buna!

nu stiu sigur ce m.a atras la fic, dar ceva a facut.o. ma bucur ca incerci sa adaugi idei original, fiindca in multe ficuri bazate pe ideea lumii ninja am vazut ca brunetul apare de nicaieri si o rapeste pe sakura. asta a fost un motiv pt care nu prea vroiam sa citesc ficul, dar pana l..a urma am zis sa incerc si chiar nu regret. sper sa ne aduci repede nextul si poate ma anunti si pe mine .

Hey ca mai anuntat de next
Dupa atatea ganduri incalcite a reusit Saku sa intocmeze un plan??
Sa speram ca oricare va fii planul ei va avea un "Happy End" ...nimic care sa implice moartea cuiva
Spor la scris in continuare si sa aduci nextul cat mai repede ca ma gandesc ca din capitolul urmator incepe actiunea,nu??
~Sayonara~

Va multumesc pentru comentarii si ma bucur ca v-a placut capitolul trecut. Sper sa va placa si acesta. Imi cer scuze ca a durat atat de mult, dar dupa cum am mai spus: tezele. Insa pentru a ma revansa am scris mai mult de data asta. Asadar, lectura placuta!



Capitolul VI Cautarea


       N-am avut parte de cine stie ce somn in noaptea aceea. M-am tot zvarcolit, m-am tot sucit, neputand sa-mi potolesc vartejul de ganduri din minte. Simteam un fel de emotie ce nu imi dadea pace, era mai ceva ca inaintea unui examen important. Pana la urma totusi am atipit, dar parca mi se declansa alarma de indata ce izbuteam sa adorm.
       Un firicel de lumina, care se strecura prin crapatura draperiilor, ma trezi din somnul adanc in care abia ce ma cufundasem. M-am intors pe partea cealalta, afundandu-mi capul in perna, si mi-am tras mai sus patura peste cap. Am stat asa cateva clipe, dar se parea ca somnul nu voia sa mai vina. Am aruncat o privire spre ceas si cu un gest lenes am dat la o parte patura de pe mine, ridicandu-ma in capul oaselor. Era doar sase si jumatate, iar eu trebuia sa plec la opt. M-am lasat sa alunec incet inapoi pe perna, gandindu-ma ca poate reuseam sa mai dorm putin pana atunci. Inca vreun sfert de ora macar nu ar face rau nimanui.
       Apoi mi-am reamintit brusc de ceea ce voiam sa fac eu cu adevarat azi. Am sarit instantaneu din pat in picioare. M-am clatinat putin ametita de somn si, dupa ce am tras draperiile, lasand lumina zilei sa imi inunde camera, mi-am tarat picoarele spre baie. Oricat de treaza ar fi fost mintea mea, corpul meu inca avea nevoie sa doarma.
       Mi-am improscat, somnoroasa, fata cu apa rece, m-am spalat pe dinti, incercand sa fiu rapida si meticuloasa in acelasi timp, m-am pieptanat si dupa ce am terminat acestea, m-am indreptat catre dulap. Am scos de acolo obisnuitele haine pentru misiuni si le-am imbracat.
       Trecand pe langa oglinda, m-am oprit in fata ei si m-am holbat in ea. Reflexia care mi-a intors privirea ma uimi. Aproape ca nu imi venea sa cred ca cea din oglinda eram eu. Chipul, incadrat de parul roz, precum florile de cires, dezvaluia intreaga mea starea sufleteasca de care nici nu fusesem constienta pana in acel moment. Infatisarea mea exprima teama, lipsa de incredere in propria persoana si neliniste. Credeam ca scapasem de acele stari. Era frustrant sa ma privesc si sa vad cat de neputincioasa paream. Cat de patetic! Doar ce ma hotarasem ca vreau sa fiu mai puternica si sa nu mai fug de responsabilitati si acum…Oare sa renunt? Nu, nu am sa fac asta. Insa, asa cum ma obisnuisem, era posibil sa esuez, chiar in cel mai rau mod si atunci nimeni n-ar fi stiut unde eram si ce se intamplase cu mine.
       Am oftat si apoi m-am dus catre biroul meu. Am scos dintr-un sertar o foaie si un pix si am inceput sa scriu. Dupa ce am umplut hartia cu cateva randuri, m-am oprit citind si recitind bazaconiile pe care le-am scris. M-am uitat lung, uimita de propia-mi prostie. O scrisoare de adio?! Am pufnit dispretuitoare. Asta era cea mai ridicola idee pe care o avusesem vreodata. Ce-o fi fost in mintea mea? Am inceput sa ma intreb daca ma gandisem mult inainte sa fac asta. Din fericire, nu.
       In primul rand, sa las o scrisoare de adio in care marturiseam intentiile mele era ca si cum m-am fi dus la Tsunade-sama si i-as fi spus direct toate acele lucruri, asteptandu-ma sa nu reactioneze in niciun fel si sa ma lase sa plec nestingherita. Era evident ca cineva ar fi descoperit foarte curand acea scrisoare si atunci ar fi plecat pe urmele mele, incercand sa ma opreasca. In al doilea rand, ce naiba? Nu aveam de gand sa mor! Da, era periculos si da, era dificil, dar nu imposibil. Am inceput sa-mi vars nervii pe foaie, mototolind-o. Apoi am desfacut-o si am facut-o bucatele. M-am ridicat zgomotos de pe scaun si am dus-o la cosul de gunoi. Poate ca ar fi fost o idee mai buna s-o ard, totusi nu cred ca ar fi incercat sa faca cineva pe Sherlock Holmes si sa reconstituie hartia, mai ales daca era in gunoi, alaturi de tot felul de chestii.
       M-am oprit din nou in fata oglinzii, spunandu-mi in sinea mea ca o sa reusesc, ca ceva tot voi schimba. Simteam cum ma curpinde curajul si increderea in propriile mele puteri. Aceste lucruri incepeau sa se reflecte si pe fata mea. Mi-am inclestat pumnii si, privindu-ma inca un moment, mi-am insfacat hotarata rucsacul pregatit de seara trecuta si am iesit din camera, verificand din mers ceasul. Mai aveam aproape o ora pana trebuia sa ies din sat, dar nu mi-a pasat. Cu cat plecam mai devreme cu atat imi potoleam mai repede nerabdarea ce pusese stapanire pe mine.
       Mama, care era la bucatarie, m-a vazut in timp ce treceam prin dreptul ei si m-a intrebat daca n-am de gand sa mananc ceva inainte sa plec. I-am spus ca nu prea am chef de micul dejun, si am asigurat-o ca intentionam sa ma opresc pe drum sa iau masa. Ea dadu sa prostesteze, insa am mintit-o, desi nu prea imi placea sa fac asta, spunandu-i ca eram in intarziere si m-a lasat in pace.


