Ficul m-a facut sa ma simt jegoasa fiindca traiesc bine, ca imi doresc mai multe decat am, desi am multe lucruri de care nu am neaparata nevoie. Ma simt egoista, rea, cruda si murdara, murdara din cauza dorintelor mele pe care le am, din cauza faptului ca eu cred ca sunt nenorocoasa ca nu am mai multe si ca traiesc in tara asta. Dar ficul tau m-a trezit la realitate si multumesc ca ma va ajuta sa-mi gasesc calea spre impacarea sufletului meu.
 Astept next si te rog sa ma anunti.

Este un fic atat de minunat! chiar nu regret ca am trecut pe aici sa il citesc. Povestea este atat de frumoasa si speciala. Este genul ala de fic original, o poveste pe care o vezi adesea si in viata reala.
Este emotionant si iti da in acelasi timp fiori, plin de sentimente reale.  Ficul tau este o lectie de viata si din acest motiv te rog sa ma anunti cand pui next-ul.

Pupicei

Konichiwa ! 
Am trecut si eu pe aici, iar fic-ul tau mi-a dat lacrimi in ochi. 
Descrii foarte bine sentimentele si reusesti sa iti impresionezi cititorii, ceea ce e de admirat. 
Mai multe nu am de spus decat ca sunt curioasa cum o sa decurga povestea SasuSaku de aici. 
Te rog sa ma anunti si pe mine cand postezi next.
Ja ne !

Ale, m-ai făcut sa plang! Primul capitol mi-a intrat un suflet și ai stors ceva lacrimi de la mine cu siguranță.  Trebuie neapărat sa continui creația asta, e prea mirific inceputul, modul în care descrii tu e ceva de nedescris! 
Nici nu trebuie sa ma mai anunti, stau cu ochii pe tine! Te rog eu, pune-l repede ca... nu stiu ce fac 

    

