă și îl scăpam intenționat pe gresia rece, sunetul fiind unul dintre cele mai neplăcute posibile.Zâmbeam, dar nu era zâmbetul meu. Mă satisfăcea faptul că am fost în stare să distrug ceva, urmam drumul pe care mă curma durerea orbește și pipăiam obiectele aflate pe zidurile tunelului. Eram spartă, exact ca o sită prin care trecea apa și atât de tare îmi doream să fiu indiferentă tuturor celor întâmplate. Nu am fost nimic pentru ei și nu voi fi niciodată. Singură, închisă în mine și anxioasă, îmi urmam calea fără să spun vreun cuvânt și regretam faptul că mă ascundeam în spatele unor minciuni bine construite, credibile. M-am aruncat în adâncul unui lac umplut de sânge, mi-am lăsat inima ascunsă într-un locșor din mine și am îngrădit-o ca pe un prizonier. Tot ce am ales a fost să păstrez un singur lucru, și anume amintirile bune cu care mă delectam de fiecare data, amintirea lui. Nu voi uita niciodată cum striga la mine de la etajul de dedesubt să ieșim afară, să aduc mingea ca să ne putem juca împreună. Lacrimile îmi invadează obrajii, iar buzele-mi tremură frenetic, abținându-se să nu dea drumul țipetelor și înjurăturilor. Era grav ce mi se întâmpla? Habar nu am, însă de un lucru sunt sigură: niciodată nu voi mai da înapoi, nu mă voi mai uita peste umăr și voi face deciziile doar cu creierul. Ha, cui îi trebuie inimă? Nu am nevoie de ea, creierul îi poate tine locul. Însă, întotdeauna îmi va stărui înaintea ochilor imaginea Adei, fata de doar doisprezece ani îmbrăcată într-o rochie roșie de casă, cu părul desfăcut, cu ochii căprui înroșiți de lacrimi și o aluniță maronie pe bărbie. Întotdeauna îmi voi aminti cine sunt. Mi-am jurat propriului trup că voi devein altcineva, că schimbarea va fi una rigidă și nimeni nu o va observa. Însă, atunci când cei care mă iubesc sau, mă rog, mă iubeau mă vor aținti cu privirea, iar eu le-o voi susține, vor observa răceala din spatele pupilelor mele dilatate, învăluite în ciocolată.

Cu multă sinceritate și părere de rău, domnișoara Alexandra Ana Maria Cîrjă.