       Uite-o, iesirea din sat, mi-am zis. Inca un pic si odata ce am trecut de poarta aceea nimeni si nimic nu ma mai poate opri. Ceva imi spunea ca afisam un pic cam mult entuziasm si atunci am incercat sa adopt o atitudine cat mai serioasa in caz ca cineva care ma cunostea si ma vedea sa nu cumva sa intre la banuieli. Ma intrebam daca voi mai fi atat de nerabdatoare si atunci cand voi da ochii cu Sasuke – daca voi da ochii cu el. Era posibil sa nu il gasesc. Ei, haide Sakura, nu mai fi si tu atat de pesimista! Dar nu sunt pesimisa, ci doar precauta. Sau mai bine zis, fricoasa.
       Grozav! Acum ma certam cu mine insami. Incepeam sa cred ca nu eram in toate mintile.
Incercand sa nu-mi mai dau atata frau liber gandurilor, mi-am continuat linistita drumul, iesind din sat. Si, slava Domnului, nu am dat peste niciun cunoscut, pentru ca singura data cand am intalnit un vecin caruia i-am raspuns la salut, vocea mea a sunat mult prea suspicios. Daca era vorba despre altcineva, si-ar fi dat seama imediat ca ceva nu era in regula cu mine.
       Aerul racoros al diminetii ma trezi de-a binelea, inviorandu-ma. Inca se mai simtea miros de ploaie in atmosfera. In afara de cateva balti ramase pe ici, pe colo, nu mai exista vreun alt indiciu ca ar fi plouat cu o seara in urma. Soarele stralucea puternic, razele lui maingaindu-mi delicat pielea, iar din cand in cand o adiere blanda facea frunzele copacilor sa danseze. Glasul dulce al pasarilor ce isi faceau veacul printre ramurile lor, incanta auzul fiecarui trecator. Mi-ar fi placut sa mai stau pe acolo si sa pierd vremea, bucurandu-ma de o zi atat de frumoasa, insa nu aveam timp de asa ceva. Asa ca la scurt timp de la iesirea din sat am inceput sa alerg ca o nebuna, practic zburand printre crengile arborilor batrani, tulburand acea liniste perfecta a padurii. Picioarele mele abia daca faceau contactul cu lemnul dur al arborilor. Simteam cu parul imi biciua fata, aerul imi vajaia pe la urechi, iar inima batea sa-mi sara din piept, spunandu-mi sa incetinesc. Era o senzatie placuta.
       In curand am mai redus viteza si am revenit pe drumul prafuit, astfel ca la amiaza ajunsesem in fata unui local, unde m-am oprit sa mananc ceva. Nu se stia cand mai aveam sa mananc o masa calda si consistenta. Am ramas afara si m-am asezat la o masa ceva mai retrasa, asteptand linistita sa vina chelnerita sa imi ia comanda. Nu prea era cine stie ce aglomeratie asa ca nu a durat mult.
In fata mea isi facu aparitia o femeie destul de tanara, de statura medie si cu parul de un saten inchis. Avea o expresie binedispusa, chiar molipsitoare. Ma saluta si imi intinse un meniu. L-am luat multumindu-i si i-am zambit politicos. M-am uitat repede prin el si dupa ce m-am decis ce sa comand, ea isi nota rapid intr-un carnetel, spunandu-mi ca revine imediat.
       Mi-am scos harta si am analizat-o, ca sa nu mor de plictiseala pana venea chelnerita. Nu eram departe de locul unde planuiam sa fac schimbul cu clona. Ea avea sa mearga apoi intr-o directie, pentru a indeplini misiunea oficiala, iar eu in alta, scormonind dupa ascunzatorile alea. Speram sa am timp sa le gasesc si sa le verific pe toate pana la apusul soarelui. Si, fireste, sa-l gasesc pe Sasuke. Iar de acolo…nu prea mai stiam ce aveam sa fac. Nu eram sigura.
       Femeia reveni, aducand cu ea o tava cu mancare. Si, bineinteles, acelasi zambet molipsitor. Am pus harta la loc, in timp ce ea aseza pe masa castronul cu supa si tacamurile.
       -Esti un shinobi din Konoha, asa-i? Acum esti intr-o misiune, nu? Ma intreba ea, incercand sa faca conversatie probabil. Am incuviintat, iar ea continua, cu aceeasi veselie in glas. Dar vad ca esti singura. Credeam ca voi, ninja, mergeti in grup in misiuni.
       -Asta este o exceptie, i-am raspuns politicos. Ceea ce voi face eu, adica culesul unor plante medicinale de care avem nevoie pentru cand va incepe razboiul, nu este cel mai dificil lucru din lume. Si in plus, mi se vor alatura cativa colegi in curand. Deci nu este o problema.
       - Mai toate misiunile voastre din perioada aceasta cred ca au legura cu pregatirile pentru razboi. Ofta. Cine ar fi crezut ca va urma un nou razboi? Si cand te gandesti ca toate nenorocirile care vor urma sunt din cauza acelei organizatii, Akatsuki, o mana de oameni si totusi atat de puternici. Daca acel Pain a reusit sa va distruga asa usor satul, ia gandeste-te ce pot face toti la un loc daca sunt atat de puternci fiecare. Sper doar ca ii puteti invinge. In ultima vreme se aud tot felul de zvonuri despre Akatuski si asa-zisele lor ascunzatori. Ce bine ar fi daca i-ar gasi cineva si sa-i prinda inainte sa atace. Off, dar ia te uita, eu am clienti de servit si stau aici, pierzand vremea cu flecareala mea. Am sa te las a mananci acum, scumpo.
Intr-adevar, vorbea destul de mult, dar nu ma deranja. Banuiam ca rareori avea timp de conversatii din moment ce se ocupa cu localul, iar asta cred ca era unul din putinele momente in care mai scapa cateva fraze. Parea, de asemenea, a fi la curent cu toate barfele. Unele poate erau adevarate, altele nu, dar am zis sa-mi incerc norocul si am oprit-o cand se intoarse sa plece, pentru a o intreba despre ceea ce tocmai mentionase.
       -Hei, asteapta putin, te rog. Ce fel de zvonuri circula, mai exact? Despre acele ascunzatori, am continuat vazand ca nu intelegea la ce ma refeream.
       -Oh, pai, stii tu, tot felul de lucruri, cum ca acestea ar fi undeva in apropiere, altele mai departe, unii oameni spun ca au gasit chiar aceste ascuzatori si ca de-abia au reusit sa scape de acolo, dar, fie vorba intre noi, nu cred niciun cuvant de-al lor, astea nu sunt decat niste povesti inventate cu care se dau mari.
       Incepu sa imi insire tot felul de locuri despre care auzise ea ca ar fi ascunsi Akatsuki. Am ascultat-o cu atentie pentru ca unde erau ei trebuia sa fie si Sasuke, dar niciunul dintre ele nu corespundea cu cele mentionate de Karin si am presupus ca ce auzise aceasta femeie erau doar zvonuri si atat. Cand termina, isi aminti din nou ca are treaba si de data asta pleca, urandu-mi pofta buna.
       Am inspirat, de parca numai eu vorbisem in tot acel timp si apoi mi-am mancat supa.


       La aproape o ora de mers de la local, m-am oprit si am iesit de pe drum, intrand in padure. Dupa ce m-am asigurat ca nu era nimeni prin preajma care sa ma fi vazut, am format un sigiliu si in fata mea aparu clona mea. Ne-am privit un moment si, fara sa scoatem vreun cuvant, am pornit din loc in directii diferite, ea luand-o pe drumul principal, iar eu mergand in continuare prin padure, ca nu cumva vreun trecator sa intalneasca doua Sakura. N-ar fi fost tocmai in regula pentru mine. Mai ales ca multi shinobi din satul frunzei erau in misiuni si se puteau intoarce in orice moment pe acel drum. Asadar, am preferat sa fiu prudenta.
       Am luat-o spre sud-vest, catre primul loc in care trebuia sa caut. Am mers o vreme prin desisuri, indepartand dim calea mea crengile mult prea joase ale copacilor sau ale arbustilor si ferindu-ma de tantarii nesuferiti care imi dadeau tarcoale. Ajunsesem in fata unei stanci acoperite de muschi si de alte plante cataratoare si m-am oprit, uitandu-ma in jur nedumerita. Acolo ar fi trebuit sa se afle una dintre locatii, dar nu vedeam nimic care sa semene cu o ascunzatoare folosita de Akatsuki sau de Sasuke. Am dat un ocol locului mai atenta, crezand ca poate imi scapase mie ceva. M-am impiedicat de o creanga sau de radacina unui copac, nu stiu exact, si deodata, o parte din stanca lata acoperita de plante incepu sa se dea la o parte, dezvaluind intrarea intr-o pestera intunecata.
       Ce noroc chior, mi-am zis. Sa vedem daca mai aveam acelasi noroc si odata intrata acolo. M-am apropiat precauta de acea deschizatura, sperand sa nu se inchida in urma mea. Nu de alta, dar nu stiam cum se deschidea dinauntru, si chiar nu voiam sa raman blocata acolo. Am pasit cu grija inauntru, si am scos o lanterna pentru ca locul acela era destul de intunecat si nu puteam vedea nici pe unde mergeam. Cu cat ma adanceam mai mult in pestera, cu atat lumina de afara ajungea mai putin pana la mine, iar in cele din urma am ramas inconjurata de bezna, pana am aprins lanterna. Era foarte multa umezeala, insotita de un miros neplacut si auzeam cum din tavan curgeau picuri de apa. La un moment dat, drumul se bifurca si a trebuit sa hotarasc pe unde sa o iau mai intai. Am plimbat lanterna peste cele doua sensuri si luand o gura de aer, am cotit la stanga.
       Am continuat sa merg cand, deodata am auzit un sunet ciudat si m-am intors speriata nestiind de unde venea. Dupa un minut, mi-am continuat drumul. Un alt sunet, diferit de cel de data trecuta, rasuna in jur, iar o miscare aproape de pamant imi atrase atentia. Am indreptat fasciculul de lumina intr-acolo: un sobolan. Am rasuflat oarecum usurata si am plecat scarbita, pastrand distanta de acea creautura.
Aproape de capatul acelui tunel se ivi o usa veche si putreda din lemn. Am incercat-o dar era incuiata. Imi trecu prin minte sa o sparg, dar am zis sa o las mai bine asa.
       M-am intors la bifurcatie si am luat-o la dreapta. Pe aici drumul era putin mai lat decat in partea cealalta. Ceva ma nelinistea, iar faptul ca zgomotul straniu pe care il auzisem mai inainte si pe care nu am putut sa-l identific reincepu, nu ma ajuta chiar deloc. Sunetul se intensifica si ma facu sa ma opresc din nou. Am ascultat atenta. In afara de respiratia mea din ce in ce mai agitata, se auzea ceva ca un fel de fosnet. Sa fi fost cineva acolo? M-am uitat in jurul meu, ascultand in continuare, dar zgomotul inceta. Si reincepu. Parea ca vine de...sus? Am ridicat incet privirea catre tavan, dorindu-mi sa nu fi facut asta. Deasupra mea, un grup de lilieci ce dadeau din cine stie ce motiv din aripi, se holbau la mine si eu la ei. Mi-am inabusit un tipat si am facut un pas inapoi, fara sa imi iau ochii de la acele creaturi. Un scancet imi scapa din gat si fu de ajuns ca unul din acei mici monstri sa se repeada spre mine. Si apoi altul si altul. Iar eu nu ma puteam misca. Picioarele nu voiau sa ma mai asculte.
       Cumva am reusit sa le fac sa mearga, in timp ce ma intrebam daca nu putea fi mai rau. Si dintre toate intrebarile, tocmai la asta a trebuit sa-mi primesc raspunsul. Cand am vrut sa ma intorc sa o iau la fuga era cat pe ce sa intru intr-o uriasa panza de paianjen, prinsa de tavan si un perete, pe care se parea ca nu am vazut-o cand am trecut pe acolo. Cuprinsa de groaza, n-am mai putut sa-mi retin tipatul. Macar de-ar fi fost doar panza, dar nu era. Un paianjen gigant –oricare insecta mai mare decat proportiile obisnuite o consideram gigantica- cat palma se uita la mine si probabil era si veninos. Insa n-am stat sa aflu. L-am ocolit rapid si cu grija si am sters-o de acolo, alergand cat ma tineau picioarele, intrucat reactia mea zgomotoasa ii facu pe toti liliecii de acolo sa isi ia zborul fix in directia mea, avandu-ma ca tinta pe mine. Mai rau decat Akatsuki, mai rau decat Akatsuki!!! mi-am zis ingrozita.
       Ma tenta sa ma intreb din nou daca se putea si mai rau, insa m-am abtinut. Chiar nu voiam sa stiu ce ar fi putut fi mai rau de atat.
       Mi s-a parut o vesnicie pana am reusit sa zaresc lumina de afara si, fiind sigura ca daca ar fi fost cineva acolo, s-ar fi facut vazut imediat ce mi-ar fi auzit strigatul, am iesit din acel loc fara a ma mai obosi sa-l cercetez pana la capat. Nestiind cum faceam acea “usa” a pesterii sa se inchida, am facut-o in felul meu propriu, dandu-i o lovitura care o facu sa se miste singura. Intrarea se inchise exact la timp ca sa nu iasa acele creaturi inspaimantatoare afara. M-am prabusit la pamant, rasufland greu, in timp ce inima era gata-gata sa-mi sara din piept. Dupa ce m-am linistit, m-am ridicat, bucuroasa ca scapasem din acel loc infect.
       Incercand sa uit de acea intamplare extrem de neplacuta, am pornit catre urmatorul loc in care trebuia sa caut.


