Kemono[Bestiile] 15+

Capitolul 1

*
Fugind dincolo de granită

          Timpul îmi sopteste, dar eu nu cugetez să-i răspund. Mă afund în arhivele vietii mele. Momentele sunt bine surprinse, dar sunt toate într-o dezordine catastrofală. Încerc să dau jos de pe cel mai înalt raft o poză înrămată, dar n-o prind bine. A căzut, sticla s-a spart, iar un ciob mi-a ajuns la inimă. Simt cum ascutisul pătrunde în sufletul meu si parcă simt căldura sângelui vărsat. Un zbucium puternic mă face să tresar, iar o scânteie a sărit. Un foc ce de mult s-a stins mi-a pus sufletul în primejdie. Sufletu-mi-i jar... S-a făcut scrum ce asteaptă să fie măturat de vânt. Tot ce fac este praf în vânt. De fapt, eu sunt praf în vânt.

          Capitole s-au tipărit de-a lungul anilor. Desi, pentru mine timpul mi-a găsit capăt, el pentru mine nu vrea să se oprească nici măcar un moment, cât de mic si cât de neînsemnat, în de-ajuns să simt ca-m trăit cât mi-a trebuit. Un moment să simt dulceata emotiilor trăite, o simplă adiere de vânt care să-mi mângâie necăjitul trup, o rază ce să-mi lumineze ochii, în care mi-as putea scălda un deget pentru a simti căldura ce-mi lipseste cu desăvârsire, toate mi-ar fi de ajuns pentru încă un veac, chiar si pe lumea de apoi, dacă am să ajung acolo...

          Gândurile mi s-au restrâns într-un singur punct si poc!, s-au făcut pulbere. Din nou, timpul mi-a limitat dreptul de a-mi face curat în cuibul ”păsărelelor” mele. Ies ouă nefecundate, simple, banale, fără inspiratie, mă umple cu nimicul cu care ar trebui să-mi alimentez cheful.

          -Sakura! Sakura! Mă auzi? Unde te gândesti de atâta timp?

          -Ah, Naruto! Nicăieri.

          -Esti bine?.

          -Normal! Hai, lasă-mă!

          -Ce este cu tine? Nu te-am văzut de mult asa deprimată...

          -Scuză-mă... N-am vrut să tip asa la tine. Dar, te rog, lasă-mă.

          -Bine...

          Naruto se ridică de pe băncuta de lemn si se îndepărtează cu pasi nesiguri. Am rămas singură, în compania parcului. Copacii îsi plâng frunzele, cerul capătă culori cât mai calde si plăcute, iar soarele începe să se ascundă timid după clădirile înalte ale satului Konoha. Vremea este plăcuta cu usoare adieri de vânt.

         M-am săturat să stau ca o pusnică aici. Mă ridic alene si aleg să mă duc spre casă, fiind aproape de înserare. Nici cinci minute nu merg, iar felinarele s-au aprins deja. Stele pe cer nu sunt, cerul fiind încă fumuriu de la ceata ce nu de mult s-a risipit. Merg agale pe străzi, singură cu mine însumi. Casa mea, din depărtare, parcă ar fi bântuită. Luminile sunt stinse, draperiile sunt trase, dar se pare că o singură fereastră este larg deschisă. Acest fapt mi se pare bizar deoarece mi-aduc bine aminte că am închis absolut totul în casă, fie geamuri, fie usi.

          Usa casei nu mă întămpină atât de primitor pe cât mă asteptam. Bag cheia, însă, în broască si o învârt, deschizând usa si intrând în locuinta mea. Aprind lumina de la hol si ma descalt. Intru cu gândul de a verifica pe sus si restul de geamuri. Urc scările grăbită si-mi aleg prima destinatie camera mea, unde geamul a fost larg deschis. Intru în cameră si totul pare normal la prima vedere, dar când mă uit pe birou, văd un plic. Curioasă să aflu ce se află în acesta, îl deschid repezită si descopăr un bilet. Rândurile care le-am început a citii nu-mi sunt foarte dragi. Sirurile de cuvinte sunt parcurse de privirea mea ce citea cu atentie ceea ce vroia să spună autorul în scrisoarea sa:

”25.Iunie.2014                                                                                                                                                  Konoha

                                                                        Dragă Sakura,

         Anii au trecut, iar eu mai tare mă zbat. Simt cum mă seacă mintea cu gândul spre micul tău trup si micile tale membre.

         Un zâmbet larg ce-ti apartine mi l-ai lăsat ca amintire, să-mi fie mie dor! Simt un miros îmbietor de copil firav si încă pot să-ti văd frica din privirea ta luminoasă. Parfumul tău mă atrage ca pe o fiară si te-as savura până-n măduva oaselor. Oricum, cât de curând ne vom întâlni din nou. Poti să încerci să fugi, dar n-ai cum să scapi de mine.

          Abia astept să-ti simt mirosul si tu să mă simti pe mine, o bestie flămândă.

                                                                                                                              ANONIMAT”

          Inima a început dintr-o dată să pulseze cu putere, iar frica s-a instalat rapid în mine. Am început să alerg îngrozită spre iesire. Aveam de gând să fug repede la Ino pentru a o anunta si pentru a-i cere ajutorul.

          Cât sunt de înalte scările, le sar pe toate si ajung la parter. Groaza mă cuprindea si aveam impresia că va apărea din moment în moment si astfel să-mi bată moartea la usă. Deschid usa si o iau la sănătoasa cu picioarele goale, dezbrăcată, afară fiind una sau două grade. Nici frigul nu reuseste să mă încetinească. Picioarele s-au umplut de bătături de la atâta trudă, iar trupul răcit anuntă boli mai grave decât o simplă răceală. Fata mi s-a învinetit, iar membrele superioare si cele inferioare încep să mă trădeze. Frigul a pătruns până-n măduva oaselor, iar corpul încet amorteste. Fiecare pas este echivalentul unui cutit răsucit în rană. Fiecare suflare îmi fisurează si mai tare linistea. Plămânii au început deja să mă pună la încercare. Simt cum pieptul mi se strânge si încep să mă sufoc. Cu toate astea, n-am de gând să mă opresc, mai am doar câtiva metrii până ajung la resedinta Yamanaka.

          Strada Setzuna("Moment") este lminată de felinare oarbe. Asfaltul rece îmi chinuie picioarele asprite de frig. De la câtiva metrii pot deja să văd resedinta Yamanaka. Ferestrele sunt acompaniate de lumina din casă, astfel si draperiile sunt trase. Momentul acesta mi-a dat fortă, asa că aleg să mă strofoc în de-ajuns să fug până la usă. Ajunsă în fata usii si bat de două ori în lemnul acesteia. Observ că nu m-a auzit nimeni. Disperată, încep să bat în usă cu pumnii. Groaza mă cuprinde si aveam impresia că se află cineva în spatele meu. Într-un final, Ino îmi deschide usa, iar eu intru val vârtej înăuntru.

          -Ah, Sakura! Ce s-a întâmplat?

          -Ino!

          -Ce? Ce-i cu tine asa târziu pe aici?

          -Uite...

          Mâna mea tremurândă îi întindea scrisoarea sadică pe care am primit-o. Aceasta o ia curioasă si începe să o citescă cu multă atentie. Nu citeste tot ce scrie, dar se opreste si se uită socată la mine. Privirea ei părea vizibil îngrijorată de cele văzute. Cu mâna frecându-si gâtul se plimbă câtiva pasi de aici în colo si înapoi după îsi întoarce privirea înapoi spre mine.

          -Nu cred... Serios?

          -Da! Ce fac?

          Ino nu cugetează să-mi mai spună ceva. Era clar în pană de idei, iar eu de asemenea. Amândouă începem să ne fâstâcim si să ne învârtim, încercând să găsim o cale de scăpare. Ino se opreste, însă, pentru un moment si, scărpinându-si bărbia, îi vine dintr-o dată ceva în minte:

          -Sakura, trebuie să pleci cât mai departe de sat!

          -Ce? Si unde să mă duc?

          Privirea mea era atintită în privirea Inei. Aceasta îmi face semn ”Sti tu!”, iar eu mi-am dat imediat seama despre ce-i vorba.

          -Nu! Nici gând!

          -Dar, Sakura, na-i de ales!

          -Da, dar...

          -Vrei într-adevăr să scapi?

          -Asa-i... Ai dreptate!

          Ino îmi stabileste, astfel, o oră potrivită pentru a iesii din Konoha.

          După încă câteva discutii, Ino îmi pregăteste din partea ei niste haine, ceva de mâncare să am pe drum, apoi îmi înmânează cheia conacului unde aveam să plec în câteva ore. Mi-a dat, de asemenea, niste haine groase care să le îmbrac, ale mele fiind uitate acasă.

          Nu stiu când au trecut două ore, dar eu deja sunt gata si trebuie să mă grăbesc să ies din sat. Asa am si făcut! Am fugit cât m-au tinut picioarele spre gară unde am asteptat nerăbdătoare să sosească primul tren spre satul ce se află dincolo de marea pădure ce înconjoară Konoha, fiind granita între Tara Apei si Tara Focului. În acel sat, Kiwa(”Născut într-o granită”), se află conacul de care vorbea Ino. Acolo am hotărât să stau o perioadă de timp până voi fi sigură că sunt în sigurantă si mă voi putea întoarce.

          Primul tren spre Kiwa soseste aproximativ după 15 minute de asteptat. Fără a mai sta pe gânduri mă urc în acesta si am pornit astfel la drum. Nu am asteptat foarte mult, călătorind doar jumătate de oră. Acum sunt sigură că pot sta linistită, chiar dacă sunt departe de casă.

**
Un pacient special

          Un an a trecut ca vântul, iar eu nu m-am întors încă în Konoha. M-am obisnuit să stau aici în Kiwa la conacul Kodoku Kan(”Singurătate”). A devenit casa mea unde îmi trăiesc zilele singură. Însă nu mă pot plânge că-i vreo problemă deoarece sunt aproape toată ziua plecată. Kiwa este un sat pe atât de mic cât si pe atât de sărac. Nu se află prea multi ninja pe aici, deci lumea este în mare primejdie. Cu toate astea există o organizatie de shinobi care protejează satul si, de când lucrez la Kaisan(”Ocrotitori”), îmi continui activitatea de medic ninja.

          Azi a avut loc un atac surpriză din partea hotiilor, din fericire am reusit să-i nimicim, însă au fost multi răniti, astfel i-am adunta pe toti sătenii într-un cort amplasat la iesirea din sat. În cort era un balamuc ce mă zăpăcea. Peste tot unde te uitai erau numai oameni scâncind de durere si tot ce puteai auzii erau gemetele lor. Doctorii care mai erau se deplasau dintr-o parte în alta a cortului, luând fiecare persoană în parte petru a verifica dacă toată lumea este prezentă. Toti erau prezenti din fericire, însă se pare că am avut parte de trei decedati.

          Fără a mai sta pe gânduri, încep dintr-un sector al cortului să iau oameni în parte pentru a-i trata. Până acum am vindecat două tăieturi si un picior rupt, mă pregăteam astfel pentru următorul pacient. Din spate părea a fi un domn destul de robust, purtând o mantie gri, având acoperit capul de gluga acesteia. Mă îndrept spre acesta ce părea să stea ghemuit, în fund, cu o mână acoperind ochiul stâng. Mă aplec la dânsul si-i pun mână pe umăr:

          -Taci sau te omor!

          După aceste cuvinte mă trezesc cu mâna lui în gât si cu-n kunai îndreptat spre mine. Când mă uit mai bine nu-mi venea să-mi cred ochilor ce vedeam. Era în fata mea, cu-n kunai în mână, uitânduse cu-n ochi la mine. Din ochiul stâng îi curse sânge, acum tinându-l închis. Suvitele negre de păr îi erau răvăsite pe fruntea lui albă, privirea lui era pătrunzătoare, iar mână dreaptă îmi strângea gâtul cu putere.

          -Sas-ke...kun.

          Dintr-o dată ochiul său se mării si începu să mă privească cu uimire. Mă privea fix în ochi si îmi puteam da seama de semnele de întrebare care si le punea.

          -Sas... mă strân-ge pr-rea tare.

          -Nu spui nimic, îmi spune acesta, dându-mi drumul la gât, lăsându-mă să respir în voie. Mă vei scoate rapid de aici, m-ai înteles?

          Auzind acestea, îi dau din cap afirmativ. Îi pun astfel un prosop umed pe fată si îi spun să-si pună fata în umărul meu, sprijinindu-se de mine. Imediat am iesit din cort si am plecat în grabă, fără a-i scoate la iveală fata, spre Kodoku Kan.

          Acum Sasuke era în sigurantă. Adevărul este că, de când Sasuke a părăsit satul Konoha au avut loc un sir de evenimente destul de neplăcute, fapt ce a determinat-o pe Tzunade, Hokagele satului, să-l numească pe Sasuke unul dintre ninja fugari. Deci, oriunde s-ar afla, trebuie să aibă grijă pentru că oricând poate apărea un grup de ANBU care să-l atace.

          Sfârsind cu povestile, m-am dus în bucătărie rapid să-i pregătesc masa lui Sasuke care arăta foarte dezhidratat si, de asemena, ghiftuit de foame. Între timp, de dincolo, se auzeau scântecele de durere. Auzind acestea, las pentru câteva minute treaba de la bucătărie deoparte si mă duc rapid în camera de zi unde Sasuke se odihnea. Îl vedeam cum îsi dădea bluza jos, scotând la iveală o rană în piept cauzată de o lamă care încă îi era fixată acolo. M-am grăbit să-i aduc un prosop umed, dezinfectant si bandaje. Am început a-l trata: i-am scos cu grijă lama care-i provoca dureri mari, i-am dezinfectat tăietura, apoi l-am înfasurat strâns cu bandaj. Acum totul părea să fie bine. Durerea îl lăsa-se, iar eu m-am întors la bucătărie pentru a-mi continua treaba.

          Masa era gata, însă Sasuke nu se putea misca de pe canapea. Am luat eu farfuria si i-am adus-o în camera de zi pentru a mânca fără a face vreun efort în plus. În timp ce acesta mânca cu poftă ce i-am pregătit eu îl priveam. Ochiul stâng încă era închis, iar eu eram curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu acesta.

          -Sasuke, încearcă să deschizi ochiul.

          -Nu pot, îmi spune acesta în timp ce înghitea.

          -Măcar încearcă, o singură dată.

          Se opreste din mâncat, privindu-mă atent. Lăsă farfuria pe masă si încercă să deschidă ochiul. Acesta îl durea, însă reusi să-l deschidă, într-un final. Pupila era albă, semn că ar fi orb de un ochi.

          -Ce s-a întâmplat? îl întreb îgrijorată.

          -Mi-am folosit prea mult timp Sharingan-ul...

