- Ești fiica mea, Sakura! îmi spuse râzând, apoi mă luă în brațe lăcrimând.
        Un surâs crispat îmi apăru pe buze, iar lacrimile mi se rostogoliră pe obraji fără jenă. Speram la acest rezultat al testului ADN, dar nu-mi puteam stăpâni emoțiile. Sufletul meu era un amalgam de sentimente contradictorii. Eram fericită, căci ajunsesem să țin la acești oameni, dar mi-era teamă să nu mă trezesc din visare, într-un frig aprig al singurătății. Corpul îmi tremura și nu voia să se miște, dar brațele mele au reacționat la strânsoarea domnului Saito și s-au încolăcit în jurul pieptului său. Lacrimile lui se scurgeau pe ceafa mea descoperită de părul prins într-un coc micuț. Erau reci, dar senzația pe care mi-o confereau era plăcută, aproape paternă.
        Totul părea un vis frumos, poate de aceea îmi era atât de greu să mă încred în propria-mi realitate. Mă obișnuisem cu singurătatea și deși eram avidă de îmbrățișările unei mame sau ale unui tată iubitor, acum că le puteam primi, mă speriau. Au trecut zile întregi, poate săptămâni până să îl pot privi cu ochi de fiică pe domnul Saito. Singura care mi-a intrat în suflet încă dinainte de a-mi afla originile era micuța Hatsu.
        Ei îi datoram această regăsire și nu mă săturam s-o răsplătesc cu îmbrățisări și sărutări. Tot ce-i puteam oferi era dragostea mea de soră, iar ea o primea bucuroasă. Cu toții păreau să mă fi acceptat în familie, chiar și mama lui Hatsu, soția tatălui meu, Tsunade. Cum era cu doar zece ani mai în vârstă decât mine, am devenit destul de bune prietene într-un timp relativ scurt.
        Chiar dacă ocupase locul mamei mele în viața tatei, nu puteam avea niciun resentiment față de Tsunade. Nu credeam că aveam acest drept, dat fiind faptul că lipsisem din viața lui douăzeci de ani. În plus, mi se părea a fi femeia potrivită pentru el. Deși exista o diferență de cincisprezece ani între ei, nu era notabilă. Tsunade, deși o femeie tânără din punct de vedere fizic, având numai treizeci de ani, părea să fie cea mai rațională și matură persoană din casă. Tata o idolatriza.
        Poate că de aceea o îndrăgeam și eu așa de mult. În plus, nu mai aveam nicio posibilitate de a-mi cunoaște mama, iar ea îi putea suplini oarecum lipsa. Era o femeie de admirat. Blondă, înaltă, cu o piele atât de fină și elastică, încât eram oarecum geloasă pe ea, se încadra perfect în viața aristocratică a tatei. Eu însă mă temeam să ies în societate, de aceea am refuzat de câteva ori propunerea lui de a da o petrecere în cinstea mea. Credeam că nu voi putea să mă ridic la nivelul lor și că am să-l fac de rușine. Pe lângă acei oameni, eu păream într-adevăr o necioplită.
        Dându-și seama de temerile mele, tata mi-a aganjat cei mai buni profesori de maniere și cei mai ciudați stiliști din câți am văzut în viața mea. De fapt, ei erau singurii și nu îmi plăceau deloc. Am acceptat să-mi predea lecții de istorie a modei, dar hainele am preferat să mi le aleg singură. Tata a fost de acord, dar s-a asigurat că voi cumpăra din locurile indicate de el. Deși prețurile mi se păreau ridicol de mari, am acceptat să-i satisfac această dorință.
        Prezentarea mea în societate a avut loc după aproximativ patru luni, poate cu o săptămână în plus. Deși nu mă simțeam pregătită de asta, nu mai puteam amâna evenimentul. O făceam pentru el, din dragoste și datorie.
        De când l-am cunoscut, se purtase ca un tată exemplar, poate de aceea nici nu deschisesem până atunci subiectul abandonării mele. Îmi făceam mii de scenarii în cap, dar speram ca niciunul să nu fie cel adevărat, căci nu-mi plăceau deloc. Totuși, aveam neplăcuta senzație că oricum ar fi, avea să-mi displacă. Amânam momentul, având în vedere faptul că nici tata nu deschisese încă subiectul. Poate îi era teamă și lui...
        „Fiica mea”, așa mă prezentă mulțimii adunate în grădina casei, special amenajată pentru petrecere. „Sakura Saito”, continuă el, iar reacția mulțimii nu întârzie să apară. Nimeni nu părea să știe de existența mea, iar pe lângă aceasta, numele meu era același ca al mamei. Acest lucru stârni uimire în rândul prietenilor tatei, iar șușotelile nu întârziară să aparară. Întreaga sală se umplu de murmure, desigur, după ce se stinse valul de aplauze, care mie mi se păru ușor ipocrit.
        Cum era o petrecere dansantă, tata și cu mine am fost primii care am pășit pe ring, însoțiți de o melodie lentă.
        - Sunt mândru de tine, îmi spuse el la ureche, dându-mi apoi un sărut pe frunte.
        I-am răspuns cu un zâmbet, punându-mi capul pe umărul lui. Picioarele mi se mișcau pe lângă ritm, dar tata mă acompanie până la sfârșitul cântecului. Când începu următorul, se apropie de noi Tsunade, însoțită de un tânăr brunet, cu ochii negri și pielea foarte albă. Îmi zâmbi și mi se prezentă cu o înclinare a capului, sărutându-mi mâna. Tata o invită pe Tsunade la dans, iar el, pe mine. Am acceptat fără să ezit, cu toate că palmele îmi transpirau teribil, probabil din cauza emoțiilor, iar pașii mei nu respectau întocmai ritmul muzicii.
        Nu am vorbit tot dansul și, să fiu sinceră, abia așteptam să se termine. Ca și mine, el părea tensionat. Probabil mă invitase din pură complezență, iar atitudinea lui îmi confirmă acest gând. După ce se termină melodia, se desprinse de mine, mulțumindu-mi cu o înclinare a capului, iar apoi îmi oferi brațul său. M-a condus până în locul în care se afla tata, fără a scoate nici măcar un sunet. În fața lui însă, mă complimentă până am simțit că mi se face greață. Spre norocul meu, plecă după doar câteva minute. Încotro se îndreptă, nu m-am sinchisit să cercetez.
        - Drăguț băiat, nu-i așa? mă întrebă tata peste câteva clipe, iar eu i-am răspuns cu un zâmbet fals și un „Da” pe care nici eu nu îl credeam. E fiul vitreg al unui bun prieten de-ai mei, continuă el uitându-se la mine, dar atenția îi fu distrasă de un domn ce se îndrepta spre noi.
        - Saito, bătrâne! i se adresă el tatei, strângându-i mâna cu putere. Se uită apoi la mine, continuând: Ai o fiică încântătoare, la fel ca mama ei.
        - Exact ca ea, nu-i așa? remarcă tata. Sakura, domnul este Horu Kyuga, un bun prieten și tatăl lui Sai.
        -  Am observat că tu și fiul meu ați dansat mai devreme, mi se adresă surâzând. Sper să vă înțelegeți bine.
        Am aprobat cu o mișcare a capului, complimentându-i odreasla în cel mai nesincer fel. Am asistat apoi la o discuție plictisitoare, în care ezitam să intervin, apoi la alte zeci, scurte, dar la fel de molcome și pline de falsă condescendență. La un moment dat, sătulă de etichetă și obosită, m-am scuzat politicos și am mers la baie să mă răcoresc. Nu am mai urcat în camera mea, ci am folosit-o pe cea a angajaților, din zona dormitoarelor lor. Nu puteam zăbovi mult timp.