           Soarele abia ce răsărise când m-am ridicat din pat. Fulgii de zăpadă cădeau încă din cer, cu o furie stinsă, legănați de vânt. Frigul trecea prin crăpătura de un deget de lângă geam și îmi dădea fiori în tot corpul. Camera era goală. Hiroko și Moriko, cele două fete care împărțeau dormitorul cu mine, aveau paturile aranjate. Dincolo de ușa mică de lemn era liniște; prea liniște pentru o zi de duminică. Mi-am tras pe mine niște haine de pe colțul patului și am ieșit din cameră, îndreptându-mă spre bucătărie. În drum, am deschis câteva uși de la dormitoare. Dormeau cu toții, mai puțin Naruto. Am coborât scările cu grijă, pentru a nu face gălăgie. Respirația mi se încetinise odată cu apropierea de bucătărie. Îmi era teamă de atitudinea ce avea să o afișeze Naruto în fața mea, așa că aveam rețineri în a înainta. Pașii îmi erau mici, ca de pitic, iar picioarele îmi tremurau, însă nu știu dacă de frig sau de teamă.
           Era ultima mea zi în acel infern. Aveam în sfârșit nouăsprezece ani, iar statul nu mai avea de gând să mă întrețină, mai ales că terminasem liceul în vara din anul precedent. Nu mă temeam de ce mă aștepta afară. Așteptasem acea zi cu nerăbdare și venise într-un final. Puteam supraviețui până ce aveam să-mi găsesc o slujbă, măcar pentru câteva zile. Economiile mele nu îmi permiteau nicio exagerare, dar cel puțin mâncarea pentru o săptămână nu era o problemă în acel moment. Trebuia să găsesc rapid o locuință pentru mine și Naruto. Blondul era cu patru luni mai mic decât mine, aveam timp suficient. Ideea ca eu să plec nu îi surâdea, însă. Bineînțeles că nu mă așteptam să fie extaziat, dar aveam nevoie de încurajări din partea lui. În schimb, devenise distant și rece cu mine în ultima vreme. Părea supărat mai mereu și în câteva rânduri, m-a implorat să îl iau cu mine atunci când aveam să părăsesc internatul. Eu nu-mi doream asta. Nu voiam ca el să îndure frigul străzii alături de mine.
          Puteam auzi cu ușurință murmurele copiilor venind din bucătărie. Voiam să mă apropii fără să dau de bănuit, dar una dintre scândurile dușumelei a scârțâit sub greutatea corpului meu, răsunând în toată casa. Vocile se opriră brusc, Naruto ieșind din bucătărie cu o privire uimită, aproape supărată aș zice, dar cu un zâmbet mare pe buze.
          - 'Neața!
          L-am salutat înapoi cu ezitare, ridicând sprâncenele în semn de consternare. S-a apropiat de mine fără să-mi zică vreun cuvânt și m-a luat în brațe. Mi-a șoptit la ureche o urare bâlbâită și mi-a sărutat fruntea, mângâind-o apoi cu degetul mare. I-am mulțumit cu un zâmbet tandru și un sărut pe obraz, chicotind când i-am văzut roșeața pielii. L-am împins ușor, încercând să trec mai departe spre bucătărie, dar îmi blocă drumul cu brațul. Am început să râd, probabil de rânjetul lui oarecum drăcesc, și i-am dat o palmă ușoară peste abdomen, dar nu s-a clintit. I-am ciufulit părul, lucru care știam că îl enerva, și l-am trântit pe podea, luând-o la goană în direcția bucătăriei. Chiar înainte de a intra, i-am simțit greutatea peste corpul meu și am căzut amândoi pe jos, în fața ușii.
          - La multi ani, Sakura!
          Hiroko și Moriko se abțineau să nu bufnească într-un râs isteric, chicotind totuși, mai mult pentru sine. Blondul încă își ținea palma pe capul meu, încercând să-l întoarcă în direcția opusă. Încercarea lui era inutilă. Văzusem deja farfuriile pline cu Tamagoyaki*, exact așa cum obișnuia să-l facă doamna Haruno. Am zâmbit slab. Acea mâncare îmi trezea amintiri plăcute, dar atât de dureroare în același timp. L-am dat pe Naruto jos de pe mine și m-am ridicat în picioare. Încă era supărat, îi stricasem surpriza, dar a încetat din a se văicări atunci când l-am luat în brațe. Câteva lacrimi mi-au dat năvală pe obraji, lacrimi de mulțumire. Mi le-am șters rapid, așezându-mă la masă.
 