          Se putea vedea în privirea lui dispretul si regretul pentru pierderea acestui ochi. Dintr-o dată devenii foarte furios, iar pofta de mâncare îi pierii.

          -Poate ti-l pot vindeca eu, îi spun acestuia, căpătându-i atentia.

          -Cum? Chiar poti?

          -Voi încerca...

          Acesta acceptă propunerea. Sasuke se întinse pe canapea, cu fata în sus, iar eu lucram cu chakra asupra ochiului său. Acesta începu să geme si să încordeze privirea de durere, însă nu a stat mult timp si am si terminat. Reusisem să-i salvez ochiul, iar acum si-a recăpătat văzul.

          -Multumesc...

          -Nu ai pentru ce. Sasuke, ce cauti aici?

          -Am venit cu un scop... spune acesta in timp ce se ridică în fund, apoi continuă, am nevoie de ceva urgent, înainte de a pune altii mâna pe ea.

          Curiozitatea se instalase rapid în mine. Privirea mea era atintită pe băiat, acesta stând în fund, rezemat cu coatele pe genunchi în timp ce se uita în podea. Îmi aplec un pic privirea pentru a-i vedea fata si-l întreb:

          -Ce scop?

          -De a-mi împlinii visul... îmi spune acesta oftând.

          -Visul?

          -Da, dar am nevoie încă ceva, foarte important...

          -Ce anume?

          -O putere extraordinară ce poate controla atât lumea viilor, cât si cea de dincolo.

          -O asemenea putere... Dar unde? Aici, în Kiwa?

          Sasuke îsi ridică capul din pământ si-si mută privirea în ochii mei. Pe buze i se înfătisează un zâmbet înfiorător, ochii lui erau mai negrii ca niciodată si reci. Zâmbetul era, mai de grabă, unul sadic ce ar fi putut ucide pe oricine. Stând încă rezemat pe coate îmi răspunde:

          -Da, aici, în Kiwa...

          -Oh, dar stii sigur asta?

          -Da, nu mă asteptam, sincer, s-o găsesc din prima, dar stă chiar în fata mea...

Deja ador povestea. Îmi place modul tău de a descrie și dialogul, dar ai repetat unele cuvinte. Mă bucur ca nu a trebuit să aștept un car de ani ca să apara Sasuke prin peisaj. Nu știu ce aș mai putea spune, pentru că este abia primul capitol. Baftă în continuare și te rog anunță-mă cand pui next, daca nu te deranjează.

Lol, uite ceva cu 'potenţial'. Îmi place textul tău destul de mult, mai ales că vocabularul tău pare-mi-se a fi destul de dezvoltat. Proporţiile dintre dialog şi descriere sunt ok, deci ai ceva din fiecare. Ceea ce mă încântă şi mai mult sunt traducerile pe care le-ai pus între paranteze, ajută destul de mult cititorii la înţelegerea legăturilor dintre denumirile alese şi poveste.
Mici probleme ai la conjugarea verbelor, dar chestia se repară dacă te documentezi niţel. Povestea este drăguţă, dar eşti abia la al II-lea capitol, deci sunt curios ce se întâmplă în continuare. K, have fun!

Hmm ideea e destul de buna , chiar imi place! Oare ce o vrea Sasuke de la Sakura ? Pff , m-a făcut atât de curioasă ! Sper sa pui next-ul cat mai repede ca sa nu mor aici de curiozitate si te rog să mă anunți când il pui ! Spor la scris :*

Bunaa:**. Vazusem ca comentase Crank la un fic si am zis sa-l citesc si eu, dar am uitat, si de abea azi mi-am amintit de el. Imi place cum povestesti cum descrii, expresiile mi-au placut foarte mult. Ce nu am inteles a fost comasarea celor doua capitole. Prima data nu am inteles, dar am citit comentariul lui Crank si de acolo am dedus ca sunt doua capitole. Actiunea mi se pare putin-putin grabita, DAR! Dar... Este foarte draguta si ideea imi place. Nu stiu ce vrea Sasuke de la Sakura, dar banuiesc ca vrea sa o foloseasca in anumite scopuri. Si da, m-am referit la mai multe feluri :))). In concluzie imi place, astept next-ul, te pupicesc :3.

Îmi pare sincer rău că v-am indus în eroare, dar nu a fost decât un singur capitol secționat în două părți, astfel mi-a fost mai ușor să mă gândesc la cele ce vor urma.De fapt, mi-a fost mult mai ușor decât să dau un titlu pentru tot capitolul. Aici este vina mea pentru că nu am așezat bine textul în pagină, dar l-am modificat.Țin să vă mulțumesc pentru comentarii și sper să vă placă și acest capitol, cel puțin la fel de mult ca și cel precedent!

Capitolul 2

Scapă, dacă mai poți

Ochii mi s-au făcut cât două cepe. Urmăream un bărbat puternic, ridicându-se amenințător, iar eu nu aveam nicio șansă să mă opun. Eram speriată de ceea ce avea să urmeze. Ochii lui erau plini de ură și cuprinși de puterea legendarului Sharingan, o putere ce numai cei din clanul Uchiha o aveau. O putere ce a adus moartea în atâtea lupte și puțini au reușit să scape din furia acesteia.

Îngrozită de ideea că poate să-mi vină sfârșitul chiar aici, chiar acum, încep să mă îndepărtez cu pași rigizi în spate, fiind urmată de Sasuke care se apropia și mai mult de mine. Rânjetul lui era înspăimântător. Eu îi urmăream meticulos fiecare mișcare, fiind pregătită să scap din orice. Am putut observa cum își strângea pumnii cu mânie, cum mușchii se încordau dramatic, iar venele păreau a plesnii. Această teroare vroia ceva de la mine, dar nu înțelegeam ce anume. ”O putere... Ce putere? Nu am nimic pe lumea asta! De unde putere!? Ce își putea dorii un asemenea monstru de la o pricăjită ca mine?”. Îmi puneam atâtea întrebări și abia observasem că nu mai aveam unde să mă duc. Atinsesem peretele, iar fiorii se plimbau pe spinarea mea. Cu o spaimă incredibilă, cugetez să-l privesc în ochi:

-Ce vrei? Ce vrei de la mine? Zi-mi! am strigat îngrozită.

Acesta, însă, nu mi-a răspuns. Continua să se apropie și mai mult. Fără a mai gândii pentru o următoare mișcare, mă duc în partea stângă, lipită de perete. A urmat un moment de neatenție, fapt ce m-a făcut să mă împiedic de o piesă de mobilier și să cad ca arsă pe podea. Privindu-l pe Sasuke în continuare, mă târăsc cu spatele pe unde apuc. Fără nicio cale de scăpare, mă pitesc într-un colț al camerei, așteptând să văd ce va urma. Sasuke se apropie și se oprește în fața mea, uitându-se cu o privire sarcastică la mine:

-Ce vrei de la mine? îl întreb eu, apoi continui să țip, pleacă! Stai de parte de mine!

Șuvoaie de lacrimi și-au făcut apariția pe fața mea. Eram de-a dreptul patetică, iar Sasuke gusta din plin din neputința mea. Satisfăcut de situație, acesta începe să râdă monstruos, continuând să-mi spună:

-Vrei să fugi, hă? Ha ha ha ha! Du-te! spune acesta, făcând un pas în spate.

Deși, mi-am dat seama din prima că nu avea să mă lase să plec și că tot ceea ce făcea era doar un joc, am sărit ca o torpilă și am fugit cât m-au ținut picioarele, ieșind din casă. Am apucat-o pe unde m-a dus mintea, ajungând într-un final în marea pădure Konoha. Acum eram de-a dreptul pierdută. Mi-era frig, eram obosită, iar nervii mei erau la pământ. Încetasem să alerg, știam că nu mă va lăsa în pace și că va apărea din moment în moment, așa că am mai mers câțiva metrii până am ajuns la marginea unei prăpăstii. Acolo m-am așezat la tulpina unui copac pentru a mă odihnii în timp ce aveam să privesc soarele care apunea.

Apusul era mirific. Razele se așezau pe fața mea, jucând dansul lor călduros. Pătura de frunze îmi proteja trupul de răcoarea pământului asprit de toamnă. Copacii atrofiați*(uscați) se încruntau la lumina ce venera pădurea chelită de timp. Liniștea din împrejurimi se lăsă brusc, odată cu sosirea întunericului. Totul era pustiu în jurul meu. Nicio urmă de viață! Însă asta este doar la suprafață. Pădurea ascunde multe taine încă neștiute de om, de asemenea sunt multe prădătoare ce te așteaptă pe la colțuri, ascunse după umbre.

Liniștea fu spartă de corul greierilor. Micile concerte armonice umpleau atmosfera cu cricuri fluide ce-mi umpleau timpanul cu jocul ritmului lor. Ritmul era unul spondeu, susținând o măsură egală, curată și lină. Pacea părea să fie de partea mea. Natura îmi oferea prilejul de a mă descărca de toate energiile negative care le acumulasem până atunci. Picioarele mi s-au înmuiat, mușchii s-au relaxat, iar inima bătea în sfârșit într-un mod, firesc, normal. Reușisem să-mi limpezesc mintea. Trăgeam aer adânc în piept și-l expiram încet, lăsând tot răul să iasă. ”Ah, cât bine după atâta rău!”, îmi spuneam în sinea mea în timp ce priveam cerul fumuriu care era, ca întotdeauna, înnorat. Pe ici colo se mai ivea câte o stea rătăcită.

          Totul părea bine și sigur, însă simțeam prezența cuiva. Eram per convinsă că știu cine era. De fapt, era chiar el, undeva, ascuns ca o ciută prin pădure. Eram conștientă de ceea ce avea să urmeze, cu toate astea, nu părea să aibă o chakra cu o așa mare concentrație cum o avea când ne-am văzut ultima oară. Mi se părea chiar foarte liniștit, fără vreo intenție să mă atace. Se auzeau pașii acestuia pe frunzișul uscat al toamnei. Era în apropiere, îl puteam auzi cum venea chiar în direcția aceasta.

          -Chiar așa?

          În acel moment m-am întors ca arsă. Își făcuse apariția în spatele meu, ieșind dintre mărăcini. Acesta părea ușor amuzat de situație. Zâmbea sarcastic, scoțând chicote jucăușe. Ochii lui erau calmi, calzi și mă analizau cu mare atenție. Privirile noastre erau ațintite una la alta în timp ce eu eram vizibil iritată.

          -Nervoasă? mă întreabă acesta în timp ce venea spre mine.

          -Nu! îi răspund rățoit.

          Acesta, ajuns într-un final în drept cu mine, se așează și el ghemuit. Sasuke se uita la mine cu coada ochiului, observând modul în care se holba l-am întrebat:

          -Ce vrei? De ce ai venit după mine?

          -Dar eu n-am venit după tine, am venit după ceea ce-mi poți oferii tu.

          -Ce să-ți ofer?

          Mi-am întors privirea spre el. Eram curioasă să aflu despre această putere și ce legătură avea aceasta cu mine. Sasuke se uita și el la mine, de asemenea. Părea a lua totul în serios acum. Nu după multă vreme, însă, începu să privească cerul. Dintr-o dată devenii gânditor și, parcă, nu mai era prezent pe acest pământ. Mă uitam la el indiscret. Nu puteam să-l înțeleg și nu puteam să-i înțeleg manifestările. Acum ceva vreme era plin de mânie și ar fi fost în stare să omoare pe oricine, acum a devenit o persoană calmă, înțeleaptă și pașnică.

          -Îmi vei răspunde la întrebare?

          -Da.

          Sasuke își lăsă privirea în jos. Se gândea, ofta și respira adânc, pregătindu-se să-mi spună adevărul. Privea absent pământul, părea trist, iar fața îi era un pic palidă. Scoase un oftat adânc apoi începu:

          -Totul a început cu asasinarea clanului Uchiha. Fratele meu, Itachi Uchiha, a luptat în potriva clanului alături de părinții mei pentru a proteja Konoha...

          -Știu povestea. Dar ce legătură au toate astea cu mine?

          -Mult timp în urmă, pe când națiunile încă își construiau satele, era un clan independent care vroia să pună mâna pe continentul de vest al Țării Focului. Însă, acea parte era deja ocupată de cei doi întemeietori ai satului Konoha. După moartea primului Hokage au izbucnit lupte între acel clan și shinobi ai satului. Membrii acelui clan au ieșit în pierdere, mulți dintre aceștia au părăsit luptele și s-au integrat în sat, ceilalți au murit sau au fugit, fără a mai știi ceva de ei. Cei care au rămas în sat nu erau într-un număr considerabil, fiind vreo 20 de oameni. Aceștia, pentru a nu aglomera satul, au fost mutați împreună cu cei din clanul Uchiha. Însă, nici cei din clanul Uchiha nu prea i-au suportat pe aceștia așa că au început războaiele interne. După încă multă vreme de manifestații și bătălii, într-un final, aproape toți cei din clanul independent au murit, toți fiind uciși de membrii Uchiha. Cei rămași au părăsit satul, terminându-se și cu aceste conflicte. Timp de 20 de ani a fost pace în sat, însă, după ce a fost ales cel de-al treilea Hokage, un număr de 10 persoane din acel clan s-au întors în sat pentru a-i cere ajutorul celui de-l Treilea. Aceștia aveau nevoie de un loc unde să stea, amplasările lor fiind distruse de națiunile rasiste. Hoakagele a acceptat propunerea, iar aceștia au rămas în sat să locuiască cu ceilalți săteni. Cei din Uchiha au fost, bine înțeles, împotriva acestora așa că s-a hotărât, în secret, că aceștia trebuie să dispară. Așa a și fost! Cei din Uchiha, inclusiv tatăl meu, i-au capturat pe membrii acelui clan misterios și i-au dus într-un loc îndepărtat de sat unde au fost ținuți ostatici mulți ani. De-a lungul anilor s-a descoperit faptul că acel clan putea da naștere la orice corp, inclusiv cele aflate în putrifacție, chiar și celor morți de mai mulți ani. Din acest motiv aceștia au fost supravegheați cu mare atenție. Într-un final, prin mai multe surse interne, cel de-al treilea Hokage a plecat în căutarea lor, fără să se știe că, de fapt, cei din clanul Uchiha au fost de vină pentru cele întâmplate. Însă, când Hokagele a descoperit locul unde aceștia se aflau, toți oamenii au fost găsiți morți. Întâmplător, un singur copil a fost supraviețuitor, probabil din neatenția sau poate mila unuia dintre asasinatori.

          -Și ce legătura au toate cele întâmplate cu asasinarea clanului?

          -Are pentru că doar cu ajutorul acelei puteri pot să-mi aduc înapoi clanul la viață.

-Și ce legătură are asta cu mine?

-Tu ești acel copil..

