Am revenit ^_^. Dupa o mare absenta, am decis sa postez un nou capitol ce sper ca o sa va placa. Imi cer iertare de greseli ^_^"
Lectura placuta.



SASUKE:

“Hahahaha” asta e tot ce se auzea în spatele sălii de sport unde eram eu şi prietenii mei. Le povestisem absolut totul, că nu am încheiat-o cu Sakura şi că o mai ţin în acea minciună.
- Pe bune Sasuke? Frate, noi ţi-am zis să o faci numai pe admiratorul secret, nu era necesar să continui. Nu pot să cred cât de (iertati-ma nu stiu ce vorbesc)ă e. Olimpică, dar crede totul. Înseamna că era disperată după un prieten. –replica lui Neji era chiar foarte adevarată, dar dacă aveam chef de distractie nu am ratat această şansă.-
- Omule cât mai ţii “relaţia” asta? Doar nu ai de gand să-ţi strici vara ca să stai cu acea răţuşcă urâtă. Eu vreau sa mergem cu toţi în vacanţă, undeva la mare, într-un loc exotic cu multe gagici.
- Stai calm, Naruto. Voi încheia cu ea până se termină anul şcolar. Doar nu crezi că voi sta cu Sakura toată vara? Frate până şi eu m-am săturat de jocul ăsta stupid. Mi-a ajuns, vreau o fată adevarată lânga mine, nu una ştearsă. Îi voi zice că voi pleca sau că relaţia noastră nu mai merge şi gata. Va plânge câteva zile, dar după îi va trece.

Abia aşteptam să închei totul. Fata asta mă oboseşte şi e înapoiată rău de tot. Ei îi plac lucrurile romantice, liniştite, dar eu vreau adrenalină şi să încerc ceva nou. Nu sunt genul care să stea locului, nu sunt făcut pentru o relaţie de lungă durată, cel puţin nu acum. Umblu din floare în floare, sunt o dinamită. Cu greu mă abţineam să nu mă uit după fustele altor fete, să nu le fac cu ochiul sau chiar să le dau câte o palmă peste fund, să nu sar pe ele şi să le devorez până în zorii zile. Îmi lipsesc acele nopţi fierbinţi oferite de câte o zeiţă.

Odată ce închei totul îmi voi lua o piatra de pe inima şi voi dormi bine. Pentru că trebuie să recunosc că de la un timp nu mai dorm bine şi visez o persoană ce plânge non-stop reuşind să dea naştere unui lac, sânge, voci ce îmi spun că voi regreta şi multe alte minunaţii.
Uneori mă sperii şi eu. După spusele profului de psihologie aceastea sunt mustrări de conştiinţă, dar de ce ar apărea acum? De ce nu apâreau când îmi băteam joc de alte fete ducându-le în patul meu ca după să le arunc la coş? Ciudată e viata şi pshihologia.

SAKURA:

Spatele meu era lipit de zidul rece al sălii de sport, iar lacrimile curgeau în voia cea bună pe obrajii mei, acum palizi.
A fost un joc, a fost doar un simplu şi idiot joc. El nu m-a iubit, nu mă iubeşte şi nu mă va iubi niciodată. S-a jucat cu mine doar pentru a avea motiv de distracţie. Cum am putut să fiu atât de naivă? Cum?
Am fugit de acolo cu lacrimi în ochi înainte ca Sasuke să mă audă suspinând şi să-i dau alt motiv de râs. Am intrat în baie ducându-ma în ultima cabină.
Mi-am strans mâinile la piept şi am alunecat până am atins gresia maro. Doream să mă duc mai jos, să intru în pământ şi să nu mă găsească nimeni, dar nu aveam norocul acesta.
A fost o provocare, a facut-o pe “admiratorul secret” doar pentru că pierduse atunci cursa aia. Deci asta era provocarea oferită. De ce nu s-a oprit acolo? Poate era mai bine aşa, poate acel cuţit nu intra atât de adânc în sufletul meu. Poate... ce poate?
A facut-o pentru că sunt cum sunt, arăt cum arăt. Logic că voi crede tot. Chiar Neji a afirmat-o: “disperata după un prieten”. Doream să simt şi eu acele plăceri, nu mai vroiam să fiu invizibilă. Doream ca cineva să mă privească aşa cum sunt, să mă iubească. Am vrut... mi s-a oferit.
M-am îndrăgostit de el de cum l-am văzut, iar sentimentele mi s-au mărit odată cu acele cadouri. Am ajuns să nu pot trăi fără aroma lui dulce ce o împrăştia peste tot unde mă ducea.
De asta el a vrut ca relaţia noastră să rămână ascunsă, pentru că îi era ruşine cu mine. Sora mea a avut dreptate, dar eu nu am ascultat-o, ba chiar am fost pe punctul să o pierd. Din cauza lui noi ne-am ceratat. El şi doar el mi-a ucis sufletul fără pic de milă.

Capul îmi plesnea şi simţeam că mor acolo cu zile. Nu eram în stare să mă ridic, însă trebuia să o fac. Nu mai puteam rămâne la ore în starea în care eram, şocul prea puternic m-a afectat atât psihic cât şi sentimental. Totul se învârtea cu mine aşa că mergeam sprijinandu-mă de perete.
- Sakura eşti bine? – mi-am ridicat capul şi am observat ochii negri ai dirigintelui meu ce ma priveau părinteşte şi îngrjoraţi.
- Nu chiar. Cred că am o lipsă de calciu, îmi puteţi permite să plec acasă?

Mi-a acordat învoirea şi m-am dus în clasă să-mi iau lucrurile. Fetele au sarit pe mine să mă întrebe ce am si dacă este necesar să mă conducă vreuna din ele acasă, însă le-am calmat spunându-le că am chemat un taxiu. Da vezi să nu. Nu doream să merg cu vreun mijloc de transport, aveam nevoie de aer, de libertate. Simţeam cum mă sufoc în propriul aer.
Înainte să-mi iau geanta şi să mă fac nevazută, din instinct, mi-am aruncat ochii la banca lui Sasuke şi am avut surpriza să-l văd acolo uitându-se la mine oarecum uimit şi îngrijorat. Mă lasă?
Ochii mei nu exprimau nimic faţa de el, dacă aveam un cuţit îi luam gâtul în clipa asta. Îmi venea să mă duc şi să-l lovesc până sângerează, să-i zic tot ce am pe suflet, dar m-am abţinut.
Am putut citi pe buzele sale stupida întrebare “dacă sunt bine?”. Da, mă simţeam minunat, am o stare de euforie de zici că am luat droguri şi am uitat de tot. Aşa sunt din cauza ta, prostule.
Nu i-am raspuns, doar mi-am întors capul dezgustată deja de persoana lui având ca destinaţie camera mea.

Mergeam agale pe stradă, iar ochii mei întredeschişi priveau asfaltul. Din când în când mai ridicam capul şi observam cupluri atât de fericite. Cu fiecare strop de bucurie zărit o săgeată îmi trecea prin inima şi o lacrimă se scurgea rămânând în urma mea.
Aş vrea atât de mult ca mâine când mă trezesc nimic din toate astea să nu se fi întâmplat, iar eu să fiu în Londra, să nu-l fi cunoscut pe Sasuke niciodată. Dar ştiam că nu e aşa, ştiam că şi mâine voi plânge şi sora mea va încerca să mă calmeze.
Aş dori ca totul să fie doar un coşmar, însă dorinţa nu mi se îndeplineşte. Vreau să fug, să mor. Nu vreau să mai dau ochii cu nimeni. Cum aş putea să dau mâine ochii cu el? Cum aş putea să dau ochii cu sora mea, singura care m-a avertizat şi a bănuit ceva? Nu pot.
E prea mult pentru mine. De atâtea ori am suferit, de atâtea ori am plâns şi totul în zadar. De ce? De ce mereu totul se termină în întuneric? De ce soarele nu răsare şi în grădina mea ?
Degeaba mă întreb, căci ştiu prea bine că nimeni nu îmi va răspunde.

