Mama.
Serios, toata lumea incepe ficuri si ma pune sa citesc - nu ca n-as vrea, insa ati explodat asa, de-odata toti - si eu nu reusesc s-ajung la fiecare la timp. Of, of. Bine totusi ca mai exista si persoane care anunta, doamne-ajuta, c aktfek cine stie cand mai descopeream eu minunile de-aici? Lasand insa la o parte vorbaria degeaba, imi place prologul vostru, usor infricosator, parca pentru a ne introduce in atmosfera pe care vreti sa o creati. Colaborarea mi se pare interesanta si nu credeam sa vad vreodata o pereche fata-baiat in care ea sa scrie din perspectiva lui si el din perspectiva ei. Ehm, totul are-un inceput, nu? Bineinteles. Ideea nu pot spune ca imi place sau ca-mi pare interesanta, caci n-ati dat prea multe indicii despre ea. Tema sau mai bine zis temele pe care vreti sa le abordati sunt pe gustul meu si sper sa reusiti sa faceti ceva ca lumea. Asadar, acestea fiind spuse, va urez spor la scris in continuare. :)

        Bun, dacă e să-mi fac un top al ficurilor, ăsta e cu siguranţă unul din ele. Eşti o scriitoare talentată, nu glumă. Având în vedere că e primul pe care ţi-l citesc, mă declar mândră că am alături de mine în grupul de Graficieni o adorabilă şi o talentată scriitoare. Bogdan, sper doar să văd mai multe din ceea ce poţi tu. Da, da. Nu am citit nimic nici de la tine pentru că mi-o fost silă, lene, nu am vrut, n-am avut chef :)))
        Acum nu-mi pot da seama concret de ceea ce se petrece aici, dar sună promiţător. M-aţi captivat, pur şi simplu. Cu acea Lumină şi Seara şi, şi cum aţi început voi acolo cu descrierea aia mirifică şi povestea încă nu a început, nu? E doar începutul şi se anunţă o intrigă mai ceva ca asta, nu? Vreau să ştiu când începe adevărata acţiune ca să pot comenta mai mult. Până acum mi-aţi oferit un adevărat Univers în mâini, un Univers al cuvintelor şi un Univers al întrebărilor, de asemena.
        Să mă anunţaţi prin MP sau mess.
        O zi fainoşag!

Dau edit ^^
Revin si cu editul, ma scuzati ca a durat atat :D

Multumesc ca m-ati anunat de acest fic, doamne daca nu o faceati, nu mai apucam sa citesc ceva atat de frumos. Mi-a placut la nebunie prologul vostru, sentimentele au fost atat de bine descrise si conturate incat am simtit trairile personajului. A fost o atmosfera infricosatoare si totusi, parca nu imi venea sa-mi ochii de pe randuri. A fost un prolog foarte reusit, bine gandit si bine pus la punct, pot spune ca sunteti geniali. Fiind doar prologul, nu am ce sa spun mai mult, decat ca abia astept sa vad cum va incepe actiunea.
Exact cum a spus si Choco, o fata scrie din perspectiva lui, iar un baiat din perspectiva ei, cred ca va fi cu adevarat interesant. ^^
Presupun ca faceti o echipa buna, iar eu ador ficurile in colaborare, abia astept sa veniti cu primul capitol.
Va pup si spor la scris, va rog sa ma anuntati si pe mine de urmatorul capitol:X
" hug "

Iti multumesc Bobo, datorita tie stiu de acesta poveste care este absolut geniala.
Voi doi faceti o echipa minunata. Amadoi sunteti foarte talentati iar descrierea voasta este perfecta.
Pana acum imi place foarte mult cum se contrueaza aceasta idee. Chiar nu am nimic de reprosat.
Multe idei si nu uitati sa ma anuntati si pe mine cand apare next-ul