           Am rămas marcată de cele auzite. Nu vroiam să cred nimic din cele spuse de Sasuke. De fapt, îmi venea să urlu și să dau cu pumnii în tot ce prindeam. Eram disperată, gândindu-mă că mama a fost ucisă într-un asemenea hal. Sasuke se uita la mine, fără a fi surprins de reacția mea. Eu mă uitam în gol, tremuram ca varga și ascultam pulsul inimii ce-mi bătea cu putere în cap. Pentru câteva momente nu mai eram pe acest pământ, nu mai auzeam nimic și nu mai simțeam nimic. Nici măcar vântul nu reușea să mă trezească la realitate. Eram cuprinsă în lanțurile urii, devenisem neputincioasă și-mi veneau în minte tot felul de gânduri, idei care nu-și aveau locul acolo.

          Sasuke, văzând că nu-s în apele mele, reacționează, probabil, firesc, dar poate anormal, gândindu-mă la cine este el de fapt. ”El este, de obicei, o fire rece care urăște tot ce ține de Konoha... sau poate s-a schimbat. Cine știe? Poate de când a aflat de această putere, dar mă îndoiesc”. Mintea mea era împărțită în mai multe locuri, numai la prezent nu. Simțeam, însă, o căldură ce-mi proteja corpul. Erau brațele lui Sasuke. Nu-i înțelegeam reacția. Era schimbător ca vremea: acum este bine dispus, peste două minute înnebunește de-a binelea.

          -Ești bine acum? mă întreabă acesta în timp ce mă strângea la pieptul lui.

           -Da, mulțu...

          Însă, nu termin de spus nimic căci buzele lui cărnoase le-au cuprins pe ale mele într-un sărut pasional. Simțeam cum timpul s-a oprit în loc, iar pământul dispăruse de sub noi, doar luna rămăsese prezentă în acea șcenă. Pentru câteva momente am fost vrăjiți amândoi de mica faptă. Nu era decât un sărut inocent ce-l savuram din plin.

           Inima bătea ca o nesimțită, respiram din suflarea ce Sasuke mi-o oferea, brațele acestui bărbat mă cuprindeau cu grijă. Mă simțeam în siguranță. Mă gândeam acum că totul va fi bine. Chiar credeam în acele momente că locul meu este lângă acest om. Deschideam adesea ochii de curiozitate, iar a lui erau închiși. Mâna lui se plimba pe spatele meu, oferindu-mi confort. Palmele mele stăteau rezemate pe pieptul acestuia. Puteam să-i simt puterea dobândită prin lupte. Era un om puternic. Mă întreba, însă, de unde atâta putere. ”Totul din ură? Ura îi ofereau toate astea?”. Nu înțelegeam multe. Acest om era un mister pentru mine, probabil acesta fiind motivul pentru care îl iubeam atât de mult. Mă bucuram nespus de mult să fiu în brațele lui. Eram ca un copil. Aceste clipe treceau, însă, prea repede.

          Nu știu de cât timp stăteam așa, nici nu ar fi contat. Îl simțeam însă pe Sasuke prea agitat. Își adâncea sărutul, strângându-mă și mai tare la fiecare secundă. Devenise chiar violent. Mâna lui se strecurase sub bluza mea, urmând un moment de panică. Nu vroiam să mă gândesc la ceea ce ar fi putut să urmeze, așa că, fără a conștientiza în de-ajuns, l-am pocnit, îndepărtându-l. Fața acestuia era întoarsă într-o parte și rămase așa pentru ceva vreme. Mi-am dat imediat seama că ceea ce făcusem nu era cel mai înțelept lucru.

          -Chiar așa?

          Privirea lui devenise pasivă*(rece/insensibilă), ochii lui manevrând acum puterea Sharinganului. Fruntea acestuia se încrețise, ieșind la iveală venele ce-i pompau sângele cu putere. Acest moment devenea tot mai tensionat de la o secundă la alta. Eu începusem, încetul cu încetul, să-i duc cât mai mult frica lui Sasuke. Știam că sunt în primejdie de fiecare dată când sunt cu el.

Imi place maxim ! E super tare si povestea cu singurul copil rămas mă duce cu gândul la Sasuke adică și el are cam aceiași poveste. Îmi place cum scrii si descrierile sunt de asemenea pline de imaginație. Frumos, n-am ce zice! Aștept next-ul .

OMFG, deci ficul tau este genial.
Cine ar fi crezut ca Sasuke este asa de pasional. hey sexy !

Nebunul!

Oricum sunt atrasa de ficul tau. Esti o scriitoare priceputa. Stii foarte bine cum sa exprimi sentimentele.
Nu stiu ce altceva sa-ti spun pentru ca ficul tau m-a lasat fara cuvinte.
Te rog sa ma anunti si pe mie cand pui next.
Spor la scris!

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Vin 01 Aug 2014, 09:28

Ai un fic foarte dragut. Imi place foarte mult cum descrii. O idee destul de frumosa. Fiecare capitol iti da senzatia ca si tu esti acolo si vezi tot ce se intampla. Astept next-ul.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Vin 01 Aug 2014, 12:43

Bunaa. Doamne, doamne, nu-mi vine sa cred. Ciudat ste ca nu m-am prins ca ea este singurul copil ramas decat atunci cand Sasuke a spus asta. A fos socant. E clar ca Sasuke simte ceva pentru Sakura, iar asta i-ar putea strica planul, poate ca eliberarea unei asemenea puteri ar ucide-o. Dar! Este posibil si ca Sasuke sa o foloseasca, iar pe parcurs sa inceapa sa simta ceva pentru ea. Cred ca prevad un viol, dar nu sunt sigura, iar la cum ai descris, toate trairile le-am simtit si eu, mai ales acel, sarut, ahhh... Si fiindca nu sunt o pupincurista, o sa-ti spun si ce ma deranjeaza. De fiecare data cand vad paranteze intr-un fic, simt ca mor! Parantezele in care ne traduceai cuvintele in japoneza erau ok, dar cred ca lumea stie ce inseamna atrofiati. Multumesc de a, astept n, te pupicesc :3.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Vin 01 Aug 2014, 23:41

M-am bucurat nespus că v-a plăcut și ultimul capitol! Comentariile voastre mi-au dat avânt în acesta care urmează! De aceea acest capitol a fost scris din suflet, cum au fost și celelalte de pildă, doar că acesta are o bucată ce face parte din mine și din ceea ce duc în minte zi cu zi! Spor la citit!

Capitolul 3

Bucățica mea!

          Mâinile lui rigide îmi strângeau cu putere brațele. Durerea persista de fiecare dată când acesta încorda mai tare. Nu mai puteam rezista. Durerea îmi aducea dorința de a mă tăvălii prin frunzișul umed al acestui timp și al acestei vremi. Mă uitam în jur, încercând să dau ochii cu o idee care să mă scoată din strânsoarea acestui animal. Însă, totul era în zadar. El era prea puternic pentru mușchii mei. Eu eram prea slabă pentru furia sa. Eram ca două forțe ce se respingeau, astfel mie mi-era prea frică, iar el se plictisea prea tare. Adevărul este că sunt o umbră pe acest pământ. Un obiect nefolositor, fără nicio forță și fără niciun scop. Mă modelez în spatele altor oameni, încercând să mă ascund pentru siguranța mea... exact ca o umbră! Un nimic neînsemnat, un catâr ce a fost cărat de alți oameni. O pacoste ce a stat în schinarea unor oameni care meritau mai mult de la mine. O anonimă ce a stat atâția ani după fundul lui Naruto, cerându-i să facă imposibilul. Tot ce făceam era să-i cer să-l aducă pe Sasuke înapoi, nu conta dacă el chiar se va întoarce sau nu. Mi-am bătut joc într-un mod inconștient de oamenii ce s-au oferit să-mi fie camarazi în lupte, prieteni și care, mai mult decât orice, s-au oferit să-mi fie familie. N-am avut pe nimeni lângă mine și n-am știut cum să apreciez ce am. Nu m-a învățat nimeni! Nu a avut cine să mă învețe! Părinți n-am avut, iar prietenii îmi suflau prea mult în fund pentru a știi ce înseamnă să apreciez. Până atunci credeam că este normal acest fenomen. Mă credeam în centrul atenției doar pentru că eram orfană, uitând că Naruto trecea prin aceeași durere. Mă credeam în aceeași postură cu Sasuke, dar nu era nici de cum așa. El era puternic și lupta pentru ceea ce a pierdut. Naruto făcea același lucru, lupta pentru ceea ce a pierdut și, ceva mai important, lupta pentru ce avea. Pentru a nu pierde iar! Poate acesta a fost, de fapt, adevăratul motiv pentru care a luptat pentru Sasuke. Nu eu, ci Sasuke! Acesta i-a fost ca un frate, o rudă cu care și-a petrecut anii în academie. Un camarad la care ținea nespus de mult. Eu doar mă foloseam de Naruto, ajungând să cred că o face pentru mine, dar știu c-am greșit în legătură cu asta. Până acum nu mi-am dat seama, dar puterea aceasta nu o pot înfrânge, deșii suntem în aceeași postură cu același trecut. Diferența este că Sasuke și Naruto au vise, vise adevărate ce eu nu am avut curaj să le urmez. Am fost și, cu siguranță, voi rămâne în continuare o umbră rușinoasă pe acest pământ!

Gândurile s-au încâlcit. Era imposibil de deslușit ceea ce aveam în minte. Prea multe regrete, prea multe scuze ce mă duceau tot mai jos și prea multe relevări ce-mi aduceau morala sub pământ. Mi-era rușine să mă gândesc la mine și la postura în care mă aflam. Cu siguranță eram de râsul târgului. Deveneam tot mai slabă cu fiecare secundă în care mă dezumflam în fața lui Sasuke. Mi-era chiar rușine față de el. Avea să se pună cu o legumă ca mine. Strânjenitor! De-a dreptul patetic! Mă înmuiasem și așteptam ca acesta să-și facă mișcarea finală și să se termine totul! Așteptam moartea ca și cum aș fi așteptat Crăciunul. Deja îmi veneau idei: ”Cum este oare Iadul? Dar Raiul? Unde voi ajunge, Doamne? Iadul? Sau Raiul?”. Pe de-o parte aceste gânduri mă linișteau, dar pe de altă parte îmi ofereau remușcări usturătoare. Mă gândeam la ce va fi după ce mor și ce ar putea fi dacă nu aș murii. Mii de întrebări se încolăceau prin sertărașele minții mele. Eram într-o dezordine cumplită. Nu mai înțelegeam nimic. Nu mai știam la ce mă gândeam și de ce mă gândeam acolo. Eram într-o lume paralelă, parcă pierdută pe o hartă nulă, fără vreun punct de reper, fără puncte cardinale și fără drumuri care să ducă undeva. Eram într-o lume de nimic unde era nimic. Inclusiv eu eram un nimic. De fapt eram un nimic ce se plimba prin nimic. Nici eu nu înțelegeam ce eram eu și ce căutam acolo. Probabil acesta este locul unde vin umbrele. De aceea nu pot vedea nimic și pe nimeni! Pentru că suntem toți nimicuri ajunse aici unde nu ne putem recunoaște nici măcar pe noi înșine. Aici tot ce poți să faci este să mergi în gol, să cazi în gol, să te uiți în gol, să te gândești în gol și să faci parte din acel gol, fiind bucata lipsă ce o formam pe acest pământ.

-Sakura! Ești bine?

Împietrisem! Urmăream absent persoana ce mă striga disperată. Stătea în fața mea, încercând să mă trezească din transă. Priveam în jur și îmi dădusem seama că nu mai sunt în pădure. Eram într-o cameră pătrățoasă, văruită proaspăt. Stăteam pe un pat de fier, acesta fiind acompaniat de o saltea subțire, cât să nu rănească coloana. Lângă pat, pe ambele părți, erau noptierele din lemn, vopsite albe, pe cea din partea dreaptă fiind prezentă o vază cu un trandafir roz în ea. În față, pe aceeași linie cu patul, se afla o chiuvetă, sub aceasta se afla un dulap, probabil plin cu medicamente, seringi și toate cele trebuincioase unui asemenea salon. De fapt, eram într-un spital, eu fiind îmbrăcată într-o salopetă specifică acestui regim.

-Sakura!

-Da! Am auzit, Naruto...

-Ești bine? Cum te simți? mă întreabă acesta vizibil îngrijorat.

-Da, sunt bine. Cum am...

Mă oprisem să vorbesc, fiind întreruptă de perfuziile ce mă împiedicau să mă ridic. Cu acea ocazie, ridicasem plapuma pentru câteva momente. Nu aveam nicio zgârietură, fapt ce mă uimise. Nu înțelegeam ce se întâmplase și ce căutam eu atunci în Konoha. Trebuia să fiu moartă prin pădure! ”Ce s-a întâmplat?”.

   -Nu înțeleg...

-Ce anume, Sakura?

-Ce caut eu aici? Naruto... De ce sunt aici?

Naruto se uita la mine indiscret. Nu știa ce răspuns să-mi spună. El nu a fost de față să știe ce s-a întâmplat. De asemenea, se îngrijorase. Cu siguranță păream speriată, ca și cum aș fi trecut printr-o traumă. Acesta a clipit de câteva ori, apoi mi-a răspuns:

-Sakura, te-am găsit în fața spitalului inconștientă.

-De ce?

-Asta să-mi spui tu, Sakura...

   Nu știam ce să-i spun. Nu știam cum să-i spun de întâlnirea mea cu Sasuke. Nu știam cum va reacționa dacă afla că acesta a încercat să mă agreseze. Cu siguranță s-ar fi înfuriat. Nu vroiam să-i stric planurile de a-și salva prietenul cu o asemenea tâmpenie. Nu e vina lui că sunt slabă și nu mă pot apăra în fața pericolului. I-am stat prea mult în cârcă și am așteptat prea mult să-mi facă alții dreptate! De acum îmi iau grijile pe cont propriu!

          -Sakura, te-a atacat cineva sau ți-a făcut cineva ceva?

          -Nu.

          -Și cum ai ajuns aici? Adică era un bilet prins de haina ta în care scria că ai fost găsită prin pădure. Deci, spune-mi!

          -Naruto, eu...

          Acesta, însă, se înfuriase. Știa că aveam să-l mint. Mă citea ca pe o carte deschisă. ”Spune-mi adevărul, Sakura! Asta vreau să știu! Adevărul!”, a răstit acesta autoritar, privindu-mă dominant. Intrasem în pană de idei. Trebuia să găsesc o scuză cât de repede puteam și aceasta să fie, bine înțeles, cât se putea de credibilă.

          -Nu înțelegi, Naruto.

          -Poftim? Ce să înțeleg?

          -Nu vreau să-ți mai bați capul cu mine, te aglomerează destul munca.

          -E adevărat, Sakura, misiunile sunt importante și cel care le abandonează este un nimic, dar ce-i care își abandonează camarazii sunt adevărate gunoaie! Așa că nu mă lua pe mine cu din astea și spune ce s-a întâmplat!

