Heiiii 
Am citit de curand un fan fic naruhina care m-a impresionat, mi-a placut foarte mult, mai ales ca eu nu sunt un asa mare fan al acestui cuplu, dar acesta pur si simplu mi-a placut foarte mult si am spus sa il postezi si aici, sa-l "impart" si cu voi...  
Deci... ca sa intelegeti, nu eu sunt autoare ficului. 
 Si, declar pe proprie răspundere că această operă nu-mi aparţine dar o postez deoarece mi-a plăcut foarte mult. 
Sper sa va placa la fel de mult cum mi-a placut mie si sa nu se supere nimeni ca am postat acest fic! 






Hinata pov. 

E tarziu si intunericul noptii a ucis cu o usurinta impresionanta si ultimul strop de lumina din camera si totusi, nu dormeam, inca o noapte pierduta intr-o incercare absurda de a-mi intelege proprile ganduri si sentimente. Dar cum as fi putut sa ma gandesc la ceva, cum as putea sa-mi deslusesc proprile taine cand nici macar bezna aceasta totala nu reuseste sa stearga imaginia lui din capul meu, dimpotriva, imaginea lui imi apare atat de clara in tot acest intuneric infinit incat am inceput sa ma intreb daca el nu este chiar aici, in fata mea, tacut si pasiv, un lucru totusi prea neobisnuit pentru el, sau poate... poate am adormit fara sa realizez si imaginea lui atat de angelica nu este decat rodul unui subconstient inundat de prea multa iubire pentru el. Imi deschid incet ochii, nu era un vis si totusi, nu era nici realitate caci in fata mea vedeam doar aceiasi intindere neagra de care am invatat de curand sa nu ma mai tem.
Imi apare in cap aceiasi intrebare stupida :"poate il iubesti? " pe care mi-o pusesem de atatea ori in ultimele saptamani asteptand in zadar un raspuns care intarzie mult prea mult. Si totusi, daca era atat de usor sa te indragostesti, de ce nu am mai facut-o niciodata?... de altfel, poate scotocindu-mi printre milioanele de amintiri ce acum imi par mult prea indepartate de mine insumi, poate ca am iubit inainte fara sa realizez macar ce se intampla cu mine. "Gandesc prea mult", mi-am spus asta de nenumarate ori in ultimul timp si totusi nu renuntasem la obiceiul de a ma gandi in exces la lucruri care oricum nu mai pot fi schimbate, mi-am propus de atatea ori sa las lucrurile sa vina de la sine si totusi... 
Imi e teama, poate de reactia lui, poate de proprile sentimente sau poate de diferentele dintre noi, caci el a fost mereu considerat un nebun datorita energiei copilaresti de care da dovada in fiecare zi, iar eu... eu sunt doar o ciudata neinteleasa, poate din cauza stilului meu vestimentar, a muzicii pe care o ascult sau a timiditatii mele de care reusisem sa scap doar partial dupa toate eforturile mele. Si poate nimic din toate astea nu conteaza, precum si existenta noastra atat de vaga care ne permite tot mai putin sa visam sau sa speram ca lumea aceasta va deveni mai buna. Mintea mea iar merge prea departe pana cand totul devine parca aburit de o ceata densa iar atat trupul cat si mintea mea ajung in sfarsit sa se odihneasca.
Razele soarelui aparute parca prea devreme in dimineata asta ma trezesc cu atata usurinta dintr-un somn prea scurt si nu destul de odihnitor pentru a ma simti in stare sa-mi traiesc inca o zi din propria-mi viata. Constienta totusi ca nu am de ales ma ridic cu greutate din patul de doua persoane cu asternuturi portocali si galbene si ma indrept spre usa verde inchis ce ducea spre baie. Dupa un scurt dus imi aranjez parul brunet si ciufulit fara sa arat un interes prea mare insa, imi scot din dulap o rochita mov cu cateva floricele negre pe care insistase sa o cumpar prietena mea cea mai buna, Ino, zicand ca se potriveste cu ochii mei movali. Imi mai iau o gentuta mica neagra pe o parte si sandalele negre si pornesc spre liceu pe jos.
Cand am ajuns in clasa se sunase deja pentru prima ora dar am ajuns cu cateva secunde inaintea profesoarei asa ca nu prea conta. In timpul orelor se asterne o liniste apasatoare, acel gen de liniste care imi face mintea sa zboare aiurea... la el. "Nuuuu!", incercam in zadar sa-mi detasez gandurile de imaginea lui mult prea apropiata de mine, pana la urma statea doar cu doua banci in spatele meu, in spatele surori lui si prietenei mele Ino. Cu siguranta trebuia sa fac ceva.
Dintr-o data imi pare absurd tot ce gandesc si imi las capul pe banca scapand un oftat incet "Imi bat capul aiurea cu lucruri inutile, probabil el nici nu stie ca sunt aici".
Imi las balta toate gandurile si incerc sa fiu atenta la profesoara... degeaba, nu intelegeam nimic din ce miorlaia aia pe la tabla, in ritmul asta notele mele vor ajunge la fel de mici ca ale lui si spre surprinderea mea nici macar nu-mi pasa. 
Un biletel din partea lui Ino care aterizeaza pe banca mea ma trezeste din starea mea de "aiurita incurabil". Iau hartiuta si o despachetez incet, parca cu teama si incep sa citesc continutul: "Ce ai patit? ", scurt si la obiect cum are ea obiceiul, intorc hartiuta si incep sa scriu pe ea "Nimic, stai linistita, sunt doar putin bulversata. O sa-mi treaca" dupa care ii plasez bucatica de hartie inapoi. De obicei ii spuneam totul dar de data asta nu gaseam rostul de ami deschide gura degeaba, mai ales ca era vorba de fratele ei iar eu nu eram prea sigura de ce simt. In sfarsit, sper ca am convins-o desi stiu ca ma cunoaste mai bine decat mine insumi si mici sanse sa se multumeasca cu atata.