Întru pe poarta casei trecând pe lăngă superbii trandafiri de toate nuanţele. Ce bine de ei. Nu ştiu de durere, nu ştiu de suferinţă sau eşec. Mirosul lor mă adorme, mă duce într-o lume paralelă cu aceasta. Toate simţurile sunt dezmierdate, dar inima nu. Continui să merg agale, fără nici un chef de viaţă şi mă opresc când deschid uşa.
Se auzeau voci din sufragerie, sigur mătuşa mea a venit deja, iar eu arăt cum arăt. Pfff, de parcă ar fi o mare diferenţă.
O voce blândă mă chemă în sufragerie pentru a-mi întâmpina scumpa mea mătuşă. Nu, nu ma pot duce.
- Imediat, mă duc până sus să…. să-mi las lucrurile şi să mă schimb.
Am minţit, prima dată când îi ascund mamei ceva. Defapt nu, căci i-am ascuns cam totul, am pus o mască zâmbăreaţă pe chip şi mi-am înşelat părinţi în multe privinţe.
Am închis rapid uşa în urma mea fugind spre pat şi înfundându-mi chipul în perna moale. Suspin după suspin a început să se audă în camera, lacrimă după lacrimă curgând pe lenjerie.

Cum Doamne am putut fi aşa proastă ? Am lăsat sentimentele să-mi învadeze complet sufletul, nu am mai ascultat şi mintea. Fericirea era prea mare pentru a mă gândi şi la ceva rău. Speram şi eu la o poveste ca în basme, dar s-a dovedit a fi un coşmar, un infern din care abia dacă mă pot ridica.
Nişte degete îmi dezmierdau spatele cu o iubire şi o căldură unică., vocea îi era înconfundabilă şi plăcută. Mi-am mutat rapid capul în poala ei pentru a treia repriză de plâns.
- Şşşşşşş, gata. Calmează-te, surioară! Gata, sunt aici cu tine. – mi-a ridicat capul dând la o parte firele de păr lipite de chipul meu palid – Ce ai păţit? Mi-am dat seama de cum ai vorbit că ceva ai. Aceeaşi istorie cu înfăţişarea?
- Nu e asta, Konan. E mai rău. Mult mai rău de atât. Vreau sa mor.
- Hopa, gata, gata. Ce sunt cu vorbele astea pe tine ? Sakura, în viaţa mea nu te-am auzind vorbind aşa. Cum să mori? Spune-mi ce ai, ca să ştiu cum să te ajut.
- Nimeni şi nimic nu mă mai poate ajuta. Totul e distrus, absolut totul. Mereu voi rămâne aşa: o (iertati-ma nu stiu ce vorbesc)ă, o naivă. Nimic nu se va schimba. Sunt un nimeni.
- Nu, Saku, nu e aşa. – mi-a luat chipul în palmele ei oblingându-ma să o privesc în ochi – Ascultă, surioară: tu eşti specială prin felul tău de a fi, unică. Mereu te-ai ridicat şi ai continuat să mergi, să demonstrezi cât poţi tu de mult. Nu ai făcut tot ce au vrut părinţi să faci din obligaţie, ci din iubire şi chiar plăcere. Sakura, eşti un boboc ce încă nu a înflorit, dar va veni acea zi, poate foarte curând. Acum, ce naiba, ai păţit?
- Sasuke... – am început să povestesc tot ce auzisem la şcoală, iar cu fiecare cuvânt spus o lacrimă cadea pe podea spărgându-se. - Te rog, nu mă mustra. Doar îmbrăţisează-mă.

Am simţit mainile ei cuprinzându-mi trupul fără a mai spune nimic. Eu doar mi-am afundat capul la pieptul ei vărsând lacrimi până am secat complet, iar ochii mi s-au închis de la atâta oboseală.
Mi-am ridicat uşor pleoapele dezvelindu-mi ochii şi am constatat că era seară. Capul mă durea îngrozitor. Ce s-a întâmplat? Proastă întrebare. Răspunsul m-a fulgerat imediat, iar o lacrimă s-a scurs iar şi încă una.
- Nu merită să plângi pentru el.
Mi-am ridicat ochii şi am privit spre canapeaua din camera mea. Era acolo, stătea picior peste picior cu o ceaşca în mână şi revistele de modă pe masă. Părul ei blond, lung până fund era prins într-un coc, ochii ciocolatii mă priveau cu cea mai mare iubire. Corpul ei frumos, era acoperit de o rochiţă neagră, uşor decoltată, iar în picioare avea o pereche pufoasă de papuci de casă.
- Mă bucur să te revăd, draga mea. Poftim. Bea acest ceai. Te va calma, deşi nu îţi va alina durerea.
- Şi eu mă bucur să te văd, deşi nu prea e plăcută situaţia. De unde ştii?
- Chiar crezi că nu am tras-o pe Konan de limbă? De cum ai intrat în casă şi ai vorbit mi s-a părut că ai ceva ce te apasă, dar nu îţi fă griji părinţi tăi nu bănuiesc nimic de asta şi nici nu sunt acasă.
Am tăcut privind lichidul din ceaşcă. Nici nu aveam ce să-i spun, defapt nu prea doream să vorbesc în aceste clipe.
- Ascultă, Sakura. – vocea ei era foarte serioasă lucru ce m-a determinat să-mi ridic privirea puţin uimită – Trebuie să le demonstrezi tuturor că nu eşti ceea ce spun ei. Trebuie să te schimbi, e timpul să o faci.
- Nu. Nici nu mă gândesc mătuşă. Cum să le spun părinţilor mei? Vor face mai rău ca trenul în gară. Sunt bine aşa, nu…
- Încetează ! Te cunosc şi minţi. Nu eşti bine ! Chiar tu te urăşti, îţi urăşti această înfăţişare, acest comportament prea moale. Sakura, nu te minţi singură căci mai rău îţi faci. Ascultă-mă, căci ştiu ce spun. Caută adânc. Pentru prima dată fii sinceră cu tine, aşa îţi faci mai mult rău. Nu ai de ce să te temi de părinţi, pentru că pot vorbi eu cu ei, la fel şi Konan. Gândeşte-te bine şi mâine vom vorbi mai mult. Noapte bună.

Lumina s-a stins şi odată cu ea şi ochii mei. Mă lăsam înghiţită de întunericul din camera mea şi purtată pe aripile viselor. Acum ce mai visez?
Nu ştiu cum, dar absolut toate momentele groaznice din viaţa mea le vedeam aici ca pe un film prost realizat. De ce îmi apar aceastea acum? Privirea mi s-a oprit pe o imgine de acum şase ani.

“- Mă urăsc pentru ceea ce sunt. Urăsc ca toţi să-şi bată joc de mine. Urăsc acest comportament moale, urăsc tot ce ţine de mine. – ţip în timp ce arunc tot felul de lucruri prin cameră”

Singura mea criză de nervi, prima şi ultima dată a fost atunci, dar nu asta contează şi nici motivul ci vorbele. Vorbe ce sunt aceleaşi ca şi ale mătuşei mele. Oare e timpul să îngrop trecutul? E timpul pentru a mă schimba?
Am întrerupt totul trezindu-mă la realitate. M-am ridicat rapid din pat şi m-am dus la Tsunade în cameră. După ce am primit aprobarea am pătruns în camera unde se afla şi Konan.
- Mătuşă m-am decis. Ai dreptate, dar cum să fac asta? Nu pot, nu pot singură şi nu pot să o fac aici.
- Mă bucur să aud asta. Tocmai vorbeam cu sora ta şi am căzut amândouă deacord că tu trebuie să te desprinzi pentru un timp de acest oraş şi tot ce ţine de el. Timp în care să te regăseşti şi să renaşti. Deci, eu voi mai sta doar trei zile apoi mă întorc în Millano. Propunerea mea este să vii cu mine pe timpul verii.


Sper sa va placa. Astept parerile/ criticile voastre.

Tu esti o adevarata zeita a scrisului, Mersi ca la-i postat, n-ai habar de cand il astept. Si viitorul capitol o sa fie la vara nu? Sasuke e un nesimtit si dupa descrierea pe care iai facut-o nu prea cred ca o sa regrete, chiar daca eu vreau sa-l duci in Iad, dupa ce o sa vina Sakura inapoi sau daca o sa alfe ca ca din vina lui sau intamplat astfel lucrurile. Acum ca gandesc mai limpede intr-un fel as vrea ca Sakura sa nu-l mai iubeasca si sa gaseasca pe altcineva.
S apui next-ul cat de repede poti si nu la vara.