       Trecusera ore de cand ma chinuiam sa il gasesc pe Sasuke. Si nimic. Eram obosita si picioarele ma dureau de la prea mult mers. Am hotarat sa fac o pauza sa-mi trag sufletul si m-am asezat pe un bustean putred si acoperit pe alocuri de muschi. Padurea se intindea in jurul meu intr-un labirint nemarginit de copaci. Frunzele pomilor fosneau cu un freamat scurt, in timp ce isi leganau varfurile in bataia unei adieri. Lumina care se filtra printre coroanele copacilor se transforma dintr-o nuanta verde-olivie sinistra intr-un verde cu nuante rosiatice. Mai era putin pana la apusul soarelui si mai aveam inca cateva ascunzatori de cercetat. Daca nu ma grabeam, trebuia sa imi caut un loc in care sa innoptez si sa continui maine dimineata.
       Imi era frica ca s-ar putea sa nu-l gasesc pe Sasuke si atunci n-as mai fi stiut unde sa caut. Imi aminteam cum inainte as fi facut orice ca sa imi impartaseasca sentimentele. Voiam pur si simplu sa ma placa si el, sa ma considere speciala. Acum as fi dat orice doar ca sa se intoarca in Konoha, sa-l stiu in siguranta alaturi de noi, ceilalti.
       Am oftat, nostalgica.
       Mai aveam destul timp pana sa mai caut macar intr-un loc, asa ca m-am ridicat si am inceput sa merg iar. De undeva, din apropiere –in directia in care mergeam eu am presupus- se auzea sunetul clipocit al unei ape curgatoare. Curand, in stanga mea aparu o impresionanta cascada, a carei apa cadea de la vreo 30 de metri inaltime. Oricat de mult mi-ar fi placut sa stau sa o admir, chiar nu aveam timp de pierdut si mi-am continuat drumul.
       Deodata, o miscare mi-a atras atentia. Mi-am intors privirea si atunci l-am vazut. Am incremenit, incapabila sa ma mai misc. Acolo, langa cascada, intunecat, impunator si irezistibil, se afla Sasuke Uchiha, executand un chidori perfect.
       Un val de sentimente puse stapanire pe mine. L-am cautat peste tot innebunita, iar el se afla acolo in tot acest timp. Il gasisem in sfarsit, dar parca nu mai simteam acelasi entuziasm ca la inceputul zilei. Am incercat sa ma deplasez pana la cel mai apropiat trunchi de copac si, sprijinindu-ma cu o mana de el, speram sa nu ma fi vazut. Totusi cam asta era ideea. De asta venisem pana aici. Dar in acel moment nu mai eram capabila de nimic. Nu eram in stare sa gandesc coerent si ma intrebam incontinuu ce sa fac.
       M-am straduit sa ma calmez si am aruncat din nou o privire in directia lui. Inca era acolo. Era destul de departe dar mi s-a parut ca si-a intors putin capul si apoi…cred ca am clipit pentru ca in secunda urmatoare nu mai era acolo. Disparuse.
       Pana sa imi dau seama ce se intamplase, am tresarit, abia simtind o miscare in spatele meu. Imi venea sa ma iau la palme pentru ca mi-am lasat garda jos. Dar aveam alte probleme mai importante cu care sa-mi framant mintea in acel moment. Cum ar fi, faptul ca un kunai mult prea bine ascutit statea periculos de aproape de gatul meu.

Buna!
Mersi ca m-ai anuntat! Scuze ca am trecut tarziu!
Ma bucur ca Sakura l-a gasit pe Sasuke!
Dar nu pot sa cred ca el va oncerca s-o ucida. De ce e asa insensibil?
Capitolul a fost foarte frumos, ineresant si lung!
O sa dau edit mai incolo, deocamdata inca nu mi-a revenit mana!
Vrea nextul si te rog anunta-ma cand il pui!
Spor la scris si la idei!
Kiss!

Imi pare rau ca a durat asa de mult, dar aproape am terminat cu tezele si proiectele si o sa incerc sa postez mai des. Ma bucur ca v-a placut capitolul precedent si sper sa va placa si acesta. Astept parerile voastre.
Lectura placuta!