          -Nu s-a întâmplat nimic...

          -Cum așa? Și ce căutai în pădure?

          -Am fugit.

          -De ce? De cine ai fugit?

          -Nu știu.

          -Cum așa?

          -Nu fugeam de nimeni.

          -Cum? Fugeai singură ca o nebună prin pădure?

          -Da.

          Ochii acestuia se bulbucau la mine, analizându-mă de pe o parte pe alta, încercând să afle adevărul. ”Nu te cred!”, îmi spune acesta în timp ce se holba insistent în ochii mei. Eu îl priveam absent, fără a exprima ceva, acesta continuând să se învârtă în jurul meu ca un detectiv în căutare de răspunsuri. Se opri, însă, într-un final, și se așeză lângă mine pe pat. Acesta a început să mă privească călduros, zâmbindu-mi prietenește, așa cum făcea de fiecare dată când mă vedea.

          -A, da! Sakura, ți-au făcut asistentele analize cât timp ai stat aici.

          -Și?

          -Și nu știu! N-au vrut afurisitele astea să mă lase să mă uit!

          -Oh! Dar cât timp am stat aici?

          -Aproximativ... două săptămâni juma'.

          -Cât?!

          Efectiv, înlemnisem. Nu-mi venea să cred că a trecut atâta timp de când eu îmi pierdusem mințile. Nu știam cum am ajuns aici, de ce sunt aici, cum am rezistat atâta timp fără mâncare, hrănită doar din perfuzii și, cel mai curios lucru, ceva ce mă măcina din plin, ce s-a întâmplat în acea seară. ”Ce mi-a făcut Sasuke? Unde s-a dus acesta după? Oare el m-a adus până aici?”

          Din acel moment începusem, din nou, să-mi pun peste o mie de întrebări de o dată, să-mi aglomerez mintea și să mă pierd cu firea de prezent. Eram o persoană prăpăstioasă. Nu știam cum să mă descurc și nu știam cum să-mi controlez emoțiile și trăirile. Când mi-era frică înlemneam și nu mai aveam stare să mă controlez. Mă panicam foarte ușor și, de cele mai multe ori, fugeam. Dacă mi-era bine o dădeam cumva în bară, de fiecare dată, și ajungeam în stadiul de neliniște totală. Nu mă mai puteam ridica pentru a o lua de la capăt și mă panicam din nou, fugind de situație. Eram un om de nimic! Ca și cum aș fi fost o bucată de hârtie. Cum bate un pic vântul, cum m-am dus în zbor pe unde apuc, apoi fiind distrusă de alte ploi ce urmau. În schimb prietenii mei, de exemplu, erau aidoma pietrelor de stâncă. Fie că ploua, fie că era soare, acestea rămân solide. Și, chiar dacă le trăsnea fulgerul și le despica, nu picau decât bucăți neînsemnate din aceștia. Doar o parte din ei dispărea, partea cea mai abruptă, partea care stătea gata să se rostogolească la vale, rămânând în urmă di-ta-mai mastodontul! Un munte cu devărat tare, înalt și care avea să rămână acolo pentru o veșnicie.

          Terminând și cu aceste gânduri infinite, în salon intrase una din asistente, ținând în mână câteva dosare pline ochi. Aceasta fu apoi urmată de Tzunade care se bucura pe moment, văzându-mă trează. ”Sakura bine ai venit printre noi!”, îmi spune aceasta cu zâmbetul lărgit până la urechi. Pe urmă îl rugă pe Naruto să iasă două minute din încăpere. Luase dosarele din mâna asistentei și începu să le răsfoiască, trăgând un ochi asupra acestora. După ce terminase, îi ceru acesteia să părăsească salonul pentru a duce acele dosare la locul lor, în departamentul pediatric. Odată ieșită asistenta, Tzunade începe să se fâstâcească prin cameră, căutând un halat care să mi-l ofere. Se duse spre un dulap poziționat în partea dreaptă, lângă geam, de unde scoase un halat alb.

          -Uite, Sakura, să-l iei pe tine după ce-ți scot perfuzia, mi-a spus aceasta în timp ce lăsă halatul pe pat.

          -Bine.

          Tzunade îmi dăduse perfuziile jos, eu îmi luasem apoi halatul pe mine, iar acum urma să mă duc cu Tzunade pentru câteva verificări în plus. Eu accept, bine înțeles, fără nicio problemă analizele suplimentare. Așa că m-am pornit, condusă de aceasta, pe holurile spitalului ce erau pline de pacienți veniți în urgențe. Spitalul din Konoha era imens, pot spune, și foarte bine dotat. Aveam foarte mulți doctori, toți foarte bine instruiți. Mirosul acestuia mi-era familiar, după atâta vreme de stat de serviciu pe aceste coridoare. Chiar îmi lipsea acest loc. Era ca și a doua mea casă unde făceam exact ceea ce-mi plăcea. Să tratez pacienții și să ajut oameni ce au nevoie de ajutor era o plăcere nebună pentru mine. Mă simțeam în largul meu să-i salvez și să le ofer la sfârșit zâmbetele mult așteptate de aceștia.

          Coridoarele păreau să nu se mai termine, însă, într-un târziu, ajunsesem în aripa de nord, pe coridorul A la departamentul unde au fost trimise dosarele. Nu înțelegeam de ce mergeam pe acea rută. ”Parcă trebuiau doar niște analize de rutină?”, mă întrebasem în sinea mea. Eram curioasă să aflu ce aveam să fac aici. Începusem să-mi pun întrebări legate de analizele făcute până acum. ”Oare au găsit ceva? Poate o boală? O boală mamară?”. Devenisem tot mai agitată cu cât ne deplasam mai mult pe acel coridor. Mi-era frică să nu fi făcut vreo infecție care să-mi afecteze glandele mamare, ținând cont că nu-i prima oară când m-am confruntat cu frigul. De atâtea ori am îndurat nopți reci. Deci, nu m-ar mira o infecție urâtă cu o bacterie E.Coli sau poate altă minunăție.

          Ajunsesem, după câteva minute bune, în capăt unde se făceau verificările de la organele genitale la glande, acestea fiind împărțite în două categorii specifice acestui sector, cele mamare și cele hormonale. Se pare că aveam să fac niște verificări ”femeiești”, cum spuneam noi între noi prin spital.

          -Bine ați venit! ne întâmpină doamna Ayame Baii, doctor ginecolog și șef al acestui departament.

          Această femeie era o minunăție de om! Un doctor care își făcea munca neîntrerupt de 56 de ani în acest spital. Deși, era bătrână pensia era încă departe de dânsa.

          După ce ne întâmpină călduros în cabinetul ei, Tzunade mă lasă pe mine în grija doctoriței, în timp ce ea plecase să rezolve alte treburi. Rămânând doar cu doamna Ayame, făcusem nenumărate analize, radiografii și terapii, totul decurgând bine pentru o perioadă. Însă, după ce sosiseră rezultatele, doamna doctor devenise foarte concentrată asupra acelor răspunsuri. Ochii îi fugeau meticulos pe fiecare rând al fiecărei fișe, eu urmărind-o de pe scaunul amplasat în fața biroului ei. Aceasta terminase, într-un sfârșit de citit tot de pe analize. Eu eram curioasă să aflu dacă totul era în regulă. Speram să nu fie vorba de o boală. Curioasă și agitată o întreb pe aceasta:

          -Este totul în ordine, doamnă doctor?

          -Da! Ești foarte bine! Chiar mă surprinde că după atâtea perfuzii nu ai nicio problema.

          -Asta este bine! i-am spus ușurată.

          -Da, dar o să mai facem încă o verificare.

          -Anume?

          -Un test de sarcină.

          -De ce? Ați găsit ceva sau ce? am întrebat, fiind curioasă și speriată.

          -Este doar de rutină.

          Privirea parcă se restrângea de emoție. Știam că nu avea ce să fie, dar cu toate astea, doar ideea de a face acel test mă emoționa grozav. Începusem să mă pun în pielea unei femei care aștepta pe cineva... care-și aștepta bucățica! Începusem, ca întotdeauna, să-mi pun alte zeci de întrebări, gândindu-mă la această experiență care, sinceră să fiu, îmi aducea o curiozitate nebună, în ciuda faptului că nu aveam decât 19 ani. De fapt, eu nu mai gândeam de mult ca o fată de 19 ani. Mă puteam considera o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Nu mă gândeam la băieți și nu mergeam la agățat, cum făcea adesea Ino. Eu doar îmi făceam munca, gândindu-mă într-un timp la o familie. Mereu visam să am familia perfectă, cu un copil sau chiar mai mulți și un soț iubitor! Știu, însă, că toate acestea pentru mine nu erau decât niște basme ce mi le cream în minte. Nu era decât imaginația mea care, adesea, își bătea, chiar ea, joc de mine cu imagini frumos colorate cu niște ilustrații mari și grase, dar, din păcate, înșelătoare.

          -Uite! Du-te la baie. Cred că știi deja ce ai de făcut.

          -Da, îi răspund acesteia, luând testul ce aceasta mi-l înmâna.

          -Deci, dacă testul arată o singură liniuță, înseamnă că testul a ieșit negativ și nu ești gravidă. Dacă arată două liniuțe, înseamnă că testul este pozitiv și asta înseamnă că ești gravidă. Să nu te sperii, indiferent de rezultat! Oricum, tu trebuie să știi cel mai bine la ce te poți aștepta!

          -Da! îi spun, fiind liniștită de ultimile ei cuvinte.

          -Este totul în regulă? Bine! Acum du-te! Să aștepți cam 20 de secunde înainte de a verifica testul.

          -Am înțeles! Sunt pregătită!

          -E bine atunci! Succes!

          După urările de bine făcute de doctoriță, am intrat în baie, fiind pregătită și sigură pe mine. Nu a durat mult și terminasem și cu acesta. După ce l-am șters bine și mă spălasem pe mâini, m-am pus pe așteptat cele 20 de secunde. Însă, trecuseră deja 3 minute de când am intrat în baie, iar eu încă nu avusesem tupeul să mă uit la rezultat. Îl pusesem pe măsuța de la chiuvetă, eu fiind sprijinită în mâini asupra acestuia. Mă uitam la acel test deja de 2 minute și nu aveam curajul de a vedea ce avea acesta de spus. ”Și cu toate astea nu am făcut nimic, nu s-a întâmplat nimic. Deci, nu am de ce să mă agit într-un asemenea hal!”, îmi spusesem în sinea mea. ”Sakura, ești bine?”, se auzea de dincolo vocea doctoriței care mă aștepta încă pentru rezultat. ”Sakura, nu contează care este rezultatul, vino la mine și vom vedea care-i treaba!”. Avea dreptate. Nu puteam sta acolo toată ziua fără să mă uit, măcar, pe rezultat. Așa că decid să ies afară.

          -Uitați, doamnă doctor! îi spun acesteia, ieșind din baie și înmănându-i testul.

          -Dar nu l-ai verificat?

          -Nu.

          -Ai emoții? mă întreabă aceasta, chicotind.

          -Nu, doar că știu că nu-i nimic...

          Mă pregăteam să ies, îmi luasem din nou pe mine halatul și eram gata să ies din cabinet pentru a mă îndrepta spre sala unde am fost internată. Pun mână pe clanță, deschid ușa și fac un pas pe coridorul larg al acestei secții. Însă, nu apuc să-l fac și pe al doilea căci se aude vocea doamnei Ayame care mă atenționează să mai rămân.

          -Ce s-a întâmplat? o întreb în timp ce mă îndreptam înapoi spre dânsa.

          -Sakura, nu cred că vrei să pleci așa...

          -Este ceva ce nu-i în regulă? Ați găsit o bacterie?

          -Nu! Sakura!

          -Da?, rămăsesem în acel moment în panică, nu înțelegeam motivul pentru care m-a întors aceasta din drum.

          -Testul este pozitiv!

          -Cum?!

          În acel moment îmi fugise pământul de sub picioare. În prima fază crezusem că-i o glumă proastă, însă nu era așa. Testul arăta două liniuțe, semn ce arăta că sunt însărcinată. Ochii mi se bulbucau și eram gata să leșin. Reușesc, însă, să mă țin pe propriile picioare. Luasem testul în propriile mâini pentru a mă uita mai atent la el. Nu puteam crede ceea ce vedeam. Nu-mi puteam imagina acest lucru întâmplându-se cu adevărat. Mă gândeam la o farsă cu o cameră ascunsă prin aceste încăperi, dar nu la ideea de a fii cu adevărat însărcinată.

          -Sunteți sigură?, o întreb pe femeie cu o voce ascuțită și vizibil speriată de situație.

          -Da, sunt sigură. Ăsta-i rezultatul!, îmi spune aceasta în timp ce-mi aproba din cap.

          -Dar... poate este greșit testul! Nu-i posibil? N-are cum?

          -Nu, Sakura! Testul nu greșește! Arată sarcina existentă sau inexistentă sută la sută!

          Sperietura fu și mai mare. Eram complet depășită de situație. Picioarele îmi tremurau ca pixurile. Eram de-a dreptul crizată.

          -Sakura, liniștește-te! Nu-i nicio problemă! Dacă chiar este asta o problemă putem programa un avo...

          -Nuuu!, am urlat cât m-au ținut plămânii.

          Era un urlet aspru și gros. M-am trântit pe podea ca o bezmetică, urmând astfel un moment de criză. Am început să urlu cât mă țineau plămânii: ”Nuuu! N-are cum! Nuu! Sunt însărcinatăăă!”. Am început să plâng pe urmă și abia reușea să mă țină doamna doctoriță și cu o asistentă ce sosise pe urma țipetelor mele.

          -Sakura, calmează-te! Va fii bine! O să vezi! Multe fete au pățit așa ca tine! Sakura, gata!, îmi spune aceasta, zgâțâindu-mă bine ca să mă potolesc.

          Mă oprisem din manifestările mele ieșite din tipar. Acum eram doar atentă la ceea ce avea să-mi spună doamna doctor Ayame.

          -Fii atentă la mine, Sakura! Să nu mai faci în viața ta așa ceva! Nu ai voie!, îmi spune aceasta, accentuând ultimile două cuvinte, apoi continuă: Nu ai de ce să faci așa! Cum strigi așa la copilul tău?

          -Cum? Nu înțele...

          -Nu ai dreptul să strigi așa la acest copil! Nu ai dreptul să-l cerți pentru că a venit în cele mai neașteptate momente! Ceartă-te pe tine pentru că nu te-ai pregătit să fii pregătită pentru asta! Nu este vina ta și a nimănui că ești gravidă, fie ai făcut-o cu voie sau fără voie, acum faptul este consumat! Ori alegi cea mai ușoară cale, dar, atenție, nu toate căile ușoare sunt cele mai bune, ori aleg să ții piept și să ajungi să te bucuri, într-un final!