CORNELIO!
Cand pui tu nextu ala frumos!
Hai te roaga Alexandra :X
:X:X:

actiune cat cuprinde pentru un capitol lung si frumos cu o descriere pe masura
saraca Sakura mie mila de ea si de ce ia facut Sasuke
felul in care sia batut joc de ea doar pentru ca nu e regina frumusetii si acel pariu stupid ahh
I HATE HIM
nu ia ajuns sa faca pe admiratorul,nu,el vroia mai mult si ia frant inima
deabia astept sa vad cum se va schimba sakura dupa acea vacanta la Milano si fata pe care o so faca Sasuke razbunarea e dulce cateodata
gata deja ma ia valul
sunt in suspans deci pune cat de repede poti next-ul

Fetito sau pus panze de paianjen uite unu acolo
AAAAAAA!!!!un paianjen!!!!!!!!
Pune next altfel sunt mancata!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Va multumesc mult pentru comentariile voastre. Aveti aici capitolul 14 si sper sa va placa. Lectura placuta.

Capitolul 14: Fără luptă nu câştigi. “Adio”

“Propunerea mea este să vii cu mine pe timpul verii.” Aceste cuvinte îmi răsunau în minte şi la ora actuală. Trebuia să recunosc că era o propunere unică şi nu cred că aveam să primesc şi altă şansă. Am dat cu piciorul la prea multe oferte, mulţi s-au ţinut după mine prea mult timp. E timpul să mă decid ce fac cu viaţa mea şi încotro vreau să o apuc. E timpul să mă răsfăţ şi eu. Adică, sora mea, e deşteaptă, e frumoasă, eu de ce nu aş fi? Cu ce m-ar împiedica exteriorul în viitorul meu? Clar cu actualul m-ar împiedica, dar pot să schimb asta.
Stau de două ore pe pat şi cântăresc şansele, consecinţele şi răsplata. Însă mereu ajung în acelaşi loc: părinţii nu mă lasă să ies din oraş, dar să ma lase să plec din ţară şi mai ales să devin alta pe exterior. E clar că se va ajunge la o ceartă. Una ce am încercat să o evit de atâţea ani e pe cale să izbucnească în curând.
Ce să fac, Doamne? Am nevoie de un răspuns.
Mi-am desprins trupul de saltea ducându-mă la geam privind absentă peisajul. Privirea mea trecea prin acel gazon ducându-se, iar, la acea întâmplarea de ieri, la şcoală, şi la acele vorbe spuse în batjocoră.

(...)”vreau o fată adevarată lânga mine, nu una ştearsă”(...)

Deci asta crede el despre mine: că sunt o fată ştearsă. Nu pot spune că nu are dreptate, dar modul în care a rostit acele cuvinte e prea brutal, prea sălbatic. Ca şi cum nu i-ar fi păsat de nimic, toate acele clipe petrecute cu mine au trecut pe lângă el ca şi când nu ar fi existat. Exact ca o fantomă ce pătrunde peste tot cu sau fără voia ei.
Vrea o fată adevărată lângă el, are nevoie de una care să îl satisfacă şi să se mândrească cu ea. Nu de una care să o ascundă de văzul lumii şi să îl facă de râs.
- Te urăsc, Uchiha! – am mârâit printre dinţi.
Nu pot să cred că am ajuns să simt şi ură. Un sentiment aşa sumbru şi fără scăpare din lanţurile sale, mă acaparează şi pe mine? Poate că el e ajutorul meu. Poate şansa mea este să mă agăţ cu dinţii de ură şi să profit de gustul ei amar. Dacă aceasta este soluţia, atunci mă voi lasa dusă de acest sentiment rece şi întunecat, până ce voi obţine victoria mult dorită.
E timpul ca Uchiha să plătească pentru tot ce a făcut, pentru fiecare lacrimă pe care am vărsat-o.
- Îţi arăt eu ţie fată adevărată.
- Să înţeleg că răspunsul e “da”? Accepţi oferta mea de a veni în Milano pe timp de vară?
- Mătuşă eu accept, dar trebuie să trec de obstacolul numit părinţi şi crede-mă că nu va fi foarte uşor. Sper doar că voi reuşi. Vreau să demonstrez tuturor că nu sunt ceea ce spun ei şi să mă răzbun pe Sasuke.
- Vom trece şi de părinţi tăi. Vorbim în seara aceasta cu ei la cină, iar după vom lua lucrurile uşor. Toate pe rând. – am dat din cap în semn că da. Doamne ajută-mă în această seară .


Eram aproape de finalul cinei, iar eu eram puţin agitată. Din când în când mă uitam la mătuşa mea care nu avea nici o dificultate, în schimb pe chipul lui Konan se citea nerăbdarea.
După ce am ajutat-o pe mama să strângă masa, m-am uitat la Tsunade care dădu din cap că pot să încep să le vorbesc despre Milano. Am luat o gură mare de aer, ţinând-o puţin, după care am expediat-o afară.
- Mamă, tată aş vrea... aş vrea să vorbesc ceva cu voi, dacă se poate.
- Te ascultăm, draga mea. Ştii că suntem deschişi pentru orice. Ce s-a întâmplat?
- Păi, nu ştiu cum o să interpretaţi voi asta, dar cred că a sosit timpul să vă mărturisesc tot. Vreau să ştiţi că.... nici nu ştiu cu ce să încep. Adevărul este că vreau să mă duc la Milano cu Tsunade. Am nevoie de permisiunea voastră, vă rog frumos.
- Sakura ce îţi veni să te duci la Milano? Ce să faci tu acolo? Nu văd rostul, deci nu.
- Dar mamă, ideea acestei ieşiri este ca eu să mă schimb. Să mă distrag puţin de mediul în care am crescut până acum.
- Sakura! Ce sunt aceste vorbe la tine? Ce schimbări vrei să faci? Nici să nu aud. Doamne fereşte!
- Mamă, uite şi tu cum arăt. Zici că m-a lovit trenul, zici că am rămas undeva în trecut sau că nu am bani. Nu am zis că nu voi mai învăţa. Voi învăţa la fel ca şi până acum, dar e timpul să mă gândesc şi la mine, nu numai la alţii. Voi vă vedeţi realizaţi prin mine. Ştiţi măcar că eu îmi doresc enorm de mult să devin designer? Normal că nu ştiţi. Voi mi-aţi ales tot. Şcoala, universitatea pe care o voi urma, până şi hainele. Vreau....
- Să nu mai aud nici un cuvânt, Sakura Anastasia. Cum îţi permiţi să spui asemenea vorbe şi mai ales cum poţi ridica tonul la noi? Nu! Nu te duci. Nu a fost suficient cu răspunsul mamei tale? Cum adică designer? Acesta nu e viitor, copilă. Nu mai visa cai verzi pe pereţi. Ţi-am acordat tot: haine, libertate, alegere.
- Ce alegere tată? Ce libertate? Să îţi aduc aminte cum mă certai dacă nu eram acasă după ore? Să îţi aduc aminte că nu mă lasai în vacanţă să ies afară cu fetele? Tu mi-ai dat de învăţat şi citit romane. Era vacanţă. Am şaptesprezece ani, aproape optsprezece ani şi mă trataţi ca un copil de şase ani, până şi ei au mai multă libertate.