        Am dat sa ma misc iar arma se lipi de pielea mea, ca de gaina in acel moment, simtindu-i lama taioasa. Am inghitit in sec, asteptand.
        -Ce cauti aici?
        Vocea lui, catifelata si infricosatoare in acelasi timp facu un fior sa ma strabata prin tot corpul. Ii puteam simti respiratia calda in ceafa. Spre deosebire de mine, el parea foarte calm, desi mi s-a parut ca pot distinge o nuanta de furie in tonul lui.
        -Sasuke…, am soptit, regasindu-mi cu greu vocea.
        Haide, Sakura! Revino-ti, pentru Dumnezeu! Nu mai fi asa fricoasa, m-am mustrat singura.
        Nu stiam daca era de vina prezenta lui Sasuke sau faptul ca aveam un cutit la gat, cert e ca nu eram in stare de mai mult. Insa nu puteam sa-l las sa creada ca sunt slaba.
        Am inspirat adanc si am ridicat precauta o mana. I-am atins bratul, incercand sa-l indepartez, dar el si-l incorda, neclintindu-l niciun milimetru. Am incercat din nou, fara rezultat.
        -Nu am venit aici ca sa ma lupt cu tine, i-am zis.
        Dupa cateva secunde isi lasa bratul moale si i l-am dat la o parte incet. Am profitat de moment si, luandu-l prin surprindere, m-am rasucit intr-un picior, cu celalalt lovindu-l usor, insa suficient de tare cat sa-l indepartez –sunt sigura ca n-a simtit mare lucru. In acelasi timp am avut grija sa-i smulg si acel kunai, aruncandu-l cat mai departe. Nu ca ar fi contat prea mult, avand in vedere faptul ca avea o sabie de o mie de ori mai periculoasa. Totusi, cu cat erau mai putine arme cu atat mai bine.
        Intre noi ramase o distanta rezonabila, astfel ca l-am studiat cu privirea o clipa. Ca de fiecare data, infatisarea lui ma izbi. Arata la fel de impunator ca langa cascada, doar ca, de aproape, fiecare trasatura a lui era mai accentuata. Camasa lui alba si desfacuta, imbracata in graba, lasa sa i se vada abdomenul bine lucrat pe care se scurgeau picaturi de apa. Parul lui negru, usor ciufulit intr-un mod dragut, sclipea in lumina datorita catorva stropi de apa, care, din cand in cand, alunecau pe pielea palida a fetei sale. Chipul lui era lipsit de expresie, nu arata nicio emotie, doar statea acolo la doi metri de mine si ma privea cu sharinganul sau, neparand deranjat de mica mea cascadorie de mai devreme, care, sincer, ma asteptam sa-l infurie. Parea cel mult concentrat.
        -Si atunci, ce cauti aici? repeta el pe un ton plat.
        -Pe tine, i-am raspuns scurt.
        Nu schita niciun gest, nu parea surprins sau ceva asemanator, chipul sau era total impenetrabil. Am incercat sa afisez si eu aceeasi infatisare a fetei pentru a nu-l lasa sa imi citeasca nelinistea cauzata de aparitia lui.
        -M-ai gasit, acum te poti intoarce de unde ai venit. Facu o pauza. Dar presupun ca nu ai batut atata drum doar pentru asta.
        -Nu, am spus aproape soptit.
        -Deci, ce vrei?
        -Vreau…sa vin cu tine. Iar de data asta asa va fi, i-am raspuns pe un ton categoric.
        Rase scurt.
        -Nici nu stiu de ce am crezut pentru o clipa ca vei raspunde altceva. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar asta nu se va intampla. Si dupa ce, data trecuta, mi-ai spus exact acelasi lucru, dupa care ai incercat sa ma omori, te astepti sa cad in aceeasi capcana de doua ori? Buzele i se arcuira intr-un zambet ironic. Te credeam mai isteata de atat, Sakura.
        Bineinteles ca nu ma asteptam sa il conving din prima, nu era prost. Cat despre afirmatia lui din urma, aveam de gand sa-i demonstrez ca se insela. Eram isteata. Aveam cateva metode prin care imi propusesem sa-l fac sa fie de acord. Doar ca… trebuia sa mi le amintesc.
        -Sasuke, data trecuta ramane data trecuta. A fost o decizie de moment si nu meditasem prea mult asupra acelui lucru. Si chiar daca as vrea, stii prea bine ca nu as fi in stare sa te ucid, asa ca nu stiu de ce iti faci griji cu privire la asta.
        Imi cam calcasem pe orgoliu sa spun asta deoarece imi placea sa cred ca daca imi pun in minte ca a doua zi sa mut un munte din loc, atunci asa avea sa fie, ca daca vreau un lucru cu adevarat, atunci il pot avea, insa trebuia sa ma folosesc de toate mijloacele de care dispuneam, altfel nu aveam sa il conving.
        -Din pacate nu pot spune acelasi lucru despre tine. Te-as ucide oricand, imi intrerupse el gandurile.
        Ma cam deranja sa aud acele lucruri. Dar mi-am amintit ca el nu mai era vechiul Sasuke, ci unul diferit, rece si ca de aceea ma aflam acolo, ca sa incerc sa il schimb.
        Totusi mandria din mine ma facu sa scot pe gura o intrebare pe care am regretat-o imediat ce am rostit-o.
        -Atunci de ce nu faci asta chiar acum?
        Se parea ca imi doream cu tot dinadinsul sa intru in belele. Trebuia sa fi tacut.
        Nu raspunse, fapt pe care nu stiam cum sa-l interpretez, asa ca am continuat ca si cum nu i-as fi spus acel lucru.
        -Motivele pentru care vreau sa vin cu tine sunt aceleasi. Nu am niciun plan ascuns sau ceva de genul asta. Dupa cum ti-am mai spus, nu mai vreau sa regret nimic. Mi-am muscat buza, nestiind daca sa continui sa imi exprim sentimentele sau nu. Vreau doar sa ma iei cu tine, atat.
        -Nu te cred. De unde sa stiu eu ca nu ma minti si ca nu complotezi impotriva mea?
        -Crezi ce vrei, dar sunt cat se poate de sincera.
        Simteam o urma de indoiala. Eram sincera, nu?
        -Chiar daca ce spui tu este adevarat, din pacate pentru tine nu faci parte din planurile mele. Acum, du-te acasa.
Acea ultima propozitie imi patrunse adanc in creier si incepea sa se izbeasca cu putere de toate colturile mintii mele, trezind in mine acea amintire dureroasa. In urma cu trei ani, intr-o noapte, pe aleea care ducea catre iesirea din sat, imi spusese, printre altele, exact acelasi lucru dupa ce incercasem sa-l opresc sa plece. Ii marturisisem sentimentele mele pentru el, dar nu i-a pasat catusi de putin. Iar rezultatul, ei bine….avea sa fie diferit de data aceasta. Trebuia.
        Vazand ca da sa plece, am scos repede un kunai si l-am aruncat inspre Sasuke. Se opri linistit in momentul in care arma ii suiera pe la ureche si apoi se infipse intr-un pom din fata lui.
        -Atunci, fa in asa fel incat sa ma includa si pe mine, i-am zis, aproape poruncindu-i.
        Se intoarse cu fata spre mine si am zarit un zambet ce ii juca pe buze. Parea amuzat. Arata oarecum binedispus azi, in comparatie cu ultima oara cand il vazusem. Asta insemna ca sansele mele de reusita erau, poate, mai mari.
        -Tu chiar esti incapatanata, nu-i asa? Si enervanta, pe deasupra.
        -Sunt intru totul de acord, daca asta inseamna ca ma iei cu tine, i-am replicat cu tupeu.
        Facu cativa pasi apoi, cu o viteza fulgeratoare, veni in spatele meu, din nou. Omul asta chiar nu putea discuta cu o persoana fata in fata?
        -Du-te acasa pana nu ma enervez, imi sopti la ureche.
        M-am rasucit brusc si i-am intalnit privirea. Poate a fost doar impresia mea, dar ochii lui stralucitori si negri, asemeni unor prapastii adanci si intunecate au tradat pentru un moment o blandete care ma uimi si parca ma rugau sa fac asa cum tocmai imi zisese, ca si cum...nu isi dorea sa recurga la alte metode de convingere. Aproape ca ma facura sa ma razgandesc, insa imediat devenira iar reci si infricosatori.
        Am clatinat din cap.
        -Nu plec nicaieri fara tine, am spus hotarata.
        Redeveni serios si din nou nu am mai putut sa citesc nicio emotie pe chipul sau. Se indeparta de mine, revenind la locul sau initial, in timp ce eu il urmaream cu privirea. Ce avea oare de gand? Orice ar fi fost, trebuia sa fiu atenta pentru a nu ma lua prin surprindere iarasi.
        -Chiar nu ai de gand sa renunti, asa-i?
        Am dat din cap in semn de aprobare, iar el continua privindu-ma fix, in timp ce isi scotea sabia.
        -Bine atunci, sa facem in felul urmator: ma invingi si vii cu mine; daca pierzi te intorci de unde ai venit si nu ma mai cauti niciodata. Ba mai mult, iti convingi prietenii –si nu ma intereseaza cum- sa renunte si ei. Esti de acord? N-am toata ziua la dispozitie, hotaraste-te mai repede sau ma razgandesc si te ucid pe loc, fara sa iti mai dau vreo sansa de a lupta.
        Speram ca glumea pentru ca eram sigura ca stia cu nu am nicio sansa impotriva lui. Oricare varianta as fi ales-o, niciuna nu era in favoarea mea, ci in a lui. Chiar daca una imi permitea sa raman in viata, tot nu imi convenea. Si cine spunea ca trebuie sa faca el regulile? Puteam sa vin si eu cu o propunere, una in care aveam sanse egale de reusita. Asta daca as fi avut una. Nu imi venea absolute nimic in minte si nici nu aveam timp sa ma gandesc.
        -Deci accepti sau nu? ma presa el. Zii odata!
        Nu puteam sa accept, era total nedrept si el stia asta. As fi fost in dezavantaj din start.
        I-am spus si lui acest lucru, revoltata. Nu paru impresionat si imi spuse apatic:
        -Astea sunt conditiile, daca mai vrei sa pleci vie de aici. Nu te-am pus eu sa ma cauti.
        Vazand ca intarzii cu raspunsul, adauga:
        -Oricum, nu vad cum mi-ai putea fi de folos.
        Am deschis gura sa protestez, dar nu ma lasa sa spun nimic, ci continua:
        -Doar pentru ca esti un ninja medical, asta nu inseamna ca abilitatile tale imi sunt absolute necesare. Am nevoie ca intr-o eventuala lupta cu inamicul sa fii in stare sa te aperi singura, nu sa astepti sa iti sar eu sau altcineva in ajutor, asa cum ai facut dintotdeauna. Nu ai face decat sa ma incurci, sa imi stai in cale, exact asa cum a facut si Karin, de aceea a trebuit sa ma descotorosesc de ea. Daca ai veni cu mine, ai avea aceeasi soarta pe care ar fi trebuit sa o aiba si ea. Ai fi total inutila, ma intelegi? Inutila!
        Pe masura ce vorbea, fata mea capata o expresie din ce in ce mai uluita. Am ramas absolut socata de cuvintele lui. Felul in care spusese acele lucruri, cu atata indiferenta, de parca vorbea despre un obiect, nu despre o persoana, ma lasa fara replica. Cat de insensibil devenise! Nu imi venea sa cred. Atitudinea lui ma enervase la culme.
        -Deci asta era? am izbucnit. Crezi ca nu imi pot purta si singura de grija? Chiar atat de slaba ma crezi? Iti inchipui ca trei ani de zile am stat degeaba? Ei bine, te inseli! Nu mai sunt asa cum ma stiai tu. Nu ca ti-ar pasa… Si pana la urma de ce te preocupa ce se intampla cu mine? E alegerea mea daca imi pun sau nu viata in pericol, am zis indignata.
        -E si alegerea mea daca te las sau nu sa imi incurci planurile, replica nervos.
        O pala de vant ridica niste frunze de pe pamant care se invartejira in jurul lui, si stand acolo, asa, nemiscat si plin de maiestuozitate, imi dadea impresia ca e un zeu puternic, caruia i se supunea pana si natura.
        Trecu un moment de tacere, timp in care nu isi lua ochii de la mine, dupa care isi puse sabia la loc si adauga:
        -Prea bine. Vad ca nu reusesc sa o scot la capat cu tine si n-am chef sa ma lupt acum. Poti veni cu mine, dar sa stii ca n-am de gand sa te dadacesc.
        Mi-au trebuit cateva secunde pana sa procesez ceea ce tocmai spusese si am ramas cu gura cascata la propriu, intrebandu-ma daca nu cumva doar mi-am imaginat eu.
        -Te avertizez ca imediat ce se iveste ocazia si se intampla asa cum am zis eu, nu am sa intervin in vreun fel. Am sa te las sa mori, chiar si de ar fi sa mori in chinuri, nu am sa ridic un deget sa tea jut pentru ca singura ai cerut asta. Ti-o faci cu propria ta mana. Asa ca nu imi pasa ce se va intampla cu tine. Si ai grija, pentru ca daca imi incurci planurile, nu mai astept pana mori intr-o lupta, te ucid chiar eu. Sper ca ai inteles, spuse el, pe masura ce se indeparta.
        L-am ascultat, fara sa scot o vorba, intrebandu-ma daca ar avea rost sa protestez, spunandu-i ca ma subestima din nou. Dar am decis ca nu era cazul, nu ar fi avut niciun sens sa ma iau cu el la cearta si apoi sa se razgandeasca din vin mea pentru ca nu eram in stare sa-mi tin gura. Abia ce-l convinsesem, nici nu stiu cum, sa ma ia cu el. Mi-am zis ca voi avea eu ocazia sa-i arat ca nu avea dreptate.
        -Ce faci? Vii sau nu? imi intrerupse Sasuke sirul gandurilor, intorcandu-si capul catre mine.
        Am incuviintat si l-am urmat ascultatoare.