        - Ar trebui să pleci, se auzi din una dintre camere.
        Vocea femeii îmi părea cunoscută, așa că m-am apropiat de o ușă, lipindu-mi urechea de ea. Un murmur pe care nu îl deslușii mă făcu însă să-mi mut atenția spre camera lui Ino.
        - Haide, plea...că, se auzi din nou.
        De data aceasta am recunoscut vocea blondei și, deslușind un glas masculin, am intrat în încăpere. Luminile nu erau aprinse, dar neonul de pe hol îmi permitea să îi văd pe cei doi destul de clar. Pupilele mi s-au dilatat de mirare când l-am văzut pe Sai pe pat, iar Ino peste el, aproape dezbrăcați. Mi-am pus mâna la gură pentru a evita orice reacție sonoră din partea mea și, rușinată de imaginea ce mi se dezvăluia în fața ochilor, am ieșit, închizând ușa în urma mea.
         Dinăuntru se auzeau bufnituri și câteva murmure, dar nu am stat să le ascult. M-am îndreptat spre bucătărie, unde ospătarii se plimbau încoace și-n colo, ieșind apoi în holul principal, unde nu era nimeni. M-am rezemat o secundă de balustrada scărilor, respirând greoi, probabil din cauza șocului. Mi-am aranjat rapid părul și rochia lungă, din mătase, de culoarea chihlimbarului, punându-mi înapoi tocurile de care mă descălțasem la baie. Am ieșit apoi în grădină, afișând un zâmbet chiar mai fals decât înainte.
        Deși nu îmi plăcea petrecerea și mă rugam să se încheie mai repede, am încercat să port câteva conversații cu prietenii tatei, unii de vârsta lui Tsunade, alții trecuți de cincizeci de ani. De-o seamă cu mine erau doar cinci persoane, copiii celor mai în vârstă probabil, printre care se număra și Sai, care mai absentă încă vreo zece minute după întoarcerea mea.
        Întreaga seară i-am simțit privirea-n ceafă și am evitat să mă întorc spre el pe cât posibil. Când i-am întâlnit ochii accidental, de vreo trei ori, îmi spuneau același lucru: era supărat. Pe Ino am văzut-o de câteva ori servind băuturile, iar când s-a apropiat mai mult de mine, fără a-mi vorbi totuși, mă privea rugător, cu ochii umezi. Atitudinile lor erau atât de diferite, deși se aflau în aceeași situație.
        Când am mai conversat, spre finalul petrecerii, cu domnul Kyuga și soția lui, Sai se apropie de noi. Buza de jos îi tremura, iar mâna îi era încleștată pe paharul de șampanie, aproape plin. M-am uitat la el, încercând să-l liniștesc dându-i de înțeles că-mi voi ține gura. Tatăl său îl rugă să ne acompanieze, făcând situația și mai jenantă pentru mine. Am încercat să zâmbesc tot timpul, dar privirea lui îmi dădea fiori, inspirând teamă. Inevitabil, am avut un gol în stomac până ce l-am văzut plecând împreună cu părinții săi.
        După ce plecară toți, m-am retras în camera mea, motivând că sunt obosită. Mi-am dezbrăcat rochia și mi-am făcut o baie lungă, încercând să-mi alung din minte scena din camera lui Ino. Când eram deja în pat, aproape adormită, am auzit o bătaie în ușă, dar fu atât de vagă, încât am ignorat-o în primă instanță, dar când am auzit pași pe hol, m-am ridicat din pat, punându-mi halatul pe mine. Am dat să apăs clanța, dar atunci am zărit pe jos o bucată de hârtie și am ridicat-o.
        „Veniți în seră cât se poate de repede” spunea biletul. Eram sigură că Ino îl scrisese. Mi-am luat papucii în picioare și am coborât în grădină, îndreptându-mă spre seră. Neoanele erau stinse, singurul felinar din acea parte a curții fiind singura sursă de lumină, dar insuficientă pentru a putea desluși interiorul din afară. Din nefericire, gărzile de corp mă observaseră, așa că am domolit pasul. Se îndreptară amândoi spre mine, întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Le-am răspuns că nu, că vreau doar să mă plimb, căci nu pot dormi. Le-am cerut să își continue treburile, amândoi conformându-se.
        La intrarea în seră, suficient de bine ascunsă cât să nu o vadă gărzile, mă aștepta Ino. Cum am intrat, m-a tras de mână, într-un colț întunecat, unde abia îi puteam desluși ochii albaștri. Îmi strângea tare palma într-a ei și vru să îngenunchieze, dar fu ridicată de o a treia persoană. Abia îi distingeam silueta, dar știam că era Sai. Ochii lui se puteau lesne confunda cu bezna din seră, dar îi puteam vedea strălucind.
        - Nu ne poți da de gol, îmi spuse el pe un ton aspru.
        Era de înțeles teama lui, dar nu-i puteam suporta trufia și exprimarea amenințătoare. Nu-i răspundeam însă, de dragul lui Ino. Am oftat prelung, punându-mi mâinile pe umerii blondinei, care nu se mișcase din fața mea.
        - Uite ce e: relația voastră nu mă privește pe mine, nu am niciun drept să intervin în vreun fel. Dacă voi vreți să o mențineți secretă, așa voi face și eu.
        - Ai face bine să te ții de promisiune, replică Sai, fără să renunțe la tonul de mai devreme.
        - Nu-ți face griji, nu aș face nimic care să o afecteze pe Ino.
       I-am strâns mâna blondinei, am mângâiat-o pe umăr și am plecat. Din prag am auzit-o mulțumindu-mi, dar nu m-am oprit, căci gărzile mă priveau suspicioase.

Whooa... Ei bine, lumea creatiei se dezvolta in lipsa mea, atat de insignifianta.
Imi pare foarte foarte foarte rau ca n-am mai comentat/citit ficul, dar crede-ma cand iti spun ca n-am mai intrat pe forum de aproape un an.
La inceput uitasem despre ce e vorba, dar apoi Ahhhh, da. Daca o creatie imi ramane in minte si pot sa o recunosc din primul paragraf, inseamna ca e grozava. Mai ales ca memoria mea e mai scurta decat a unui pestisor auriu.
Ce pot spune, ador povestea. O ador! Am revenit pe forum in forta cu, posibil, cel mai bun fic de pe acest site. Nu cred ca trebuie sa te mai rog sa-mi trimiti mesaj cand pui next, nu?

Oke...deci a trecut muuuuuuuuult timp de când nu am mai citit ficuri și mă bucur că după atâta vreme ți-am citit next-ul.
De spus nu o să spun multe, pentru că felul tău de a povesti este uimitor și mă lasă mereu fără cuvinte...sunt doar foarte curioasă când mă gândesc la relația dintre Sasuke și Sakura și la felul cum vei descrie idila dintre cei 2.
Baftă în continuare și te rog să mă anunți și pe mine când postezi next. ^^

 


        I-am strâns mâna blondinei, am mângâiat-o pe umăr și am plecat. Din prag am auzit-o mulțumindu-mi, dar nu m-am oprit, căci gărzile mă priveau suspicioase.
 
        Cu greu am putut adormi în seara aceea. Privirea lui Sai îmi bântuia gândurile, iar pulsul îmi era atât de accelerat, încât simțeam că-mi va sări inima din piept. Aveam un nod în gât și știu că era frica. Atunci însă nu-mi dădeam seama dacă mă temeam pentru mine sau pentru Ino. Știam doar că nu aveam încredere în brunet.