Ridicam tonul din ce în ce mai mult, reuşind să-mi uimesc părinţi şi chiar pe mine. De când am eu atâta curaj? Însă, multe lucruri au stat ascunse şi acesta este momentul în care adevărul iese la iveală, nimic nu trebuie să mai rămână ascuns. Nu mai are rost, deja faptul e consumat şi mergem până la final.
Am tras un ochi la Tsunade şi Konan care zămbeau amândouă mulţumite de mine. Ei bine, le cred, dar mi-ar folosi ajutorul lor.
Am simţit cum o palmă a făcut contact cu obrazul meu, aproape dărmându-mă. M-am dat câţiva paşi în spate încercănd să mă ţin pe picioare, dar acea putere mă tot împingea spre abis. Două braţe mă prinse strângându-mă cu iubire şi protecţie.
Tiptil mi-am dus mâna la obrazul ce începuse să ardă în timp ce şiroaie de lacrimi au început să curgă provocându-mi usturimi. Însă, nu se comparea durerea palmei pe obraz cu cea din sufletul meu. Mai tare mă durea în interior. Acolo nu era remediu. Pentru prima dată tata a dat în mine. Mă aşteptam la orice mai puţin asta. Nu îl vedeam în stare de aşa ceva. Cum a putut? Mi-a spus că niciodată nu va da în mine, indiferent de situaţie. Şi-a încălcat promisiunea.
Inima mă înţepa din ce în ce mai tare, iar aerul nu mai pătrundea cum trebuie. Aveam impresia că mă sufoc. Respiram din ce în ce mai des, încercând să mă calmez, să îmi calmez durerea din suflet. Capul încă îmi era întors şi mâna stătea lipită de obraz în timp ce unele fire de păr acopereau cât de cât faţa. Am auzit cum vocea lui Tsunade se răstea la tata şi nu pe un ton tocmai plăcut pentru urechi.
- Cum ai putut să dai în ea? Ce naiba ţi-a făcut fata asta? Te-a înjurat, lovit? Păi eu cred că nu...
- M-a subestimat, e o nesimţită. Cum să...
- Un cuvânt să nu aud de la tine. Tot ce a făcut, a fost să îţi spună adevărul verde în faţă. Adevăr pe care îl ţine ascuns de atâţea ani şi pe care doar eu şi Konan îl ştim. Doar noi două am sprijinit-o cât de cât. Are tot dreptul să fie altfel, să fie frumoasă, să fie cum vrea ea.
Konan, e frumoasă, e deşteaptă. A fost prima la liceu, este prima şi la universitate. Sakura de ce nu ar fi? Ce credeţi? Că dacă o ţineţi aici o protejaţi? Ei bine, nu. Ce va face când va trebui să se angajeze, cine o va angaja aşa cum e ea acum? Şi nu mă refer numai la exterior, mă refer şi la timiditatea ei. Vă spun că nimeni. Nu vă gândiţi ce va face când va trebui să plece în lume, când îşi va lua zborul se va prăbuşi. Nu va-ţi dat seama că ea se ascundea sub o mască de porţelan, dar uite că masca s-a spart şi adevărul iese la iveală. Doare aşa-i? Dar ce vă doare e mândria voastră. Cum a zis şi ea: prin Sakura voi vă vedeţi realizaţi. Nu vă puneţi, visele în fată, ca are prea multe pe cap. Vrea să aleagă ea drumul ce îl va urma. Sunteţi egoişti, vă gândiţi doar la voi, iar la restul nu. Acesta e adevărul pur. Sakura, hai în cameră şi nu plânge căci nu merită.

Cu paşi mici am ajuns în cameră şi imediat mi-am lăsat trupul pradă patului. Nu am reuşit nimic, mai rău am făcut. De acum viaţa mea va fi un calvar. Pot pune pariu pe orice că după ce pleacă Tsunade, părinţi mă vor ţine ostatică şi îmi vor da de-a cărţi de am să ştiu mai mult ca un student. Poate că nu trebuia să fac asta, poate era mai bine să tac şi să înghit, să continui să sufăr în tăcere.
- Fără luptă nu câştigi. Calmează-te, Sakura! Ai să vezi că această ceartă va aduce şi beneficii, doar ai încredere. Să nu regreţi ce ai făcut, pentru că era timpul să se afle.
- Poate, dar nu ştii ce mă aşteaptă după ce pleci tu, mătuşă. O să fie un calvar.
- Serios? Nu ştiam că schimbarea ta va fi un calvar. Interesant. – m-am uitat la ea cu semne de întrebare. Ce vrea să spună? Adică eu am pierdut războiul. – Vei merge la Milano, draga mea. Vara asta va fi diferită, viaţa ta va fi diferită de acum încolo.

Toată lumea din casă se culcase, numai eu nu. Numai eu bântuiam prin cameră. Stăteam pe balcon privind cerul plin de stele şi ascultând sinfonia greierilor. Era aşa plăcut. Numai bun pentru un suflet chinuit şi plin de răni.
Un mic oftat mi-a scăpat printre buze. În mintea mea era un adevărat haos. Mă gândeam şi la Sasuke, la momentele în care mă scotea în oraş la plimbări, la acele săruturi care mi le oferea mai mult din obligaţie. Pentru el erau scârboase, dar pentru mine era o plăcere să îi simt buzele peste ale mele, iar mâinile sale să îmi ţină trupul lângă al său. O lacrimă s-a scurs coborând pe halatul meu şi de acolo izbindu-se de gresia neagră.
Alte gânduri se duceau la momentul de astăzi. La palma primită, încă se simte amprenta. O amprentă veşnică în interior, o voi lua cu mine până şi în mormânt. Firmituri de amintiri din copilăria mea treceau uşor prin faţa mea. Atâtea umilinţe, atâtea râsete de batjocoră.
- De ce?
Am rostit cu capul plecat şi dând drumul la lacrimi. Măcar prin ele să îmi vărs amarul, măcar puţin. Priveam cum picătura de apă cu un strop de durere se izbea de podeaua rece spărgându-se şi devenind istorie, aşa se întâmpla cu fiecare.
O mână s-a aşezat pe umărul meu, uşor timid, parcă avea o teamă să nu o refuz.
- Konan, ce s-a întâmplat?
- Nu e Konan, fata mea. – mi-am ridicat brusc capul întorcându-l. În acel întuneric ochii mamei mă priveau blând. Am întrebat-o ce caută aici, pe un ton trist şi dându-i de înţeles că legătura noastră s-a slăbit. – Sakura, vreau să vorbim. – s-a aşezat pe fotoliul de lângă mine oftând, iar după a continuat- Ce ai spus tu azi a fost şocant pentru noi. De aceea am reacţionat aşa. Am crezut că am ales ce-i mai bine pentru tine şi dacă te construim aşa nu vei avea de suferit.
- Ei bine va-ţi înşelat. Nici nu vă imaginaţi cât am îndurat, câte umilinţe, râsete în batjocoră. Oricât încercam să le ingnor nu reuşeam. Nu am vrut să vă spun, nu doream să vă rănesc pe voi. Am crezut că vă ve-ţi da seama singuri, dar m-am înşelat. Am cerut doar permisiunea de a pleca cu mătuşa Tsunade. Am nevoie de această schimbare. Trebuie să cunosc singură lumea, altfel nu voi reuşi niciodată, indiferent că sunt olimpică. Însă se pare că pe voi nu vă interesează. Am înţeles. Nu e necesar să îmi mai explici odată. Voi continua să fiu aşa cum doriţi voi să fiu.

După un timp de tăcere, timp în care ochii mei priveau cerul şi încercam din răsputeri să îmi abţin lacrimile să nu cadă, am simţit cum mama mă ia de mână. Nu mi-am coborât ochii, am considerat că nu e necesar, dar nu şi ea. Mi-a prins chipul oligându-mă să mă uit în ochii ei iubitori.
- Ştii, când erai mică aveai foarte multă energie şi ziceai mereu că tu vei ajunge o persoană mare, că vei face orice să ajungi sus. Mereu ai ascultat de noi şi nu ai ieşit din cuvântul nostru. Întotdeauna spuneai “ sper să mă ridic la nivelul aşteptărilor voastre”. Ei bine, te-ai ridicat şi încă cum, dar nu îţi spuneam. Doream să lupţi, să nu ţi-o iei în cap când te laudam, de aceea am consideram că cel mai bine e să devii ce eşti şi acum. Dar mereu am făcut totul cu iubire. Ne-am înşelat, recunosc. Nu am dorit să te lăsăm să zbori şi să cunoşti viaţa. Nu am dorit să suferi, să dai de pericole, dar se pare că tot noi ţi-am provocat durere. Sakura, îmi pare rău. Presupun că e timpul să schimbăm foaia, nu?
- La ce te referi?
- Ai permisiunea de a pleca la Milano, deşi tatălui tău nu prea îi surâde ideea. Înţelege că e îngrijorat şi îi pare rău pentru acea palmă. Cu greu am reuşit să luam această decizie, dar să nu crezi că dacă te duci acolo scapi. Nu, nu. Ne vei suna în fiecare zi, ne vei povesti tot, nu vei bea alcool, nu vei merge în cluburi, nimic extravagant. Nici nu mă gândesc, domnişoară.
- Mamă, va fi bine. Doar ai încredere în mine şi ... îţi mulţumesc.
Mi-am îmbrăţişat mama strâns. Eram fericită, pentru prima dată eram fericită. Nu pot crede că voi pleca. Abia aştept.