          -Vreau să... mă bucur, i-am răspuns acesteia cu jumate de gură, fiind încă cuprinsă de șoc.

          -Bine... Foarte bine! Acum, Sakura, liniștește-te și du-te să te odihnești.

          -O să a-am o bucăți-țică...

          -Da! Bucățica ta! Să ai grijă de ea!

          Astfel m-a ajutat asistenta prezentă acolo să mă ridic, apoi m-a condus până în salonul unde aveam să mă odihnesc următoarele ore.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 02 Aug 2014, 00:56

O-M-G!!! Gravida? Chiar nu ma așteptam la asta!
M-ai luat prin surprindere plăcut.
Deci sa înțeleg că va păstra copilul? Dar cine e tatăl?
Sasuke? Sau..nu? Deja îmi fac o mulțime de idei , deci e clar ca ne așteaptă multe!
Mi-a placut acest capitol , nu ma aștepam deloc , chiar deloc la asa ceva .
Adu' cât mai repede următorul capitol si anunță-mă tee roooog! Kiss

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 02 Aug 2014, 01:22

În primul rând, multumesc pentru anunț. În al doilea rând, m-ai lăsat masca cu acest capitol. În sfârșit am aflat ce voia Sasuke sa facă, deși aveam mici bănuieli, tu mi-ai confirmat-o pe cea mai bună.
Prima oară, am avut impresia ca Sakura vrea să renunțe la "bucățica ei", dar mă bucur că a decis să se bucure mai târziu. Am o vagă bănuială ca Sasuke așteaptă ca, copilul să se nască și să crească, iar apoi o sa-l ia de lângă rozalie, pentru ca el a devenit un insensibil cu o inima de gheață.
Ma bucur ca ai pus next-ul așa repede și sper ca următorul să vina cat mai curand.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 02 Aug 2014, 11:30

Wow, ce capitol.
M-ai lasat masca.
Deci nu cred e insarcinata?
Si copilul e a lui Sasuke?
Doamne cate intrebari am si nici un raspuns.
Cred ca va fi un fic plin de rasturnari de sitoatii.
Imi place extrem de mult.
Abia astept nextul.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Sam 02 Aug 2014, 22:13

OMFG, deci am ramas inmarmurita. Insarcinata? Ce o fi facut Sasuke in padure? hey sexy !

Obraznicul! lough

Iti multumesc mult pentru anunt si capitolul chiar m-a lasat fara cuvinte. Nu ma asteptam la asa ceva.
Pai ... spor la scris in continuare! a hug

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 05 Aug 2014, 17:05

Buna. Scuze ca am venit asa de tarziu. Pui next-urile foarte repede si cateodata mai si intarzii. In primul rand, wow, e mult scris. Lawl, nu ma asteptam la o sarcina. Sasuke este cel mai probabil tatal, dar nu putem fi siguri. Si chiar daca ar fi el, e extrem de ciudat sa fi avut un act sexual in timp ce Sakura era lesinata. Nu stiu mai exact ce simte Sakura, pentru ca am vazut ca initial, era absolut distrusa dupa ce a vazut rezultatul. Dar, dupa ce i s-a mai domolit furia, intr-un fel a devenit bucuroasa. Mie imi plac extrem de mult ficurile shippuden, de aceea pot spune ca ficul tau este printre preferatele mele de acum. Mersi de a, astept n, te pupicesc.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 10 Aug 2014, 04:15

Uaahaa! Mă bucur că v-am surprins! Sper să vă pot oferii surprize, evident, plăcute în continuare! Să-mi spuneți dacă v-a plăcut acest nou capitol!

Capitolul 4

*

Bucură-te cât mai ai ocazia!

          Seara își luase rolul în primire. Eu stăteam întinsă în patul acestui salon, încercând să adorm, însă, totul era în zadar. Nu puteam să închid nici măcar un ochi, deși, mi-era atât de somn. Priveam fără vlagă luna care-și arunca piezișă razele, ca o turlă învechită, peste copaci. Mă gândeam la acele păcate întâmplate în pădure și la viața ce avea să vină pe urma acestora. În același timp mă simțeam rușinată. Aveam senzația că icoana ce se afla pe perete, deasupra capului meu, se încrunta.

          Afară se rupeau norii în furtuna toamnei. Era atâta ger, că umbrele se alipeau mai bine de corpuri. Era atât de întuneric, că simțeam acele umbre cum se restrângeau în mine, și era atâta moarte, încât una din umbre de suflet mi s-a ținut. Neliniștea și-a făcut din nou avântul prin mine. Mi-era frică să mă gândesc la cele ce puteau să urmeze: să am un copil, probabil, cu un necunoscut. Aveam momente când mă gândeam la o posibilă întâmplare petrecută în acea seară ce mă ducea cu gândul la Sasuke. Mă întrebam adesea în sinea mea dacă nu, cumva, el era, de fapt, cel vinovat, dacă este posibil să fie el tatăl acestei minunății. Atâtea idei îmi veneau în cap, dar doar una singură putea fi idealul. Mii de rugăciuni se rosteau deodată. Mii de lacrimi se vărsau pe pomeții roșiți ai chipului meu. Mii de scâncete se împrăștiau până pe holul acestui sector. Eram devastată. Simțeam singurătatea într-un mod neobișnuit și nemaiîntâlnit până atunci. Eram obișnuită să stau singură, dar în acel moment lucrurile nu decurgeau în aceeași pantă. Simțeam nevoia de ajutor, nevoia de o mână caldă ce mi-ar putea alunga fiorii. Aveam nevoie de o vorbă care să-mi alunge grijile și, mai ales, aveam nevoie de ceea ce, de fapt, și bucățica mea avea nevoie. Însă, aceste lucruri erau, ca întotdeauna, vise nefondate. Nu avea cum să pice acest noroc peste mine. Eram un om singur care avea să se descurce cu nenumărate probleme ce păreau a se adâncii odată cu anii ce treceau. Eram un ghinionist și un nimeni ce cutreiera acest pământ, prăpădindu-se în propriile fapte.

Încetul cu încetul încrederea de sine se stingea, și ,odată cu ea, mă stingeam eu. Deveneam tot mai nesigură pe dorințele mele și pe idealurile ce mi le stabilisem. Știam că nu o să am niciodată ceea ce-mi doresc, iar momentele de neputință erau tot mai multe. Aveam impresia că firul mi se tăiase. Deveneam tot mai nebună cu fiecare minut în parte. Începusem să-mi pun întrebări: ”Oare ce va fi? Va fi băiat sau fată? Oare va semăna cu mine sau cu tatăl său?”. Dintr-o dată, curiozitatea se plimba prin mintea mea. Știam că nu eram pregătită să fiu mamă, mai ales în acele momente. Nu aveam un tată care să-mi fie aproape și nu știam absolut nimic despre creșterea unui copil. ”Cât de greu poate fii?”, îmi spun, încercând să mă încurajez. Însă, totul era parcă degeaba. ”Nu știu cum să procedez! Ce-i voi spune copilului când va fi mare? Oh, dar ce nume să-i pun?”. Eram complet depășită de situație. Grijile veneau una după alta ca pe bandă rulantă. Disperată de situație, începeam să vorbesc singură prin încăpere:

-Ce mă fac? Nu știu cum să procedez!

Începusem să plâng. Nu eram în stare să fiu mamă. Nu eram pregătită spihic pentru a fi mamă. Știam că este o sarcină grea și mi-era frică de viitorul ce mă aștepta. ”Poate acel avort?”. Mă gândeam la acea parte ușoară, apoi zărindu-mi în minte cele spuse de doctorița Ayame: ”Drumurile ușoare nu sunt întotdeauna cele mai bune...”. Avea dreptate. Renunțarea la acest copil ar fi însemnat, de fapt, o crimă! S-a născut o viață în mine, inima nu-mi permitea să fac una ca asta. Știam că după ce va crește puțin, totuși, va fi mai ușor. Greul va ține doar o perioadă de timp, până copilul va reuși să meargă pe propriile piciorușe.

          -Sakura...

          O voce bărbătească răsuna prin cameră. Am simțit dintr-o dată un ghimpe ce se înfipse fix în creștetul capului. Simțeam cum răcoarea se plimba pe spatele meu. Ochii se înecau tot mai adânc în lacrimi. Inima pulsa cu putere. Puteam să-mi aud pulsul țâuind prin timpane. Mă panicasem și nu știam ce-i de făcut. Nu știam cum să-l privesc în ochi. Frica mă încetinea tot mai mult. Stăteam încă întinsă cu fața în sus, privind cu neliniște tavanul care, parcă, mă ignora în totalitate. ”Nu se poate...”, îmi spuneam în sinea mea. Am cugetat să mă uit spre fereastră, locul de unde s-a auzit numele meu. Sperietura fu, însă, și mai mare. Draperiile se jucau în vântul ce invada camera prin fereastra ce, tocmai, fusese deschisă.

-Sakura, tu...

    Acesta părăsii fereastra, apropiindu-se de pat. Ochii lui erau umbriți, din spate venind lumina lunii. Firele de păr îi mângâiau fruntea albicioasă. Mă privea cu căldură și, totodată, cu uimire și curiozitate. Acesta, deplasându-se, ajunse aproape de mine. Se așeză pe pat, lângă mine, fără a depărta privirea în altă direcție. Ne intersectasem și începeam să ne studiem ochii amănunțit. Mâna lui ajunse să o cuprindă pe a mea, eu răspunzându-i la gest.

-Sakura, tu... De ce plângi? mă întreabă acesta, privindu-mă cu îngrijorare.

-Sunt însărcinată, i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

-Serios? Cumde?

-Asta să-mi spui tu, Sasuke...

          -Așa de repede...

Ochii i se dublaseră. Mă privea absent și cu mult regret. Căuta să-mi explice, însă eu nu-l puteam asculta. Deveneam tot mai nervoasă cu fiecare scuză rostită de gura acestuia. Mânia mă cuprinse din plin și nu mă mai puteam abține. Începusem să-i reproșez cu ură:

-Violatorule! Nu ți-e rușine? Nici măcar nu eram conștientă! Ți-ai bătut joc de mine în pădure! Te-ai jucat cu mine, parcă, cu un câine! Ești un nimeni! Un nenorocit!

Cu fiecare vorbă aruncată, lacrimi tot mai multe apăreau. El mă privea, parcă, din gol, fără a-mi răspunde sau fără a riposta. Era conștient de frustrările mele. Mă privea cum aruncam vorbe jignitoare și, de-adreptul, groaznice la adresa lui. Ochii lui Sasuke coborau încet spre podea. Tăcerea lui îmi acaparase atenția. Dintr-o dată mintea mi se sucise în altă direcție. Începeam să mă simt prost de cele spuse. Cu o rușine extremă, cugetez să-i spun:

-Iartă-mă! N-am vrut! Scuză-mă, Sasuke!

Acesta nu-mi răspundea. Continua să privească podeaua. Se gândea și își răsucea ochii dintr-o parte în alta, urmărind când spre noptieră, când spre geam. Deveneam tot mai nesigură pe instinctele mele. ”Poate nu a fost el de vină...”. Simțeam cu-mi fugise pământul de sub picioare. Mă gândeam la faptul că i-am reproșat niște lucruri neadevărate și care îl făcuseră să se simtă prost.

-Sasuke, scuză-mă... Nu ești tu de vină pentru toate astea, nu?

Dintr-o dată acesta începu să mă privească cu seriozitate. Nu înțelegeam ceea ce acesta exprima. Era neutru, fără a da un semn de aprobare sau de dezaprobare. Mă nelinișteau tot mai tare ochii acestuia care mă priveau absent , parcă mai reci decât înainte. Mâna ce o cuprinse pe a mea se răcea, de asemenea. Își deschise gura pentru a-mi spune ceva, însă nu spunea nimic. O ținea între deschisă în timp ce se juca cu degetele prin mâna mea.

          -Ba da, îmi spuse acesta.

          Înnebunisem când l-am auzit. Îl vedeam complet altfel. Nu-mi puteam imagina tocmai ceea ce mi-a spus. ”Cum să mă violeze așa? Ca un sadic... prin pădure?”. Îmi puneam din nou întrebări ce nu aveau sursă de răspuns. Un singur om putea să-mi răspundă la acestea și un singur om mă putea face să înțeleg de ce se întâmplă toate astea într-un asemenea mod. Acesta era Sasuke. El era singurul vinovat în toate cele întâmplate și trebuia să scoată la socoteală totul.

          -De ce eu? Spune-mi! am țipat la acesta revoltată de răspunsul oferit.

          -Ți-am spus...

          -Poftim?

          -Ești singurul copil care a rămas din clanul Haruno! Am nevoie de acea putere!

          -Și ce legătură are asta cu sexul, hăă? am urlat.

          Dintr-o dată devenisem crizată. Strângeam cu putere cearceaful în timp ce plângeam zgomotos. Ochii îi țineam strâns închiși, lăsând râurile de lacrimi să se scurgă pe plapumă. Răsuflam cu greutate, încercând să mă calmez. Însă, nu reușeam decât să mă deprim mai mult. ”Spune-mi! Cu ce ți-am greșit... Sas'ke-kun?". Ochii acestuia se făcură cât cepele. Răsuflase de două ori puternic, apoi a început:

-Ți-am spus doar o parte din povestea Haruno, Sakura. Partea cu adevărat importantă este că acea putere este adusă la suprafață odată cu nașterea unei noi vieți. Când tu vei aduce viața unui copil, atunci vei putea să alegi să aduci la viață și alte suflete pierdute.

          -Ce?!

          -Sakura, este vorba de naștere și renaștere!

          -Nu înțeleg!

          -Ce nu înțelegi?

          -Totul!

          -Fii atentă, îmi spune acesta în timp ce-și apropia privirea de a mea, apoi continuă: îmi vei naște un copil și-mi vei aduce clanul la viață.

          -Un copil...

          Ochii mi se inundau din nou. Mă deprimau cuvintele lui Sasuke. Nu înțelegeam cum un copil ar putea venii pe lume în asemenea situații. Nu înțelegeam cum ar trebui un copil să fie crescut așa. Cum ar putea să fie educat. Acest copil avea să se nască din interes. ”Ce ar trebui un copil să înțeleagă din toate astea? Un copil ar trebui să fie rezultatul dragostei!”. Aceste socoteli ce Sasuke încerca să mi le explice n-aveau nicio normă pentru mine. Aceste vorbe păreau tot mai trufașe, iar eu nu mai puteam să ascult ceea ce avea acesta de zis. O putere... rezultată din naștere. ”Și ce ar trebui să fac pentru a controla această putere? Doar nasc și gata?”. Aveam mii de bănuieli ce-mi aduceu lacrimile până pe bust. Ochii mei priveau silueta galantă ce se afla în vizorul meu. ”Ce bărbat!”, îmi spuneam în sinea mea, simțindu-mă într-un mod ciudat mândră de ceea ce purtam în pântece. ”Dar ce mai suflet”, pe de-o parte mândria era scârbită de caracterul rece al acestei ființe.