Interesanta idee!
Imi place! Chiar daca ficul nu e al tau, ma bucur ca l-ai postat!
Sa aduci next repede!
te pup!!

E din nou seara, inca o zi monotona plina de emotii si totusi lipsita de actiune luase sfarsit, intr-un fel inca asteptam sa se intample ceva, orice. Stau singura in statia de tramvai de minute bune si incep sa cred ca am pierdut ultimul tramvai si totusi nu aveam curajul de a ma uita cat ii ceasul, preferam sa traiesc cu iluzia ca totusi avea sa vina un tramvai la un moment dat, pana la urma nu aveam nici o sansa sa ajung pe jos acasa, ar fi insemnat patruzeci de minute de mers si nu ma simteam in stare.
De curand a inceput sa ploua, cu fiecare minut ce trecea imi parea ca stropii de ploaie sunt tot mai uniformi, mai anosti dandu-mi o stare de somnolenta acuta, pana la urma nu am dormit nici noaptea trecuta. Fara sa opun rezistenta imi las capul pe sticla care inconjura statia ca niste pereti transparenti si imi las ochii sa se inchida incet fara sa adorm imediat insa.
Ce o fi fost in capul meu sa pierd ore in sir intr-o cafenea aproape goala si nici macar sa nu observ ca afara se intunecase. Prea tarziu pentru regrete. Imi las mintea sa se odihneasca uitand pentru o clipa ca sunt singura intr-o statie de tramvai la o ora tarzie, ca ploua sau ca vantul batea tot mai tare si probabil ma voi alege cu o gripa ingrozitoare, vroiam doar sa dorm nepasatoare imaginandu-mi pentru o clipa ca sunt acasa, lungita pe patul meu mare, la caldura, era atat de bine, mult prea bine. Imi pare ca deslusesc sunetul unor pasi inceti care disturba acea muzica pe care o cantau stropi de ploaie prin caderea lar monotona, totusi ma hotaresc sa nu-mi deschid ochii.

- Ce faci aici? Vocea lui ma trezeste din motaiala mea, facandu-ma sa revin la o realitate atat de dulce ce se putea atat de usor confunda cu un vis.
Imi deschid ochii incet cu o teama pe care nu o pot intelege. Il privesc absenta de parca nu ar fi fost nimic mai mult decat o holograma, o iluzie, in timp ce parfumul lui imi inunda narile inghetate. Parul lui blond era chiar mai ciufulit ca de obicei, ochii lui albastrii ma privesc mirat in timp ce buzele lui formau un zambet ironic. Tresar cand ochii nostri se intalnesc. Surprinzator, nu ma intimideaza la fel de mult ca atunci cand suntem inconjurati de alti zeci de oamenii. Probabil ca somnul ma pastreaza calma. 
- Greu de spus. Cred ca am pierdut ultimul tramvai.
- Si banca ti se parea confortabila asa ca te-ai hotarat sa tragi un pui de somn. Imi zice acesta abia abtinandu-se sa nu rada ca un copil.
Ridic din umeri si privesc in gol pentru cateva secunde dupa care imi scot telefonul din geanta pentru a ma uita cat e ceasul dar spre surprinderea mea este "mort".
- Ai un ceas? Il intreb pe blond indreptandu-mi iar privirea spre el. Acesta doar da afirmativ din cap si isi scoate telefonul din buzunar zicandu-mi ca e unsprazece jumate. Nu mai zic nimic, doar imi lovesc fruntea cu palma.
Il vad pe Naruto cum cade pe ganduri pentru cateva secunde dupa care ma priveste cu un zambet mare pe fata. Nu vreau sa stiu la ce se gandeste desi ar fi putut fi colacul meu de salvare.
- Stii? Ai putea sa dormi la mine acasa... adica, esti prietena cu Ino, nu? O idee mai buna decat ma asteptam, pentru un moment am uitat ca e fratele prietenei mele cele mai bune.
- Cred ca e in regula. Ii raspun zambind, pana la urma salteaua prietenei mele parea mult mai confortabila decat banca din statie.
Fara sa mai zicem nimic ne ridicam de pe banca si pornim spre casa lui care era la vreo cinci minute de mers. Ploaia sa oprit, ciudat, nici macar nu am observat pana acum.
Cand ajungem Naruto ma conduce spre camera surori lui care spre surprinderea mea era perfect treaza. Dupa ce ii explicam situatia prietenei mele care ne privea mirata, amandoua ii uram noapte buna blondului.
- Deci... tu si Naruto? Ma intreaba Ino imediat ce fratele ei s-a indepartat, punandu-si mainile pe umerii mei si zambind larg. Se vede ca sunt fratii.
- Nu. Ii raspund sec fara tristete dar nici cu incantare.
- Dar te privea de parca...
Nu si-a mai continuat ideea si poate e mai bine asa. Nu vroiam sa imi fac sperante false. 
Dupa ce am mai vorbit cateva prosti de ale noastre, eu si Ino ne-am culcat, in sfarsit somn...

Imi place foarte mult. Astept nextul. :)

Yang: ATENTIE LA SPAM! Uite aici: Regula 12

Hinata pov.