Aceasta poveste este cu adevarat interesanta. M-a captivat de la inceput. Chiar ai talent continua sa scrii . :)

Buna!
Multumesc pentru mesaj! Capitolul a fost superb! Nu ma asteptam ca Sasuke sa accepte propunerea Sakurei! Si totusi ma bucur ca a facut-o! Nu credeam ca poate sa fie asa ne**mtit si enervant, el e enervant nu Sakura! Abia astept nextul si te rog anunta-ma cand il pui! Spor la scris si la idei!Te pwp!

Hehehehehe! Cam de mult nu am mai comentat un fic si mai alessa citesc. Mia placut la nebunie mai ales ca e un fel de continuoare din Shippuden . Ideea e buna si astept cu nerabdare capitolul celalat si sper sa fie lung si tot la fel de picant!

Imi pare rau ca am intarziat atat de mult. Mi s-a stricat calculatorul exact cu o zi inainte de seara in care planuisem sa postez si am pierdut vreo 10 pagini scrise in word pe care ulterior m-am straduit sa le rescriu si...a durat ceva. Sper ca mi-a iesit bine capitolul asta. Nu prea e cine stie actiune de data aceasta, dar sper ca o sa va placa. Atat am avut de zis. Lectura placuta!

Capitolul VIII
Ascunzatoarea

        Eram la o jumatate de pas in urma lui si incercam sa tin rimtul cu el, in ciuda plantelor si crengilor care mi se agatau de picioare si ma faceau sa ma impiedic. Parasisem de ceva timp cararea pe care mersesem pana atunci si acum o luasem printre copacii inalti asemenea unor santinele, ocolindu-i din cand in cand, in incercarea de a pastra un drum cat mai drept, am observat eu. Ne adancisem in padurea care devenea tot mai deasa si mai intunecata, iar ramurile pomilor incarcate de frunze de un verde sinistru, se impleteau intr-o imbratisare, nemaipermitand patrunderea ultimelor raze de lumina inainte de apusul soarelui.
        Imi faceam griji ca s-ar putea sa ne prinda noaptea inainte sa ajungem la...Unde sa ajungem? Nici macar nu stiam incotro de indreptam, insa nu am indraznit sa intreb. Niciunul din noi n-a vorbit tot drumul, eu cel putin pentru ca nu stiam ce ar trebui sa spun. Eram inca intr-un fel de stare de soc din cauza faptului ca Sasuke a cedat rugamintilor mele si fara ca macar sa ne luptam. Nu ca mi-as fi dorit asta totusi...parca a fost prea usor.
        Poate ca eram eu paranoica, dar incepeam sa cred ca are de gand sa scape de mine in cine stie ce mod exact cand m-as fi asteptat mai putin, in felul asta asigurandu-se ca nu il mai incurc sau ceva asemanator. Altfel nu imi dadeam seama ce l-a facut sa se razgandeasca. Deveneam din ce in ce mai curioasa in legatura cu acest lucru, poate pentru ca nu aveam cu ce altceva sa imi ocup mintea. Teoretic insa ar fi trebuit deja sa concep cel putin trei planuri diferite in caz de orice.
        As fi vrut sa il intreb asta si nu numai, dar nu mi se parea a fi momentul potrivit si am decis sa il las pe el sa rupa primul tacerea aceea insuportabila. Am asteptat si iar am asteptat, dar nu parea ca ar avea aceasta intentie. Ma intrebam daca mai era macar constient de prezenta mea pentru ca nu imi adresa nicio privire sa vada daca mai sunt acolo sau am fugit. Fosnetul frunzelor si al ferigilor usacate pe care calcam, umpland acea liniste, ma informau ca nu era nevoie sa faca asta. In timp ce eu mergeam zgomotos, putand fi probabil auzita de la o distanta considerabila, pasii lui erau atat de gratiosi si de lipsiti de sunete, incat as fi putut jura ca zbura, altfel nu imi puteam explica cum de nu facea niciu zgomot. Parca calcam in strachini si incepeam sa ma simt aiurea, gandindu-ma ca in acel moment s-ar fi putut amuza pe seama mea in sinea lui. Aveam totusi o scuza: umblasem toata ziua, cautandu-l pe el si acum nu imi doream decat sa stau jos si sa imi odihnesc picioarele.
        Dar la fel de bine ar fi putut fi complet nepasator ca pana acum. Indiferenta lui ma facea sa vreau sa urlu la el, spunandu-i sa se trezeasca odata. Creierul meu pur si simplu nu voia sa accepte ca acesta era Sasuke. Pentru el, acei ani in care am fost colegi de echipa chiar nu au insemnat nimic? Oare vechiul Sasuke mi-ar fi zis acele lucruri fara ca macar sa clipeasca? Adica, cred ca meritam putin respect macar cat pentru o simpla coechipiera, desi eu si cu Naruto am fost mai mult de atat, am fost prietenii lui. Sa-mi arunce in fata asemenea vorbe despre lipsa mea de utilitate –de care eram si eu perfect constienta, nu era nevoie sa mi-o aminteasca cineva- era chiar...nici nu aveam cuvinte sa exprim asta.
        Mi-am repetat in minte de mai multe ori ca de acum n-ar trebui sa mai pun la suflet tot ce mi-ar fi spus el si sa nu mai permit sa ma afecteze, sa raman doar rece si indiferenta, asa cum era si el cu mine. Trebuia sa incerc sa il urasc, altfel nu aveam sa fac fata celorlate sentimente fata de el, pe care oricum imi propusesem sa le ingrop in adancul inimii mele. Nu eram sigura daca si el ma ura deoarece nu cred ca ii pasa intr-atat de mine incat sa isi ocupe mintea cu asta. Dar nu conta, trebuia sa imi inlocuiesc iubirea ce i-o purtam cu o ura care de acum incolo sa ma ajute sa supravietuiesc, sa fac fata celor ce vor urma, indiferent ce-ar fi fost. Si totusi, trebuia sa imi impun anumite limite, sa am grija sa nu exagerez cu vreo ura profunda pentru ca daca ajungeam sa il urasc suficient de tare, atunci insemna ca ar fi trebuit sa il las in treaba lui si sa imi vad de viata, ori eu venisem aici cu scopul de a ma intoare cu el in sat.
        Nu aveam nicio idee daca toate acestea aveau vreun sens, insa aveam nevoie sa ma pregatesc psihic pentru tot ceea ce tinea acum de Sasuke –vorbele, gesturile, faptele- si sa nu ma surprinda nimic din ceea ce facea. Si se parea ca modul in care a pregateam eu psihic era prin a abera, dar daca functiona, atunci era perfect.
        Inca nu reuseam sa imi alung strania senzatie de paranoia ca din clipa in clipa avea sa se intoarca spre mine si sa ma loveasca din plin cu unul din jutsurile lui fatale, lasandu-ma apoi sa zac moarta in mijlocul padurii, unde nu avea sa ma gaseasca nimeni prea curand. Dintr-o data, ideea aceea cu scrisoarea nu mi s-a mai parut atat de rea. Insa acum era prea tarziu.
        Gandindu-ma la aceasta, mi-am adus aminte si de motivul pentru care hotarasem la acel moment ca era o idee tampita: nu avea de gand sa mor! Cel putin nu acum, nu cand aveam de dus la bun sfarsit un lucru atat de important, nu cand il gasisem in sfarsit pe Sasuke, obtinand astfel sansa de a incerca sa il aduc inapoi in Konoha. Prea multe persoane la care tineam suferisera si se pusesera in pericol din cauza lui, in incercarea de a face acest lucru. Si nu puteam permite sa se mai intample din nou.
        Mi-am dat seama ca ramasesem ceva timp prada gandurilor mele fiindca, inconstienta ca Sasuke se oprise din mers, aproape ca m-am izbit de el. Pentru o clipa am crezut ca temerile mele cu privire la intentiile lui ascunse erau pe cale sa-mi fie confirmate, urmand ca in secunda doi sa ma trezesc lata pe pamantul umed si acoperit de frunze uscate. Spre surprinderea mea, nu a fost asa. Timp de o fractiune de secunda, nu mai mult, chiar mi-a parut rau intr-un fel pentru ca nu aveam ocazia sa-i arat ce pot.
        Statea complet nemiscat, parand ca priveste ceva aflat in fata lui. Ceva pe care numai el il putea vedea, pentru ca, sincer, nu aveam habar ce ii distrasese atentia. Curioasa, am pasit mai in fata, studiindu-i chipul dintr-o parte. Parea concentrat, adancit in ganduri pentru ca nu baga de seama ca ma holbam la el mai ceva ca la o pictura abstracta. Nu imi adresa nici macar o privire fugitiva din ochi, asa cum ma asteptam sa fac orice persoana normala in situatia in care era privita insistent. Nimic. Voiam sa stiu ce l-a facut sa se opreasca si as mai fi vrut sa aflu daca mai aveam mult de mers pentru ca deja nu imi mai simteam picioarele si cred ca trecuse o vesnicie de cand tot umblam. Bine, poate ca exageram. In realitate, nu cred ca facusem mai mult de vreun sfert de ora.
        Ochii lui ii alunecara in cele din urma spre mine si astepta un moment, parca gandindu-se la ce va urma sa spuna.
        -Iti ofer o ultima sansa, zise, ezitand putin, apoi continua foarte calm. Daca totusi te-ai razgadit, am sa te las sa pleci acum. Esti sigura de ceea ce vrei sa faci? Nu cred ca ai idee ce te asteapta.
        L-am privit la randul meu in ochii, pierzandu-ma in intunecimea si misterul lor, care ma fascinasera dintotdeauna. Mi-am dat un branci mental pentru a nu aluneca in acea stare de visare spre care ma atrageau ochii lui din care nu stiam daca as fi reusit sa mai scap prea curand si oricum nu era momentul. De fapt nu existau momente pentru asa ceva.
        Cred ca inca mai spera sa scape de pacostea de mine, dar nu avea el nororcul asta. Dupa un moment tensionant de tacere i-am raspuns cat de sigura pe mine puteam sa fiu – si eram.