          -Ești o scârbă! spun eu cu dezgust.

          -Sakura, eu...

          -Taci, dracu...

          Însă nu termin de spus totul că acesta îmi puse mâna la gură. Mă privea cu milă și, totodată, exprima dezamăgire.

-Bucură-te cât mai ai ocazia! îmi spune acesta, îndepărtându-și mâna.

-Ce vrei să spui?

Însă, acesta nu-mi răspunse la întrebare. Se ridicase de pe pat și se îndreptă înapoi spre fereastră. ”Unde pleci?!, l-am strigat eu. Acesta nu-mi răspunse. Plecase fără a mai privii înapoi, lăsându-mă din nou să stau singură în acel salon.

Îmi trântisem capul în pernă, începând să plâng, ca și acum ceva vreme. De data asta nu avea cine să mă mai deranjeze. Trecuseră minute în șir și venise un moment de dizgrație. Acesta îmi oferea prilejul de a adormii. Ușor simțeam cum mușchii se relaxau, iar mintea se încețoșa de la oboseală. În scurt timp totul devenii neclar, iar somnul reușise să mă cuprindă fără nicio grijă.

**

Am fost și voi rămâne mereu aici, lângă tine!

          Dimineață a sosit repede. Razele se strecurau timide prin draperiile acestui salon, prăbușindu-se pe mobilă. Câteva dintre ele ajunseră pe chipul meu, iar, jucându-se, mă obligaseră să mă trezesc. Dau să le ascult și să deschid ochii, însă, nesimțitele m-au penetrat până în fundul ochilor. ”Of, tu! Soare, acum ți-a venit să te joci?”. Deranjată de lumina orbitoare a dimineții ce părea mai însorită decât în mod obișnuit, îmi îndrept privirea în altă parte, ridicându-mă în fund pe marginea patului metalic. Somnoroasă, îmi ridic mâinile până-n grindă și mă întind până-n capul oaselor. Aveam o lene ce mă durea, dar nu mai puteam sta mult timp în acest spital fără să ies, măcar pentru puțin timp. Răbdarea îmi fusese deja pusă la încercare și simțeam nevoia de o plimbare în aer liber, unde nu aveam să simt mirosul spirtului.

          Decid să mă ridic. Fac doi pași clătinați, apoi mă îndrept alene spre dulăpiorul unde trebuiau să se afle hainele mele. Deschizându-l, descopăr ceea ce vroiam să găsesc. După ce mă schimbasem, mă hotărâsem să mă îndrept spre casă. Mergeam grăbită pe holurile încâlcite al acestui spital, având destinația ”IEȘIRE”. Într-un final, acesta îmi apăruse în cale, însă, trebuiau semnate fișele pentru externare. Zis și făcut! După ce doctorița ce sta de gardă la întrare îmi ștampilase fișa pe semnătura oferită, am reușit să ies din spital.

          Trecuseră zece minute, iar eu eram în fața clădirii unde se afla biroul Hokagelui. Soarele se arăta pe cer, însă, acesta avea dinți. Lumina zilei era orbitoare, dar răcoarea intra adânc prin ciolane. Acest lucru mă făcuse să grăbesc pasul. N-aveam voie să mă expun la vreme nefavorabilă din cauza sarcinii, mai ales frigului. O răceală în zona rinichilor ar fi însemnat un pericol atât pentru copil, cât și pentru mine. Poate devenii chiar mortală în unele cazuri. De asemenea, trebuia să respir cu indulgență, astfel plămânii nu ar fi primit din plin răcoarea aerului.

           Griji, apăreau tot mai multe, una după alta. Însă, în douăzeci de minute eram deja ajunsă acasă. După ce mă făcusem comodă în locuința mea, m-am îndreptat spre baie pentru a face un duș ce-l așteptam cu nerăbdare. Intrasem în baia mică a parterului, mă dezbrăcasem, intrând în cabina de duș. Am dat drumul la jetul cald al acestuia, lăsând picurii de apă să-mi resfețe corpul.

          Îmi spălam atât trupul, cât și sufletul. Parfumul gelului de duș îmi invada mintea. Spuma se zvârcolea jucăușă prin aer, iar eu mă bucuram de fiecare minut în parte în propriul sanctuar. Între timp, Ino își găsise să dea o tură pe la spital pentru a mă vizita. Aceasta era pregătită să-mi aducă niște dulciuri, mâncare și un buchet mare și frumos de narcise. Părul acesteia radia în lumina ricoșată de geamurile spitalului. Hainele ei groase de toamnă purtau culoarea mov, o culoare tipică Inei. Ghetele acesteia bocăneau prin pași ce se îndreptau spre intrarea spitalului. Ajunsă în drept cu doctorița ce sta de gardă, face o cerere de vizitator pe numele meu.

          -Domnișoara Haruno a fost externată acum ceva vreme, spune doamna ce sta de pază.

          -Serios? Dar s-a făcut bine?

          -Părea să fie într-o stare foarte bună atunci când și-a semnat fișele de externare.

          -Aha. Și, spuneți-mi, ați aflat ceva? Este bolnavă sau ceva?

          -Un minut, vă rog... îi răspunde asistenta. Aceasta începea să cotrobăiască printr-un sertar. De acolo scoase un dosar cu eticheta Haruno.

          -Acestea sunt analizele ei? o întreabă Ino fără stare.

          -Da. Acum să vedem...

          -Și?

          Ino o privea pe doctoriță cum citea cu atenție fișele găsite. ”Aha, uite aici!”, spune aceasta într-un final, înmânându-i Inei un plic. Aceasta îl deschise repezită, descoperind testul de sarcină făcut cu o zi înainte.

-Ăm... Ce-i asta? întreabă Ino, holbându-se la test.

-Este un test de sarcină.

-Și ce-i cu el?

-Se pare că a ieșit pozitiv.

-Adică?

-Domnișoara Haruno a făcut testul, iar acesta a ieșit pozitiv. Asta înseamnă că dânsa este însărcinată.

-Poftim?!

Ino rămase șocată pe urma celor spuse de doctoriță, scăpând sacoșa cu cele bucate pregătite pentru vizita anulată. Aceasta deschise testerul și descoperii cele două liniuțe ce păreau a-i juca feste.

-Oh, Doamne! Cu cine? Se știe?

-Puteți s-o întrebați dumneavoastră personal. În spital doar doamna doctoriță ginecolog Ayame Baii știa de rezultat. De fapt, alături de dumneaei a făcut aceasta testul.

-Bine, mulțumesc!

-N-aveți pentru ce!

    -Pot să păstrez testul? întreabă Ino în timp ce se apleca pentru a-și ridica sacoșa.

-Desigur!

Ino îi mulțumii doctoriței, apoi plecă într-un suflet spre sediul Hokagelui pentru a o anunța pe Tzunade de cele auzite. Fugea ca disperata prin aglomerația târgului cu speranța că o va găsii pe aceasta încă la birou. După ceva vreme ajunse, într-un sfârșit. Ino bate de două ori politicos în ușă, așteptând să vadă dacă este cineva înăuntru. ”Intră”, se auzii vocea Tzunadei, răsunând de dincolo de ușă. Ino intră val vârtej în acea încăpere, abia răsuflând:

-Doamnă Tzunade!

-Ino? Ce s-a întâmplat? Ce te aduce pe la biroul meu?

-Un test de sarcină, îi răspunse aceasta, întinzându-i testul ce tocmai îl primise de la spital.

-Ino! Felicitări!

Explicațiile se derulau fără oprire, însă, Ino era prea obosită de la alergătură, iar Tzunade nu reuși să înțeleagă în de-ajuns ceea ce aceasta încerca să-i zică.

          -Poftim, ia un loc! Odihnește-te, respiră adânc și spune clar ceea ce ai de spus! îi spuse Tzunade în timp ce-i pregătea un scaun Inei.

          -Mulțumesc... îi răspunse aceasta, așezându-se.

Ino răsufla cu putere, încercând să se calmeze. Obrajii îi avea roșii ca macul, ochii înlăcrimați de la oboseală, iar buzele crăpate de la frig. Își puse pentru câteva momente fața în palme, ștergându-și în același timp cu degetele transpirația din zona liniei părului. Reuși, într-un final, să-și tragă duhul. Ridicându-și chipul din palme, își pregătii cuvintele, apoi începu:

-Doamnă Tzunade, am fost azi la spital să o văd pe Sakura...

-Și este totul bine? Se simte rău cumva? o întrerupe aceasta.

-Nu. Lăsați-mă să termin! Așa, deci, am fost acolo, dar Sakura era deja externată. Am vorbit cu femeia aceea care stătea de gardă la intrare și am rugat-o să se uite pe analize și să-mi spună dacă este cumva ceva ne-în regulă. Într-un plic a găsit chestia asta și mi-a spus că a făcut un test de sarcină cu doamna Ayame Baii și acesta a ieșit pozitiv. Tzunade, spune-mi, știai ceva de asta?

          -Poftim?!spune aceasta șocată, apoi continuă: Nu! Nu mi-a spus nimeni nimic.

          Tzunade se îngrijora tot mai mult, gândindu-se la faptul că eu eram însărcinată. Se plimba de colo coace, frecându-și bărbia. Își împărțea mintea în mai multe locuri de o dată, încercând să calculeze, totodată, gravitatea situației. Câteva momente liniștea între cele două era de neînvins, dar aceasta fu spartă, într-un final, tot de Tzunade care se oprise din fâstâcenia ei bizară:

          -Poate Sakura n-a vrut să știm de asta. Poate a vrut să ne facă o surpriză. Cu siguranță și-a găsit pe cineva cât timp a fost plecată în Kiwa. Probabil așa a și rămas însărcinată. Tu ce crezi, Ino?

          Însă, Ino nu-i dase niciun răspuns acesteia. Se uita pur și simplu absent la podea, gândindu-se în timp ce-și freca genunchii cu palmele. Îndoielile se plimbau nestingherite prin mintea blondei. Nu s-ar fi putut gândii vreodată că eu aș putea să țin vreun secret față de ea. Ridicându-se de pe scaun, ținând pumnii strâns închiși spune:

          -Nu! Nu mi-ar ascunde niciodată o asemenea bucurie... Trebuie să fie altceva!

          -Și ce ai să faci în privința asta?

          -Am să vorbesc cu ea.

          După ce Ino termină de vorbit, își luase sacoșa și plecă din biroul Hokagelui cu gândul să vină spre mine. Între timp eu terminasem deja dușul, și cu un prosop pe mine mă plimbam prin camera mea, căutând niște haine comode pentru stat în casă. Scosesem dintr-un sertar niște șosete pufoase, din alt sertar o pereche de colanți negri și lungi, iar din dulap o bluză largă și lungă, cu mânicile trei sferturi. După ce mă îmbrăcasem, îmi prinsesem părul într-un coc dezordonat, părul fiind uscat natural.

          Am ieșit din cameră, îndreptându-mă spre bucătărie. Deși știam că frigiderul era gol, simțeam nevoia nebună să-l cotrobăi. Coborând și ultima treaptă a scărilor, mă grăbeam să ajung cât mai repede la frigider, dar când am ajuns în drept cu holul de la intrare s-a auzit soneria care mă anunța că venise cineva. Lăsând totul de o parte, m-am îndreptat spre ușă, deschizând-o. În față îmi apăruse Ino care avea în mână o sacoșă plină.

          -Pot să intru, Sakura?

          -Desigur! îi răspund, poftind-o înăuntru.

          Aceasta se descălță și se îndreptă direct spre bucătărie. Aceasta începu să scoată tot ce avea în sacoșă. Masa se umplu imediat cu bunătăți, de la lapte și ouă până la plăcinte și prăjituri. După ce scoase totul, pe fundul sacoșei descopăr un plic care Ino nu-i dăduse importanță. De curiozitate, l-am luat și l-am deschis pentru a afla ce era înăuntru. Când mă uit, însă, descopăr un test de sarcină. Ochii mi se măriseră, iar ,entuziasmată, m-am țopăit pe urmele Inei în camera de zi. Acolo aceasta mă aștepta pe canapea. Blonda mă privea neutru, iar eu îi zâmbeam necontrolat. ”Și asta-i...”, spun în timp ce fluturam testul, apoi așezându-mă lângă ea.

          -Deci, să înțeleg că...

          -Știu. Dar nu pot să cred...

          -Bravo!

          Fața blondei se strâmbă, însă, la urările mele. Se uita la mine ca la felul patru, neînțelegând ceea ce era în mintea mea.

          -Sakura, ăsta-i testul tău! Eu nu sunt însărcinată, tu ești!

          Dintr-o dată am simțit cum tavanul îmi picase în cap. Nu știam cum să procedez, iar rușinea față de blondină era nemăsurabilă. Nici privirea nu o putea ochii pe fată. Priveam tristă în altă parte. Ochii începeau să se umezească ușor, amintindu-mi de vizita ce, tocmai, Sasuke mi-o făcuse seara trecută. Mă gândeam la orele în care am plâns fără suflu și mă gândeam că acestea vor apărea din nou. Am simțit dintr-o dată o lacrimă ce se prelingea pe obrazul drept. Deja cedasem. Eram mult prea slabă pentru a mă putea ascunde față de Ino. Oricum aș fi procedat, știam că ea era în stare să afle absolut totul, în ciuda faptului că era blondă.

Ino observase, bine înțeles, lacrima aceea afurisită. Își aplecase privirea pentru a-mi vedea chipul. Ochii i se măriseră, iar aceasta mă privea cu îngrijorare. Îmi cuprinse mână stângă, strângând-o prietenește. Acest moent îmi oferise sprijin. Ino îmi dădea puterea și curajul în absolut toate necazurile în care intrasem. Ea mă susținea în tot ceea ce făceam, oferindu-mi mereu ajutor atunci când aveam nevoie de dânsa. Ea a fost mereu un stâlp ce m-a susținut. O prietenă adevărată care m-a ținut aproape ca și cum aș fi fost sora ei. Mi-a fost mereu alături, acesta fiind motivul pentru care o iubeam atât de mult pe ființa asta.

-Sakura, spune-mi ce s-a întâmplat.

-Eu...

   Însă, cuvintele nu vroiau să iasă. Eram panicată. Mă blocasem. Tot ceea ce putea să fac era să plâng, lucru ce deja îl începusem.

   -Sakura, poți avea încredere în mine! Doar știi asta!

   -Da, știu...

   -Atunci, hai, spune-mi!

   -Eu... nu pot!

   -Sakura...

   -A fost groaznic! am urlat în timp ce m-am trântit cu capul în umărul Inei.