        Era spre ora prânzului când m-am trezit și am coborât fără să-mi schimb pijamalele, ceea ce e de altfel un obicei al meu. Am folosit scările de serviciu, cele care leagă etajul de bucătărie. Mi-era foame și, fiind deja prea târziu pentru un mic-dejun în familie, mi-am făcut singură un sandviș. Bucătăria era goală, așa că am profitat de acest lucru; voiam să stau singură.
        Toți ai casei erau probabil deja ocupați cu propriile lor activități. Tata și Tsunade erau la birou, iar Hatsu, la orele de balet – deși majoritatea piticilor nu le mai frecventau pe timpul verii, ea continua să meargă la cursuri. La ora unu fără un sfert, în acea zi, miercuri fiind, aveam lecție de echitație. Cum nu mai făcusem nicio oră până atunci, nu îmi cunoșteam profesorul. Știam doar că era o cunoștință de-ale tatei, un bun prieten de familie, din câte spunea el.
        M-am înapoiat în dormitor pentru a-mi face un duș și a mă echipa corespunzător. Pe hol m-am întâlnit cu Ino, care ieșea dintr-una din camerele de oaspeți, vis-ὰ-vis de a mea. Avea în mână un coș de rufe, plin pe jumătate cu o lenjerie de pat, lucru pe care l-am realizat mult mai târziu. Atunci căutam doar să-i găsesc o grimasă pe fața ce-i părea sculptată-n piatră și să-i ghicesc, în parte, sentimentele. Era încă agitată și sufla greu. Se mișca mecanic și părea că se uită mereu în spatele ei cu teamă. A tresărit când m-a văzut lângă ea și, deși se chinuia să-și ascundă nasul cu mâna, mi-am dat seama că plânsese; era roșu.
        - V-ați trezit târziu, mi-a spus cu vocea tremurândă. Vin imediat să vă curăț camera.
        Mi-am pus palma peste mâna ei și i-am prins degetele într-o strânsoare caldă. Îi căutam privirea, dar ea încerca să și-o ascundă.
        - Doar nu te temi de mine, nu? Am întrebat-o încercând să-mi controlez eu însămi emoțiile din glas. Nu mi-a răspuns, așa că am continuat: Nu ai de ce să-ți fie. Te rog, ai încredere în mine! N-am să vorbesc.
        - Vă cred, mi-a spus. Mi-e totuși frică... Adevărul va ieși până la urmă la iveală și atunci...
        O lacrimă i s-a prelins pe obraz, dar a șters-o imediat cu dosul palmei. Am tras-o de mână și am intrat în dormitorul meu, închizând ușa în urma mea. I-am luat coșul din mână și l-am pus jos. Ea nu se mișca. I-am luat mâinile într-ale mele și am forțat-o să mă privească în ochi. Irisurile ei albastre se înroșiseră și erau pline de lacrimi gata, gata să se verse.
        - Uite, am început eu... Nu știu ce e-ntre voi, dar nu am de gând să intervin în niciun fel. Nu vreau să-ți fac rău, dar nici să-ți fiu complice – Nu-mi place tipul ăsta, urma să-i spun, dar m-am abținut – Vreau doar să știu: ești sigură de relația asta?
        - Îl iubesc, asta-i tot ce știu. Și el mă iubește, dacă de asta vă-ndoiți.
        - Eu nu cred nimic. Nici nu știu nimic. Vreau doar să-ți fie ție bine.
        - Chiar țineți la mine?! – nici acum nu știu dacă a vrut să fie o întrebare sau o constatare, dar mi-a zâmbit tare gingaș.
        - Ino, ești singura prietenă pe care o am, fără a o pune la socoteală pe Tsunade. Ai cuvântul meu că o să-mi țin gura bine închisă.
        După ce și-a șters ochii umezi și mi-a dat o îmbrățișare, a ieșit din cameră ceva mai liniștită. Chiar țineam la ea și mă temeam ca Sai să nu o rănească. Neștiind însă amănuntele relației lor, preferam să păstrez tăcerea și să-mi ascund antipatia față de el pe cât posibil. Speram, poate, ca simțurile să-mi fi fost înșelate și mă decisesem să-i mai acord o șansă.
        Când m-am uitat la ceas, era douăsprezece și jumătate, așa că am intrat repede la duș, iar în treisprezece minute eram gata îmbrăcată. Aveam cizmele negre în picioare, ce ajungeau până la jumătatea pantalonilor de culoare vișinie, iar cămașa albă mi-o încheiasem până-n gât, pentru a mai stopa din aerul ușor libertin pe care transparența ei abia notabilă mi-l dădea. Îmi lăsasem părul liber, atârnând pe spate în linii drepte, așa cum îl purtam de obicei.
        Am coborât în fugă scările principale, ignorând vocile ce abia se deslușeau din biroul tatei. Mă gândisem că erau probabil menajerele. Cum bănuiam că instructorul de călărie mă aștepta deja la grajduri, m-am dus direct acolo, ajungând bineînțeles cu cincisprezece minute peste ora stabilită. Peste tot, liniște. M-am dus în boxa calului meu, un murg negru superb, dar nu se afla acolo. Ceilalți cai, doi la număr, se aflau la locurile lor. Am ieșit în spatele grajdurilor, unde murgul meu alerga sprinten în țarcul incredibil de mare. Călare pe el se afla Sai. Când m-a văzut, a venit spre mine și a descălecat.
        - Fă cunoștință cu noul tău profesor de echitație, mi-a spus el întinzându-mi mâna.
        Simțeam până în măduva oaselor batjocura lui și eram gata să-i sar la gât, sugrumându-l cu hățurile pe care le ținea în mână. Dar m-am abținut. În schimb, i-am făcut jocul:
        - Încântată, deși nu cred că ați menționat numele dumneavoastră, domnule...
        - Kyuga, îmi spuse lăsând hățurile din mână și trăgându-mă spre el cu o forță incredibil de brutală.
        Încercam să ignor durerea ce mi-o provocase izbitura de gard, care din fericire servea drept scut între mine și Sai, și să mențin contactul vizual. Era furios, la fel ca seara trecută la petrecere și, mai târziu, în seră. În acel moment, mi-era greu să cred că o iubește într-adevăr pe Ino, dar mă temeam să i-o spun. Îmi strângea brațul cu o forță animalică și cred că nu m-ar fi surprins deloc dacă îi creșteau colți în clipa aceea și se transforma în lup. Ar fi fost o metamorfoză ceva mai plăcută decât atmosfera dintre noi.
         L-am împins cât am putut de tare cu mâna pe care o aveam încă liberă, iar el îmi dădu drumul la braț. A făcut câțiva pași în stânga mea și deschise o portiță a țarcului pe care mă invită să intru. Teama mea era la fel de mare. I-am luat-o înainte și am apucat hățurile ce atârnau pe jos, lângă trupul musculos al murgului.
        - L-ai mai încălecat vreodată? mă întrebă incredibil de senin.
        - Nu, i-am raspuns pe același ton și, întorcându-mă spre cal, i-am mângâiat capul.
        - La cum se comportă cu tine, nu cred să fie dificil. Hopa sus! mă îndemnă cu un zâmbet ipocrit.
        Am pufnit sarcastic, imitându-i grimasa. Desigur, nu știam cum să încalec, iar el își bătea joc de mine. Tare aș mai fi vrut să-i pocnesc moaca în clipa aceea.
        - Te ajut eu prima dată, dar apoi te vei descurca singură.
        Fixă cureaua cu care era prinsă șaua și îmi luă hățurile din mână. Îmi spuse să pun piciorul pe treaptă și să mă împing cu toată forța în el. Am făcut întocmai. Prima încercare a fost ratată, iar la a doua, brunetul m-a împins ușor de spate. M-am așezat pe spatele calului, ținându-mi picioarele strânse pe corpul lui. Murgul începu să se miște brutal, iar eu era cât pe ce să-mi pierd echilibrul. Sai l-a potolit și îmi spuse să slăbesc strânsoarea. La primii pași, mă țineam mai mult de coama calului decât de șa, fiindu-mi frică să nu cad. Am continuat așa până ce m-am dat jos de pe spatele murgului.