          1



    Picăturile reci care se așterneau pe asfaltul dur, îmi îmblânzeau mintea. Era o dimineață mohorâta, astfel durerile ce se exprimau prin tunete și picăturile ce făceau orizontul mai moale ofereau un nou aspect al zilei. Stăƒteam aşezatムcu bărbia pe rama geamului mașinii cu care mă deplasaƒm. Aveam sムmerg dupムatâția ani la vechea mea casă, la părinții mei. Mムgândeam totuși la bărbatul ce se afla lângムmine și care mă însoțea. Nu reușeam să îi găsesc termenul exact care îmi va spune cât va sta lângムmine. Putea fi la fel ca ceilalți, însă părea a fi mult mai diferit pentru simplul fapt că rar spunea ceva, rar glumea. Observăm că nu acceptă sムîși încurce viața cu alte domenii și se dedica trup și suflet pentru ceea ce făƒcea. Cele zece degete ale membrelor superioare nu îmi erau destule pentru ai număra pe toți care au încercat sムțină pasul cu mine. Nu îmi gaƒseam niciodată vreo greşealăƒ, dar uneori mムsimțeam vinovată.
Deodată, peisajul ce părea a vărsa lacrimi de durere a fost completat cu cel al satului. În depărtare, asfaltul proaspăt turnat dispărea, apărând cel pietruit. Îmi umplea inima de bucurie acel orizont, dar aveam câteva regrete. Mi-am ridicat din acea postură ce părea a fi una de somn și m-am întins pe canapeaua scaunului mașinii. Îl priveam în tihnă, încercând să îi savurez fiecare mișcare. Îl vedeam destul de gânditor și observăm că încerca să mă bage în seamă, pentru a mă întreba în ce direcție ar trebui să meargă.
   - Fă-o la stânga acum, te rog, am adăugat eu binedispusă, arătându-i exact direcția.
Nu a reacționat în niciun fel, dar mi-a ascultat sfatul. Mă întindeam precum o pisică pe acel spătar și priveam în stânga și în dreaptă către acel sătuleț în care nu mai călcasem de o vreme îndelungată.
M-am înapoiat poziției destul de inconfortabile și mi-am reluat gândurile. Mă gândeam doar cum vor reacționa părinții când mă vor vedea, deoarece au trecut aproape opt ani de când nu îi mai vizitasem.
Deodată realizez că motorul mașinii s-a oprit, atât de lin și de încet, parcă nici nu voia ca eu să știu. Îmi întorc privirea în stânga, pe geamul ușii și îl văd venind și deschizându-mi ușa, curtându-mă. Mă simțeam puțin ciudat, iar ca semn de mulțumire, i-am zâmbit inocent. Nu reușeam întotdeauna să mulțumesc direct, dar simțeam că unele gesturi costau mai mult decât un simplu mulțumesc.
      Am păşit înainte şi am observat că încă mai plouă.
      - Jacob, umbre... le-am cerut eu enervată că le uitasem.
Spre surprinderea mea, Jacob îmi expuse umbrela deja deschisă deasupra capului, odată cu un zâmbet inutil. Mă supărasem parcă şi totodată mă gândeam cum de el le luase. Nu mai conta. Ne-am apropiat puţin mai mult unul de altul şi am mers către uliţa care ducea spre casa mea.
      - Care crezi că ar trebui să fie? A adăugat el, spre uimirea mea.
      - Dacă mă gândesc mai bine, cea cu un contur maroniu, de epoca, ca... cea de acolo, ultima! Am spus eu zâmbind.
Încă eram uimită de atitudinea lui spontană, însă nu voiam să mai mă gândesc inutil. Am ajuns în faţa porţii şi de-ndată ce tata m-a văzut, a alergat într-un suflet să mă îmbrăţişeze. Rămăsese acelaşi, cu nenumăratele sale obiceiuri şi pasiuni. Pătrunse în vechea mea curte care mirosea a iarbă proaspăt tunsă. Îmi amintisem că nu venisem singură şi, întorcându-mă cu spatele, l-am văzut stând la poartă, uitându-se în jur.
      - Intră, te rog! Am adăugat eu insistenta, în timp ce îi şi făceam semn. A intrat şi el în curte, însă nu s-a încumetat să intre şi în casă. Eu am intrat şi un miros a proaspăt văruit mi-a înconjurat nările. Priveam în jur şi rămâneam uimită cu câtă delicatele au reuşit să păstreze acelaşi aer ţărănesc al acestei case. Mă simţeam bucuroasă dar şi tristă că abia acum am putut ajunge.
      Îndreptându-mi privirea înainte, am surprins-o pe mama venind să mă îmbrăţişeze. Era extrem de entuziasmată de venirea mea şi chiar începuse să plângă. Am consolat-o şi i-am spus cu mare drag să îmi pregătească un ceai cum numai ea ştie să facă. Mă aşezam pe canapea, iar tata mi-a spus că va lipsi. Imediat după ce a părăsit casa, Jacob a revenit pentru a-mi cere acordul de a se uita prin curte. Era pentru a doua oară când mi-a vorbit, aşadar îmi era imposibil să îl refuz. M-am întors pe canapea şi am admirat casa. Pereţii erau proaspăt văruiţi şi erau acoperiţi de carpete făcute manual. Aruncând un ochi către bucătăria mamei, vedeam că era schimbată, cu electrocasnice moderne, însă arata foarte bine.
      Aşteptasem câteva minute după care am fost întâmpinată de un ceainic. Mama era foarte bucuroasă şi fără să vrea, a vărsat nişte ceai pe mine. Îmi pătase rochia şi deja se impacientase. M-am asigurat că nu se va impacienta şi m-am deplasat către bucătărie. Încercam să găsesc o cârpă pentru a mă şterge de acea pată păcătoasă ce îmi strica vestimentaţia. Umblăm cu mâinile pe toate pervazurile şi dintr-odată am trecut cu arătătorul printr-o chestie ascuţită, tăindu-mă.
      - Drace! Am spus eu supusă durerii.
Din fericire dădusem peste un prosopel, însă am rămas uimită să văd nişte pete roşii. Nu părea a fi rămăşiţe ale mâncării, ci părea a fi sânge uscat.
      - Draga mea, eşti în regulă? Se auzi din cealaltă cameră.
      Eram puţin agitată ca mama va crede ceva, aşa că m-am întors, luând şi acel obiect misterios. M-am şters înainte să mă întorc şi m-am aşezat fără să dau bănuieli. M-am aşezat pe acea canapea lina şi ne-am dat la discuţii, bând acel ceai. Avea un gust foarte bun, uşor a scorţişoară. Eram entuziasmată şi bucuroasă să o revăd pe mama şi să îi simt căldura, însă un zgomot apos se auzi de afară.
      - Sakura, te rog, vino imediat afară.
      - Mamă, scuză-mă, revin imediat, am argumentat eu zâmbitoare plecarea mea.
Am ieşit numaidecât şi îl priveam cum stătea rezemat de tocul uşii, cu o mână pe piept şi arătând cu degetul spre şopronul tatei. Mă gândeam oare ce Doamne poate fi acolo. Apropiindu-mă, tensiunea mi-a crescut brusc şi deschizând uşa, am rămas şocată la maxim. Un ţipăt de o rezonanţă sclipitoare a fost destul pentru a o aduce pe mama afară. De-ndată ce a văzut, minunea" nu s-a mai putut ţine pe picioare şi a leşinat subit. Odată ce am văzut-o, am simţit cum un gând extrem de rapid mi-a străfulgerat mintea. Mă ţineam de zidul casei încercând să ajung la mama. Mă simţeam foarte vinovată de starea ei şi îmi venea să crăp de nervi atunci când îl vedeam pe Jacob mai mult interesat de caz.
      - Ce naiba crezi că faci? Am izbucnit eu tunând şi fulgerând.
Jacob, odată auzindu-mă pe acest ton, m-a ajutat cu starea mamei, însă îl vedeam nemulţumit. Nu aveam timp să mă cert cu el, chiar dacă aveam destule de reproşat.