   Aceasta mă mângâia pe cap în timp ce-mi spunea că totul va fi bine. Auzind-o pe ea zicând astea, începeam să cred cu adevărat în acele cuvinte. Așa că mă ridicasem din umărul ei și începusem să-i povestesc totul:

   -Ino... m-a violat nenorocitul de Sasuke. Nici măcar nu eram conștientă! N-am știut nimic, aseară eu plângeam și el a venit la spital și mi-a spus că el este de vină pentru toate! Nu mai pot! i-am spus acesteia disperată.

-Gata, gata! O să fie bine! Nu-ți fă griji. Nu uita că eu am fost și voi fi în continuare aici, alături de tine! Acum, calmează-te!

Ino mă strângea la pieptul ei ca o mamă. Mă simțeam în siguranță în preajma ei. Aveam tot mai mare încredere în cuvintele ei. Simțeam sprijinul ei care avea să mă susțină din nou, în această luptă cu mine însumi și la fel avea să fie și în creșterea acestui copil care curând va sosii.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 10 Aug 2014, 09:54

Nenorocitul naibii. Scuze de asa inceput, dar altfel nu ma pot exprima. Cum doamne sa o violezi si apoi fara regret sa-i spui ca ai facut-o tu. Doamne Dumnezeule cum poti face asa ceva? La biata Sakura nu te-ai gandit? Nu iti pasa de sentimentele ei? De fapt de ce ti-ar pasa, ea e doar un pion de care te folosesti pentru ati castiga jocul. Pot spune ca m-ai surprins si de data asta. Abia astept next-ul.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 10 Aug 2014, 15:16

Hey! Mersi mult de anunt.
Deci, Sasuke este vinovat pentru tot ce i s-a intamplat Sakurei. Eu cred ca el nu a facut toate astea doar pentru a-si atinge scopurile. Sigur o iubeste pe Sakura.
Capitolul a fost genial si de abia astept next. kiss

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Dum 10 Aug 2014, 20:23

Vai ce mi-a plăcut capitolul ăsta!
Cred că ti-a luat ceva să il scrii având în vedere că e așa de lung.
Nu îmi vine să cred că Sasuke i a făcut asta , nu s a gândit decât la el.
Sunt tare curioasă de ce se va întâmpla în continuare așa ca te rog sa mă anunți când pui următorul capitol! Kiss

Andreea Drăgan · Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mier 13 Aug 2014, 10:09

Bună! :) De când ai început ficul, am fost interesată şi am citit printre rânduri, ca să văd ce se întâmplă şi dacă mă pasionează cumva ideea ta. Hmm, am mai dat de genul ăsta de ficuri, Sasuke o violează, ea rămâne însarcinată, dar niciodată ideea asta n-a fost amestecată c-o putere. Ai multe părţi originale pe aici, ceea ce-mi place la nebunie. Bănuiesc eu de ce i-a spus să se bucure cât mai poate. :-?
Faza e că îmi place la nebunie genul ăsta de ficuri şi de abia aştept să ne surprinzi în continuare. :)) Te pup. Spor la scris.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Vin 15 Aug 2014, 16:08

Hei. Am citit ficul si imi place enorm de mult. Astept cu nerabdare next-ul, sper sa il pui cat mai repede si te rog sa ma anunti cand il vei pune . key biie

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 19 Aug 2014, 00:01

Toate datele legate de pentagramă și Baphomet sunt reale și sunt asociate, bine înțeles, în mod original cu povestea ficului. De asemenea, țin să mulțumesc surselor ce mi-au oferit șansa de a afla mult mai multe întocmai pentru valorificarea acestui capitol și a valorificării cunoștințelor mele. Pot spune că sunt vrăjită de istoria Bisericii Sataniste care la începuturile ei era o religie ce venera natura și creația Domnului, iar acum este cunoscută ca venerarea Demonilor. Vă mulțumesc vouă pentru comentarii și vă urez spor la citit!

Capitolul 5

Akatzuki la vânătoare
*

        Cinci luni au zburat ca vântul. În Konoha agitația și-a făcut deja apariția, acesta fiind împânzit de membrii ANBU. De asemenea, locatarii vorbeau cu neliniște despre posibile apariții ale celor din Akatzuki, fapt ce ar fi însemnat punerea satului într-o mare primejdie.

          Târgurile erau mai mult goale, majoritatea oamenilor rămâneau în locuințe ascunși de frică. Shinobi satului umblau dintr-o parte într-alta, investigând toate cotloanele. Tzunade era și ea, de asemenea, la muncă. Se afla într-un congres cu lorzii țării, aflându-se și cei din capul Federației Ninja. Discuțiile dintre tabere erau aprinse, Akatzuki fiind un adevărat subiect ce ar fi putut deschide oricând un conflict. Toate probleme ar fi început mai întâi de la jinchuriki. Se aduceau tot felul de zvonuri cum că cei din Akatzuki umblau după puterea lui nouă și opt cozi. Au urmat astfel multe serii de conflicte, lupte care aduceau număr dublat de morți cu fiecare rundă. Însă, vânătoarea de jinchuriki nu era singura problemă prezentă în rândul shinobilor. Mai era și puterea a unui legendar shinobi dispărut acum multe secole. O putere ce a fost moștenită de deșcendenții săi până în ziua de astăzi.

          Se știa , încă din secolul I, de o putere regeneratoare care putea da viață oricărui tip de corp mort. Această putere a fost cunoscută în acele începuturi. O problemă, însă, era numărul minim de membrii al acelui clan ce deținea acea putere. La început clanurile erau împărțite în Clanuri Superioare și Clanuri Inferioare, acestea fiind catalogate după numărul de membrii. Cele de număr mediu erau Clanurile Inferioare(Uzumaki, Inuzuka), iar cele cu un număr mare de membrii făceau parte din cele Superioare(Uchiha, Senjuu). Haruno făcea parte din categoria Clanurilor Inferioare, cu toate că acesta avea un număr mult mai mic decât celelalte clanuri. Era un clan care stătea să se dizolve, fiind slabi în atacuri. Aceștia erau, mai degrabă, un grup de doctori ninja ce stăpâneau foarte multe secrete ale vindecării. Clanul a fost numit de la un timp și Inchiki (Vraci) datorită incantaților ce aceștia le săvârșeau prin păduri, trezind astfel morții din pământurile ce se întindeau în jurul mediului în care trăiau.

          Deși, clanul a fost unul pașnic și a căutat mereu să se împace cu celelalte clanuri, au fost înlăturați și, în mare parte, anihilați. Motivul principal era frica. Vracii erau considerați vrăjitori ce nu aveau un randament în lumea shinobilor. De asemenea, aceștia urmau o altă religie, una Satanică, cum se considera în acele vremuri. Credința lor era bazată pe o poveste spusă de vraci în care se vorbea despre o creatură ce cutreiera zile și nopți pădurile în căutarea sufletelor pierdute. Această creatură ar fi căpătat înfățișarea unui berbec cu barba ascuțită, coarnele mult mai lungi, fiind îmbrăcat într-o mantie neagră. Această creatură mitologică din religia vracilor a fost numit Baphomet. Baphomet este un nume apărut pentru prima oară în stenogramele proceselor templierilor. Templierii erau cavaleri ce păzeau peșterile în care vracii se rugau. În secolul al XIX-lea, numele a fost popularizat datorită unor scrieri pseudoistorice care au încercat să lege cavalerii templieri de unele teorii ale conspirației, discutând despre distrugerea ordinului lor. Numele Bafomet (Baphomet) a devenit atunci asociat cu o imagine de "capră sabatică". Acest Baphomet era zeul ce constituia pacea între om și natură, numele acestuia fiind o abreviere ce tradus ar însemna ”Pacea cavalerilor templieri”.

          Întrebarea ar venii: cum îi deosebeau pe vraci de restul clanurilor? Răspunsul era unul pe atât de simplu: pentagrama. Vracii purtau pentagrama la gât ca semn de apreciere față de Baphomet și de natură. O pentagramă este o stea cu cinci colțuri desenată cu ajutorul a cinci linii drepte. În esență, pentagrama este un simbol religios păgân. În zilele noastre, termenul „păgân” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului, o eroare gravă. Pentagrama este, de fapt, un simbol precreștin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente, cea masculină și cea feminină. Zeii și zeițele lor colaborau pentru a menține echilibrul de forțe. Yin și Yang. Când masculinul și femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor, un concept pe care istoricii religiei îl numesc „femininul sacru” sau „Zeița”. În sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeița iubirii sexuale și a frumuseții.

          În zilele noastre toate aceste date despre clanul Haruno(sau Inchiki, cum obișnuia să fie numit), au dispărut în esență, iar odată cu istoria lor a dispărut și clanul. Însă, un lucru ce a dat start conflictelor dintre shinobi a fost însăși ultimul membru existent al acestui clan. Haruno Sakura, copila ce a convețuit cu shinobi satului Konoha, acum având vârsta de 19 ani. Zvonurile care aduceau în discuții sarcina acesteia, în prezent cu un membru al clanului Uchiha, a stârnit furori în rândul shinobilor fugari și al doritorilor de putere infinită. Un copil pe urma acestei sarcini, între un Haruno și un Uchiha, ar putea stârnii un război ce ar nenorocii lumea, lăsând-o fără pic de vlagă. Combinare celor două puteri ar aduce un prunc cu o putere infinită. Sharinganul combinat cu abilități vracice, magia neagră, care ar putea da naștere la tehnici ce ar aduce rezultate cataclitice.

          Magia neagră reprezintă modul de manipulare al energiei cu scopul de a răni o altă persoană. Nu este vorba de Dumnezeu sau Demoni in această discuție. Aceeași energie poate fi utilizată pentru acțiuni pozitive, cât și pentru acțiuni negative, acum depinde și din ce perspectivă se privesc lucrurile. Utilizarea magiei negre în ritualuri poate atrage după sine și o energie negativă. În funcție de puterea fiecăruia, această energie poate să influențeze sau nu existența persoanei. Când un nivel de energie negativă este atins asupra unei persoane, această energie poate cauza moartea sau anumite blesteme asupra apropiaților. Există diferite metode, simple sau complexe, de a fi protejat de aceste energii care pot fi direcționate intenționat sau nu, de exemplu prin utilizarea unei pentagrame.

          Toate aceste lucruri dispărute au luat acum renaștere în duscuția Hokagelui împreună cu ceilalți lorzi. Problema se punea în felul următor: cum să-i protejeze pe jinchuriki și pe Sakura, în același timp. Dificultatea acestui război ce stătea să înceapă depășea cu mult nivelul oricărui shinobi existent la ora actuală. Tzunade bombănea în compania lorzilor care erau mai speriați ca niciodată de cele ce puteau să vină. Un sfârșit catastrofal cauzat de un război de nedescris! O moarte ce și-ar fi adus-o reciproc. Toate acestea trebuiau combătute de câțiva oameni pentu a prevenii urmările nedorite. Însă, ce avea să facă Tzunade? Un lucru era clar: Naruto trebuia să stea cât mai aproape de Sakura, iar aceștia să fie cât mai departe de continetele națiunilor, acum unite printr-o alianță. Următorul pas era anihilarea inamicilor ce urmăreau prada ca niște rechini.

          -Trebuie să luăm cât se poate de repede cele mai înțelepte decizii, încuvință unul dintre lorzi. Tzunade, ce ai de gând să faci? Ești Kage! Trebuie să iei niște decizii chiar acum!

          -Sunt conștientă! Știu că sunteți agitați, însă, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ! Mă gândesc, deocamdată.

          -Trebuie să fie ceva de făcut! Nu există lipsa căii de scăpare, trebuie doar să ne gândim, îi adresă lordului capul Federației.

          -Ai dreptate, Shikaku. Domnule, sunteți lordul feudal al acestei țări. Trebuie să aveți încredere în Shikaku Nara și în inteligența sa! Este un geniu ce ne va scoate din orice încurcătură.

          Lordul o privi pe Tzunade nedumerit. Acesta își mângâie bărbia aspră, uitându-se buimac la Shikaku care îl privea cu speranțe. Încrederea care cei doi i-o cereau lordului era vizibil esențială în combaterea acestei probleme. Domnul își frecă, astfel, ochii cu o mână, coborând peste obrajii îmbujorați de la presiunea ce îi apăsau umerii. Încercă să-și elibereze mintea obosită de pe urma unei nopți nedormite. De fapt, oboseala plutea în aer, fiind emanată de fiecare om în parte. Toți erau extenuați, iar conflictele nu vroiau să se oprească nici măcar pentru o zi.

          Lordul, privind cu ochii boldiți fiecare persoană prezentă la congres, își scărpină de câteva ori barba într-o parte și într-alta, apoi spuse:

          -Doamnă Hokage, presiunea s-a pus pe umerii noștrii și am putea să picăm în pierdere dintr-un moment într-altul. Chiar crezi că poți rezolva aceste probleme legate de ținta spre care se îndreaptă inamicii noștrii? Ne poți lua această problemă de pe capul nostru? Până la urmă, cei doi, Nouă Cozi și fata aceea, se află în incita ta!

          -Am de gând să rezolv și celelalte probleme! Am nevoie doar de permisiunea voastră și de mai mult timp pentru a pune la cap toate, spune Tzunade, gesticulând cu repeziciune din mâini.

          -Bine atunci! Las totul pe mâna ta!

          Aceste cuvinte o bucurau pe Tzunade din plin. Acum avea totul sub control. În capul ei se derulau zeci de planuri menite să doboare dușmanul. Primul lucru, însă, îi venii în cap îndepărtarea țintelor într-un loc mai sigur. Așa că, fără a mai sta pe gânduri, trimisese un ninja ANBU să-i aducă pe cei doi coechipieri, Sakura și Naruto, pentru a vorbii cu ei despre următoarea mișcare.

          Acum Tzunade aștepta cu nerăbdare sosirea celor doi. Era o treabă urgentă ce nu avea timp pentru întârziere. Stresul îi inundau mințile femeii, iar fizicul reacționa într-un mod firesc. Aceasta se plimba dintr-o parte într-alta prin biroul ei ca un leu în cușcă, pierindu-i astfel tot mai mult răbdarea. Cu mâinile rulate sub bust, umblând nebunește în fața ferestrei, privea satul cu aspectul său dărăpănat.

**

          În pădure, într-un loc neștiut de nimeni, se află vocile unor oameni ce puneau la capăt un plan ce avea să fie pus cât se poate de curând în aplicare. Ochii liderului fugeau ca fulgerele dintr-o parte într-alta asupra unor documente. ”Deci, asta era!”. Mintea îi prindea sclipire cu fiecare informație acaparată. Ochii priveau cu agilitate inscripțile ce-i aduceau fiori pe șirea spinării. ”Nu cred! Sfântă Sisoie!”. Mirarea fu, însă, și mai mare auzindu-l pe unul dintre membrii grupului spunându-i despre vânătoarea de comori. ”E neprețuită!”, își spuse în sinea lui cu mândrie. Însă, mintea îi zbură într-un loc îndepărtat de fala ce o purta. Se îngrijora, gândindu-se la adevărata lui comoară. O comoară ce avea să vină cât de curând, iar el trebuia să se grăbească pentru a-i sării în ajutor.