        Eram încă tensionată și mi-am dat seama că nu călăritul era cauza. Sai mă privea continuu, cu aceiași ochi intransigenți. Încercam să par la fel de dură ca el, dar zâmbetul pe care îl afișa din când în când mă făcea să cred că nu-mi reușea. Uram aerul lui de superioritate, mai ales când știam că de mine depindea relația lui cu Ino. Părea, prin purtarea lui, să mă domine intenționat și, în mod trist, eu îi dădeam motive să creadă că reușește. Mi-era însă greu să-mi controlez emoțiile. Mă temeam de el și nu eram în stare să-i ascund acest fapt.
        Ne-am înapoiat împreună în boxa murgului fără să scoatem un cuvânt. Stăteam fiecare de o parte și de alta a calului, iar asta mă liniștea într-o oarecare măsură. Când am ajuns, l-am lăsat pe el să-l țesăle, iar eu l-am hrănit cu câteva cuburi de zahăr. Animalul dădea des din coadă, atingându-l de multe ori pe Sai, iar asta mă bucură.
        - Ar trebui să ne întoarcem în casă, îmi spuse brunetul după ce termină. Vreau să-mi fac un duș.
        - Când ajungem, am să-ți arăt baia angajaților, i-am replicat pe un ton cât mai batjocoritor posibil.
        A început să râdă terifiant de tare, iar când m-a privit, pupilele îi erau înconjurate de vine roșii minuscule. Simțeam nevoia să fug de el, dar nu voiam să-i ofer satisfacția asta. Am rămas pironită pe loc, deși el înainta spre mine periculos de mult, până ce îmi atinse nasul cu al lui. Nu și-a pus un deget pe mine, dar respirația lui pe pielea mea se simțea ca o tăietură de cuțit. Mi-a șoptit câteva cuvinte pe care nu le-am putut înțelege, dar nici nu era nevoie. Eram suficient de speriată. Îmi țineam ochii închiși când l-am simțit depărtându-se de mine. Am răsuflat ușurată și i-am deschis. Era în fața mea, dar porni spre ușa boxei, atingându-mi ușor umărul când trecu pe lângă mine. Am mai mângâiat o dată botul de tăciune al murgului și l-am urmat spre casă.
        Intenționat am grăbit pasul și i-am luat-o înainte, fără a mă depărta prea mult de el. Nu voiam să simtă că mă temeam de simpla lui prezență. Am intrat înaintea lui în casă, fără a mă mai deranja să las ușa deschisă, dimpotrivă, trântindu-i-o în nas, și am urcat direct spre camera mea. Sus, în capul scărilor, am dat de Ino, care păru să-mi ignore prezența din clipa în care l-a văzut pe Sai, căci i-a făcut semn să urce. Văzându-l că se apropie, m-am dus spre dormitor, încuind ușa imediat ce am intrat.
        M-am spălat și m-am schimbat într-o salopetă albă, scurtă, din dantelă, cu mânecile largi atârnând până mai jos de cot și care îmi descoperea umerii aproape în întregime. Mi-am luat sandalele negre, cu toc și barete subțiri în picioare și am coborât în salon. Am auzit încă din capul scărilor glasul strident al domnului Haru Kyuga, care purta o conversație cu tata. Despre ce era vorba, nu puteam încă desluși. Am intrat salutând politicos, cei trei bărbați ridicându-se în picioare în același moment. Tatăl lui Sai îmi sărută mâna pe care i-o întinsesem, iar fiul îi imită gestul. Mă simțeam dezgustată. După un lung șir de complimente, venite din partea seniorilor desigur, am luat loc pe un fotoliu din fața brunetului, iar conversația continuă.
        Tata și domnul Kyuga plănuiau o călătorie în Europa, în care se părea că aș fi fost și eu implicată. Îmi doream să obiectez, dar bunul-simț nu-mi permitea. De altfel, tata părea să fie încântat, iar eu trebuia să fiu de acord cu el, oricât de tare m-ar fi deranjat prezența lui Sai. Mă gândeam la cum aș fi putut să evit participarea mea la fantastica escapadă ce se anunța să aibă loc weekendul următor, când intrară pe ușă Hatsu și Tsunade.
        Când îl văzu pe Sai, micuța îi sări în brațe și-i înconjură gâtul cu mâinile ei micuțe. Îi dădu un pupic pe obraz și coborî. Nu știu dacă sentimentul ce m-a încercat a fost furie sau greață, dar mi-a trecut imediat ce Hatsu s-a așezat pe picioarele mele – eu nu mă ridicasem când sosiră cele două. Conversația a continuat pe tema călătoriei în Europa, de care Tsunade părea să fi fost înștiințată în prealabil. Toți păreau încântați, dar cu deosebire Sai. Nu reușeam să-mi dau seama care ar fi putut fi motivul, dar am renunțat repede a-mi mai bate capul cu un astfel de gând.
        Când și-au luat la revedere, cei doi Kyuga s-au înclinat și ne-au sărutat mâinile atât mie și lui Tsunade, cât și micuței. Cum eram la o distanță relativ mică de ceilalți, Sai se mulțumi să-mi arunce doar o privire, ceea ce era de altfel de ajuns pentru a-mi îngheța sângele în vine. Îmi zâmbi într-un final, iar eu l-am imitat.

 
        Toți păreau încântați de ideea voiajului, dar pe mine mă dezgusta numai gândul de a petrece câteva ore în compania atât de plăcută a lui Sai. Am încercat să zâmbesc și să-mi ascund sentimentul de repulsie pe tot parcursul zilei. Oricât încercam să evit asta, privirea lui Sai îmi tot venea în minte și simțeam o durere acută în tâmple de fiecare dată când, deși mă străduiam să o alung, revenea cu nesimțire.
        - De ce e atât de importantă călătoria asta pentru toți? m-am trezit întrebându-mi tatăl când, după cină, ne-am retras amândoi în biroul lui.
        Era cu spatele la mine, dar nu s-a întors. Nu i-am mai zis nimic. Sprijinit de biroul din lemn de nuc, a continuat să tragă din trabuc. Era vădit tensionat. Mâna stângă o avea încleștată pe marginea scaunului din piele neagră și expira sonor fumul de țigară. Își lăsă capul în bărbie și stinse trabucul în scrumieră, deși abia dacă trăsese de patru ori din el. S-a întors cu fața spre mine și s-a ghemuit în scaun, mușcându-și destul de des buzele. Nu se uita la mine, dar cred că-mi simțea privirea ațintită spre el, căci începu să vorbească:
        - E un loc special pentru mine, Sakura. Ceilalți nu știu, dar... Pentru ei, e doar o metropolă cu străzi și clădiri frumoase, dar pentru mine e... E locul în care am întâlnit-o pe mama ta. Și locul unde te-am conceput pe tine.
        Ridică ochii spre mine și pot să jur că avea lacrimi în ochi. Presimțea. Nu i-am răspuns. Mi-am lăsat capul în jos, mușcându-mi buza inferioară. Nu voiam să-l presez, dar nu mai rezistam. Trebuia să aflu.
        - Cum am ajuns la casa de copii? l-am întrebat, încercând să-mi păstrez totuși tonul neutru.