Azi avea să fie ultima mea zi în Konoha şi ultima zi în care îmi voi vedea prietenii. Defapt şi pe ei îi voi vedea foarte puţin, pentru că nu rămân la ore. Am venit doar să îmi aflu notele de la examenele finale. Să vedem, elevul de servici a spus ca dirigintele e în clasa mea, deci mă voi duce acolo.
Am deschis uşor uşa fără ca măcar să îmi privesc colegii. Ştiam prea bine că printre ei se află şi ochii criminalului de Uchiha şi nu doream să îl mai vad.
- O, bună Sakura. Ai venit. Aşteaptă o clipă. Deci, nu uitaţi mâine vreau să văd acele eseuri, cine nu le aduce primeşte doi fără discuţii. Hai să în biroul meu.
Am pornit cu dirigintele meu spre birou său. În tot acest timp el îmi spunea că îi pare rău că plec mai devreme şi tot mă felicita pentru reuşitele mele pe parcursul anului. Ca un roboţel răspundeam cu un “ Da” sau “Mulţumesc”. Patetic. Mai mult de atât nu ştiu să spun?
Defapt, ce aş putea să zic? După ce am simţit ochii lui Uchiha pe mine, toată ziua mi s-a întunecat. Trebuie să recunosc că undeva în adâncul sufletului meu încă îl mai iubesc şi încă sufăr, dar încerc şi eu să ascund tot. Uneori, în nopţile târzii mintea mea se duce la el. Sufletul îmi plânge de dor, dar sper că odată ce plec la Milano voi uita. Defapt, sigur voi uita.
- Vacanţă plăcută, Sakura. Să te distrezi şi te aşteptăm la anul cu noi forţe. Îţi voi trimite media prin e-mail.
Chiar aşa de mult gândesc? Când naiba am ajuns în biroul său? E clar, trebuie să ies la aer şi să îmi împrospătez mintea, să scot virusul numit Uchiha din creierul meu. Am luat foaia, după care i-am mulţumit dirigintelui pentru tot şi urându-i şi lui o vacanţă plăcută. Am plecat din biroul său, ieşind pe la profesori, pentru a fi sigură că prietenele mele nu o să mă interogheze. Chiar nu vreau să le spun unde mă duc şi ce este cu mine. Nu vreau. Am încredere că ar tăcea, dar consider că e mai bine să nu ştie, deocamdată.

Mergeam cu paşi lenţi spre casă, având capul aplecat, iar memoria ... goală. Nu mă gândeam la nimic, absolut nimic. Eram total paralelă cu această lume. Brusc mi-am ridicat capul şi m-am uitat în partea dreaptă. Parcul.... Hmmm, ar fi o idee să mai trec odată pe aceste meleaguri. Am intrat în parc privind în toate părţile.
Copii alergau de ici colo, jucându-se cu alţii de vârsta lor sau mai mari sau mai mici ori cu părinţii lor. Marii băieţaşi se dădeau la fete, însă unele îi refuzau. Bine faceţi. Nu vă merită.
Era o zi călduroasă. Soarele ardea pe cerul limpede, fără nici cel mai mic nor. Pe iarba verde mici pete de culoare se observau emanând un miros otrăvitor. M-am aşezat pe o bancă, sub o salcie cu vederea la lacul cu nuferi şi câteva lebede poposite.
Ce amuzant, aici Ino a făcut baie, în toamnă, la începutul anului şcolar. Tot această bancă a devenit locul de întâlnire a-l meu şi a fetelor. Aici mai stăteam uneori, vorbind. Câte lucruri voi lăsa în urma mea, dar în toamnă le voi relua şi totul va fi diferit.
Brusc am simţit cum soarele nu mai cade pe mine. Mi-am ridicat ochii verzi privind persoana ce îndrăzneşte să îmi tulbure amintirile.
Mă aşteptam la oricine, dar mai puţin la el. Razele soarelui se blocau în părul negru, iar ochii abisali mă priveau... hmm, nici nu pot să spun ce sentimente se regăsesc în privirea lui. Părea un zeu, dar a trecut de mult vremea cuceritului, nu mai cad eu şi acum. Nu mă mai topesc încă odată sub privirea lui, nu mai stau ca muta din cauză ca e marele Uchiha. De data asta nu.
- Ce cauţi aici?
- Ce primire călduroasă, iubita. Mă aşteptam la un sărut, o îmbrăţişare, nu la aceste vorbe reci şi... şi pline de ură?
- Mai întreb odată: ce cauţi tu aici?
- Păi cum ce caut? Iubita, am fost îngrijorat. Nu ai mai dat un semn de viaţă, nu m-ai sunat, la şcoală nu ai venit. Nimic. Apari azi, fără să spui nimic. Un salut, ceva. Ce ai păţit?
- Vai ce drăguţ din partea ta că îţi faci griji pentru mine. – dacă nu aflam de adevărata poveste acum inima murea de emoţie. Eha, făt-frumos, nu mai ţine odată – Dar trebuia să îţi faci griji în iarnă, când a început totul.
- Ce vrei să spui, iubi?
- Numărul unu: eu nu mai sunt “iubi” sau “iubita” sau “mi flor de cerezo” sau “mi angel” sau cum mă mai alintai tu. Numărul doi Uchiha: eu nu mai exist pentru tine. Numărul trei: dă timpul înapoi, caută în memoria aia a ta, momentul în care povestea noastră a prins contur, dacă se poate numi “povestea noastră”.
- Iubita, nu pricep nimic. Te desparţi de mine? Cu ce ţi-am greşit? Eu...
- Eşti prost? Ţi-am zis să nu îmi mai zici “iubita”. Da, mă despart de tine. Cu ce mi-ai greşit? Relaţia asta, asta este greşeala ta. Faptul că ai mers mai departe decât spunea provocarea. – se uita la mine cu ochii mari şi gura între-deschisă- Da, am aflat totul. Ţi-am făcut eu favorul de a termina relaţia. Defapt, nu se poate numi relaţie. Ar fi o insultă adusă cuplurilor care se iubesc cu adevărat. Poate joc ar merge mai bine. Da. Jocul s-a terminat, Uchiha. Cărţile au fost date pe masă.

M-am ridicat de pe bancă lăsându-l acolo, încă şocat de la ce am spus. Cred că mai mult e şocat că eu am aflat. Sincer, nu era intenţia mea să îi spun, dar nu mai suportam. I-aş fi dat şi o palmă, dar m-am abţinut. Nu ar fi rezolvat nimic. O mână se aşternuse peste a mea oprindu-mă. M-am întors şi am dat de ochii lui Sasuke.
Am încercat să îmi retrag mâna, dar nimic, ba chiar a strâns mai tare.
- Sakura, ascultă-mă. Tot ce ai auzit, nu e adevărat. Eu chiar ţin la tine. Eu, eu doar încercam să scap de băieţi şi întrebările lor stupide.
- Sasuke, nu mai sunt copil de trei ani ca să îl păcăleşti cu o acadea. Sasuke, nu sunt proastă. Nu încerca să te scoţi. Eu nu te iert. Şi dacă spui că ţii la mine, atunci nu ţi-ai fi minţit prietenii şi ai fi recunoscut că mă iubeşti. Cât de proastă mă crezi?
- Iubita, scuze. Ştiu, am greşit. Îmi pare rău, nu îţi cer să mă ierţi acum. Dar te rog, să mă asculţi până la capăt.
- Nu, Uchiha. Pricepe că nu. Dă-mi drumul. Pricepe că nu mai merge, nu te iert, nu stau să îţi ascult banalele scuze.
Mici firişoare transparente au început să se scurgă pe obrajii mei. Chiar nu îmi doresc să plâng, dar nu mă pot abţine. E prea mult. Ceea ce îmi face deja e exagerat. Mă torturează phsihic şi emoţional. De ce îmi face asta? Unde vrea să ajungă cu asta? Adevărul a ieşit la iveală. De ce nu lasă totul aşa? De ce răsuceşte cuţitul şi mai mult în rană? Ce diabolic poate fi, câtă satisfacţie are să mă vadă suferind.
- Lasă-mă să plec. Lasă totul aşa cum este. Nu mai insista. Bagă bine în cap: nu vreau să te mai văd.
I-am simţit buzele lipindu-se de ale mele. Pentru câteva secunde am rămas şocată, dar după am încercat să îl împing, să îl dau de pe mine. Dar nimic, forţa mea e mică pe lângă a sa. M-am lăsat moale în braţele sale, sperând că totul are să se încheie rapid. Lacrimile se rostogoleau pe obraji, până la buzele noastre împreunate.
Ah, ce dor îmi era de aroma lor dulce. Ce dor îmi era de braţele lui pe talia mea, de căldura sa, de bătăile inimii lui.
Stai, nu. Asta nu e bine. Nu, nu, nu. Sakura revino-ţi. L-am împins puternic şi din instinct palma mea s-a ridicat în aer ca mai apoi să aterizeze pe obrazul său, întorcându-i capul.
- Te urăsc, Sasuke Uchiha! Nu vreau să te mai văd în viaţa mea! Adio!