Sunt trezita din somnul meu adanc si fara vise de o perina care face contact cu fata mea.
- Tu n-ai somn? O intreb pe Ino cu vocea mea de somnambula.
- Nu am de gand sa-mi ratez viata dormind. 
De cand a devenit timpul atat de pretios pentru ea? In orice caz, nu am nici o intentie sa ma trezesc asa ca imi afund capul in perina si ma prefac ca am adormit iar, poate totusi o sa i se faca mila de mine. Nici o sansa, inca trei perinii ajung sa ma loveasca si sa ma trezeasca de tot.
E timpul pentru razbunare, iau o perina si o tintesc drept in fata pe Ino. Am mai continuat asa cateva minute dupa care am inceput sa sarim in pat ca doi copii tembeli si sa radem in prostie insa ne oprim cand ne trezim cu Nauto in pragul usii.
- Voi n-aveti somn? 
Zambesc gandindu-ma ca cu cateva minute in urma am pus aceiasi intrebare iar acum eram cat se poate de treaza.
Blondul ne priveste pe amandoua cu ochii semi-deschisi, din cauza somnului probabil, dar si mareste imediat ce se uita mai atent la mine. Motivul era evident, pijamaua pe care mi-a imprumutato Ino, mai exact niste pantaloni scurti, prea scurti dupa parerea mea si un maieu decoltat si aproape transparent. Incep sa cred ca le-a ales intentionat. 
Blondul isi lasa pentru cateva clipe capul in jos dupa care ma priveste iarasi cu o intensitate ciudata in ochii.
- Incepe sa-mi para rau ca nu te-am invitat la mine in camera aseara.
Rosesc instantaneu. Daca replica ar fi venit din partea altui baiat probabil mi s-ar fi parut de prost gust dar spusa de el...
Privirea lui inca ma fixeaza de parca ar astepta ceva, poate vreo reactie cu care e obisnuit. Eu doar stau si privesc podeaua de teama ca privirile noastre sa nu se intalneasca si sa ma pierd in fata lui ca o fetita neexperimentata ce sunt. Cu siguranta obraji mei sunt inca rosii si nu-si vor revenii la normal atata timp cat el avea de gand sa ma priveasca in continuare. Incep sa cred ca trupul meu nu va mai rezista vitezei cu care imi bate inima, totusi se pare ca Ino are sa ma salveze, probabil incanstient, pentru ca sparge tacerea ce se asternuse deja de cateva secunde, secunde prea lungii.
- Copii, tocmai mi-am amintit ca trebuie sa ajung la o prezentare de moda in mai putin de o ora, Naruto o s-o conduci tu pe Hinata.
- Mie imi convine. 
Ce mai salvare, fata asta face totul intentionat sau mi se pare mie. Nu conteaza sau poate nu-mi mai pasa. Vreau doar sa ajung acasa, am nevoie sa fiu singura pentru un timp, departe de el. Zambesc. 
Cine ar vrea sa stea departe de persoana de care s-a indragostit intr-un mod absurd, poate sunt chiar mai ciudata decat credeam, dar acum pur si simplu nu-l vreau aproape de mine, ma face sa ma simt slaba, vulnerabila, gata sa-i cad la picioare de cate ori mi se adreseaza, indiferent de ce spune. 
Ma doare prezenta lui iar acum tot el urmeaza sa ma conduca si pana acasa, as vrea sa-i spun ca ma pot duce si singura dar ceva ma opreste, imi e teama, o teama pe care nu o inteleg inca si probabil nu o voi face niciodata. Pana la urma toate sentimentele mele au devenit ceva mult prea abstract chiar si pentru mine.
- Mergem? 
Vocea lui ma aduce la realitate. Ma limitez la a da din cap. Inconstient, ma schimbasem deja in hainele obisnuite asa ca fara sa mai pierdem timpul pornim spre casa mea. 
Drumul este linistit, aceea pustietate tipica diminetilor de sambata predomina peste tot orasul, inclusiv in tramvaiul care ma ducea acasa insotita de blond care nu rata nici o ocazie ca sa ma faca sa rad cu el. Poate ca prezenta lui imi face bine pana la urma, ma face sa nu ma mai gandesc la ce reactie vor avea parinti mei cand voi ajunge acasa. 
Dupa vreo cincisprezece minute de mers coboram din tramvai si mai avem putin de mers pe jos pana la casa mea. La inceput Naruto nu zice nimic, ciudat, acum cateva minute nu-l mai puteam oprii din vorbit nici macar cat sa i-a aer iar acum tace pur si simplu. Mai facem cativa pasi si blondul ma priveste cu un zambet urias pe fata si se apropie de mine punandu-si mana stanga peste umerii mei. Cred ca deja am rosit, imi simteam capul arzand. "Ce as face daca s-ar apropia mai mult? Mda... cred ca as lesina la el in brate". Sirul gandurilor imi este intrerupt de vocea lui.
- Stii Hina? Imi esti draga, cred ca am putea fi prieteni buni.
- Mda, sigur.
"Draga"... "prieteni buni", ce ii in capul lui. Daca as fi privit toata scena din afara probabil ca ar fi fost amuzanta, eu ma rosesc ca proasta si auzi la el "prieteni buni", cred ca o sa inebunesc. Si ce e cu zambetu asta tamp pe fata lui, parca s-ar forta sa zambeasca, in fine, de ce-mi mai bat capul, nu are rost.
Mergem inainte fara sa ne mai spunem nimic. Ajunsi la cativa metri de casa mea, vad o silueta foarte cunoscuta care ma asteapta in fata porti zambindu-mi cu veselie.

Mersi ca m-ai anuntat. Imi place foarte mult si astept nextul :)

Hinata pov.