        Nu mă uitam la el, dar l-am simțit mișcându-se. Se ridicase de pe scaun, iar acum era din nou cu spatele la mine. A tăcut ceva vreme, aprinzându-și o altă țigară. Simțeam fumul cum îmi invadează nările și am inspirat adânc. Aveam nevoie de asta. Nu fumam de obicei, dar în acel moment am simțit nevoia să mă îmbăt cu ceva. Erau prea multe emoții înnăbușite care mă sufocau. Trebuia să simt ceva real, material.
        - Eram student în Amsterdam când am cunoscut-o pe Sakura, mama ta. Ea, la fel. M-am îndrăgostit nebunește de ea și ea, de mine. Eram singuri amândoi și ne-am completat goliciunea reciproc. Era atât de frumoasă... Știi, semeni foarte mult cu ea.
        Am zâmbit fără să vreau, continuând să privesc podeaua. Da... Mama a fost o femeie foarte frumoasă, mult mai mult frumoasă decât mine. Nu o cunoșteam decât din acele câteva fotografii pe care tata mi le arătase, dar care, credeam eu, o surprindeau pe de-a-ntregul. Pe lângă trăsăturile feței și părul roz pe care l-am moștenit și eu, avea o eleganță aparte și ochi blânzi, transparenți. Avea o aură ce-o înconjura și, fără să-ți dai seama, rămâneai captiv figurii ei numai privind-o în fotografii. Tare aș fi vrut să o fi cunoscut...
        Am continuat să tac, iar tata să mă privească pe sub gene. Țineam amândoi capetele plecate și nu îndrăzneam să ridicăm ochii. Eu, fiindcă mă temeam să plâng, iar el, probabil că din același motiv. A continuat cu vocea răgușită:
        - La vremea aceea, nu aveam o lescaie în buzunar, iar ea, nici atât. Trăiam din puțina pensie pe care mi-o lăsase tatăl meu când a murit. Eu eram în ultimul an, iar ea abia începuse facultatea. Locuiam împreună și ne iubeam. La puțin timp după ce mi-am luat licența, am primit o ofertă de angajare din partea unei companii din Japonia. Salariul nu era mare, dar ne permitea să trăim decent. Am convins-o să-și abandoneze studiile și să vină cu mine aici, la Tokyo. Ea studia fotografia și știu că a fost o decizie grea să renunțe la pasiunea sa, dar abia după ce ne-am întors în Japonia am aflat de ce-a făcut alegerea asta. Era însărcinată.
        S-a oprit brusc și s-a ridicat de pe scaun. Simțindu-i privirea asupra mea, mi-am ridicat ochii, căutându-i pe ai lui. Zâmbea, dar puteam să jur că era un zâmbet forțat. Am vrut să-l întreb dacă eu eram copilul, dar mi-am dat seama la timp că ar fi fost o întrebare stupidă. Am continuat să tac, sugrumată de nenorocita presimțire că avea să urmeze ceva neplăcut. El avea lacrimi în ochi și părea că se sufocă, căci pieptul îi sălta într-un mod brutal și incontrolabil. Bănuiesc că privirea mea arăta îngrijorare, căci s-a întors într-o secundă cu spatele, reluându-și poziția pe marginea biroului. Își duse mâna spre față. Mi-am dat seama, își ștergea o lacrimă de pe obraz, sau poate mai multe.
        - Am fost extrem de fericit când am aflat că aveai să vii pe lume –  a continuat în timp ce se întorcea spre mine –, mai ales că acum aveam banii necesari pentru a-mi întreține familia. Totul a mers minunat vreme de câteva luni. Am închiriat un apartament modest, ți-am cumpărat hăinuțe când am aflat că urma să avem o fetiță. Deși lucram mult, era o bucurie să ajung acasă și să o găsesc pe Sakura la bucătărie, încercând să-și lege șorțul la spate – începu să zâmbească, dar de data asta cu adevărat. De multe ori îl lăsa dezlegat, mai ales când sarcina începuse să avanseze, iar burta îi creștea tot mai mare. Îmi plăcea să mă strecor în spatele ei și să i-l leg, iar ea se întorcea de fiecare dată și îmi dădea câte un sărut.
        Privea în gol, de parcă încă o vedea acolo, lângă el. Nu mi-am putut abține un zâmbet, care mi s-a stins însă în momentul în care a reînceput să vorbească:
        - Cu puțin timp înainte să te naști, am rămas fără slujbă. Nu știam cum să-i dau vestea Sakurei. În noaptea aia nu m-am dus acasă, de fapt, nici nu îmi amintesc unde am dormit sau dacă am dormit. Când m-am întors, a doua zi, ea era atât de speriată, că m-a luat în brațe fără să se sinchisească să mă întrebe ceva. Am stat îmbrățișati minute în șir, învăluiți doar în tăcere.
        Nu a spus mai multe, dar mi-am dat seama că fusese ultima seară de iubire pătimașă între ei. Avea o privire melancolică și își mușca buzele cu regret. Era totuși o amintire frumoasă, căci i-am putut desluși preț de o clipă un zâmbet în colțul gurii. Am continuat să tac și să-l ascult.
        - Trei săptămâni după aceea am căutat zilnic un loc de muncă, de dimineață și până seara târziu. Puținii bani pe care-i economisisem erau deja puși de-o parte pentru ziua în care aveai să te naști, așa că eram dispus să accept orice slujbă, indiferent de cât de înjositoare părea. Nu am găsit nimic. Cum probabil știi, a fost un an dezastruos nu doar pentru noi, ci pentru întreaga economie japoneză. Mulți oameni au rămas fără un acoperiș deasupra capului, iar noi nu am fost excepția.
       Îmi venea să urlu, nu voiam să continue, dar nu aveam curajul să-l opresc; bănuiam ce urma.
       - În ziua în care te-ai născut, ne-au evacuat din apartament, pe motiv de neplată. Sarcina nu ajunsese la termen, dar cu toate acestea, te-ai născut fără probleme – a  făcut o pauză ce parcă nu se mai termina. Nu pot să descriu în cuvinte ce sentimente m-au încercat când te-am ținut prima dată în brațe. Erai atât de mică, atât de fragilă... Erai toată zgribulită și, deși toți bebelușii mi s-au părut întotdeauna extrem de schimonosiți, tu erai frumoasă.
        Lacrimile au început să i se prelingă pe obraji. Își acoperi gura cu mâna, înnăbușindu-și un suspin, iar fruntea îi era încrețită. Liniștea dură ceva vreme, dar nici eu nu aveam curajul să o întrerup. Tremuram toată, înfiptă în fotoliul din fața biroului, holbându-mă la el cu buza înferioară strânsă între dinți. Sângera, dar nu-mi păsa. Începu să îngaime câteva cuvinte, dar nu înțelegeam niciunul. Murmurele se contopeau cu sughițuri și, deși îmi dădeam seama că plânge, parcă fără să-mi pese de asta, m-am trezit urlând:
        - Spune-o odata!
        Plângeam cu suspine și mă ridicasem în picioare. Am întins mâna înstinctiv spre el, dar nu m-am mișcat din locul în care mă aflam. Făcu un efort vădit și își ridică privirea, uitându-se acum în ochii mei. Avea sprâncele lăsate, apropiate într-o încruntătură de durere. La fel ca mine, își mușca buza de jos și suspina. Își sprijini palmele de marginea biroului, lăsând din nou privirea în jos, iar cuvintele lui mă izbiră ca un ecou:
        - Ea nu a vrut, dar am forțat-o. Nu aveam unde să mergem – simțeam cum sângele îmi invadează tâmplele, dar am continuat să tac. Am convins-o... De fapt, am forțat-o să te lăsăm la un orfelinat.