      Odată ajunse autorităţi la faţa locului, a reuşit şi tata să ajungă şi mi-a fost de mare ajutor apariţia lui, deoarece nu mai ştiam aşa de bine de problemele de sănătate ale mamei. Doctorii nu au stat pe gânduri şi au luat-o de îndată, însă nu am reuşit să o însoţesc.
Imediat după ce părinţii mei au mers împreună la o clinică apropiată, ne-am dat pe investigarea cazului. Eram extrem de intrigată şi curioasă de acel adevăr, care, dacă cu adevărat s-ar afla aici, nu mi-aş ierta-o. M-am apropiat de îndată de acel trup care parcă avea un miros avansat de putrefacţie.
Mă gândeam să îl întreb pe Jacob ce crede, dar din cauză că ţipasem la el, m-am abţinut. Cu o mănuşă nouă ce mirosea a plastic proaspăt, am inspectat acel cadavru neînsufleţit. Am reuşit să luăm câteva probe de A.D.N. de pe acel corp şi am continuat inspecţia locaţiei. Îmi schimbasem atitudinea prietenoasă şi am devenit mai rigidă numai pentru a nu mai întâmpina şi alte probleme fără rost.
      Mergând de-a lungul aleilor, nu am găsit nimic suspicios, însă pătrunzând în vechiul hambar din spatele casei, sub fan am reuşit să găsim un nailon cu pete de sânge. Trebuia să îi mulţumesc lui Jacob, el simţise ceva, însă tot îmi înghiţeam pe rând vorbele.
Ne-am întors în faţa casei şi m-am uitat obosită parcă în jur.
      - Este de ajuns, plecăm, am spus eu scuturându-mi hainele şi întocmind mănuşa folosită.
      - Eşti sigură? A întrebat el stând în spatele meu.
M-am uitat îndrăzneaţă la el, dând dintr-o sprânceană şi simţeam că îmi înţelesese punctul de vedere. Nu a mai insistat şi ne-am deplasat la un laborator de probe biologice. Jacob părea extrem de obosit, aşa că nu am mai aşteptat nimic din partea lui.
      Mi-am luat un halat de serviciu şi m-am apucat să fac nişte analize pe obiectele găsite.
      - Arată-mi arma, am ordonat eu sigură pe mine.
Jacob s-a ridicat numaidecât, vrând să-mi arate ca acest domeniu însemna extrem de mult pentru el. Începusem să îl cunosc cât de cât, însă tot îmi era teamă că va da înapoi. Am luat o mănuşă nouă şi am pus obiectul crimei pe una din mesele ce se aflau în incinta. Cu un petic special, am atins tentele de sânge de pe obiectul ascuţit şi am înaintat cu ele într-un mic laborator mobil. Finalizând primul test, am rămas înmărmurită, totul era împotriva tatălui meu.
      M-am dat înapoi oftând şi am dezbrăcat halatul.
      - Ştii ce, am iniţiat eu, haide să mâncăm undeva. Sunt obosită, am spus eu totuşi cu o vlagă uimitoare.
      S-a ridicat de pe acel scaun şi nu a obiectat nimic. În timp ce am mers spre cel mai apropiat restaurant, mă gândeam oare ce vina ar putea avea el. Singura şansă pentru a afla ceva era să îl întreb, chiar dacă practic ştiam răspunsul. Nu m-am mai stresat inutil şi am mâncat liniştită, dar, mâncând, întrebarea a revenit din partea lui Jacob. Începusem din nou să mă simt vinovată venind astăzi acolo, însă, nu voiam să cred că el ar avea de-a face cu asta. Am strâmbat din gură, iar acea energie a lui a dispărut numaidecât.
      Nu am mai zăbovit şi ne-am deplasat înapoi la acel laborator. Din nou mi-am pus acea haină şi am mai efectuat o analiză, de această dată pe acel material procurat din bucătăria mamei.
      - Ce înseamnă asta? A întrebat Jacob surprins.
      - Îţi las responsabilitatea să mă ajuţi cu arma. Mai efectuează minim două teste, apoi să comparăm rezultatele.
Am pus mâna pe acea cârpă murdară şi m-am rugat să nu fie nimic rău. Am pus un alt petic transparent peste acea pată roşie şi am efectuat analiza.
      - Ce spui de asta? L-am întrerupt eu din analiza lui. Aceleaşi pete de sânge.
      - Ştii ce, a adăugat el intrigat, mergi la spital, vorbeşte cu tatăl tău. Lasă-mi mie totul aici şi te voi aştepta la spital cu rezultatele, mi-a sugerat energic.
Mă gândeam totuşi dacă ar fi o idee bună, dar din moment ce şi eu m-am gândit la asta, am mers la spital. Intrând în cupeul unde era internată mama, am văzut că starea ei se îmbunătăţise.
      - Draga mea, intra, a spus mama fericită să mă vadă.
Am dat din mâna zâmbind, semn că nu puteam, însă l-am rugat pe tata să vină puţin pe hol unde să intentam o mică conversaţie.
      - Tată, te rog, spune-mi sincer, am spus eu implorându-l indirect, ai ucis pe cineva cu toporul tău?
Tata părea rănit de afirmaţia mea, dându-se uşor în spate. Dintr-odată, o palmă grea mi-a rănit pomeţii înroşiţi.
      - Cum poţi spune asta despre noi? Ţi-ai părăsit familia pentru a spune că suntem nişte criminali? Spune! A adăugat el extrem de nervos.
      - Îmi pare rău, îmi pare rău, desigur că nu poţi fi tu, am spus eu cu lacrimi în ochi dându-mi seama de greşeala comisă.
      Am părăsit plângând acel spital, încă măsurând intensitatea loviturii primite. M-am întors numaidecât afara unde Jacob mă aştepta.
      - Ce s-a întâmplat? A întrebat el îngrijorat.
      - Să mergem, am spus eu fără să îi ofer un răspuns întrebării lui.
Nu m-am mai gândit deloc la ceea ce se petrecuse, ci lăsăm totul în mâna adevărului. Admiram comportamentul lui în tihnă şi adoram lucrul că nu suferea pentru că ar fi încurcat ceva.
      Jacob era un bărbat făcut bine de natură, înalt şi calculat în mişcări. Nu am înţeles nimic din viaţa lui, fiind prea devreme. Începusem să-i gust puţin din fiecare mişcare şi mă învăţasem cât de cât cu el. Chiar dacă nu îmi era aproape, îl simţeam aproape în orice mişcare.