Ajunsi la cativa metri de casa mea, vad o silueta foarte cunoscuta care ma asteapta in fata porti zambindu-mi cu veselie. Ma apropiu cu pasi repezi si totusi cu o ezitare ciudata lasandu-l pe blond putin in spate. In fata mea se afiseaza un baiat cam de aceiasi varsta cu mine, saten si cu niste ochii caprui care trezesc mii de amintiri care imi circulau prin cap si... inima. Imi sterg figura de socata si afisez un zambet urias.
- Kibaaa!
Ii strig numele satenului in timp ce ii sar in brate ca un copil nerabdator care nu si-a vazut parintii de zile intregi si abia astepta sa-i stranga in brate. L-as strange in bratele mele minute intregi dar deja incepusem sa-mi pun problema ca il las fara aer si chiar nu vroiam sa-l ucid dupa ce nu l-am mai vazut dupa atata timp asa ca il eliberez din stransoare pastrandu-mi totusi mainile pe dupa gatul lui si il privesc fix in ochii incercand parca sa citesc in acestia tot ce tinea de baiat si spre surprinderea mea am regasit aceiasi ochii calzi, timizi, frumosi si plini de iubire pentru tot pe care i-am lasat in urma acum cativa anii, poate prea multi. Obrajii satenului erau rosiatici, probabil din cauza calduri ca doar nu... nu, nici gand, pana la urma obisnuiam sa fim cei mai buni prieteni cand eram doar niste prichindei.
Zamebetul de pe fata mea dispare la fel de usor cum a aparut si fata mea ia o expresie ingrijorata.
- Naruto?
Ma intorc brusc cu fata inspre strada de pe care venisem dar privirea mea se pierde in gol la vederea unei strazii fara nici o urma de viata. 
- A plecat!... Esti in regula?
Vocea lui Kiba ma face sa-mi revin. 
- Nu conteaza, hai sa intram in casa. Cred ca o sa ploua.
Ne uitam amandoi la cerul care capatase o culoare intunecata, dupa care intram in casa si incepem sa povestim ore in sir, pana la urma aveam vreo patru anii de recuperat.

Naruto pov.

Vad ca Hinata a uitat deja de mine dupa ce a sarit in bratele tipului ala Kiba, acum se privesc in ochii de cateva minute bune si chiar incep sa ma simt in plus asa ca ma intorc si o pornesc spre casa, oricum parea cam inorat si mi-a ajuns dusul rece pe care l-am facut aseara cand am cules-o pe bruneta din statia aia de tramvai, nici macar nu am intrebat-o ce cauta acolo dar poate e mai bine asa.
Ma opresc brusc amintindu-mi de gafa ce am facut-o cu cateva minute bune inainte. Cum am putut sa-i zis ca vreau sa fim prietnii cand de fapt vreau cu mult mai mult de la ea, poate mai mult decat ar trebuii. Pana la urma ce drept am sa ma bag in viata ei si sa o complic, parea atata de fericita cu acel Kiba. 
Stropii de ploaie incep sa ma loveasca cu o brutalitate placuta trezindu-ma din starea de rahat in care ma aflam. La naiba, tot nu am scapat de prostia asta de ploaie. 
Fara sa mai stau pe gandurii prea mult o iau la fuga si in mai putin de doua minute eram deja in tramvaiul care urma sa ma duca acasa. Un tramvai prea pustiu in care bantuia linistea aia idioata care imi permitea sa-mi aud proprile gandurii, gandurile alea absurd de directe si de sincere care imi zbierau in cap ca gresesc si ca o sa regret totul mai tarziu si care aveau mereu dreptate.
Pana la urma constientizez si eu ca nu o sa pot stapanii la nesfarsit sentimentele acelea puternice pe care mi le trezeste bruneta printr-o singura privire, printr-o simpla fraza spusa de ea sau printr-un singur gest specific ei din acela cu care m-am obisnuit atat de usor, sau altfel spus acele sentimente ce mi le trezea tot ce tinea de ea. Imi amintesc ca la inceput am vrut sa ignor acel tremurici interior pe care il simteam de cate ori ma apropiam putin mai mult de ea din intamplare, acei fluturasi care imi bantuiau stomacul de cate ori o gaseam la mine acasa in vizita la sora mea si traiam cu acea dorinta si impresie prosteasca ca a venit sa ma vada pe mine. Si totusi ea nu pare sa observe nici una din nelinistile mele sufletesti, poate prea prinsa in proprile ganduri si emotii.
Si cate sperante mi-am facut din cauza rositului ei atat de copilaresc la care am impresia ca apeleaza uneori doar pentru a scapa de situatii inconvienente la care nu le poate face fata, sau poate totul este doar in capul meu, o analizasem prea mult in ultimele saptamanii si aveam impresia ca o cunosc prea bine cand de fapt nu stiu nimic despre ea, totul a ramas in final o enigma si probabil asa va ramane mereu.
Am ajuns in statia unde trebuia sa cobor si se pare ca am avut noroc cu niste oamenii care m-au trezit la realitate cu vocile lor, altfel nu vreau sa stiu pana unde ma ducea troaca asta. Se pare ca ploaia s-a oprit, nici macar asta n-am realizat. Macar drumul pana acasa a devenit relativ mai placut.

Heey! Astept nextul si imi place foarte mult. Sa ma anunti.

Hinata pov.