        Gata, o spusese. Nu mă uitam la el, rămăsesem cu ochii plecați, holbați, dar nu știu la ce. Mi-am sprijinit palmele de celalaltă margine a biroului, iar corpul a început să mi se cutremure, în timp ce chipul mi se schimonosea în zeci de grimase. Nu puteam deschide gura ca să spun ceva, și nici el. Nu-l vedeam, dar îl simțeam acolo, holbat la mine, și îl auzeam plângând. Plângeam și eu. Nu știu cât timp am rămas așa, căci a părut o eternitate.
        Fără vreun gând anume, m-am trezit năvălind afară din birou, ignorând total vocea tatei și figura mirată a Tsunadei când am trecut pe lângă ea. Am ieșit din casă și am luat-o la fugă spre poartă. Nimeni nu a încercat să mă oprească, căci curtea era goală. Alergam fără să îmi dau seama de nimic în jurul meu, și așa m-am trezit la cimitir. După cât timp, n-aș ști să vă spun.
        Poarta era încă deschisă, căci abia ce se înserase, dar nu mai era nimeni acolo. Cel puțin când am intrat, nu observasem nicio siluetă. Am grăbit pasul, trecând ca–n zbor printre morminte până la cel al lui Naruto. M-am lăsat în genunchi lângă piatra care-l acoperea și, cu mâinile și capul spijinite pe ea, am început să plâng în hohote. Îmi simțeam pieptul arzând și o durere acută în creștetul capului.
        La un moment dat, m-a brăzdat o amețeală teribilă și m-am lăsat să alunec toată pe potecă, cu picioarele întinse într-o parte. Mâinile încă le aveam încrucișate pe piatra ce acoperea mormântul, iar capul mi l-am mutat pe o parte, sprijinindu-mi obrazul stâng de brațe. Câteva șuvițe de păr ude îmi erau lipite de tâmple, iar fruntea îmi era inundată de broboane de transpirație. Începusem să respir mai ușor, iar lacrimile se opriră. Mi-am închis ochii și m-am afundat în liniștea nopții, lăsându-mi mintea goală de orice gând.
        Nu știu cât timp am stat acolo, sfârșită pe pietrișul potecii, dar când m-am ridicat, mă simțeam mult mai bine. Nu mă mai gândeam la nimic, sorbeam doar imaginea nopții și o torceam în tihnă. Am zărit într-un colț al mormântului, lângă cruce, fotografia blondului. Am zâmbit fără să vreau. Probabil că stătea acolo din ziua în care am întâlnit-o pe Hatsu, căci nu-mi amintesc să o fi văzut de atunci. M-am aplecat să o iau și am sărutat-o, patând-o cu o lacrimă.
        - Îmi lipsești atât de mult, Naruto! m-am trezit gândind cu voce tare.
        Am închis ochii, strângând fotografia la piept. Am inspirat adânc și i-am deschis, alungându-mi orice imagine din minte. Nu puteam să încep iarăși să plâng. Trebuia să mă întorc acasă. Oricât de tare m-ar fi durut, trebuia să dau ochii cu tata, să vorbesc cu el. Nu mă puteam ascunde la nesfârșit. Dar mai presus de toate, voiam să-l iert, aveam nevoie să-l iert. Nu pot acum, dar poate mâine... Desigur, mâine era doar o ficțiune. Sentimentele nu se schimbă de pe-o zi pe alta, așa cum nici atunci, cu toată durerea pe care o simțeam, nu-l puteam urî. Îmi iubeam tatăl, iar asta nu se putea schimba așa ușor, chiar dacă îmi rupsese inima în mii de bucățele.
        Am privit încă o dată mormântul blondului și am plecat, îndreptându-mă spre ieșire, cu fotografia într-o mână, iar în cealaltă, bălăngănind sandalele cu toc de care mă descălțasem ceva mai devreme. Pietrișul mă înțepa în talpă, dar nu-mi pasa. Se simțea rece și reconfortant. Am închis ochii și am continuat să merg pe cărarea drepată ce ducea spre poartă, inhalând mirosul de ceară arsă, împrăștiat prin întreg cimitirul. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz, iar după ce am șters-o cu dosul palmei, mi-am izbit trupul de ceva tare și m-am dezechilibrat.
        Mă așteptam să fac contact cu pământul, dar am fost prinsă în brațe înainte ca asta să se întâmple. În următoarea secundă am deschis ochii, iar un negru abisal m-a izbit ca un fulger. Brațele lui îmi înconjurau talia, ținându-mă lipită de trupul său. Mi-am pus instinctual palmele pe pieptul lui și am rămas așa câteva momente. Fața lui era atât de aproape de a mea, încât îi simțeam respirația mângâindu-mi obrazul. În momentul acela, am fost străpunsă de un fior rece, iar sângele, în loc să înghețe, a început parcă să fiarbă și mai tare. Ochii aceia negri continuau să-i privească pe ai mei, iar eu simțeam că mă topesc toată în brațele lui.
        Mi-a dat drumul ușor, lăsându-mă să mă desprind din strânsoarea brațelor sale cu oarecare teamă. Mi-a lăsat întâi mijlocul să se depărteze de al lui, luându-mi apoi palmele într-ale sale. Le-a ținut așa câteva clipe, apoi le-a dat drumul și s-a depărtat ușor de mine, fără să-și ferească privirea de a mea. Nu știu cât de repede s-au întâmplat toate astea, dar eu le-am simțit și îmi amintesc de ele ca un film de lung metraj.
        - Ești bine? m-a întrebat în cele din urmă, fără pic de ironie. Părea mai degrabă îngrijorat. Am reușit să îngaim un „mhm” aproape stins, iar el a continuat: Arăți diferit, și a început să zâmbească.
        Am început să râd instant, plecându-mi capul și dându-mi câteva șuvițe de păr ude după ureche. M-am uitat instinctiv la salopeta de dantelă, mai devreme de un alb imaculat, cu ceva pete maronii acum. De altfel, picioarele îmi erau și ele acoperite de pământ ici-colo și presupuneam că întreg corpul îmi arăta la fel de jalnic. Totuși, nu putea fi mai rău decât la prima noastră întâlnire.
        - Arăt în sfârșit ca o femeie? l-am întrebat, iar în secunda doi am regretat că am deschis gura.
        El a început să râdă, dar, oprindu-se, mi-a spus pe un ton destul de trist:
        - Da, dar mult mai tristă.
        A încercat să-și ascundă privirea, dar am zărit în ochii lui un soi de milă care m-a lovit mai tare ca o palmă. Mi-am plecat capul, dar mare mi-a fost mirarea când i-am simțit degetele ridicându-mi bărbia. Și-a plimbat degetul mare peste buzele mele, ștergându-mi sângele care încă mai curgea din rana pe care mi-o făcusem singură. Mi-a zâmbit un pic melancolic și m-a luat în brațe, mângâindu-mi părul. M-am cufundat în brațele sale puternice, lipindu-mă cât mai tare de pieptul lui. Am închis ochii și mi-am încolăcit brațele în jurul taliei sale.
        - Unde vrei să mergi? m-a întrebat, iar eu, fără să mă gândesc la ce spun, i-am răspuns:
        - Unde nu e suferință.

 
        - Unde vrei să mergi? m-a întrebat, iar eu, fără să mă gândesc la ce spun, i-am răspuns:
        - Unde nu e suferință.
 
        I-am simțit degetele afundându-se în părul meu și strânsoarea devenind mai puternică. Și-a lipit capul de al meu, iar mâna stângă a început să și-o plimbe de-a lungul coloanei vertebrale, dându-mi fiori în tot corpul. Nu știam de ce face asta, dar nu m-a interesat să aflu. Era acolo și aveam nevoie de el. Nu m-am întrebat cum și de ce, m-am lăsat purtată de acest nou val de sentimente care îmi indavaseră mintea și se perindau din creștetul capului și până în călcâie.