      Ajunsesem înapoi în acel laborator care îmi mâncase jumătate din zi pentru a afla doar o victimă.
      - Ia-ţi halatul, avem treabă! Am spus eu extrem de serioasă. Singurul lucru pe care îl mai aveam de analizat era mulţimea de amprente, însă îmi era extrem de greu deoarece se distingeau doua amprente diferite. Una desigur că era a tatei, iar altă, a altcuiva, cineva de care încă nu am dat. Probabil visul îmi relată pe potenţialul suspect, însă nimic concret. Pusesem din nou lama aceea sub lupa unui microscop, însă nu mă puteam concentra. Începusem să oftez, dar deodată, un corp cald şi fin îmi apăsa pe mâna mea. Întorcându-mă, am reuşit să văd o latură mai prietenoasă a lui Jacob.
      - Stai liniştită, totul are un sfârşit pe măsură, a spus el aşteptând o opinie. M-am simţit flatată să îmi spună asta, aşadar i-am oferit primul meu cadou: o îmbrăţişare prietenească.
      - Îmi faci un serviciu, te rog? Am întrebat eu oftând.
      - Desigur, spune-mi.
Aveam nevoie de o pauză bună, un somn hrănitor, aşa că i-am cerut permisiunea de a pleca, cu riscul de a-l lăsa pe el să se ocupe de toate. Mi-am returnat halatul şi am ieşit alert din spital.
      Înainte să merg în vreo direcţie, m-am asigurat că nimeni nu mă priveşte plecând. Am mers alături pe o bancă a spitalului şi am deschis o fila din dosarele cu populaţia oraşului. Nu voiam ca Jacob să mă urmeze, aşa că m-am implicat singură. Deschizând la pagina şaisprezece, am găsit suspectul. Era minunat să mă simt mai liberă şi să ştiu că tatăl meu nu avea nimic cu acea crimă - numele lui era Marylin Habbort şi locuia în satul părinţilor mei.
Verificând încă o dată, am luat un taxi spre satul părinţilor pentru a afla mai multe şi de la el. Ea aproape zece seara, o oră târzie pentru mine. Habar nu aveam măcar dacă îl voi mai găsi, dar totuşi am mers.
      Ajungând acolo am observat că părinţii mei ajunseseră acasă, deci nu voiam ca ei să mă observe din nou pe aici. Am mers pe acea cărare şi din nou o premoniţie mi-a străpuns prin colţurile minţii. Era o amintire veche, eram eu, dar cum? Vedeam o altă persoană care râdea alături de mine. Mergând tot înainte, detaliile apăreau şi în acest fel, totul mi-a fost mai uşor. Marylin era un vechi prieten, însă nu reuşesc să îmi aduc aminte de acest nume. Totuşi, îmi aduc aminte că era un om bun, însă dacă a făcut-o, aşa va rămâne.
      Am păşit până în dreptul casei lui şi am început să mă uit în jur spre a observa casa lui. Nu era tocmai aceeaşi, însă ştiam că el era acela. Am bătut la uşă şi, după ceva timp, mi-a deschis uşa. Mă uitam în jur, când tocmai în faţă îmi apăruse un om micuţ, obosit, cu o înfăţişare trasă.
      - Bună seara! Cine sunteţi? A întrebat el oftând.
Mă uitam la el şi i-am spus că vreau doar să îmi răspundă câtorva întrebări.
      - Oh, eşti unul dintre cei care nu mă lasă în pace, a spus el arogant. Intră!
Am zâmbit fals şi am pătruns într-o încăpere care îmi dădea o stare extrem de nevralgica. Ceea ce el numea casa era de fapt o incinta formată din două cămăruţe. Uitându-mă în jur, am rămas cu gura căscată văzând că nu are nici măcar o sobă şi un frigider, iar mâncarea era extrem de limitată. Mi-a arătat un scaun vechi şi rupt pe care mi l-a sugerat să mă aşez. Mi l-am adus lângă o măsuţă şi am început să îl chestionez.
      - Marylin, nu? Am întrebat eu cu un zâmbet prietenesc.
      - Da. Te ascult, a spus el facă remuşcări. Mă gândeam oare cum să îl întreb despre ceea ce îmi sălbaticea mintea, însă am făcut-o.
      - Urmă şi această întrebare, dar trebuie să spun şi ceea ce am spus celorlalţi. Am făcut-o! A spus el cu un ton delăsător. Îmi deschisesem un carneţel pentru a nota fiecare detaliu, chiar şi reacţiile.
      - De ce ai făcut asta, Marylin? Am întrebat eu cu un ton ascuţit. Începuse să se gândească şi parcă începuse să tremure la această întrebare. Notasem absolut tot în carneţel, chiar şi acest tremurat suspect.
      - Ce s-a întâmplat? Am adăugat eu dându-mă uşor în spate, privind totodată şi la acţiunile lui.
S-a ridicat dintr-odată de pe scaun, fără niciun răspuns şi s-a îndreptat spre uşă. În acest timp mă pregăteam pentru un impact emoţional extrem de puternic. M-am ridicat şi eu totodată şi m-am apropiat de el.
      - Marylin, spune-mi te rog! Am insistat eu.
      - Te rog, priveşte uşa. Pleacă! A urlat el către mine. M-am uitat la el şi îi urmăream reacţia şi parcă mă speriasem mai mult în momentul când începuse să tremure.
      - Răspunde-mi te rog. De ce? Am insistat încă odată.
      - Pentru că nu am avut nicio şansă, a spus el bâlbâit. Acum, te rog, este o oră târzie, a spus el invitându-mă afară. Am păşit pe acele scări prăfuite şi am analizat situaţia.
      - Perfect, sunt aproape de sfârşit, am spus eu zâmbind.
M-am mai întors pentru o singură dată şi am observat că deja se pusese să doarmă. Nu mai suportam să înghit mereu acel sentiment de nevinovăţie în neştire, însă ce puteam face?
M-am deplasat până pe strada unde am luat un taxi până acasă. Am avut o stare extrem de proastă şi parcă tot nu îmi venea să cred, însă totul s-a terminat fericit, practic. Aveam o stare practic de ebrietate, însă doar din cauza oboselii nervoase.
      Când am ajuns acasă, abia m-am mai ţinut pe picioare, însă tot a trebuit să mai zăbovesc căutând ceva prin frigider. Eram extrem de obosită, aşa că nu am făcut diferenţa dintre ceva dulce şi ceva strict săţios.
Închizând frigiderul, din nou gândul mi-a jucat o festă. Pereţii bucătăriei au început să emana sânge precum un rău, unde începuse să apară fel de fel de mesaje în engleză, cum ar fi, N-ai s-o faci!". Când am văzut ce era pe pereţi, am scăpat farfuria cu totul şi m-am dat în spate. Singurul lucru care m-a trezit din acea iluzie ce părea a fi extrem de reală a fost telefonul. Era Jacob, dar oare ce voia la ora asta?
      - Saku, îmi pare rău că te deranjez, însă ar cam trebui ca mâine dimineaţă să ajungi la laborator. Cred că am găsit ceva interesant, a spus el cu o voce înfundată.
Mă gândeam la cum a fost ziua de astăzi şi ce aveam planificat pentru mâine. Îmi era destul de greu să aleg, însă am cugetat şi am făcut-o.
      - Îmi pare rău, nu am cum, am spus eu direct, închizând telefonul.
Deodată, roiuri de lacrimi mi-au brăzdat faţă de la un capăt la altul, făcându-mă din ce în ce mai invulnerabila.
      - Ce ar trebui să fac să nu îmi mai pese? Am izbucnit eu mohorâtă, în timp ce mă lăsam lin pe podeaua rece.
Starea instabilă mi s-a schimbat la loc, dându-mi seama că niciodată nu voi primi un răspuns. M-am deplasat spre camera mea, ştergându-mi lacrimile fără să fi mâncat. Am pus capul pe pernă fără să îmi mai dau hainele jos. Eram extrem de obosită şi realizăm ca azi am umblat dintr-un colţ în altul.