M-am depărtat uşor de lângă el şi imediat am luat-o la fugă cu lacrimi în ochi. Mi-a făcut-o. A văzut că încă sunt slabă în braţele lui, că încă îl iubesc. Dar, dar mă jur, că nimic nu va mai fi la fel. Când voi reveni în ţară, te voi zdrobi, te voi umili.
Îţi jur, Sasuke. Îţi jur că vei regreta ziua în care te-ai decis să te joci cu mine.



~ Cred ca e cel mai mare capitol scris de mine ;]]~

edit jur

Doamne, e real? Eu chiar vad next-ul? Dar nu era timpul sa-l pui, mai trebuia sa astept trei luni.. Mi-e si frica sa incep si sa dispara.. Aoleu Doamne Dumnezeule.. e real.. Aol eu imi vine sa plang... Te iubesc Rode.. Deci imi vine sa plang din nou de tot ce i-a zis Sakura lui Sasuke si de faptul ca tatal ei i-a dat o palma... Ce crud, sa nu-mi spui ca si-a dat seama c-o iubeste.. Astept next-ul, sa-l aduci cat de repede poti, vreau sa vad tranformarea Sakurei.. Respira Deea, e real, da da e real... Inspira..Expira.. Capitolul asta a fost un soc pentru mine.. mai bbine sapus faptul ca nu ma asteptam sa-l postezi prea curand..Sigur esti Rode?

Frumos frumos fruumos!

Cool cool co-ool!

Deci este un fic de milioane!

Astept nextul fervently
Cu drag Sia

o la la suuuperb.deci mai lasat fara cuvinte.sakura bravo tie.sasuke asta tie rasplata ca teai jucat cu sakura.deabea astept sa vad ce se mai intampla.sakura fii tare si aratai ca nu esti asa cum a zis sasuke si ca te poti schimba.lasai fara cuvinte fato. orcum deabe astept sa avd ce se mai itampla in continuare deci adu next cat de repede poti de rog.

Ahhh....ce super e!
Nu imi vine sa cred ca nu am citit pana acuma acest fic minunat!
Astept cu cea mai mare nerabdare in mine....NEXTUL!
Imi place la nebunie noua atitudine a Sakurei.Sa nu se mai lase calcata in picioare de oricine ii iese in cale.Bravo Sakura!
Asa cum am mai supus inainte,astept nextul.
GoodBye!

Vă mulţumesc pentru comentarii. Sper să vă placă şi acest capitol. Apropo, este dedicat tuturor celor ce îmi citesc ficul - o să aflaţi pe la final motivul ^^
Lectură plăcută!

Capitolul 15: Spune “Adio!” trecutului

O picătură rece îmi atinge umărul urmată imediat de altele.
- Mamă, nu mă mut. Peste câteva luni mă întorc înapoi în Konoha, plus că vom vorbi la telefon în fiecare zi. Nu plec cu un necunoscut, ci cu mătuşa Tsunade.
- Ştiu, draga mea, dar nu mă pot abţine. E prima dată când te ştiu aşa departe de mine. O să îmi lipseşti.
Vocea îi tremura şi abia reuşea să mai primească aerul cum trebuie din cauza suspinelor amestecate între ele. Câtă durere pe ea. Sincer, nici nu credeam că are să plângă.
Se spune că iubirea unei mame e mai presus de toate şi că mereu o să îi vină greu să îşi lase pui să plece de sub aripa ei. Mă uit în ochii ei verzi încercând să îi transmit din curajul meu. Pe bune? Care curaj că aproape dau şi eu apă la şoricei.
- Gata, femeie, lasă fata să plece.
Ochii tatei se mută pe mine analizându-mă. Cu toate că nu îi convine ideea aceasta, ştiu că în adâncul sufletului plânge şi el. Fraţilor, oare ce o să faceţi la nunta mea? Nuntă, ce ciudat sună. Nici nu ştiu ce va ieşi din această experienţă şi eu deja mă gândesc la ziua în care rochia albă îmi va acoperi trupul, iar în faţa lui Dumnezeu mă voi lega pe vecie de cel de lângă mine.
- Sakura Anastasia, să nu bei, fumezi, să nu calci în club, să nu umbli cu băieţi, să te culci la maxim 22: 30. Să nu stai pe net şi nu uita să citeşti, ca să nu rămâi în urmă. Ai grijă de tine.
Tata, tot tata rămâne. Nu şi-a scos obiceiul acela cu stricteţea, învăţatul. Îl îmbrăţişez şi pe el răspunzându-i cu simplele cuvinte “Voi avea grijă”.
Ei bine, dacă la părinţi m-am abţinut să nu plâng nu cred că pot şi la Konan. Ochii ei albaştri mă privesc cu mândrie, bucurie, parcă spunându-mi că aventura mea abia acum începe.
- Ei bine, surioară, îţi urez succes în schimbarea ta şi abia aştept să o văd pe acea Sakura pe care o ţineai ascunsă. Nu lua în seamă ce zice tata. Distrează-te, că doar acesta e scopul plecării tale.
- Mulţumesc, Konan. Hmm... aş vrea să îţi cer ceva. – reducând puţin din tonalitate – Te rog să nu spui nimănui unde am plecat, te rog. Nici măcar prietenelor mele. Am încredere că ar păstra secretul, dar nu îmi doresc acum să afle. Le voi spune eu când mă întorc. Nu spune nimănui! Nu vreau să afle cineva, mai ales Sasuke. Când mă întorc o să plătească pentru tot.
- Nici o problemă. E alegerea ta şi o voi respecta. Voi fi un mormânt până decizi tu că pot să ies din acel cavou. La revedere, Sakura!
Încă o îmbrăţişare şi un sărut de “ne vedem.“ şi dusă am fost. Le-am făcut cu mâna, după care mi-am ascuns trupul prin mulţimea de oameni alături de mătuşa mea.

Am păşit cu încredere în avion aşezându-mă lângă geam. În scurt timp, am simţit cum corpul îmi intră în scaun, iar încetul cu încetul aripile mi s-au deschis permiţându-mi să zbor alături de păsări.
Mereu mi-a plăcut această senzaţie ce îmi oferă libertate, fericire. Mă lăsam purtată de gând şi vânt. Nu îmi păsa unde ajung, ci doar ca momentul să dureze veşnic. Eu să rămân mereu în aer cu aripile întinse.
Din instinct mi-am întors capul peste pământul uscat privind undeva în depărtare, poate spre aşa numitul loc al “nostru”.
Ah... de ce îmi bânutui gândul şi acum? De ce nu îmi laşi sufletul să se odihnească în pace?
Vreau să dispari, iubite, din viaţa mea. Să te faci praf şi pulbere lăsându-te în bătaia vântului, pentru a te duce departe de mine. Nu vreau să ştiu că încă mă ţii captivă în lanţurile tale, lanţuri ce îmi provoacă şi mai multă durere interioară.
Mi se pare imposibil să obţin cheia de aur de lângă inima ta. Poate... poate odată ce nu te voi vedea voi reuşi să scap de tine, să îmi purific mintea şi sufletul. Să las o altă iubire să pătrundă sau nu…
Nu aş vrea să mai sufăr, să ştiu că alţii de joacă cu mine. Mi-ai distrus încrederea în tot şi în toţi, iar pentru asta nu te voi ierta niciodată.
Un lucru aş vrea să ştiu, dragostea mea: de ce ai încercat să mă minţi în continuare? Oare credeai că dacă mă săruţi totul are să fie bine? De ce ai făcut asta? Aceste întrebări îmi mistuie gândul în fiecare clipă şi nici o soluţie nu găsesc.
- Sakura, nu îţi face griji. Totul va fi bine, doar ai încredere. Nu-mi zi că acum regreţi că ai plecat.
- Nu, mătuşă, nu regret nimic. Doar... doar mă gândeam.
- Ei bine, nu mai gândi atât. Lasă-l pe acel Sasuke în trecut şi concentrează-te spre viitorul tău. Draga mea, sunt sigură că multe porţi ţi se vor deschide. Abia aştept să o trezesc pe adevărata Sakura.
- Mătuşă, îţi mulţumesc pentru tot ce faci.
Doar îmi afişă un zâmbet cald, după care se reîntoarse la cititul ei, iar eu am mai aruncat o privire spre meleagurile copilăriei. Ei bine asta e... “Adio, Sasuke!”, “La revedere, Konoha.’’