          -Ei, ce vei face, Sasuke?

          Ochii brunetului își schimbau traiectoria. Aceștia îi ațintiseră pe ai colegului său, Suigetsu. Îl privea indiscret, neștiind ce răspuns i-ar fi putut da. Își întoarse cu totul trupul, urmărind acum toți membrii ce i s-au alăturat lui Suigetsu. Karin, o femei puternică, cu un păr lung, roșcată, cu o față angelică de o frumusețe grosolană, îl privea de sub ochelari, cu o înfățișare provocatoare și doritoare, dar care nu-i stârniseră încă niciun interes lui Sasuke. Jugo se uita din spate la cei trei coechipieri ai săi, fără a schița vreun gest. Le zâmbea natural de după lumina oarbă a torțelor aninate de pereții ascunzătorii.

          Toți trei îl priveau pe brunet care, însă, nu le dădea atenție. Acesta se gândea la următorul său plan. Corpul său robust stătea, parcă, împietrit. Ochii ținteau podeaua umedă a peșterii. Mintea îi fugea în diferite părți, numai la prezent nu se mai putea conecta. Își aduseră aminte de seara lui de glorie. Reușise să-și atingă unul din scopuri. Mai era, însă, încă ceva de care se tot îndoia. Nu era sigur de decizile ce le luaseră. ”Au fost cam pripite... Și totuși!”.

          -Ce urmează, Sasuke?

          Dintr-o dată brunetul începu să-l privească pe Jugo care îl privea și el la rândul lui. Din nou, nu avea ce răspuns să-i dea nici lui. Se îndoia de decizile ce le luaseră. ”Poate nu a fost cel mai înțelept lucru. Acum uite în ce ne-am băgat!”. Gândurile îi erau zdruncinate de mii de întrebări ce nu-și găseau răspuns. Se gândea la o cale de scăpare, însă, totul fu distrus de un alt gând ce-i zbura fără voie într-un cu totul alt loc. Și, totuși, știa că nu-l va lăsa inima să lase totul să treacă de la sine. Sufletul îl măcina tot mai tare, iar emoțiile unei reîntâlniri îl agitau. Însă, simțea, totodată, o nerăbdare de nedescris pentru a-și recăpăta ceea ce-i aparținea. ”Comorile mele! Așteptați că vin!”. Dintr-o dată hotărârea luase naștere în mintea lui Sasuke. Își privii coechipierii, fiind pregătit să plece în misiunea sa:

          -Plecăm în misiune!

        În biroul Hokagelui și-au făcut apariția doi din fosta echipă 7. Tzunade îi privea indiscret, pregătindu-se pentru a le spune ce aveau de făcut. Pregătiseră, însă, mai întâi de toate, niște hărți rulate ce aveau să-i ghideze pe cei doi. După câteva instrucțiuni, Sakura a luat una dintre hărți și, derulând-o, începu să studieze. Însă, ochii i se dublaseră imediat cum văzuseră punctele de reper și toate denumirile inscripționate pe acea coală de hârtie. Sakura era expertă în citirea hărților, însă, aceasta o derutase într-un totul. Nu semăna deloc cu celelalte hărți ce le văzuseră înainte. De fapt, își punea întrebări în legătură cu existența a acelor continente prezente pe hartă.

          -Tzunade, nu înțeleg! Ce-s cu aceste hărți? Nu au nicio logică!

          -Ba da, Sakura! O să pleci alături de Naruto și niște membrii ANBU într-un loc unde vei sta până vei naște.

          -Până voi naște? Atât de mult?

          -Și cum ajungem în locurile astea, Bunico? întreabă Naruto buimac de cap.

          -ANBU vă va conduce până în acele locuri, iar de acolo vă veți descurca. Este bine, Sakura?

          Sakura nedumerită afirmă, clătinând din cap. Era agitată și nu înțelegea ce ar fi trebuit să facă după ce ar fi ajuns în acele continente. Un lucru știa sigur: trebuie să protejeze copilul. Bucățica ei devenise cea mai scumpă bijuterie a ei. Își mângâia pântecul cu tandrețe și căldură, cântându-i noaptea dragostea ce i-o purta tăticului. Îngerașul ei avea să vină cât de curând, iar suflețelul ei nu mai putea de nerăbdare pentru a-și vedea mititica. Câteva săptămâni în urmă i s-a spus că va avea băiețel, însă, Sakura era convinsă că nu era băiat. Instinctul ei îi spunea că va avea fetiță și nu vroia să mai audă niciun doctor contra zincând-o. Simțea îndeajuns de bine pentru a știi ce avea să nască, iar fericirea ei se dubla cu fiecare zi în parte, în ciuda lipsei tatălui.

          Fără a mai sta pe gânduri, Tzunade chemase trei ninja ANBU care să ne ducă, chiar acum, spre acele continente. La apelul ei cei trei au ajuns imediat, plecând toți cinci împreună. Ajunși în fața sediului, unul din ANBU se opri pentru câteva momente, privindu-și colegii. Și noi ne opriserăm, urmărindu-l.

          -Băieți, porniți înainte! Eu am primit o îndatorire înainte de aceasta. Nu durează mult! Porniți și vă ajung din urmă.

          -Bine! Vezi, nu stai mult!

          Acesta a plecat, lăsându-ne să ne continuăm drumul. Între timp misiunea lui era să se ducă în pădure pentru a se întâlni cu cel ce i-a dat ordinul. În apropiere de gară se afla acesta. Mascatul stătea plecat cu respect în fața liderului său. Ochii reci ai acestuia îl priveau autoritar. Nici negura nopții nu se putea compara cu negrul ochilor săi. Părul ciufulit era deranjat de vântul ce-i mișcau firele pe pielea lui albă. Pieptul său robust și puternic era acompaniat de o cămașă descheiată, ce-i punea în evidență musculatura. În partea stângă a acestuia se aflau doi oameni, o femeie și un bărbat, iar în partea dreaptă un alt bărbat, mult mai înalt. Toți erau gata de misiune, iar ANBU avea să le ofere totul pe tavă.

          -Unde sunt? îl întrebă liderul.

          -Au plecat. Vă dau uniforma și vă puteți mișca în voie.

          -Foarte bine... Acum este șansa mea!

          -Și noi ce vom face, Sasuke?

         Brunetul își îndreptă privirea spre Jugo ce părea încrezător. Pe fața lui se înfățișase un zâmbet falnic, plin de putere și dominare. Fără a da vreun răspuns, se întoarse înapoi cu fața spre membrul ANBU, lunând echipamentul ce acesta i-l întindea. ”Acum este momentul!”.

***

          Noi ieșisem deja din sat. Eram la o distanță de aproximativ jumătate de oră de porțile Konohei. Această zi de februarie avea să fie una însorită și ușor răcoroasă. Soarele ardea palid pe cerul de un albastru curat, fără a se zării vreun nor. Copacii abia muguriți ne îmbăta cu mirosul lor proaspăt de după amiază. Iarba îmbrățișa peisajul cu verdele său crud, iar trilurile de păsărele aveau să ne acompanieze în călătoria noastră. Eram într-un paradis ce nu de mult a luat renaștere. După o iarnă în care am stat închisă ca o umbră în casă, am, în sfârșit, șansa de a ieșii în lume.

          Iarna aceasta a fost una pe atât de geroasă, cât și pe atât de grea pentru mine. Intrasem în maternitate și nu aveam permisiunea să părăsesc satul și, în mare parte, nici domiciliul, lucru ce m-a amăgit cumplit, mai ales în sezonul Crăciunului. Stăteam singură, la fereastră privind în abisul iernii infernale. Ochii îmi erau orbiți de zăpada scânteietoare ce ricoșa lumina zilelor albe. Peste dealuri se remarcau umbre formate de dâmburi, umbre care prindeau viață cu fiecare schimbare ce o făceau pe urma soarelui. Copacii goi și înghețați, priveau cu îmbufnare lumea ce li se afișa. Brazii, singurii care își mai făceau simțită prezența, erau cocoșați de omătul ce se sprijinea peste ei, fără a le cere acordul. Casele din sat erau, de asemenea, îmbrăcate în mantia iernii. Acoperișurile prinseseră în grosime, iar de streșine stăteau aninate săbii de gheață. Ferestrele erau aburite prin interior, iar în exterior înghețate bocnă. Hornurile trimiteau spre cer duhul lemnelor ce sfârâiau în focul șemineielor. Munții fantomatici vegheau falnic asupra noastră. Cerul fumuriu ne șoptea nuanțe purpurii alături de norii ce se rupeau, potopindu-ne cu un alb imaculat.

          Cele douăzeci de grade cu minus mă înfiorară atât cu trupul, cât și cu gândul. O liniște de gol mă împresoară, lângă arcadele hibernale ca odinioară, neaua cade neprihănită precum o clipă. Priveam cerul aburiu ce-mi încărca privirea de albul fumuriu și infinit al universului. Îmi mângâiam, în același timp, pântecul ce devenise mărișor. ”Ascultă vântul, puișor! El, nomadul, aduce zvon de scâncet trist al pruncului ce vei fi!”, însă, vorbele mele nu puteau fi auzite. Vorbeam cu duhul iernii ce își făcea avânt până în cel mai întunecat colț al sufletului. Fiecare suflare mă înjunghia în cele mai fragile locuri. Simțeam un gol ce era, înșă, pe jumătate completat. Copilul era una dintre piese, mai lipsea una. O piesă esențială pentru formarea unui pazel ce ilustra un vis ce era, însă, departe de realizare. Un vis ce mulți oameni îl au în minte și fără care viața nu ar mai avea niciun sens.”Familia!”.

          -Ai revenit? În sfârșit!

          Gândurile îmi sunt spulberate de apariția celui de-al treilea ANBU, cel cu masca Neko(pisică) ce tocmai plecaseră pentru a-și termina îndatorirea ce o primise. Acum, însă, era liber și dispus să ne însoțească în călătorie. Întorcând-ne la treburile noastre, am început să urmăm o potecă ce se scufundase prin mărăcinile pădurii. Acestea păreau să ducă spre nicăieri. Eu priveam cu nedumerire împrejurările ce erau inundate în crengile copacilor ce se scurgeau până-n pământ. Îmi întorsesem privirea spre Naruto care părea plictisit și fără pic de energie. Cei doi ninja ANBU ce stăteau în fața noastră nu schițau niciun fel de gest, însă, cel din spate părea agitat. Simțeam într-un mod ciudat felul în care mă privea. Mușchii îi erau încordați, iar transpirația i se prelingea de sub mască până pe gât. Îmi făcusem griji în legătură cu acesta. ”Să nu fie bolnav!”. O tuse asmatică a început să-l cuprindă pe cel din spate. Îmi întorsesem privirea spre el cu groază. Acesta se chinuia să respire, cuprinzându-și burta cu ambele brațe încolăcite.

         -Ești bine? Hei, mă auzi? îl întrebasem, repezindu-mă la el.

         Însă, acesta refuză să-mi răspundă. Își întoarse privirea cu totul într-o altă direcție. Se ferea de mine, iar acest fapt îmi aducea multe semne de întrebare. ”Ce o fi și cu ăsta?”, însă, nu aveam de unde să capăt un răspuns. Acesta își îndreptase privirea spre pământ, ținând în continuare cu brațele de stomac. Era clar. Se înecase. Deși, era un lucru cât se poate de banal, avea nevoie urgentă să-și dea masca aceea jos. ”Dă-ți masca jos! Trebuie să iei aer!”, însă, acesta refuză, clătinând din cap.

          -Ce-i cu tine? Trebuie să respiri!

          -N-n... Însă, acesta se opri. Nu vroia să mă asculte, iar starea lui se agrava.

          Ridicând mâna stângă, făcuse semn pentru a se îndepărta câteva momente de noi. Cei doi din față, însă, îl priveau indiscret. Acesta părea să le aducă suspiciuni. Cu toate astea, acceptaseră să-i ofere acest moment de intimidate. Acum așteptam pentru întoarcerea celui de-al treilea ninja înapoi în formație. Trecuseră deja douăzeci de minute, iar noi aveam impresia că nu mai avea să se întoarcă. Unul din cei doi ANBU rămași înaintă, făcându-ne semn să rămânem pe loc.

          -Voi pleca după individ.

          -Vezi, că pierdem timp aiurea! îi spune celălalt cu un glas reped.

          -Știu! Nu durează mult...

          Și acesta dispăru. Plecase pe urmele celui cu masca Neko, noi rămânând în urmă pentru a-i aștepta. Cu agilitate se mișca dintr-un copac într-altul, urmărind concentrația de chakra. Într-un final, dădu de acesta. Masca era îndepărtată, scoțând la iveală un chip angelic, peste care stăteau răsfirate firele de păr negre ca abanosul. Ochii acestuia priveau cu nostalgie copacii. Trupul său robust stătea înclinat, fiind sprijinit de un arbore înalt. Ghemuit și cu o privire absentă de realitate, se juca cu degetele prin iarba crudă a primăverii, rupând rând pe rând câte un fir de iarbă, apoi lăsându-l să zacă pe pământul rece.

          -Cine ești, băiețaș? Nu ești același ANBU care îi vorbisem înainte de plecare.

          -Hmmp.

          -Ne urmăreai, hă?

          Cel cu masca pe față își pregăti sabia, fiind gata pentru atac. Brunetul, însă, îl privea indiferent, fără a face vreun gest. Părea plictisit și lipsit de energie.Șezând în continuare la rădăcina arborelui, îi face semn inamicului său să-și facă prima mișcare. Acesta îi răspunse, în tocmai, fiind scârbit și înfuriat de caracterul obraznic al băiatului.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 19 Aug 2014, 09:13

A fost un capitol foarte interesant.Mi-a placut foarte mult ca ai pus in fic si ceva istorie.Eu am auzit de acesti tamplieri si de comoara lor, dar tu mi-ai mai dat acces la niste informatii noi. A fost plin de surprize acest next. Pana la urma Sasuke nu e asa prost pe cat pare, va merge dupa Sakura, iar acolo lucrurile se vor schimba. Deci pune mai repede next-ul.

Subiect: Re: Kemono[Bestiile] 15+ Mar 19 Aug 2014, 21:12

O vai, o vai...in sfarsit next-ul ! Atat de tare, imi place mult. Te rog next-ul cat mai repede, vreau sa aflu ce se intampla....Ce face sasuke? Ce are de gand ? Te rog sa ma anunti gand il pui