       Dimineaţa următoarea m-am trezit mult mai stabilă şi încrezătoare. M-am întins precum o pisică şi am mers până la frigider, amintindu-mi că aseară nu mâncasem nimic. Am mâncat şi am făcut toate treburile casei, numai pentru a mai scăpa de un stres şi din nou am părăsit locaţia pentru a merge la acel bărbat. Eram mai fericită decât ieri, aşa că mă gândeam că îmi va fi mai uşor decât ieri.
      Am luat din nou un automobil şi am mers acolo din nou. Eram extrem de binedispusa, însă nici eu nu înţelegeam de ce. Ajungând acolo am observat că nu era acasă, însă m-am gândit că era prin apropiere.
      Am zăbovit aproximativ cinci minute în faţa uşii lui până am observat că revine. Se vedea de la distanţă, o siluetă mică, întunecată, care se bălăngănea pe lângă gardurile celorlalte proprietăţi. Văzându-i comportamentul, m-am alăturat peisajului din spatele casei, în spatele unui tomberon. Am stat după acel colţ până a intrat în casă. Era singur, însă nu părea beat. După câteva minute, am ieşit din acel loc şi am ciocănit la uşă. Nimic, timp de vreo două minute. Deja îmi pierdeam cumpătul, aşa că am aruncat o privire pe geamul alăturat. Era ciudat, stătea în picioare nemişcat. Am încercat uşa şi, atât de ciudat, nu o încuiase.
      - Bună ziua, Marylin! M-am introdus eu.
Pătrunsesem pentru a doua oară în incintă, însă de data aceasta niciun răspuns binevenit.
      - Um, îmi pare rău, însă eşti suspect de crimă! Am spus eu parcă cu o atitudine superioară.
Auzindu-mi vorbele, tipul s-a întors, însă am rămas stupefiată să observ ce înfăţişarea avea. Ochii lui erau negrii ca tăciunele, aproape scoşi din orbite. Avea cearcăne pe aproape toată suprafaţa ochilor, iar gura, gura era plină de spume.
      - Te simţi bine? Am adăugat eu speriată, dându-mă înapoi. Se apropia de mine, astfel blocându-mă în perete.
      - Marylin?! Am ţâşnit eu speriată. Niciun răspuns, doar un râs îndreptat către mine. Eram speriată de starea lui, însă puteam fi şi eu atacată. Fără să mai stau pe gânduri, l-am împins, impactul lui cu podeaua fiind unul brutal. Am avut timp să-mi scot telefonul şi să sun la autorităţi, însă s-a apropiat din nou de mine, ştrangulându-mă pe podea. Din fericire, răspunsese cineva.
      - Ajutor, ajutor! Am urlat eu în toată camera, cu speranţa că voi fi auzită. Sunt pe strada Allford din Milshwors. Am nevoie de ajutor, sunt atacată! Am adăugat eu aproape fără nicio putere.
Bărbatul îmi băgase cotul în gât, luându-mi respiraţia cu totul. Începusem să am ameţeli groaznice, însă amintindu-mi de părinţii mei, mi-am recăpătat o parte din puteri şi am reuşit să revoc avea mişcare criminală.
      - Eram sigură că tu ai fost! Am adăugat eu nervoasă.
    O lovitură de toc i-a fost de ajuns, timp în care eu am ieşit din casă. Am intrat într-o curte străină şi m-am aruncat în iarbă proaspăt încolţită. Auzeam sirenele poliţiei, lucru care-mi dădea curaj. Am ieşit de-ndată de acolo, încrezătoare şi sigură pe mine, dând din mâini. Maşina de poliţie se apropia, dar dintr-odată, o lovitură în dreptul încheieturii, m-a aruncat pe jos. Se întorsese şi el, gata să mă ucidă. Poliţiştii s-au aruncat pe el numaidecât, timp în care eu îmi savuram odihnă.
      - El este criminalul! Le-am explicat poliţiştilor respirând alert.
      Bărbatul îmi sărise la gât, încercând iar şi iar să mă stranguleze, dar poliţiştii l-au imobilizat. În acel moment începuse să scoată nişte sunete demonice, sunete care m-au îngrozit extrem de tare. M-am dat înapoi, înmărmurită de modul în care acţiona. A fost nevoie de trei oameni pentru a-i bloca mişcările şi tot se zbătea pentru mine.
      Până la urmă a fost băgat în maşină, eu fiind asigurată că voi fi în siguranţă. Nici când a pornit spre secţia de poliţie, odată ce era în maşină nu s-a potolit, zâmbind fals, parcă cu o dorinţă de la mine.
           Odată ce s-a îndepărtat de acel loc, a început şi mai tare să se agite şi să lingă geamurile, iar eu, înmărmurită şi speriată la maxim de atitudinea lui, am rămas în acelaşi loc, fără nicio explicaţie şi reacţie directă.