După ore bune de zburat cu avionul am ajuns. Ne-am luat valizele şi ne-am urcat
într-un taxiu ce avea să ne ducă la casa lui Tsunade. Luna deja îşi făcuse intrarea, iar întunericul înghiţea fiecare părticică din oraş. Trotuarele erau luminate de stâlpi şi oamenii deja se strângeau. Maşina trecea rapid peste fiecare loc şi abia aveam ocazia de a analiza ceva. Am observat că deja intrăm într-o zonă numai de case care mai de care mai frumoase şi mai înalte, sofisticate.
Ne-am oprit în faţa unei case, dar după mici brăduţi abia puteam observa cum arată. Mi-am apucat valizele urmând-o pe mătuşa mea. Mergeam pe cărăruţa acoperită de pavele gri, iar de o parte şi de alta pete de culoare împânzeau zona cu un miros dulceag ce te adormea. La rondul din faţa casei am zărit o fântână arteziană şi o maşină parcată. Era o casă mare cu două etaje, de culoare crem. Era destul de complicată, pentru că nu e un model clasic de vilă.
- Acea cameră va fi a ta.
Am ridicat privirea spre locul arătat de Tsunade şi am zărit o cameră ce era şi ultima de altfel. Din balconul mare puteai urca sus pe acoperiş, unde bănuiesc că este o terasă.
De cum s-a aprins lumina în interiorul casei am putut zări un lux văzut doar în filme. Am urcat scările din marmură acoperite cu o mochetă mov, până la camera mea. O uşă de lemn neagră îmi împiedica aria vizuală spre interiorul dormitorului. Am apăsat pe clanţă şi de cum am intrat un miros de crin s-a izbit de mine, iar după totul a fost clar în faţa mea.
Peretele pe care se afla patul - acoperit de o lenjerie albă cu flori negre şi lângă el două noptiere de combinaţie alb cu negru îşi duceau veacul - era de culoare mov, iar restul de un roz foarte pal. Pe peretele din dreapta se afla uşa ce dădea în balcon acoperită de o perdea albă şi încă una cu o oglindă pe ea, dacă nu mă înşel acolo e dressing-ul. Paralel se afla un birou colţar şi o uşă spre baie.
- Sper că îţi place. Adevărul este că încă de la început acest dormitor a fost făcut pentru tine şi nu mă întreba de ce. Aşa mi-a venit să îl fac, dar uite răspunsul.
- Nu, il ador. E superb.
- Mă bucur să aud asta. Atunci eu te las să te odihneşti. Mâine o să fie o zi foarte interesantă. Noapte bună, draga mea.
M-am trântit pe salteaua moale lasându-mă purtată de oboseala acumulată pe tot drumul.
Fără nici un vis...

Simţeam cum ceva cald aterizează pe chipul meu deranjându-mă aşa că am deschis ochii să văd cine e vinovatul. O micuţă rază pătrundrea prin draperia mov gasindu-şi odihna pe patul meu. Mi-am dezlipit trupul de saltea fugind la baie. Nimic neobişnuit, mobila albă şi lângă chiuvetă aflându-se o măsuţă de toaletă.
Vreo jumătate de oră am stat în baie, iar când am ieşit Tsunade tocmai intrase în cameră cu o tavă.
- Oh, te-ai trezit. Bună dimineaţa. Uite, ţi-am adus nişte clătite, un suc proaspăt şi o cafea.
- Mulţumesc, dar eu nu beau cafea. Tata mi-a spus ca nu îmi face bine şi sunt prea tânără pentru aşa ceva.
- Ei, ce nu zice el. Bine că lui nu îi face rău. Stai calmă. Fratele meu nu e aici, aşa că poţi să bei.
- Nu mănânci şi tu cu mine? Ce zici dacă am mânca pe terasă, pare o zi foarte frumoasă şi e păcat.
A acceptat bucuroasă şi a zis că ne vedem în zece minute sus. M-am dus la valiză scoţând o rochie lungă albastră şi o pereche de sandăluţe joase. Am prins părul cu un cleşte, după care am ieşit pe balcon ca să urc scările ce duc la terasă şi trebuie să recunosc că e mult mai complicat de cât credeam eu. Aceste scări fac legătura şi cu primul etaj.
Am luat loc la masă admirând peisajul de sus. Soarele îşi trimitea razele încălzind atmosfera, iar trilul păsărilor dădeau trezirea la viaţă a naturii, dar şi a oamenilor.
Am luat o gură de cafea, pentru început mi s-a părut ceva foarte ciudat, dar nu era aşa rea. Ba chiar i-am dat de gust. Un râs cristalin îmi atrase atenţia. Am întrebat-o pe Tsunade ce vede aşa de amuzant, iar ea a spus că nimic. Ei nu pe bune, asta nu o cred.
- Bine, nu mă mai privi aşa. Râdeam de expresia ta când ai gustat cafeaua. Se vede că nu eşt obişnuită, dar nu îţi fă grji, pentru că în trei luni vei învăţa de toate şi o nouă fată va ieşi la iveală. Sakura, începând de azi vei spune adio vechii tu şi bun venit noi tu.
- De azi? Ar trebui să îmi aranjez hainele mai întâi. Nu ţi se pare prea repede?
- Ce haine, Anastasia? Nu, domnişoară. Nu aranjezi nimic! Cum terminăm de mâncat avem întălnire cu magazinele, dar mai întâi vom trece pe la casa mea de modă să văd cum merge noua colecţie. Hainele tale vor zbura pe geam.
- Poftim ? Glumeşti ? O să facă tata stop cardiac şi …
- Sakura, dacă nu vrei această schimbare poţi să te întorci în Konoha. Am zis clar că nu te vei întoarce aşa cum ai plecat. Ştiai la ce să te aştepţi, iar tatăl tău o să se obişnuiască. Nu trebuie să depinzi de părinţii tăi, pentru că aşa nu facem nimic. Deci rămâi şi te laşi pe mâna mea şi nu mai comentezi de ce voi face sau nu?
Am dat din cap că da, iar un zâmbet diavolesc s-a aşternut pe chipul ei şi imediat am văzut cum se ridică de la masă coborând în camera mea. Ce avea de gând să facă ?

După vreo zece minute mi-am auzit numele. Mi-am aruncat ochii în grădină şi Tsunade mă chema la ea. Fără a mai aştepta am fugit jos.
Nu am apucat să mai zic nimic, pentru că în spatele ei se afla un morman cu haine. Mă uit mai atent şi observ că sunt ale mele.
- Ce ai de gând să faci cu hainele mele, mătuşă ?
- Să le aruncăm, să le fac să dispară, să le dau foc. Eşti gata să le arunci din viaţa ta ? Nu îţi fă griji, pentru că te aşteaptă o nouă garderobă. Vrei să faci onorurile cu mine?
Mi-a întins o cutie cu chibrituri şi fără a sta pe gânduri am aprins un băţ lăsându-l să cadă peste un munte învechit de haine.
Îmi plăcea acel fum. E ca şi cum m-aş fi desprins de trecut, ca şi cum am mai urcat o treaptă şi una mare. Toate amintirile şi durerile îmi erau alinate de fumul des ce se înălţa la ceruri dizolvându-se.