Se spune ca dincolo de materie e metafizica, atunci dincolo de realitate sunt visele, dincolo de o cortina invizibila suntem noi, actorii intr-o piesa a carei scenariu se schimba in functie de faptele si de decizile noastre. Atunci ce e dincolo de iubire, poate e pasiunea sau poate e frica de singuratate pe care o suportam cu toti la un moment dat, sau poate nu e nimic si poate totul este doar in capul nostru, tot acest sentiment de atasament pe care il numim cu atata usurinta "iubire" poate nu inseamna defapt nimic, fiind indescifrabil prin simpla lui inexistenta. O inexistenta atat de greu de acceptat, si atunci cum o sa ne acceptam propria inexistenta caci se prea poate sa fim doar niste iluzii, niste vibratii, o teorie intarita prin simpla noastra existenta atat de efemera...
Trr Trrr, dezagreabilul sunet scos de ceasul desteptator ma trezeste din meditatia mea pe atat de filozofica cat de incoerenta. Ma ridic din patul mare si calduros la fel de lenesa si inceata ca in fiecare dimineata. Cu acea dorinta absurda de a putea rataci pentru totdeauna in lumea mea interioara atat de lipsita de ura si ipocrizia fiintelor umane. O lume totusi prea perfecta si prea indepartata de realitate pentru a putea macar spera ca va devenii vreodata ceva mai mult decat un vis nevinovat.
- Waaaaah!
Sunetul unui cascat prelungit la extrem ce se face auzit de langa patul meu ma face sa tresar si ma ridic confuza in sezut. O sageata plina de amintiri imi strabate creierul fara mila. Ziua de ieri. Ino, bataie cu perine. Naruto, vrea sa fim doar prietenii. Kiba. A da ! Kiba. Mi-am petrecut aproape toata ziua de ieri cu el si tot nu am terminat de povestit asa ca am sfarsit prin a sta treji pana pe la doisprezece jumate si prin urmare el se culcase pe jos langa patul meu si asta explica cascatul.
Imi dau o palma peste frunte, chiar era necesar sa gandesc atata cand ma puteam uita pur si simplu cine e destinatarul cascatului. Ma aplec brusc peste pat si ma uit la saten. Pana ieri nici nu am realizat cat de dor mi-a fost de el. Acesta ma priveste la randul lui cu ochii pe jumatate inchisi si totusi cu o stralucire ciudata in ei. 
Ramanem asa pentru cateva secunde, privindu-ne in ochii uitand parca chiar si sa clipim. A ramas acelasi baietel cu care obisnuiam sa-mi petrec ore intregi fara sa ma plictisesc macar pentru o secunda. Acelasi baietel atat de indragit de parintii mei. 
Abia astept sa-mi petrec timpul cu el si sa devenim ceea ce am fost odata. Sper doar ca ai mei nu fac deja planuri de nunta. Nu vreau sa le ruinez sperantele dar ceea ce simt pentru Kiba nu poate fi comparat cu ceea ce simt atunci cand Naruto doar imi vorbeste, chiar daca cu aceiasi nepasare indiferent de subiectul abordat.
- Neata scumpo!
Vocea calda a satenului ma face sa revin la timpul prezent. Imi scutur putin capul dupa care ii zic inapoi un simplu "neata" lipsit de viata.
Eu si Kiba aveam sa ne petrecem ziua impreuna, colindand orasul in lung si-n lat pentru ai arata tot ce e nou. O activitate placuta din punctul meu de vedere chiar daca simt o nevoie stranie sa ma dezlantui. O dorinta absurd de ciudata venind din partea mea. Si atunci ce e normal? Poate ca nimic.

Naruto pov.

O stare idioata de disconfort ma face sa ma trezesc la o ora mult prea matinala pentru mine. Pana la urma ce naiba, e duminica. 
Ma ridic in sezut si spre surprinderea mea, ma aflam pe jos langa pat. Mda, asta explica multe. Ma ridic sprijinindu-ma de patul de doua persoane, cum am reusit sa cad din el? Credeam ca numa cand sunt treaz am prea multa energie.
Odata aflat in picioare privesc in jurul meu cu ochii pe jumatate inchisi. Aveam o camera mare decorata cu bun gust de surioara mea si totusi distrusa de hainele aruncate peste tot care abia mai lasau mobilerul sa se descifreze.
Fara sa mai pierd timpul cu observatii neimportante ma duc in bucatarie unde o gasesc pe Ino deja in picioare si cu un chef de viata prea puternic ca sa stau linistit.
- In sfarsit te-ai trezit. Vesti bune! Parintii nostrii nu vin decat maine dimineata acasa si ma gandeam ca ar fi ocazia perfecta sa ne dezlantuim putin cu o mica petrecere. Deci, ce zici?
Fata asta nu o auzit de "Buna dimineata! Cum ai dormit? " bla bla bla. Probabil vrea sa profite de starea mea de somnolenta iar eu am de gand sa-i ofer satisfactie de data asta.
Pana la urma o mica petrecere nu suna rau de loc.
- Sunt de acord surioaro.
Ino imi sare la gat fara nici o avertizare si ma strange ca o dementa. Vrea sa ma spanzure sau ce? Si totusi... toata faza asta imi aminteste de Hinata si cum a sarit la ala in brate stricandu-mi tot chefu.
- Ti-am spus cat de mult te iubesc?
- Da, chiar acuma.
Ii raspund sec dupa care o intreb ce a rezolvat si ce mai e de facut in legatura cu party-ul. Aceasta imi spune ca totul e pregatit si doar mai trebuie facute invitatile.
- Bine atunci. Da-mi o lista cu cei pe care sa-i invit eu.
Fara sa mai stea pe gandurii, aceasta imi intinde o foaie cu cateva nume insirate pe ea. Cat de bine ma poate cunoaste. Incep sa citesc foaia pana ajung la al saselea si ultimul nume de pe lista si anume "Hinata".
- Glumesti. Nu? 
Ino imi zambeste larg si cu subinteles fara sa mai zica insa nimic. Ar putea sa fie totusi o idee buna asa ca imi iau telefonul si ma duc in living incepand sa formez numere si sa fac invitatii pana cand am ajuns la ultimul nume de pe lista. Ii formez numarul, scris de Ino special langa numele brunetei, cu o greutate prefacuta. Astept sa sune de cateva ori dupa care aud vocea fetei raspunzand cu un simplu "da".
- Salut Hinata. Sunt Naruto, eu si Ino dam o petrecere diseara si te-am sunat sa te chem si pe tine daca esti libera si vrei. Deci...?
Mai direct de atat nici nu puteam fi, si mai zic de Ino ca nu ii civilizata.
- Da, sigur.
Aud din nou vocea brunetei in care se putea citi entuziasmul, chiar daca incerca sa fie retinuta.
- Desigur, poti sa-l aduci si pe iubitul tau daca vrei.
M-am prostit de tot, iar vorbesc fara sa gandesc. Imi dau cu o perina in cap iritat de propria-mi nemarginita prostie.
- Te referi la Kiba? Suntem doar...
- "Hinata nu mai pierde timpul la telefon si stai cu Kiba ca se plictiseste baiatul"
O voce de femeie matura ne intrerupe conversatia. Probabil mama brunetei.
- Trebuie sa inchid, voi fi acolo. Pa!
Si cam atat. Imi inchide telefonul in nas fara sa astepte sa-i spun macar un simplu "pa". Cu siguranta o sa fie o seara interesanta. Sper doar sa ma pot controla.