        S-a desprins de mine într-un final, deși nu aș putea aproxima după cât timp, și m-a luat de mână. L-am urmat până la mașina lui, probabil la vreo două străzi distanță, deși nu-mi aduc bine aminte. Mi-a deschis portiera, am urcat, iar el s-a dus la volan. N-a scos niciun cuvânt. Mi-a pus centura, apoi pe a lui și a pornit motorul. Nu știu pe ce drum a mers, n-am observat nici măcar un detaliu din afara mașinii, căci ochii îmi erau țintă la el. Îl priveam pe sub gene, uneori rămâneam holbată, dar nu părea să-l deranjeze.
        Avea cămașa murdară de pământ și am observat undeva pe vârful degetului mare o pată roșiatică. Era sângele meu. Mi-am dus instinctiv mâna la buze. Încă mai aveam sânge pe ele, închegat și lipicios. M-am uitat imediat în oglinda retrovizoare. Arătam deplorabil, iar singurul motiv pentru care lui nu-i păsa era că mă văzuse deja într-o stare chiar mai jalnică. Am zâmbit fără să vreau, iar când mi-am întors ochii spre el, se uita la mine. Nu și-a ferit privirea și a început să zâmbească, iar cuvintele ce au urmat mi-au stors un rânjet tâmp:
        - Dacă îți iau acum niște patofi, o să arunci cu ei în mine?
        Mi-am privit picioarele goale, pline de urme de pământ și zgâriate pe alocuri și am început să râd. Desigur, îmi lăsasem sandalele pe undeva în cimitir. Probabil în locul în care m-am izbit de brunet.
        - Probabil că da, i-am răspuns pe același ton ludic.
        A început să râdă și a întors capul, păstrându-și un zâmbet magnetizant pe buze. Mă tot holbam la el ca o tembelă și deși încercam să-mi mut privirea, îmi era imposibil. Nu știu dacă își dădea seama sau nu, dar banuiam că da. Totuși, asta nu mă jena în vreun fel. Își ridica din când în când colțurile gurii și își frământa degetele pe volan. Stătea relaxat în scaun și, deși nu mă privea, nu părea să-mi ignore prezența. Nu știu de ce, dar mă făcea să mă simt confortabil.
        Mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii, inspirându-i parfumul. Era un miros puternic, ușor amărui. Mi-am încolăcit brațele sub sâni și mi-am întins picioarele în fața, încrucișându-le. Simțeam un tremur în piept și o căldură cu fiecare sorbitură de aer și eram sigură că aveam pielea de găină. Simțurile îmi erau date peste cap și nu mai aveam deloc control asupra propriei minți. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, dar mă lăsam îmbătată de senzații.
        Brusc, am simțit o lacrimă cum mi se prelinge pe obraz, dar nu m-am obosit să o șterg. Mi-am amintit de tata, de povestea lui și de cum l-am lăsat singur, cu ochii înlăcrimați. M-a încercat un sentiment copleșitor de duioșie, dar mânia a pus iar stăpânire pe mine și am început să-mi mușc buza de jos pentru a evita un suspin. Am inspirat adânc și un tremur mi-a străbătut corpul ca un fulger. Am deschis ochii și mi-am coborât bărbia, lăsând lacrimile să cadă.
        Nu am simțit când a oprit mașina, dar imediat ce am auzit o bufnitură, mi-am ridicat privirea și l-am văzut îndreptându-se spre partea dreaptă a vehiculului. Mi-am desfăcut centura de siguranță, iar după ce mi-a deschis portiera, mi-am pus palma într-a lui și am coborât. L-am luat în brațe fără să ezit, strângându-i cămașa între degete, și m-am lipit de pieptul lui. Am lăsat lacrimile să cadă și nici măcar nu am încercat să-mi suprim suspinele.
        Nu a spus nimic, doar a stat acolo, mângâindu-mi părul, până ce m-am liniștit. M-am desprins de el cu privirea în pământ, sprijinindu-mă de geamul mașinii. Mi-am dat părul la o parte de pe față și mi-am sters obrajii, încercând să mimez un zâmbet. M-a luat de mână, iar eu am mers după el și nu ne-am oprit decât în fața valurilor. Mi-am scufundat picioarele în apa spumoasă și am închis ochii, inspirând cu plăcere mirosul ușor înțepător, dar relaxant al mării.
        Nu am scos un sunet, și nici el. Îl simțeam însă în spatele meu. Respira greoi și foarte aproape de ceafa mea. Se uita la mine, simțeam asta, așa cum intuiam și ce ascunde în gândurile lui. Știa, dar nu spunea nimic. Îi mulțumeam pentru asta. Nu aveam nevoie să vorbesc, ci să-mi limpezesc mintea, iar el mi-a presimțit și respectat dorința.
        - Ce fericiți par printre valuri! m-am trezit exclamând, cu ochii la doi pescăruși care pluteau în larg.
        - Hai să înotăm cu ei, atunci! mi-a spus aproape țipând, cu un zâmbet larg pe buze.
        Nu a așteptat să-i răspund, a început să-și dea jos hainele, în timp ce eu mă holbam la el pironită în loc. M-am uitat împrejur: nimeni. De altfel, plaja era destul de izolată, departe de oraș. În plus, era probabil deja trecut de miezul nopții. Am ezitat să-mi dau jos salopeta și am continuat să mă uit la el cu aceeași mirare tâmpă. A început să râdă și și-a desfăcut cureaua, iar pantalonii i-au căzut pe nisip. Simțeam cum îmi ard obrajii și mi-am întors privirea, deși muream să mă mai uit o dată la pieptul lui ferm conturat și la pielea-i care strălucea atât de ademenitor în lumina lunii.
        S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: „Haide”. Mi-am întors capul și l-am privit o secundă în ochi, iar el s-a depărtat apoi de mine. Mi-am dat salopeta jos și l-am urmat. L-am prins de umeri și s-a întors spre mine, luându-mi mâna într-a lui. M-a tras mai în larg, unde valurile puteau să se joace în voie cu trupurile noastre. Nu-mi aminteam ultima oară când înotasem în mare, dar senzația era în mod sigur diferită acum. Aveam pielea de găină și mintea eliberată de orice gând.
        - Mulțumesc, i-am spus în timp ce stăteam întinși pe nisip, uscându-ne trupurile în bătaia vântului.
        Nu mi-a răspuns. A zâmbit fără să se uite la mine și a rămas așa câteva clipe. Mi-am închis ochii și am păstrat tăcerea.
        - Era îngrijorat, mi-a spus după câteva minute.
        Nu i-am răspuns. Am deschis ochii, dar nu l-am privit. Continuam să mă uit la stele în timp ce-l ascultam, întărindu-mi bănuielile.
        - Nu-i nevoie să-ți spun că te iubește...
        - Sau cât de mult regretă, l-am completat pe un ton ironic.
        A tăcut. M-am ridicat în șezut, cu genunchii la piept și m-am uitat la el. Avea privirea fermă și am tresărit când și-a încruntat sprâncenele. Nu m-am străduit să-mi ascund mâhnirea și mi-am lăsat lacrimile să curgă. Și-a îndreptat privirea spre mine și a început să-mi vorbească mai distant decât înainte:
        - Știu totul despre tine, Sakura. Știu cât ai suferit, dar nu poți să-l condamni fără să știi ce e în sufletul lui.
        - Dar cu al meu cum rămâne? i-am spus aproape stins.