          Atmosfera dintre mine și Naruto era tensionată. Îi simțeam ochii țintuindu-mă, dar privirea mea nu îl căuta. Nu aveam de ce să plâng, nu-mi doream asta, dar nici nu puteam să mă prefac extrem de fericită. Știam că mă aștepta o perioadă grea, și el la fel. Poate de-asta era era așa abătut. Era preocupat pentru mine, dar și eu pentru el. Avea să rămână aproape singur în iadul ăsta. Dar gândul la un viitor mai bun mă alina. Am pus singura fotografie pe care o aveam cu Naruto în bagajul relativ mic pe care deja mi-l pregătisem. Sosise timpul. Trebuia să plec. M-am așezat pe pat, lângă el și i-am luat chipul în palme, mângâindu-l pe obraji.
          - E doar temporar. O să fim din nou împreuna, bine?
          Dădu afirmativ din cap, luându-mi mâinile și sărutându-le. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să mergem. În acel moment, o bubuitură puternică a cutremurat casa. Se auzea de jos, de la parter. M-am uitat speriată la Naruto, strângându-l de mână. Țipetele se intensificau, iar odata cu ele și bătăile inimii mele. Blondul mi-a ordat să rămân în cameră, să nu ies până ce nu venea el. Am dat din cap, iar el a plecat, eu încuind ușa în urma lui. M-am ghemuit lângă pat, ținând o statuetă în mâna stângă pentru a mă apăra. Zgomotele nu au durat mult, probabil câteva minute, iar dupa aceea, liniște. Am mai auzit două uși trântindu-se, după câteva momente, dar asta a fost tot.
          Am așteptat câteva secunde și am ieșit în hol. L-am vazut pe Mamoru, un copil de șapte ani, stând ghemuit lângă ușa unuia dintre dormitoare, iar în spatele lui, alți câțiva copilași tremurau de frică. Le-am făcut semn să se încuie în cameră, iar după ce i-am văzut în siguranță, am luat-o ușor pe scări, către bucătărie. Picioarele mele strivind podeaua era singurul sunet pe care îl auzeam. Atmosfera aceea taciturnă mă înspăimânta. Am intrat în bucătărie, dar aceasta era goală. Mesele, pline de firimituri de pâine, încă păstrau aroma de cafea, iar chiuveta era plină de vase. Pulsul a început să mi-o ia razna când am văzut o eșarfă roșie căzută pe jos, plină de pete de sânge. Era a lui Naruto. M-am îndreptat spre ușa ce dădea în sufragerie, ridicând rufa de pe podea în grabă.
          Un icnet slab mi-a ieșit pe gură când am întrat în încăpere. Irișii verzi mi-au fost invadați de lacrimi calde ce-mi zdrobeau obrajii. Picioarele mi s-au înmuiat și am căzut secerată pe pardosea, în genunchi. Covorul era plin de pete roșiatice, iar în mijlocul lui zăcea Naruto, cu ochii deschiși, abia suflând și cu o tăietură destul de adâncă pe abdomen. Un cuțit de mărimea palmei mele, dar aparent foarte ascuțit îi era înfipt în corp. Leșurile a zece orfani erau răsfirate în întreaga încăpere, unele cu ochii închiși și altele holbându-se la mine. Toți numai băieți. Doamna Nakamura căzu săgetată la pământ, într-o încercare eșuată de a se apropia de mine, cerându-mi ajutorul.
          Ami, o fetiță de doar patru ani, cea mai nouă de aici, stătea ghemuită lângă perete, cu un cuțit deasupra capului, repetând continuu: "Nu, tati, nu!". Privirea ei era fixată spre cadavrul unui bărbat, cu ochii scoși din orbite. Avea o rană gravă în zona gâtului, o tăietură. Judecând după adâncimea ei, cel posibil a fost cauzată de cuțitul ce stătea acum în mâna doamnei Nakamura. Probabil că bărbatul fusese ucis de ea. A incercat să-i apere pe toți... Însă erau cu toții morți. Fetița e singura martoră vie. Și Naruto.
         M-am dus repede lângă el, așezându-mă cu genunchii pe podea. Încă respira, dar gura îi era invadată de sânge. I-am luat chipul în palme, lacrimile scurgându-mi-se pe obrajii și nasul lui. Și-a mișcat cu greu mâna, punându-și palma pe fața mea. Icnea din când în când, scuipând lichidul roșu ce nu înceta să se oprească. Rana era gravă, știam, dar nu puteam să mă opresc din a-i promite că totul va fi bine. Doamna Murakami, cea mai tânără îngrijitoare, sunase deja după ajutor. Salvarea avea să ajungă din moment în moment. Blondul încercă să vorbească, dar l-am oprit. I-am spus să nu se forțeze, că aveam timp. Zâmbi trist, dând din cap, contrazicându-mă.
         - Te-am iubit mereu...dar nu ca...
         - Șșt, taci, te rog!
         Știam ce voia să zică. Insă mărturisirea lui nu mă uimi. În acel moment, tot ce-mi doream era să trăiască. Își mușcă buza inferioară, nu știu dacă de durere sau regret, dar îi puteam înțelege dorința. M-am aplecat și l-am sărutat apăsat pe buze, simțind puternic o presiune și din partea lui. Nu simțeam să fac asta, dar nu îndrăzneam să îl las așteptând. Am reușit să-i deslușesc pe buze o mulțumire sinceră, urmată de un zâmbet. L-am rugat să nu vorbească, dar știam că e în zadar.
         - Supraviețuiește...pentru mine!
         Am încuviințat din cap, strângând din dinți și ținându-i mâna ferm într-a mea. Lacrimile nu conteneau, izvorând tot mai multe. L-am privit dându-și ultima suflare, cu zâmbetul pe buze, iar inima mi s-a sfâșiat în acel moment. Nu mi-am putut controla glasul, urlând cât puteam de tare. Mi-am lăsat capul să cadă pe pieptul lui, nu voiam să-l iau de acolo. Voiam să stau cu el, să îl aud rostindu-mi numele. Dar era mort. Îl pierdusem. Am fost o lașă. L-am ascultat și am rămas în cameră. Puteam să-l protejez, dar din păcate, niciun regret nu schimbă răul deja făcut.
 