        -Nu imi iau cuvantul inapoi, am rostit rar. Si orice m-ar astepta, nu mi-e teama de nimic. Nu am de gand sa dau inapoi doar din cauza fricii. Nu exista niciun motiv pentru care sa simt asa ceva...
Fraza ramase in aer, fiind prea uluita de ceea e voiam sa zic ca sa o mai continui. “Nu exista niciun motiv pentru care sa simt teama atata timp cat sunt cu tine” am completat eu fraza in minte. Ce prostie! Nu intelegeam de ce am gandit-o macar. Era lipsita de sens. Daca as mai gandi si eu inainte sa vorbesc…bine macar ca m-am oprit la timp. Am intors-o pe toate partile in mintea mea, analizand-o. Dar nu gaseam vreo alta semnificatie pentru ea decat faptul ca ma asteptasem, probabil, ca el ma va proteja de orice pericol si ca doar simpla lui prezenta imi conferea sentimentul de siguranta. Dupa cum am mai spus, era complet fara logica. Ce ma determinase oare sa gandesc un asemenea lucru cand, cu doar cateva minute in urma imi framantam mintea cu posibilitatea de a fi atacata prin surprindere de el? Reprezenta de fapt exact opusul a ceea ce trebuia sa cred. Eram sigura ca nu avea nici cea mai mica intentie de a ma face sa ma simt in siguranta si ca cel mai probabil m-ar fi ucis bucuros, decat sa faca efortul de a ma proteja in vreun fel. Ar fi putut sa faca asta chiar in acel moment ca sa nu isi mai bata capul cu mine, insa ceva parea ca-l retine. Poate…. Nu! Singurul motiv pentru care inca ma aflam acolo vie era pentru ca ii puteam fi utila intr-un fel sau altul, chiar daca spusese contrariul. Era pur egoism, nu il interesa cu adevarat viata mea, am incercat sa ma conving.
        Sasuke se uita la mine intrebator, asteptand sa-mi termin fraza. Insa ceea ce voise el era de fapt un raspuns scurt si la obiect. Micul meu monolog pe care il incepusem nu isi avea rostul si nici o continuare. Asa ca facand un gest cu mana, i-am spus ca nu conteaza.
Isi muta privirea inapoi in fata sa si am incercat i-o urmaresc pentru a descoperi la ce se uita. Tot ce puteam vedea erau copaci, copaci si….iar copaci. Nimic anormal.
        Si de ce ne oprisem, ma rog? Daca avea de gand sa admire peisajul, putea face asta nestingherit de indata ce ajungeam la ascunzatoarea lui si puteam sa ma odihnesc si eu. Speram ca nu mai era mult pana acolo.
        -Am ajuns, ma anunta el.
        L-am privit sceptica. Cum putea sa spuna ca am ajuns, cand noi ne aflam in mijlocul pustietatii? Doar daca…nu cumva se refere chiar la acea pustietate. Socul ca presupunerea mea ar putea fi adevarata aproape ca imi facu ochii sa sara din orbite. Doar nu avea de gand sa innoptam sub cerul liber? Sperasem atat de mult la un pat cat de cat confortabil, incat imi venea greu sa cred ca nu ma voi putea bucura de unul in seara aceasta. Si, oricum, nu vedeam motivul pentru care n-am putea sa mergem la ascunzatoarea lui.
        -Ma refer la aia de acolo, imi raspunse la intrebarea nerostita, vazandu-mi mirarea de pe fata si facu un semn cu capul inainte, spre un grup de plante inalte aflate la cativa metri mai incolo.
Cum de nu le observasem pana acum? Apoi, Sasuke forma rapid cu mainile un sigiliu si acestea sa dadura la o parte, dezvaluind ceea ce parea a fi o pestera. Din nou. Insa tot era mai bine asa decat cerul liber. O bucata din perete se ridica, lasand la vedere intrarea in pestera. Sasuke pleca de langa mine, indreptandu-se catre ea si l-am urmat si eu indeaproape.
        In ultimele sclipiri ale soarelui care patrundeau printre copacii ce se rareau cu cat inaintam mai mult spre pestera, parul sau intunecat capata nuante rosiatice stralucitoare, asemanatoare cu cerul impurpurat ce devenea din ce in ce mai inchis la culoare pe masura ce se insera.
        Inauntru era extrem de racoare, ca in toate locurile de acest gen, de altfel si, bineinteles, intuneric cat cuprinde. Ceea ce parea sa lipseasca de aici erau umezeala si mirosul miasmatic intalnite in cealalta parte. Si speram ca si liliecii.
Dupa cativa pasi, un sunet puternic ma facu sa imi intorc in mod involuntar capul. Intrarea incepu sa se inchida incet si cu un zgomot rasunator, facandu-se din ce in ce mai intuneric. In curand nu mai patrundea decat un petic de lumina cat sa mai putem vedea pe unde mergeam. Cand si acela disparu si intrarea se inchise ermetic, am ramas invaluiti intr-o obscuritate de-a dreptul sufocanta. Puteai sa iti bagi degetele in ochi, ca tot nu vedeai nimic in jurul tau.
        Am marit pasul, tinanadu-ma cat mai aproape de Sasuke. Atunci se aprinse o torta pe langa care tocmai trecusem, insa n-a prea fost de ajutor, caci imediat ne-am intors la o cotitura, iar flacara palpainda nu ajungea foarte departe, astfel ca dupa cativa metri se facu din nou bezna. Vederea incepea sa mi se obisnuiasca cu lipsa de lumina, insa tot eram nevoita sa-mi mijesc ochii pentru a-mi da seama pe unde calc. Sasuke se opri pentru o clipa si atinse peretele cu palma, dupa care isi continua drumul. Incetinind, m-am uitat curioasa spre acel loc, dar n-am putut deslusi nimic. Privirea imi reveni catre drum si am observat ca inaltimea lui Sasuke se micsora cu fiecare pas. Am cascat ochii in jos, exact la timp pentru a nu ma da de-a dura pe scarile care isi facusera aparitia din senin la picioarele mele. Ar fi putut sa ma atentioneze si pe mine de existenta lor, nu de alta dar tineam la gatul meu si la toate celelalte parti ale corpului care ar fi avut de suferit in urma unei eventuale caderi de-a lungul treptelor. Nu cred ca il durea gura sa faca asta, dar, cine stie, poate i se parea prea mare deranjul.
        Bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu comentez pe aceasta tema. Iar raspunsul lui fu unul simplu:
        -Ai ochi. De ce nu ii folosesti?
        O spuse pe un ton care o facea sa para ceva mult prea evident, ca si cum il mira faptul ca nu m-am gandit si singura la asta. Dar stia la ce ma refeream eu de fapt.
        -Oh, pai scuza-ma ca nu pot vedea prin bezna totala. Ai dreptate. Greseala mea, am spus eu sarcastica.
Nu mai zise nimic apoi, doar cobori in continuare treptele din piatra care parca nu se mai terminau, eu fiind imediat in urma lui. Totusi mi s-a parut ca zaresc in privirea lui ceva care spunea ca incep sa intend coarda.
        La capatul scarilor se intindea un culoar drept si lung, cu un aer sinistru. Cu cat inaintam mai mult, cu atat mi se parea ca se face mai frig si deveneam din ce in ce mai nelinistita. Acum, fiind suficient loc pentru amandoi, m-am dus langa Sasuke si am mers timp de cateva minute intr-o tacere deplina, cotind la intervale regulate. Locul acela mi se parea un adevarat labirint. Speram ca stiam incotro ne indreptam si ca nu ne ratacisem. Desi foarte putin probabil asa ceva.
        In urma noastra incepura sa se aprinda niste torte ce luminau slab coridorul, astfel ca am putu deslusi cateva usi din lemn masiv, aflate de o parte si de alta a noastra. Ma intrebam ce s-ar fi putut afla dincolo de ele, insa nu cred ca era treaba mea –deocamdata- asa ca n-am spus nimic. Curentul facea flacarile tortelor sa danseze, acestea creand pe zidurile de piatra umbre fantomatice, infricosatoare si alaturi de temperatura scazuta imi dadeau fiori pe sira spinarii, amplificandumi-se senzatia de neliniste.
M-am uitat cu coada ochiului la Sasuke. Mi-as fi dorit sa stiu la ce se gandea, insa chipul sau rece nu imi dezvaluia nimic. Era chiar suparator. Puteam sa pun pariu ca eu eram mult mai usor de citit decat el. Incepeam sa constientizez din ce in ce mai mult ca in sfarsit il gasisem pe Sasuke si acum eram cu el. Asta ar fi trebuit sa ma bucure, dar mai mult eram ingrijorata, nestiind ce sa fac in continuare. In minte imi rasunau tot felul de intrebari si nu aveam habar cu care ar trebui sa incep sau daca sa le pun macar. Pana sa apuc eu sa ma decid ce sa spun, vorbi el primul:
- Sper ca iti dai seama ca odata ajunsa aici, nu ai sa mai pleci singura decat moarta, nu?
N-am zis nimic intrucat intrebarea lui era mai mult o avertizare care nu prea necesita vreun raspuns, dar in schimb am lasat un mic zambet, abia observabil, sa imi arcuiasca buzele.
Ceea ce tocmai imi spusese ma incanta si ma infiora in acelasi timp. Pe de o parte ma ingrozea, asa cum ar fi fost normal de altfel, mai ales ca, atunci cand vorbea despre moartea mea, avea in glas o naturalete de speriat, de parca se gandea la cu totul altceva cand aducea in discutie acest subiect. Pe de alta parte, ma entuziasma ideea de a nu mai pleca de acolo fara el. Faptul ca spusese ca nu voi mai pleca “singura”imi dadu de gandit. Ar cam insemna ca vom pleca amandoi, desi eram destul de sigura ca nu se referise la asta, dar imi facea placere sa ii rastalmacesc cuvintele. Poate ca aveam sa ma folosesc mai tarziu de mica lui greseala pe care nu cred ca o sesizase.