O sa dau edit maine :3

 
Yoooy,  am intarziat cu acest edit. Imi pare atat de rau! Of, scuze mele! (D) Pf, scuuuze :3 Oiii, este fan-fic in colaborare. Cat de cool :3 Ihih, imi plaaace mult idea pe care o aveti, chiar daca nu am intels foarte multe din acest prim capitol. Imi place mult cum ati inceput.  Yooi, scuzati intarzierea, dar … ah, detalii … detalii! Astept continuare. Bafta la scris. PACE!

Revin cu editul in seara asta, promit. ^^
Revin cu editul, scuze ca a durat atat. Multumesc ca m-ati anuntat de next.

Imi place mult modul tau de a scrie, e foarte placut, cursiv, legi foarte bine ideile si cuvintele intre ele. Chiar am simtit intensitatea cuvintelor tale, modul tau e a face povestea sa prinda viata, chiar ma simteam in poveste, a fost o surpriza placuta. Mi-a placut cum ai inceput si cum ai conturat personajele. Totusi, nu ma asteptam sa se intample atat de multe lucruri, dar mi-a placut asta. A fost foarte interesant, cum Sakura s-a dus sa-si vitiseze parintii, apoi a descoperit un cadavru si a inceput sa investigheze. Face o treaba buna cu Jacob. Imi pare bine ca Sakura a gasit griminalul, dar mi-a saltat putin inima cand acela voia sa o omoare, chiar m-am usurat cand a scapat. Atat de multe intrebari mi-au venit in cap si abia astept raspunsurile. Inca ma gandesc cum de Sakura a vazut acel sange in camera si daca parintii ei au totusi o legatura cu acea crima. Chiar te pricepi sa scrii din perspectiva unei fete si tin sa te felicit pentru munca depusa, scrii foarte bine din punctul meu de vedere.
Acum, ma refer la amandoi. Imi place mult tema pe care ati ales-o, genul ficului si chiar m-ati facut curioasa cu continutul. Ma atrage in mod deosebit acest fic si sunt sigura ca va iesi foarte frumos, mai ales in aceasta colaborare.
Va pup pe amandoi si nu uitati sa ma anuntati de next " hug "

Buna, la inceput n-am prea inteles despre ce e vorba dar m-am lamurit ,o mica intrebare Sasuke apare in acest fic ?     Ai un fic grozav si sper sa aduci nextul rapid si sa ma anunti !  

     2


   Ploaia îmi deochea şi mai tare dispoziţia pe care o aveam. Deschid uşa şi pătrund, plină de nervi şi udă din cap până în picioare. Numai un singur lucru îmi trăsnea prin minte.
- Jacob! Urlu în toată secţia, tunând şi fulgerând.
Jacob stătea neclintit, pe acel scaun extrem de confortabil, cu un ziar în mână nepăsător. Imediat cum am pătruns în micul lui birou, şi-a ridicat privirea. Fără să scoată un sunet, îşi ridică nonşalant sprâncenele, enervându-mă şi mai tare.
- Serios?! Întreb retoric, dându-mi singură o palmă-n creştet.
- Spune, te rog, rosti pe un ton calm, senin.
Mă întrebam pentru o clipă dacă nu îi pasă sau are o problemă.
- Te uiţi la mine? Adaug nevralgică. Sunt, adaug agitată... sunt plină de apă şi plină de dezonoare, iar tu... nu eşti în stare să ridici un telefon?
Privindu-mă într-o astfel de manieră, deveni serios. Se ridică numaidecât de pe scaun, trânti ziarul jos şi luă telefonul. Se apucă să caute ceva, eu aşteptându-l cu mâinile în şold.
Agenda apelurilor, asta căutase.
- La care din ele să răspund? Întrebă nervos.
- Dar te-am sunat, adaug confuză.
Se întoarse şi trânti telefonul, apoi se făcu din nou comod.
- Iar asta nu înseamnă că eu am stat degeaba, continuă zâmbind, în timp ce tu ai stat acasă.
Ceea ce tocmai îmi spusese mă blocă cu totul.
- Nu, acum mă duc acasă! Îmi ridic tonul şi îl împing câţiva centimetri mai aproape de birou.
Afară, pe coridor, o mulţime de voci se auzeau discutând.
- Ce să îi ceri? Aşteaptă să îşi ia porţia în timp ce ea stă acasă, se auzi din ce în ce mai încet pe cât păşeam spre ieşire.
Mă simţeam apăsată şi dezamăgită. Nu mi-a mai vorbit niciodată aşa. M-am oprit pentru o clipă, gândindu-mă ca nu eu să fiu cea care a greşit.






   Uşa se deschise cu un scârţâit ascuţit. Cum am păşit înăuntru, un miros pătrunzător mă cuprinse. Era un întuneric macabru, iar singurul lucru pe care-l puteam observa era lumina fax-ului meu.
Era ceva extrem de bizar. Nimic nu era cum lăsasem. Ceva se simţea în aer. Mă apropii cu nelinişte şi dau frâu liber mesajelor.