        A oftat și mi-a strâns mâna, iar eu mă holbam la el și-ncercam să-i anticipez gesturile. Nu-mi reușea. Mi-a întors palma și a sărutat-o, lăsându-mă cu un fior fierbinte vreo câteva clipe. Lacrimile încetară să curgă și știam că el era motivul. Nu-mi dădeam seama, dar acum, când îmi amintesc, același simțământ, până atunci necunoscut mie, îmi străbate corpul. Stomacul îmi ardea, carnea-mi tremura toată și o nădușeală neobișnuită mi se impregnase în piele.
        Își ținea capul plecat, nu-i puteam vedea ochii, dar buzele lui murmurânde mi se arătau perfect. Nu înțelegeam ce spunea și cred că nici el nu se putea hotărî asupra frazelor. Era doar un șir lung de cuvinte fără sens. A tăcut și a oftat iarăși. Mi-am mutat privirea și mi-am sprijinit bărbia în palmă, pe cealaltă lăsând-o strânsă în mâinile lui. Mi-am închis ochii și am inspirat adânc.
        Poate merita să-l iert, dar era ceva care mă împiedica să mă gândesc măcar la posibilitatea asta. Mă consolam cu gândul că era durere, dar știam că putea fi mai mult. Orgoliu, resentiment, amintiri din locul acela al terorii. Da, îi purtam pică pentru anii în care am suferit, pentru anii de singurătate, pentru anii pe care i-am petrecut la orfelinat. Toată iubirea pe care i-o purtam se acoperise dintr-o dată cu cenușă și nu o puteam găsi în niciun colțișor, oricât de mult îmi răscoleam sufletul. Știam că-l iubesc, dar ura îmi acapara gândirea și simțurile și nu mă puteam gândi la iertare.
        Am început să plâng, cu pieptul inundat de suspine. Nu mi-am deschis ochii, nu-l vedeam, dar m-am lăsat purtată de brațele lui până pe pieptu-i cald și m-am cufundat în îmbrățișare. Din nou, am simțit același fior, mai arzător, când începu să-mi mângâie părul. Pielea îi era încă udă pe alocuri, iar din șuvițele-i negre i se scurgeau picături de apă pe umeri, iar de acolo, alunecau spre mine. Nu-mi păsa. Mă cufundam în pieptul lui dezgolit, căci îl simțeam ca singurul loc în care puteam să respir și să-mi astâmpăr plânsul.
        - Hai, îmbracă-te, îmi spuse fără să se uite la mine, după ce ne-am depărtat unul de altul.
        L-am privit o secundă și apoi, pe mine. Eram încă în lenjerie. Sângele îmi năvăli în obraji și puteam să jur că eram roșie toată. M-am întors cu spatele la el – de parcă mai avea vreo importanță – și m-am îmbrăcat cu aceeași salopetă plină de pământ.
        - Parcă-mi luai pantofi?! m-am întors spre el cu un zâmbet forțat pe față.
        A început să râdă și-mi aruncă unul din teneșii lui. Pe celălalt îl încălțase deja. Mi-am înnăbușit un chicot.
        - Împărțim frățește? i-am continuat jocul.
        A dat să spună ceva, dar cuvintele i-au rămas pe buze. Și-a păstrat rânjetul pe față și mi-a făcut semn să mă încalț. Nu știu de ce, dar în secunda următoare deja îmi îndesasem pantoful în picior. Pornirăm spre mașină, încălțați pe jumătate. El mergea înaintea mea, iar eu, în spate, trăgând după mine pantoful care-mi sărea din picior la fiecare pas. Mă holbam la ceafa lui și la părul încă ud, fără să mă gândesc unde mă duce. Știam deja și nu mă împotriveam.
        Era aproape dimineață și bănuiam că nu dormise. Nu-l mai puteam chinui așa, cu toate că simțeam mii de ace cum mi se înfigeau în piept numai când mă gândeam la tata. Oricum, unde să mă fi dus? Să fi plecat? Să fiu singură din nou? Ar fi fost mult mai dureros să renunț la ce aveam. Trebuia să-mi calc orgoliul în picioare.
        Nu a mai scos un cuvânt tot drumul, părea încordat, iar eu eram la fel. Desigur, nu mă puteam abține să nu-l privesc din când în când și am observat că și el făcea același lucru. Mă înroșeam toată și-mi luam ochii de la el. N-aș putea spune dacă și-n asta ne sincronizam.
        Când am ajuns acasă, Soarele abia răsărise, iar luminile erau aprinse în câteva camere, încluzând biroul tatei. Am ezitat să cobor din mașină, mi-era teamă de ce avea să se intâmple. Surprinzător, Sasuke avea aceeași expresie crispată ca și mine. S-a forțat să-mi zâmbească, dar atunci mi-a părut sincer. Îmi luă palma într-a sa și o strânse puternic. O lacrimă mi se scurse pe obraz, dar am șters-o de îndată. A ieșit din mașină și mi-a deschis portiera. M-am lăsat condusă de brațul lui până în casă, cu genunchii tremurându-mi de emoție. Înaintea noastră, în casă intră Nikolai, un rus mare cât o ușă, mâna dreaptă a tatei, probabil pentru a ne anunța sosirea.
         Am intrat, dar nici urmă de tata. I-am aruncat o privire încărcată cu un soi de mirare și spaimă brunetului, iar el îmi zâmbi. Plecă de lângă mine și se îndreptă spre birou. Nikolai, întors în hol, ieși fără a-mi adresa vreun cuvânt, cu bărbia plecată. Mă izbi o fierbințeală sufocantă ce mă dezechilibră și m-am așezat pe trepte. Am început să plâng și voiam să fug. Aproape am făcut-o, dar vocea tatei mă opri. Vorbea cu Sasuke în birou, dar când îmi rosti numele, se auzi mai de-aproape. Apoi l-am văzut dând năvală în hol și-am leșinat.
        M-am trezit, probabil, la câteva secunde după aceea, căci încă eram pe scară, iar tata se pregătea să mă ia în brațe. L-am văzut pe Sasuke alergând spre mine și așezându-se în genunchi, pe podea. Tata mă luă pe sus, deși îi strigam că sunt bine, și mă duse în camera mea, pe pat. N-am vrut să mă culc și m-am ridicat imediat ce el mă așeză pe saltea, de-a dreptul în picioare. Îi citeam groaza pe chip și m-am străduit să tac. Tremuram toată, dar el, parcă și mai rău. Am simțit o apăsare în piept care-mi zdruncină echilibrul, dar am reușit să rămân în picioare. Mă cuprinse o amețeală teribilă și m-am așezat înapoi pe pat. Îmi luă mâna, dar mi-am retras-o și m-am dat înapoi. L-am scrutat cu privirea, iar într-a lui am citit o mare durere. Mi-era milă de el și parcă nu voiam să plece, dar nu mă simțeam în stare să vorbesc. Nu cu el.
        - Hai să vorbim mâine dimineață, l-am rugat cu ochii în pământ, iar el ieși fără să scoată vreun cuvânt.
        L-am văzut pe Sasuke în pragul ușii când tata ieși din cameră, dar plecă și el. Mi-a zâmbit duios, dar eu n-am putut schița nicio grimasă. Închise ușa, iar eu am fugit să o încui. M-am sprijinit de ea și m-am lăsat să cad pe podea, cu obrajii inundați de lacrimi. Nu știu cât am stat acolo, dar când m-am ridicat, mi-am scos salopeta și pantoful și m-am trântit pe pat, fără ca măcar să mă învelesc. Am adormit destul de repede.

Scuze ca nu am mai postat vreun comentariu pana acum! Deci, capitolul a fost foarte frumos! Săraca Sakura! Imi vine sa plâng! Sper ca toate sa se rezolve! M-as bucura foarte mult! Dar știi ce m-ar bucura mai tare? Sa pui next-ul! Pwwwwwp!