         De atunci, inima mi-a fost înjumătățită. De durere, de remușcare, de vină, am plâns luni în șir. Nu am avut curaj să vin să-i vizitez mormântul până acum. Am fost prea scârbită de mine ca s-o fac. Sper doar că el m-a iertat.
         - De ce plângi?
      




       * tamagoyaki - omletă japoneză

Esti preaCristii din Banat! Mi-au dat lacrimile cristaline din vina ta! 
In acest moment ficul tau este singurul pe care il urmaresc deoarece este preferatul meu (din cele in desfasurare). Ma bucur ca dupa  caruta de ani ai pus si tu capitolul 2 :))
Imi pare rau ca a murit Naruto. *lacrima*
Sunt curioasa ce se va intampla in capitolul urmator. 

Sa ma anunti cand pui next

Vai, vai! Cat de trist, și ce frumos ai descris totul! Întoarcerea în timp și ruperea realității au fost cele mai reușite aici, deși au fost triste. Foarte triste :(
Foarte frumos, iubile, ce pot sa spun. Nu îți pierzi niciodata cheful sau talentul, și ăsta apreciez cel mai mult la tine. Aștept capitolul urmator, sunt tare curioasa :)

Am si eu un regret: acela ca ti-am citit ficul abia acum. >.<
Ei bine, ideea nu stiu cat de originala este, dar tu scrii genial. Ai reusit sa ma faci sa simt tot ce simt personajele si, biata Sakura, imi este mila de ea. Descrierea si actiunea se imbina perfect si de abia astept momentul cand Sakura il va intalni pe Sasuke.
Pai...mai mult nu stiu ce sa spun pentru ca ficul tau m-a lasat fara cuvinte.
Esti geniala si te rog sa ma anunti si pe mine cand postezi next. Pa pa!

Nici nu stiu cum sa incep. 
Povestea trista a Sakurei te face sa te topesti si te sa te gandesti ca tu o duci bine, in comparatie cu altii. Modul tau de a scrie este remarcabil si stii foarte bine cum sa-ti valorifici talentul. 
Pai, mai mult nu pot sa spun pentru ca in fata perfectiunii raman fara cuvinte, asa ca iti urez in continuare spor la scris si la idei!
Mersi mult de anunt!

Ficul tău chiar a reușit să mă cucerească total. Vreau să văd unde ajungi cu această poveste deoarece e diferita de tot ce am citit mână acum pe forum. 
Chiar mă bucur că citesc și eu ceva serios pe forum. 
Esti talentoasă rău, știai? Ești Cristi din Banat al forumului!
Să mă anunți când pui next-ul. Te pupic. Sărbători fericite

 