        Sasuke se opri brusc in fata unei usi, pe care o deschise si astepta sa intru. Imediat in urma mea veni si el si intinse mana spre perete, apasand pe un intrerupator. Surprinzator ca exista curent electric in grota asta. Am studiat scurt incaparea, observand ca era un fel de dormitor relativ mic, nu mai mare decat al meu. Mai mult nu am apucat sa vad pentru ca Sasuke nu imi lasa timp sa fac acest lucru, venind in fata mea si adresandu-mi-se.
        -Aceasta va fi camera ta pana schimbam ascunzatoarea, si asta inseamna ceva timp. Ma astept sa iesi cat mai rar posibil din ea si sa nu ma deranjezi. Acestea fiind spuse, iti urez sedere placuta.
        Nu stiu de ce aveam senzatia ca unele dintre cuvintele lui aveau un dublu inteles, ca de exemplu prin “pana schimbam ascunzatoarea” eu intelegeam “sau pana scap de tine”, iar “sedere placuta” insemna probabil “stai linistita, te omor eu curand”. Nu, sigur innebunisem eu, Sasuke nu vorbea nicodata cu dublu sens. Sau poate ca da? Trei ani departe de el ar fi putut insemna schimbari majore ale personalitatii lui pe care eu inca nu le cunosteam, cum ar fi dorinta continua de razbunare. Dar asta cred ca era dinainte.
        -Acum vreau sa stai aici pana ma intorc eu, zise si trecu pe langa mine indreptandu-se catre usa. Am de rezolvat niste treburi, adauga, vazandu-mi nedumerirea ce era pe cale sa se transforme intr-un protest si iesi.
        Dupa ce inchise usa, mi-am indreptat atentia spre noua mea camera, analizand-o mai bine. Era simpla si nu foarte mare, mobilata cu un pat, ce parea destul de confortabil, o mica noptiera alaturi de acesta, o masa si un scaun si un dulap intr-un colt. Langa el, pe peretele de un bej nispiu, se afla o oglinda rotunda care avea cam jumatate din inaltimea mea, iar pe jos, langa pat, era un covoras verde, cu niste modele complicate pe el. Mai incolo am vazut o usa si, curioasa, m-am dus sa vad ce se afla dincolo de ea. Am fost chiar mirata cand am deschis-o, vazand ca aveam si propria baie cu tot ce ii trebuia. Am inchis-o la loc si, lasandu-mi rucsacul sa alunece pe podea, m-am indreptat catre pat si m-am trantit pe el. Chiar era confortabil!
        Abia asteptam sa trag un pui de somn, dupa o zi obositoare, dar trebuia sa mai astept. De ce nu o faceam chiar acum? Simplu! Imi faceam griji ca proasta ca trebuie sa vorbesc cu Sasuke cat mai curand posibil si am hotarat sa il astept pana se intoarce. A zis ca se intoarce. Deci trebuia doar sa il astept.
        O vreme am privit tavanul alb si apoi mi-am inchis ochii, sperand sa nu adorm, incepand sa ma gandesc la tot felul de lucruri. Primul asupra caruia m-am concentrat a fost, bineinteles, chiar Sasuke Uchiha in persoana. Daca inainte erau destule momente in care nu ma gandeam la el, acum mi-era imposibil sa nu fac asta, stiindu-l atat de aproape.
        Am oftat.
        Sasuke…Cat de mul s-a schimbat! Imi parea diferit fata de cum era in urma cu trei ani. Nu puteam sa spun ce anume se schimbase la el, dar stiam ca mai era ceva in afara de ura din el. Sau poate ca era totusi la fel, nu stiu. Era prea devreme sa ma pronunt, avand in vedere ca abia ajunsesem aici si nu apucasem inca sa ii vorbesc.
        Discutia...Si ce anume voiam eu sa ii spun si era atat de important incat sa nu mai poata fi amanat? Cred ca nimic. Probabil doar eram eu nerabdatoare sa stau cu el, desi comportamentul lui lasa de dorit. Atitudinea sa de mai devreme ar fi trebuit sa ma faca sa il urasc, dar eu nu faceam decat sa imi doresc sa fiu langa el. Nu trebuia sa vreau asa ceva. Stabilisem foarte clar, inca dinainte sa plec in cautarea lui, ca nu trebuie sa imi mai las sentimentele mele pentru el sa imi distruga planurile. Daca faceam la fel si de data aceasta,era posibil ca incercarea mea de a-i baga mintile in cap sa fie iar in zadar. Sentimentele astea inutile nu au adus nimci bun pana acum si nici nu o vor face vreodata. Nu sunt bune decat ca sa fie ranite, asa cum am facut eu cu ale lui Naruto, asa cum a facut Sasuke cu ale mele. Din punctul meu de vedere, nu te ajuta sa iti atingi telurile in viata si poate ca tocmai de aceea a renuntat Sasuke la ele. Sa ii urmez exemplul pare a fi o solutie potrivita. Pe el, asta l-a ajutat sa devina mai puternic si sa isi indeplineasca scopurile. De ce nu as face si eu la fel?
        M-am rostogolit pe burta si mi-am pus perna in cap. De ce? De ce? Ce intrebari tampite puteam sa imi pun. Nu puteam face asa ceva. Eu tocmai de asta ma aflam aici: ca sa il salvez de la o viata de criminal in devenire ce era. Faptul ca si-a ignorat sentimentele l-a adus in situatia aceasta. Uneori aveam impresia ca gandea cu orice alteva, numai cu creierul nu, pentru ca nu imi puteam inchipui de ce a ales astfel. Daca procedam si eu la fel, nu rezolvam nimic, doar le dadeam si mai multe batai de cap celor din sat. Trebuia doar sa nu imi mai dau frau liber simtamintelor cand eram in preajma lui. Si nici cand eram singura. Adica deloc, niciodata in aceasta viata daca voiam sa il scot de aici vreodata. Dupa cum am mai spus, exilez sentimentele de acest fel undeva, adanc, in spatele unui zid de gheata si atat. Mai departe lucreaza strict creierul. Eu il voi trata mai cu raceala decat de obicei pe Sasuke, la fel face si el deja, deci nu ar trebui sa fie foarte greu. Il conving sa vina inapoi in sat, spunandu-i cat de mult ne lipseste tuturor si asa mai departe, el isi da seama ca a gresit si cedeaza rugamintilor mele, ne intoarcem in Konoha si traim cu toiti acolo fericiti pana la adanci batraneti. Simplu! Va fi floare la ureche! Iar eu sunt atat de fraiera incat sa cred in minciunile mele ieftine.
        O lovitura zdravana in cap cu perna ma facu sa revin la realiate. Nu stiam de ce ma amageam singura, nu va fi asa usor precum speram eu, stiam asta. Nici macar nu eram sigura daca faceam ce trebuie din toate punctele de vedere. Daca e sa stau si sa analizez totul de la cap la coada, im primul rand eu nu ar fi trebuit sa ma aflu aici. Se intelege de la sine ca restul nu e absolut deloc bine. Si totusi nu parea ca ii acordam vreo importanta acelei mici si enervante voci din interiorul meu numita constiinta. O parte din mine ar fi facut tot posibilul sa evadeze de aici cat mai repede, iar cealalta, castigatoare de altfel, nici nu voia sa auda de asa ceva pana nu isi incerca toate sansele de a-l salva pe Sasuke de el insusi. Si cum nu puteam spune ca stateam bine cu timpul, ar fi fost cazul sa-mi pun chiar acum la incercare norocul.
Am sarit in picioare, gata sa ma indrept spre usa, dar mi-am stapanit acel impuls de moment si m-am lasat la loc pe spate, in pat. Sasuke a spus sa il astept aici si ar fi trebuit sa il ascult. Cu siguranta ca avea sa apara din clipa in clipa, iar pana atunci eram nevoita sa imi mai ocup putin timpul cu ceva. Daca as fi avut si cu ce, ar fi fost minunat. Nu puteam nici macar sa ma holbez pe o fereastra, cum faceam acasa, pentru ca eram la cativa metri sub pamant si, evident, nu exista asa ceva. O alta varianta era sa ma torturez cu propriile-mi ganduri, ceea ce facusem pana in momentul de fata. Si nu imi ramanea altceva de facut decat sa continui. Cine stie, probabil ca mai era ceva pentru care nu ma invinovatisem inca si nu mi-am dat eu seama. Sau poate ca voi gasi argumente pentru care ar trebui sa ma alatur celor din Akatsuki.
        Iar incepeam sa o iau razna. Stiam foarte bine ca in loc sa bat campii, mai degraba mi-as concentra atentia pe intocmirea unor planuri mai eficiente, dar Pamantul ar fi incetat sa se mai roteasca daca faceam eu asa ceva.
Dincolo de sarcasmul meu insa, se ascundea ingrijoarea si preocuparea. Eu chiar incercam sa ma gandesc la un plan bun, dar de fiecare data ajungeam la aceeasi concluzie: nu era timp. Cine stie cat ar fi durat pana ca eu sa imi pierd controlul asupra chakrei, si implicit clona sau ca Ino si Choji sa isi dea seama ca ceva e in neregula. Tindeam sa cred ca Ino ar fi observat mai repede pentru ca e mai perspicace, insa nici despre Choji nu puteam sa spun ca e mai prejos. Doar ca Ino mi-a observat comportamentul mai ciudat inainte de plecare si atunci avea toate motivele sa nu ma scape din ochi, descoperind prima adevarul. Iar daca avea sa se intample asta, va tine pentru ea si va avea incredere in mine sau le va spune superiorilor?
        In ce fel urma sa fiu descoperita nu avea importanta. Era clar ca acesta era un joc contra timp pe care aveam sa-l pierd daca nu eram atenta, un joc in care m-am avantat cu capul inainte fara ca eu sa stiu cat de buna sunt la el, riscandu-mi astfel propria viata. Si nu era o exagerare. Era doar realitatea, atat de cruda si neiertatoare.