Buna!
Imi plaec acest fic E insa, un pic ciudat ca nu apar Sasuke si Sakura in el. Ma asteptam ca dupa fiecare punct sa para unul dintre S, dar pana la urma m-am reprofilat, ca sa spun asa... Ador ideea, mai ales ca este redata de Hinata care e cam filozifica dar tot o draguta ramane :X
Abia astept continuarea si nu conteaza ca nu este al tau, conteaza ca ai vrut sa ne aduci la citire si acest fic original.
Sper ca ma vei anunta, nu ?
Te pup

Fa betiva mea. De cand nu ai mai pus tata next? Eu astept inca, deci next rapid. Pot spune ca ador ficul, chiar daca nu iti apartina. Ideea e daguta, ma intreb daca s-ar fi sarutat daca nu intervenea satenul. Oricum eu-s obosit, anunta-ma cand pui next si sa il pui repede ca deja mi se inchid ochi!

Hinata pov.


          La fel ca visele, povestile sunt doar niste plasmuiri a minti omenestii care nu pot deveni realitate. Si atunci care e scopul imaginatiei, daca nu facem decat sa ne amagim singurii. Sperand la viata ideala, la iubirea perfecta. La fericirea din spatele zambetului acela fals pe care am ajuns sa-l folosim atat de des incat a devenit o parte din noi. Si in final realizam totul si ajungem sa facem diferenta dintre realitate si fictiune. Cum ar zice unii, facem cunostinta cu "cruda realitate". Si atunci cand asta se intampla, ne pierdem speranta si ne multumim cu prea putin. Pentru ca in acel moment incetam sa mai credem in noi. Unii poate realizeaza totusi intr-un final ca merita mai mult si faza cu "speranta moare ultima" nu e doar o alta fraza. Dar cati isi vor rata viata pentru simplu fapt ca au fost prea visatorii. Ca nu au putut accepta o realitate atat de simpla incat ajunge sa te dezguste prin banalitatea ei atat de absurda.
"Nu-mi mai pasa", mi-am spus asta de atatea ori incercand sa ma conving ca chiar asa este incat nici nu mai stiu la ce se refera aceste simple cuvinte. De ce incerc sa ma conving ca nu-mi pasa? Am uitat asta de dimineata cand m-am trezit. Sau poate ieri dimineata. Sau poate aseara cand el imi rostise alte doua cuvinte simple care mi s-au intiparit cu atata usurinta in minte incat ma intreb daca voi fi vreodata capabila sa le uit. Probabil ca nu. Si pana la urma de ce as vrea sa le uit. 
"Esti speciala", si-a pus toate sentimentele in aceste doua cuvinte cu atata usurinta. Poate ca il invidiez. Eu, care inca nu am gasit nici un cuvant intr-un dictionar de o mie si ceva de pagini care sa defineasca ceea ce simt intr-u totul. 
Pana la urma ce simt eu? O intrebare care imi pastrase mintea treaza toata noaptea, nelasand nici macar excesul de alcool sa mi-o disturbe.

        Un ciocanit in usa de la camera mea ma face sa tresar si ma ridic in sezut pe pat. Totusi nu raspund. Kiba intra in camera afisand un zambet micut dar sincer.
- Ar trebui sa pornim spre scoala. Esti sigura ca nu mananci nimic?
Dau din cap aprobator dandu-i de inteles ca sunt bine. Am sarit peste micul dejun. Ca intodeauna am preferat sa ma bucur de nelipsitele mele stari de visare cu ochii deschisi.

        In mai putin de cinci minute pornesc cu Kiba spre scoala. Astazi avea sa se inscrie si el la scoala la care invat eu. Nu-i chiar mare lucru sau poate pur si simplu nu-mi mai pasa. Au ajuns sa ma inereseze atat de putine lucruri in ultimul timp. Totusi, el a ramas mereu in mintea mea, amintindu-mi poate ca traiesc. Poate a devenit drogul meu sau poate exagerez si totul este doar una din experientele alea adolescentine prin care trebuie sa trec ca sa devin un adult. De parca chiar as putea vreodata deveni unul din acei roboti controlati de societate.
Vocea lui Kiba care imi zice ca imediat ajungem la scoala ma aduce cu picioarele pe pamant. Am uitat total de saten. Probabil din obisnuinta de a merge singura la scoala sau poate e doar o alta scuza. 
In orice caz, trebuie sa-mi revin. Nu-i pot lasa pe toti sa vada ca nu sunt "cu capu pe umeri".