        Trecuse o lună, iar eu continuam să mă duc zilnic la cimitir, în speranța de a-l revedea. Nu știam de ce, dar picioarele mă duceau singure acolo, îndemnate și ele de un fior ce-mi străbătea întreg corpul și, probabil, de chipul lui ce-mi apărea tot mai des în minte. Într-o zi m-am trezit holbându-mă la poarta cimitirului, cu palma sprijinindu-mi obrazul și cotul înțepenit pe mormântul lui Naruto. Nu știu cât am stat așa, dar când am realizat asta, era deja întuneric. Am plecat apoi, sărutând încă o dată fotografia blondului și lăsându-i o floare pe mormânt. Îi duceam câte una în fiecare zi, ca și acum. De data aceasta, un trandafir alb, rupt, ca și prima dată, dintr-o grădină artificială, ce semăna oarecum cu un balon gigant de plastic; ciudată, dar amenajată cu un subtil bun-gust.
        Îmi lipsești atât de mult, frățioare! Îi spuneam de fiecare dată. De ce mă gândesc atât de mult la el? Îmi spuneam mie. Dar acum, ca și altă dată, nu găseam niciun răspuns. Alteori, îmi ascultam inima cântând un fel de solo la tobe, până ce muzica se stingea brusc din mintea mea, pe când vedeam câte-un străin intrând pe poartă. Stagna o clipă, dar își relua acordurile când realiza că nu e el, sperând din nou. Acum nici nu îndrăzneam să privesc într-acolo, de teamă de a-i reîntâlni privirea rece. Plângeam, dar cauza era incertă: Naruto, el...viața mea mizeră, poate. Nici nu am auzit pași în spatele meu, mi-am dat seama de prezența cuiva lângă mine abia când mâna lui mi-a atins umărul.
        M-am întors speriată, dar ochii aceia blânzi, atât de verzi, parcă m-au calmat. Ridică-te! Îmi spuneam, dar trupul mi-era pironit pe piatră. Zăpada se topise, iar frigul nu-mi mai amorțea oasele de câteva zile, dar familiaritatea pe care o avea înfățișarea acestui om îmi punea un nod în gât. Nici măcar nu puteam articula ceva cuvinte. Mă holbam la el aplecându-se spre mine, apropiindu-și parcă mâna de obrazul meu. Am simțit o ușoară atingere pe piele, dar nu pot spune cu siguranță dacă era aievea sau nu. Un glas sprinten m-a făcut să tresar. Trupul copilei a apărut parcă de nicăieri, dar nu îmi puteam reține un zâmbet când am văzut-o. Era aceeași de acum o lună, la fel de elegantă și de gingașă.
        - Te-ai făcut mai frumoasă, îmi zise luându-mă în brațe.
        Am zâmbit ușor amuzată de remarca fetiței. Într-adevăr, se cunoștea dușurile făcute în ultima vreme, pe furiș, în baia unei săli de dans. Intram noaptea, pe un geam lăsat intenționat deschis de instructor. Era un om bun, ba chiar mi-a dat și câțiva bănuți o dată. Hainele de pe mine erau primite în dar de la el, până și cizmele cu blăniță, care, deși cu ceva numere mai mari, îmi țineau de cald pe gerul ăsta. Îmi pare rău că nu pot face mai multe pentru tine, îmi spunea de fiecare dată când chiar se purta cu mine ca un înger păzitor. Datorită lui am avut ce îmbuca ziua trecută, iar acum, stomacul nu-mi va mai crea probleme pentru încă două zile.
        Am strâns copila în brațe, dezmierdându-i chipul palid, iar ea îmi zâmbi. M-a întrebat cum mă cheamă, căci uitase, prima oară când ne întâlniserăm, să o facă. I-am răspuns scurt, Sakura... Haruno Sakura. Și-a dezvelit dinții perfecți, râzând cu gura până la urechi. Și-a îndesat cu greu mâna firavă în buzunarul bărbatului de lângă ea, de a cărui prezență și uitasem, scoțând din el un colier cu lanț argintiu, pe care mi-l înmână, strângându-mi apoi pumnul peste el.
        - Ăsta e al tău, Sakura, îmi spuse micuța.
        Am holbat ochii la ea, având un imbold puternic de a mă da înapoi, dar nu am făcut-o. Am deschis pumnul, admirând pandantivul micuț. Era o floare de cireș atât de frumoasă, de un roz identic cu cel al părului meu, agățată de lanțul fin, argintiu. Întorcând-o, am observat că avea o literă gravată pe spate. Un S înclinat.