Edit!


Scuze , scuze , scuze , scuze
Imi pare atat de rau ca revin cu editul atat de tarziua , dar sincera sa fiu , am cam uitat si nu sunt prea mandra de asta.   Am fost ocupata , de am uitat sa ma si deconectez si mi-am facut temele ce se inmultesc pe zi ce trece desi mai avem o saptamana de scoala .    Profa mea de mate e nebuna.   Acum revenind la frumos capitol pe care l-ai scris iti pot spune doar un multumesc pentru ca m-ai anuntat si un imi pare rau ca am revenit atat de tarziua cu editul.   Adevarul e ca am inceput sa iti scriu un lung comentariu , dar m-a sunta o colega si am lipsit doua secunde de la caluculator si verisoara mea a dat comentariul meu pe apa sambetei   Nu imi amintesc mare parte din el , aproape nimic deci fi pregatita caci voi scrie un comentariu mai lung la next.   Deny te   si iti ureaza succes in tot ceea ce faci 

Buna! Multumesc pentru mesaj!
Capitolul a fost grozav! Dar nu vad nici o schimbare in comportamentul lui Sasuke fata de Sakura! :(((
As fi vrut sa fie mai mult dialog inte ei. Poate in urmatorul capitol vei povesti din perspectiva lui. Sasuke!
Anunta-ma, te rog, cand pui nextul! Te pwp!