        Ajungand la scoala eu si Kiba ne ocupam de inscrierea lui, pierzand astfel primele doua ore plimbandu-ne aiurea prin scoala pentru ca nu stiu ce secretara nu era de gasit nicaieri. Intr-un final ajungem si noi la ore. Kiba se aseaza in banca din fata mea care apartinea unui elev ce se transferase de curand. La fix as spune.

Naruto pov.

         O vad pe Hinata cum intra in clasa alaturi de Kiba. E toata un zambet. Chiar nu a afectat-o deloc nimic din ce sa intamplat ieri?Si eu care nu am putut nici macar dormi. Eu, care mi-am pierdut noaptea ascultandu-mi bataile inimi care se amplificau absurd de tare de cate ori imaginea ei atat de clara imi inunda mintea cu atata usurinta. Nici macar nu mai stiu ce simt: confuzie, dezamagire sau poate tristete...
La naiba! De ce-mi pasa atat de mult? Si de ce ii simt inca mirosul parca imbibat in fiecare molecula din mine? 
La fel ca intodeauna, prea multe intrebari fara sens al caror raspuns intarzie sa apara la infinit.

         Bruneta se intoarce in spate probabil sa vorbeasca ceva prostii de fete cu Ino si privirile noastre se intalnesc. Ochii ei, acea culoare atat de perfecta, ma privesc pierduti si parca nesigurii. Imi evita privirea si se intoarce cu spatele la mine. Tacere. Din nou tacere.

Este un fic foarte interesant si chiar l-ai facut pe Naruto sa para serios.Chiar nu credeam ca asa ceva este posibil.
Abia astept sa vad ce se va intampla in continuare,deci spor la scris.

Hinata pov.


<>

Ce rost are atata asteptare. De ce sa ne ranim singuri de teama ca o sa o ranim pe persoana fata de care am cultivat atatea sentimente in prea putin timp. Cu prea putina experienta.
De ce nu luam initiativa desi realizam cate lucruri ar putea schimba un simplu "buna". Un simplu gest din mana care sa semene cu un salut. 

<Si de ce inca mai dau vina pe tine? De ce mi-e atat de greu sa accept ca am gresit chiar daca nu e prima data cand o fac?

A trecut o saptamana, o saptamana de cand nu ne-am mai vorbit. Au ajuns sa ne mai lege doar privirile alea fugitive din timpul pauzelor. 
Unde a disparut magia? De ce nu pot sa fac nimic. Mi-am strans de atatea ori tot curajul si m-am indreptat spre tine, intodeauna increzatoare ca voi reusi sa-ti vorbesc. De fiecare data lasand-o balta din cauza unei frici absurde care ma ucide fara mila. Care nu ma lasa sa dorm, sa visez, sa traiesc defapt.>>

Atunci de ce mai stau aici? De ce nu-mi fac macar curajul de a pleca? Poate asa as scapa de durere sau poate m-as infunda si mai tare intr-o groapa ce cu timpul va deveni atat de adanca incat nu mi se va mai auzi nici macar vocea tipand din fundul ei. Si atunci toti vor uita de mine cu atata usurinta si nimeni nu se va gandi sa arunce o franghie ca poate totusi...

Iar mi-am gasit alinarea intr-una din meditatile mele idioate. Iarasi pune imaginatia stapanire pe mine desi i-am zis de atatea ori sa stea la locul ei. Ascunsa intr-unul din colturile sufletului meu ca un copil pedepsit. I-am interzis imaginatiei sa viseze, i-am interzis sa ma faca sa zambesc.
I-am zis sa lase teama sa puna stapanire pe mine, sa ma lase sa sufar in intuneric. Pentru ca merit totul, poate chiar mai mult de atata.

Am alungat cu atata nonsalanta orice sentiment pe care el mi-l trezise atat de usor. L-am alungat pe el, ca pe un cersetor. Si totusi inca mai am aceea nesitire dementa de a da vina pe el pentru tot...
Am facut totul in asa fel incat sa-mi fie mie usor. "M-am spalat pe maini" dupa ce l-am mintit, l-am lasat sa sufere. Dupa ce i-am oferit doar tacere desi eram constienta cat de mult il ranesc in tot acest timp, prin tot ceea ce fac sau mai bine zis prin ceea ce nu am avut curajul sa fac.

Am incercat sa ma mint singura zicandu-mi ca poate acel "esti speciala" nu a insemnat nimic, ca totul e doar in mintea mea. Ca il ranesc doar in imaginatia mea bolnava.
Dar o minciuna nu poate persista cand totul e atat de "ab pe negru" incat iti sare in ochii si orice incercare de a te preface ca esti prea orb pentru a realiza adevarul esueaza in mod lamentabil. Pentru ca totul e atat de evident. Pentru ca ochii lui spun atat de multe. Pentru ca trupul lui ii tradeaza fiecare emotie.

Atunci de ce inca stau pe loc? De ce inca incerc sa-mi gasesc o pozitie confortabila intr-un pat mult prea gol in timp ce ticaitul ceasului incearca sa cuprinda secundele lungi intr-un sunet prea scurt. Las poate intentionat disperarea sa ma cuprinda in bratele ei puternice si ma ridic brusc din pat.
'Nu mai rezist!', vreau sa strig in gura mare in speranta ca poate cuiva i se va face totusi mila si ma va ajuta sa scap de insomnia asta prosteasca. Totusi, sunt mult prea grijulie ca sa fac asta. Toti ceilalti din casa dorm si probabil ca e mai bine asa. Nu vreau sa ma opreasca nimeni de la gestul necugetat pe care urmeaza sa-l fac.