Două mesaje noi: Astăzi, la ora 14,23.

Primul mesaj: Sakura, am aflat cine este adevăratul criminal. Vino cât de repede poţi până în laborator, am ceva să îţi arăt.
Al doilea mesaj: Sakura, unde eşti? Am nevoie de tine? Dacă aveai nevoie de liber, îmi puteai spune. Am reuşit să înţeleg ceea ce s-a întâmplat. Nu era nevoie să îmi vorbeşti aşa în acel mesaj. Oricum, sper că eşti bine. Sună-mă când ai timp.

Un alt sunet semnală că toate mesajele erau citite.
- Bilet? Ce bilet? Mă întrebam uşor speriată.
Privesc în jur şi realizez că nimic nu provoca un asemenea miros. Cred că doar mi se părea.
Întorcându-mă către uşa de la intrare, observ cum o siluetă macabră zace pe peluza casei vecine. Aveam o zi nemiloasă.
Îndreptându-mă cât mai mult către uşă, privesc cum luminile se aprind singure, puţin câte puţin.
  Silueta se apropiase.

Îmi pare rău, abia acum m-am apucat să îl scriu. Oboseala cred că a strecurat multe greşeli, dar îl voi corecta.
P.S. Ficul îl voi continua singur, cât pot, din moment ce colaborarea mea s-a destrămat.

Buna ,inca citesc ficul si chiar cu 2 zile in urma am verificat daca ai pus nextul. :)   Mersi ca m-ai anuntat !        