        Mi-am ridicat privirea spre bărbat, care stătea acum lângă mine, în genunchi. Ochii lui erau umezi, iar cu o mână îmi strânse palma atât de puternic, încât îi puteam simți pulsul. Vru să spună ceva, dar o lacrimă îi căzu pe obraz, oprindu-i corzile vocale din funcționare. Scoase o bucată mică de hărtie din buzunarul interior al paltonului cafeniu și mi-o înmână. L-am întrebat din priviri de ce face asta, iar el m-a îndemnat, cu o mișcare a capului, să privesc fotografia.
        Era o femeie superbă, cu un ten imaculat, cu ochii ca de căprioară, maronii și cu un nas cârn, mic. Pomeții ridicați și gura plină îmi păreau atât de cunoscute. Purta o rochie albastră, lungă, din voal, ce-i cădea ușor de pe umeri. Zâmbea din toată inima, conferindu-i fotografiei o urmă subtilă de viață, de bucurie. În mâini ținea strâns un buchet bogat de trandafiri roz, cu petalele mari. Privirea mi-a rămas fixată pe șuvițele de păr strânse la spate într-o coadă de cal perfectă, astfel încât nu le puteai desluși culoarea decât dacă te uitai atent. Ochii mei au reușit să-l vadă, acel roz pal, atât de cunoscut, pe care îl vedeam ori de câte ori mă priveam în oglindă.
        Puteam auzi glasul fetiței, însă doar ca un ecou. Mă holbam la acea fotografie cu gura căscată, tremurând și, probabil, respirând cu zgomot puternic. Nu întelegeam ce spunea, dar presupun că mă striga pe nume iar și iar. Mintea mea era plecată însă. Sprâncele mele aproape că se atingeau, probabil din cauza grimasei încruntate, ori necesitau o pensare urgentă. I-am atins chipul femeii cu degetul, zâmbind fără un motiv concludent.
        - Sakura! i-am auzit vocea bărbatului strigându-mă și trezindu-mă din visare.
        M-am uitat la el întrebătoare, dar cu o teamă ce-mi făcea buzele să tremure. S-a apropiat de mine, strângându-mi ambii obraji între degetele lui mari, dar calde. M-a sărutat pe frunte și m-a privit în ochi atât de rugător, încât mi-am pus o palmă peste mâna lui stângă. Am început să-mi bălăngăn capul într-o parte și-n alta, ca un semn disperat de negare. Vocea îmi tremura, șoptind un continuu Imposibil...
        - E foarte posibil, îmi șopti micuța, lăsându-și capul în poala mea. Semeni atât de mult cu ea...
        Intrasem într-o stare molcomă. Nu puteam articula niciun cuvânt și nu am protestat deloc când m-au ridicat de pe jos și m-au băgat în mașină. Bărbatul mă ținea de o mâna, iar fetița, de cealaltă. Priveam prin parbrizul automobilului, cu o voință absurdă de a lăsa vehiculele ce veaneau din contrasens să-mi invadeze mintea, eliberând-o astfel de imaginea femeii cu părul roz, ce se înșiruia într-o coloană în continuă mișcare. Nu știam unde mă duceau, dar oriunde era mai bine decât pe stradă.
        Probabil că de-asta m-am lăsat târâtă de cei doi până în casa enormă, ca un palat la care ajunseserăm. De altfel, nici nu-mi puteam mișca picioarele cu precizie, împiedicându-mă la fiecare doi pași. Am urcat cu greu scările din fața intrării și m-am oprit imediat ce am intrat în clădire, cu ochii holbați. Arhitectura casei era cu siguranță impresionantă.