Privesc spre ceasul mare ce atarna pe peretele de deasupra patului .Unsprezece jumate. La fel ca atunci. Un semn?... Nu! Doar o coincidenta.
Nu vreau sa ma gandesc prea mult asa ca ma imbrac cu ce am la indemana, doar o pereche de blugi negri simpli si un hanorac visiniu, totusi e racoare afara. Ies din camera si inchid usa cu cheia dupa care ma duc pana in hol pe varfuri, sar direct in bascheti si ies pe usa afara.
Stau cateva secunde in fata casei si respir usurata de parca as fi scapat de cine stie ce paza ca in filmele alea de actiune.
- Unde mergi la ora asta?
O voce cunoscuta se face auzita de la cativa pasi de mine. Ma intorc curioasa si in acelas timp cu inima cat un purice spre persoana care deja a inceput sa ma ia la raspundere.
Ma linistesc brusc cand il vad pe saten care parea ca vine de undeva si tocmai ajunsese acasa. Ce bine ne-am sincronizat. Acesta ma priveste mirat asteptand sa-i raspund la intrebare.
- Nu ma opri. Te rog!
Doar atat i-am putut spune. Nu am nici un chef de dat explicatii si din fericire se pare ca cuvintele mele l-au "atins la inima" pe Kiba caci imi face semn ca pot pleca.
Fara sa astept sa se razgandeasca imi iau bicicleta si pornesc spre 'el'. Nu aveam alta solutie. Stiu din proprie experienta ca tramvaiele nu mai circula la ora asta si singura alternativa a ramas bicicleta.

Merg pe strazile luminate doar de cateva felinare care nu-ti permit sa vezi prea multe. Poate doar sa te orientezi putin in spatiu ca sa nu o iai pe cine stie ce strada gresita si sa ajungi prin ceva locuri nedorite. Si de ce imi bat eu capul cu prosti de genu. Stiam drumul la perfectie chiar daca intodeauna ma deplasam cu tramvaiul.
Fara sa-mi mai bat capul cu chestiuni total neimportante acum, apas pe pedala mai tare prinzand o viteza cu care nu sunt tocmai obisnuita.
Vantul imi circula prin par tinandu-l parca suspendat in aer. Iar zgomotul produs de rotile bicicletei este singurul care sparge linistea mortuala specifica orelor tarzii. 
'Poate ca fac o greseala', acest gand imi inunda mintea ca un virus. Dar intr-o dorinta nebuna de al sfida, de a-mi arata mie insumi ca sunt mai puternica de atata continui sa pedalez. In putin timp ajung pe strada si dupa in fata casei lui. Spre surprinderea mea fara nici o zgarietura. 
Cobor incet de pe bicicleta. Inima imi pulseaza la maxim, probabil din cauza efortului. Stau pe loc respirand adanc de catea ori. Nu e momentul sa o dau inapoi asa ca ma indrept direct spre usa si apas scurt pe sonerie.
In mai putin de un minut la usa isi face aparitia Ino imbracata in pijamale. Totusi nu arata de parca tocmai as fi trezit-o. Blonda ma priveste mirata si ma intreaba din priviri ce s-a intamplat.
" Mi-am dat seama ca am luat o multime de decizi proaste si l-am ranit pe frateto cand de fapt el inseamna enorm pentru mine"
Mda... clar nu am de gand sa-i spun asa ceva. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce reactie ar avea. Desi sunt constienta ca stie mult mai mult decat lasa sa se vada. Si atunci de ce inca am retineri fata de ea?
- Naruto... e acasa?
O intreb privind-o drept in ochii.
- Nu. A plecat mai devreme si nu stiu pe unde hoinareste pana la ora asta.
Imi rapunde oarecum trista. Se vede ca e ingrijorata dar in momentul asta chiar nu am ce face pentru ea. Trebuie sa ajung acasa inainte ca parinti mei sa-si dea seama ca lipsesc sau sa faca Kiba prostia de a le spune.
Imi las capul in jos. Ma simt dezamagita si in acelas timp usurata.
- Eu, trebuie sa plec.
Zic cu o voce inceata. Ino doar da din cap afirativ dandu-mi de inteles ca intelege sau ca sunt libera sa merg. Nu mai stau pe ganduri si ma urc pe bicicleta pornind spre casa. 
Nu avea nici un rost sa mai stau cu Ino, probabil ca nu faceam decat sa o ingrijorez si mai tare. 
Fara sa imi dau seama ajung foarte repede inapoi si sunt doar la o strada diferenta de a mea. De data asta se pare ca nu sunt singura care disturba tacerea noptii. Vad o silueta care mergea pe trotuar, probabil un baiat dupa statura. Nu pot descifra prea multe din cauza nopti si deoarece poarta un hanorac larg cu gluga trasa pe cap. Trec pe langa el si vad cum se intoarce si ma priveste. 
Probabil cineva cunoscut. Totusi nu ma opresc, probabil de frica sau pur si simplu nu mi se pare momentul potrivit sa mai mai pierd timpul aiurea. 
'Si daca era el?' intrebarea imi strafugera brusc mintea. 'Si chiar conteaza...?'

Normal ca conteaza.Cred.
Bine deci cu ce sa incep? As spune ca esti geniala si ca-ti ador ficul dar sunt sigura ca ai mai auzit asta si decat sa repet la nesfarsit acelasi lucru cred ca e mai bine sa nu mai spun nimic.Te rog sa aduci next-ul cat mai repede.

Fanfic original blocat din cauza inactivitatii.