           3



    Era precum o hipnoză anomalică. Nu-mi puteam muta privirea; vedeam aceeaşi culoare neagră, formând conturul al unui ceva deformat. Părea că emană milioane de scântei într-un singur moment. Se apropie cu paşi leneşi, mai aproape de uşă, când deodată, se diviză în două părţi, una dispersându-se în partea stângă, iar cealaltă în dreapta.
Imediat, o presiune uriaşă îmi înghimpă capul, asuprindu-l cu brutalitate.
    Am simţit în acel moment o poartă rătăcită în interiorul meu, de unde întreaga mea energie îşi părăsea locul. Corpul cedă rapid, genunchiul stâng lovind zdravăn podeaua, fără să mă pot ţine pe picioare. Ceva se întâmplase cu siguranţă; aveam un anumit blocaj. Nu-mi puteam extinde aria de gândire şi parcă nu îmi permiteam aşa de uşor să ignor ceea ce văzusem anterior.
Mi-am întins membrele superioare, extrem de slăbite şi uşor tremurânde asupra clanţei alunecoase a uşii din spatele meu, după care, cu foarte multă solicitudine, le-am luat ca punct de sprijin, mi-am adunat toate forţele şi am reuşit să mă ridic.
    Rezemându-mă total de suprafaţa extrem de fină a pereţilor, imediat ce am eliberat uşa, m-am deplasat încet-încet, cu ajutorul poziţiei verticale a lor, către ieşirea din casă, vrând cu ardoare să aflu ce
îmi violase intimitatea. Eram în fibrilaţii; tot corpul suferea pentru slăbiciunea mintală. Încercam să mă abţin, înghiţind mereu în gol, oprindu-mă din când în gând să iau o gură de aer, deşi nu aveam niciun motiv să fac asta.
    Brusc, chiar înainte să privesc afară, un sunet ciudat îmi întrerupse dorinţa, un sunet venit dinapoia sufrageriei, din baie. M-am întors radical şi m-am îndepărtat de fereastră. Chiar atunci mi-am imaginat că a fost bine; cine ştie ce aveam să văd. Surprinzător, devenind mai chibzuită, acea senzaţie de incapacitate dispăru. Bucurându-mă, m-am deplasat rapid către locul cu pricina şi am observat că robinetul chiuvetei curgea fără încetare, aproape dând peste. Mijindu-mi privirea în jur, fiind aproape sigură că ceva a provocat asta, fără să opresc apa, am căutat sursa acestei acţiuni, însă ceea ce mi-a atras automat atenţia a fost oglinda din lateral, unde, un punct foarte mic, de culoarea tăciunelui, se plimba pe marginea acesteia. Ochii mi s-au mărit rapid, fiind un lucru ciudat.
    Am crezut că sunt nebună în momentul în care, întorcându-mă cu spatele, pe perete nu era nimic, dar în oglindă se vedea clar că un obiect există şi, mai presus de tot ceea ce am simţit până acum, se mărea şi devenea mai întunecat ca niciodată.
    O răcoare inumană mi-a paralizat simţurile, însă am apucat cârpa ce atârna pe marginea  chiuvetei  şi  m-am apropiat încercând să îl şterg cu mâna tremurândă. Am apăsat atât de tare pe oglindă încât m-am temut că se va sparge, vărsându-mi toate frustrările adunate peste zi, şi cu toate astea punctul încă se extindea sfindându-mi eforturile. M-am dat în spate şi am expirat tot aerul pe care îl adunasem în plămâni, fixând cu privirea acel punct diform, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai întunecat.
    Am simţit cum degetele îmi îngheaţă pe cârpa murdară, făcându-mă să o scap. În faţa ochilor mei holbaţi, uşor ieşiţi din orbite, punctul începu să se zbată în toate direcţiile nelăsându-mi timp nici măcar pen
pentru a clipi. M-am dat în spate cu câţiva paşi, mărind distanţa, până ce am simţit cum spatele mi se izbeşte de perete; impactul m-a făcut să scot un geamăt slab, sugrumat, abia auzit.
Nu îmi puteam muta privirea de la acel punct. Mă intriga în aceeaşi măsură în care mă speria; voiam să fug, dar nu îmi puteam mişca picioarele. Stăteam acolo, lipită în întregime de pertele tare, rece,  privind neputincioasă cum acel lucru diform se apropie rapid, agitându-se în toate direcţiile. Simţeam nevoia să strig, să cer ajutorul cuiva, însă ştiam că nu avea cine să îmi audă cuvintele tăcute, nespuse, care îmi formaseră un nod în gât.
    Era atât de aproape încât simţeam undele pe care mişcarea sa necontrolată le transmitea. Cu o ultimă grimasă de putere care îmi curgea prin vene am încercat să mă îndepărtez- această mişcare nu a făcut decât să îmi înmoaie genunchii, provocându-mi căderea.  Mi-am acoperit chipul cu palmele reci, ale căror tremur nici măcar nu îl mai simţeam, ducându-mi genunchii la piept şi rugându-mă ca punctul să se disperseze. În schimb am început să aud un ţiuit supărător; nu îmi puteam da seama dacă eram doar eu sau agitaţia acestuia îl producea. Brusc, fără nicun advertisment, am simţit furnicături în tot corpul şi o durere acută îmi zdrobea tâmplele.  
    Agonizam. M-am încolăcit pe podeaua rece şi m-am zbătut pe măsură ce senzaţia de durere îmi punea stăpânire pe tot corpul. O durere atât de intensă, atât de ascuţită încât am simţit nevoia să mă rog Cerurilor, să îmi implor moartea care, la momentul acela, era incredibil de aprope.
    Odată ce ţiuitul din urechile mele s-a întrerupt, durerea a început să îmi părăsească tâmplele. Am rămas acolo, încolăcită pe gresia lucioasă până ce acea senzaţie blestemată a fost înlocuită de o amorţeală binecuvântată care aducea împreună cu ea o căldură mult-aşteptată ce mi se împrăştia în sânge. Respiram cu greu, sacadat, iar transpiraţia mi se adunase broboane pe fruntea înaltă, inteligentă.  
    După câteva minute am reuşit să îmi adun puterile şi m-am ridicat uşor ameţită, sprijinindu-mă de chiuvetă. Cât timp trecuse? Nu mai mult de zece minute, însă le resimţisem de parcă ar fi fost zile întregi. Punctul dispăruse de mult, dacă fusese vreodată cu adevărat acolo. M-am oprit o clipă şi mi-am studiat chipul palid obosit, acordând o atenţie deosebită cercurilor roşiatice din jurul irisului verzui, ştes, şi urmelor vinete care îmi apăruseră sub ochi ca urmare a multelor nopţi nedormite. Transpiraţia începu să se usuce pe frunte şi mă făce să mă simt mai presus de toate murdară. Incredibil de murdară.
    Mi-am scos hainele umede şi le-am lăsat să cadă pe podeaua proaspăt spălată, după care mi-am strâns părul într-o coadă lungă de cal netezind şuviţele rozalii, răzleţe, şi am pătruns în cabina de duş pornind apa caldă şi lăsând-o să îmi spele durerea.
    Am tras perdeaua de culoare gri închis, uşor transparentă şi mi-am întors spatele către robinet, lăsând apa să-mi scalde pielea, să o umezească, să o răsfeţe. Căldura era feroce; îmi înroşea pielea la maxim şi îmi creea o senzaţie de mâncărime, ce-i drept, încă slabă. Aburum înecăcios plutea de-a lungul întregii camere şi, în curând, era imposibil să disting ceva. Picăturile de apă cădeau cu o intensitate considerabilă pe umerii şi spatele meu; era precum o atingere adâncă, dincolo de simplul duş. M-am întors la o sută optzeci de grade şi mi-am ridicat capul, privind către tavan, permiţând să îmi fie atinse şi cele mai ocolite zone al corpului. Mi-am pus ambele palme înroşite pe pieptul îngreunat de vigurozitatea sânilor şi, fără să mă gândesc prea mult, mi-am arcuit degetele şi mi-am înfipt  unghiile crescute în exces să-mi înghimpe pielea deja iritată.
    Aburul era extrem de greu şi încărcat. Întreaga cameră părea că a suferit un incediu. Căldura era uriaşă, apa devenea din ce în ce mai fierbinte.
    Pielea începea să se umfle din ce în ce mai mult şi să exteriorizeze cicatrice şi zgârieturi urâte. Odată cu aceste semne nesănătoase, picături de sânge începeau să formeze, împreună cu apa, şiroaie de lichid colorat ce apoi se prelingea pe suprafaţa cabinei de duş şi se oprea pe dopul plasticat. Nu voiam să mă opresc,cum de altfel nu ştiam ce mă ţinea să fac asta.
    Deodată, presiunea apei crescu vertiginos, un sunet precum un ceainic în fierbere se auzea de pe conducte în sus şi brusc, un sunet slab, zglobiu se auzi dincolo de camera asta. Larma creată de presiunea apei nu îmi permitea să aud exact ceea ce este, aşa că am continuat că îmi deteriorez şi mai mult pielea corpului meu.
    Mi-am coborât braţele până în dreptul sânilor şi, cu un zâmbet morbid, în care buzele îmi onorau starea de spirit, am iniţiat înghimparea acelei zone extrem de sensibilă. Degetele mele erau precum o armă ce-mi crea o plăcere lugubră, distructivă, ce mă liniştea. Numai era ceva simplu; erau nişte ghiare de bestii ce erau în stare să corodeze totul până la ultima secundă de senzaţii extreme. Mintea mea era cuprinsă de o răceală paranormală. Imaginea exterioară părea cuprinsă de extaz şi dăruire trupească extremă, în timp ce undeva într-un foarte vast dar mic colţ al gândurilor mele, aceeaşi întrebare se repeta la infinit, din nou şi din nou: ,,Dar nu ştiu, ce s-a întâmplat?"

___________________________________________________________________________________________________________________________________

Am redeschis ficul în onoarea unei noi colaborări care, de pe acum spun, e mult mai bună decât solo-ul. Azele mă va ajuta cu ficul, cel puţin ăsta. Facem o echipă bună, întrucât fiecare vine cu sugestii, scrie câte o parte şi corectează. Pentru cei ce vor citi, sau nu ficul, voi declara ceva, ce poate vă va plăcea, mai târziu. Lectură plăcută!
___________________________________________________________________________________________________________________________________