        Două scări ușor curbate porneau din hol și urcau la următorul nivel, cu barele din fier negru, cu modele baroce, iar treptele din marmură albă, acoperite de niște covorașe bej, fine. În mijlocul lor, undeva în capăt, se zărea o altă încăpere, mobilată în același stil baroc. Era, probabil, salonul. În stânga și în dreapta mea, holul se continua din ce în ce mai îngust, ducând probabil la alte arii ale casei. Podeaua era acoperită de aceeași marmură albă, iar pereții aveau o ușoară nuanță cafenie, datorită tapetului ce se diferenția de la un colț la altul al camerei. Cu adevărat magnific era candelabrul, cu zeci de fâșii de cristal atârnând dintr-un singur oval plin și emițând o lumină ușor gălbuie. Nu puteam să nu fiu atentă la aceste detalii, mă fascinau întru totul.
        - Îți place casa? mă întrebă fetița, strângându-mă de braț, țopăind exaltată.
        Am aporbat cu o mișcare a capului, zâmbindu-i.
        - Trebuie să fii obosită, replică bărbatul. De ce nu mergi să te odihnești și discutăm după aceea? Ino, condu-o, te rog, în camera pe care te-am rugat să o pregătești.
        Din colțul din stânga se zări o fată de vreo douăzeci de ani, cu părul blond și ochii albaștri, zâmbind până la urechi. Îngână un Urmați-mă vesel și dispăru într-o clipă la capătul scărilor. M-am dus după ea, împinsă ușor de micuță. Am urmat-o pe un hol lung, cotind de câteva ori la stânga ori la dreapta, intrând apoi într-o cameră cu ușa albă și clanța aurie. Mobila părea să perinde stilul casei, dar tapetul avea modele rozalii, iar perdelele erau violet. Patul era imens, acoperit cu o lenjerie de mătase albă. Mi-am mijit ochii către hainele de pe fotoliu, iar blonda mi-a spus să mă îmbrac cu ele, după ce îmi făceam o baie, desigur.
        - Nu vă știam măsurile, așa că am ales mai multe. Sper să vă vină. Acolo e baia. Doriți să vă pregătesc cada? m-a întrebat surâzătoare.
        Am negat cu o mișcare a capului, frecându-mi brațul cu palma. Ino mi-a observat jena și s-a retras, nu înainte a-mi spune să apelez la ea pentru orice aș avea nevoie. Am încuviințat, iar ea a plecat, menționându-mi din prag că puteam sa-mi las hainele vechi în coșul de rufe din baie. I-am mulțumit cu vocea tremurândă și m-am așezat pe unul dintre fotolii, suspinând ca pentru mine. Era oare aievea tot ce se întâmpla sau oare visam? Era un coșmar, dar și o salvare.
       Toată spuma asta învăluindu-mi corpul, parfumul de iasomie ce se împrăștiase în toată baia și noile haine, atât de elegante, încât mi-era teamă să nu le stric... Toate mă speriau, poate chiar mai tare decât acul medicului ce venise a doua zi să-mi recolteze probe de sânge. Spaima cea mai mare, atât a mea, cât și a celorlalți din casă, se afla însă în plicul ce sosi peste patru zile. Mă apropiasem de acești oameni în ultimul timp și nu voiam să mă îndepărtez de ei. Mă uitam la mâinile domnului Saito deschizând plicul, cu ochii umezi și corpul tremurându-mi. Citi rezultatele fără grabă și se uită la mine grav, cu pieptul umflându-i-se atât de proeminent.
        - Ești fiica mea, Sakura! îmi spuse râzând, apoi mă luă în brațe lăcrimând.

What?! OMG, e fiica lui?! Deci stiam eu ca avea o semnificatie poza aceea, dar WHAT?! Capitolul a fost superb. Sa ma anunti te rog de next! :)

Sunt atat de multe lucruri pe care vreau sa le spun, dar nu cred ca o sa pot pentru ca acest capitol (descris superb) m-a lasat fara cuvinte.
Imi pare bine pentu Sakura. In sfarsit si-a gasit familia de mut pierduta. Si se pare ca s-a apropiat din ce in ce mai mult de Sasuke. Aici as putea sa spun un ”Hopa” la gandul ce-mi trece prin cap, dar cred ca il las pentru mai tarziu cand actiunea se va complica putin. 
De abia astept urmatorul capitol. Am atatea fire narative in cap, incat nu stiu care s-ar potrivi cel mai bine fic-ului tau, asa ca te rog, poti sa-mi dai o mana de ajutor, aducand cat mai repede next?
Spor la lucru si la cat mai multe idei!

E superb .Foarte emotionant .Astept anuntul tau cand urci next - ul .Pupici de la Akatsuki