Am ieşit din maşina, un nissan murano albastru metalic, urmând-o pe Tsunade într-o cladire mare cu multe geamuri. De cum am intrat toţi cei ce lucrau acolo ne salutau respectos şi se dădeau din calea noastră sau cel puţin pentru blondină, că pe mine nu mă ştie nimeni. Mulţi veneau la ea şi începeau să pălăvrăgească despre noua colecţie şi multe altele. Sătulă le-a dat ignore şi m-a luat de mână trăgându-mă în liftul ce avea să ne ducă la etajul al treilea.
Un hol mare cu uşi pe ambele părţi se afişă de cum se deschise uşile liftului. Aici aceeaşi poveste ca la parter.
- Sakura, intră în biroul meu şi aşteaptă-mă aici. Mă duc până la departamentul de creaţie să văd cum merg lucrurile.
Am urmat indicaţiile deschizând uşile glisante negre, iar când am intrat o lumina puternică, cauzată de peretele paralel cu uşa format doar din sticlă, îmi bătea în faţă. Mobila era în combinaţie cu alb şi negru. Peste tot dulapuri, în centru era un birou cu mii de hârţoage. Pereţii movi găzduiau tot felul de tablouri, unele cu celebri creatori, altele cu diverse modele de haine. Am indrăznit şi m-am aşezat pe canapeaua albă pusă lângă uşă.
- Mă scuzaţi că dau buzna în biroul dumneavoastră, dar trebuie să discut ceva cu...
Se opri. Un tip înalt, destul de tânăr, şaten cu ochii căprui se uita nedumerit la mine. Părea a fi un înger. Frumuseţea lui se răspândea prin toată camera. Ochii şi sufletul îmi erau încântaţi de prinţul din faţa mea.
Ce spun eu aici? El nu o să se uite la mine, cel puţin nu în starea asta, dar... dar poate după ce fac unele retuşuri de grad ridicat situaţia o să fie diferită. Sakura, ce e cu tine? De când gândeşti aşa? Nu se poate. Scoateţi din minte aceste idei absurde. El e la fel ca Sasuke, toţi nişte proşti cărora nu le pasă decât de ei.
Dar poate nu e aşa. În comparaţie cu brunetul, el pare un înger. Atunci parcă ceva m-a trăsnit. Înger şi demon...
Sasuke demonul, iar el îngerul. Dar care e legătura? Nu văd motivul pentru care îi asociez pe cei doi cu aceste două creaturi mistice. Buzele lui roşii lăsă să iasă câteva sunete atât de plăcute pentru urechea mea.
- Scuze, o căutam pe Tsunade. Doream să discut ceva cu ea.
- Ei bine, după cum vezi ea nu e aici. – mi-am ridicat uşor corpul ducându-mă lângă geam.
- Da. Îi poţi spune că am cautat-o? Te rog frumos.
- I-aş zice dacă aş şti care e numele tău, doar nu crezi că prin ‘’ un baiat şaten cu ochii căprui’’ o să îşi dea seama.
- Foarte amuzant şi prea mult tupeu pentru un vizitator aici.
- Nu sunt un simplu vizitator. Eu sunt…
Deodata uşa se deschise pe ea intrând Tsunade nervoasă şi după ea o femeie brunetă care încerca să îi explice ceva blondinei, dar degeaba. Enervată la culme îi închide uşa în nas şi se întoarce cu faţa la mine.
- Oh, bună Damon. Văd că ai cunoscut-o pe nepoata mea. Sakura ea e Damon, cel mai tânăr angajat şi se ocupă cu organizarea prezentărilor, a diferitelor petreceri, dar este şi model aici. Ce s-a întâmplat?
- Vreau să vorbesc despre culorile pentru această prezentare. Culori ce ar trebuit să predomine sala. Având în vedere creaţiile mă gândeam la ceva elegant.
- Nu pot să cred că încă nu ai rezolvat această problemă deja. Ce e cu voi ? Colecţia nu e făcută nici pe jumate, aia nu, aia făcută prost. Lipsesc câteva săptămâni şi se întoarce totul pe dos.
- Roşu şi violet. E elegant, e clasic, ar fi ceva sau nu ştiu ceva de genu.
Am observat patru perechi de ochi aţintiţi asupra mea uimiţi şi în clipa următoare vocea lui Damon sări în sus de fericire mulţumindu-mi pentru idee şi luându-mă în braţe. L-am îndepărtat uşor de mine, dându-i de înţeles că nu are motive şi nu am nevoie de aşa ceva. Însă, recunosc că m-am simţit bine în braţele lui, să simt acea căldură angelică cum îmi învăluie trupul a fost ceva unic din partea unui băiat.
Mătuşa Tsunade stabilise cu el ultimele detalii după care mă trase afară din firmă zicându-mi că e timpul de cumpărături.
Pe tot parcursul drumului am fost foarte tăcută.

În mall, Tsunade mă luase prin fiecare magazin posibil şi nici că mă lăsa să scot un cuvânt. Haine peste haine. De la sport, la elegant. Toate culorile posibile, modele diverse. Cele mai multe fiind decoltate şi mulate, pentru a-mi scoate în evidenţă talia de viespe după cum zice Tsunade.
- Mătuşă, eu nu port tocuri de astea. O să îmi rup gâtul.
Mă uitam la sandalele roşii, cu platforma şi cu un toc de vreo cinsprezece centimetri, cam speriată. Eram sigură că dacă mă urc pe ele o să cad din prima, dar nu de aceeaşi părere era şi mătuşa mea.
- Draga mea, ştiu ce îţi dau. Tocul face piciorul frumos. Nu o să cazi. Hai mişcă că avem întâlnire cu salonul de frumuseţe.

De vreo jumătate de oră tot stau pe scaun şi aştept ca frizerul să îşi termine joaca în părul meu. Tsunade nu îmi permite să mă uit în oglindă, a zis că o să fie o surpriză şi ce trebuie să fac este să am încredere completă în ea.
Imediat ce am încheiat-o cu părul, am intrat pe mâna unui make-up artist. A început cu pensatul şi îmi venea să sar de pe scaun de durere. După acest incident a continuat să îmi aplice pe faţă tot felul de produse şi din când îmi spunea să fac şi eu aşa, dar nu aveam timp să zic ceva pentru că blondina răspundea înaintea mea cum că o să aibe grijă să urmez fiecare pas.
Cineva mi-a luat mâna începând să se joace la unghiile mele.
Mă simţeam ca o prinţesă. Toţi erau în jurul meu şi încercau să mă facă să arăt cât mai bine. Simţeam aroma a ceva nou, ceva schimbat în atmosferă.
După ce m-am ridicat de pe scaun, mătuşa mea, mi-a înmânat o husă şi o cutie spunându-mi să mă schimb. Ştiam că nu pot comenta, că nu am nici o şansă aşa că m-am dus în baie.
Am ieşit din cabină bucurându-mă că pot să mă ţin pe picioare şi nu îmi rup gâtul pe sandalele albe în combinaţie cu negru având tocurile de vreo doisprezece centimetri, plus platformă.
- Fantastic. Vino să te priveşti.
M-am uitat în oglindă şocată. Mă întorceam pe toate părţile încercând să îmi dau seama dacă sunt eu, să găsesc o asemănare, dar nimic, poate cu excepţia aparatului dentar şi a ochelarilor.
Părul era puţin mai scurt, iar pe o parte cădea uşor bretonul. Machiajul era foarte simplu: un fard de pleoape alb combinat cu un maro închis, puţin rimel. Buzele erau acoperite de un luciu ce arăta cât se poate de natural.
Purtam un maieu alb şi o fustă neagră cu volănaşe, iar imediat în mână mi s-a pus o geantă albă şi în clipa aceea am observat lacul de unghii cu sclipici albastru.
- Îţi place? Să ştii că vom merge mâine la un dentist şi la un oftalmolog să vedem ce putem face.
- Să nu plâng căci îmi stric machiajul, nu? Nu am cuvinte sâ spun cât de mult îmi place şi nicică mai găsesc vreo asemănare cu persoana de azi-dimineaţă.
- Mă bucur să aud asta. Apropo, nu ai vrea să mă ajuţi cu noua colecţie? Adevărul este că sunt multe de făcut şi am observat că ai idei bune. – mi-a zis în timp ce ne îndreptam spre ieşire.


Damon
Vila lui Tsunade
Cum s-a tuns Sakura
Machiajul
Papuci

Aştept părerile voastre ^^