Şi totuşi, din acele flăcări,
                              Nu răzbătea lumina, ci mai degrabă întunericul.
                                                                                      de  John Milton, Paradisul pierdut.





                                                                          
 






 
 
 
      Aveam câţiva ani pe vremea când a început Exterminarea.
  Mulţi au privit acest lucru ca pe o minune dată de la Dumnezeu- pentru că „răul” fusese distrus la timp şi toată lumea era în siguranţă- dar nu noi. Pentru noi, acest lucru a însemnat doar începutul sfârşitului.
  Ţin minte când mama m-a ridicat din pat grăbită, luând din dulap cu cealaltă mână doar câteva haine şifonate, îndesându-le mai apoi într-un ghiozdan. În cealaltă cameră, tata făcea exact acelaşi lucru cu fratele meu. Pe atunci nu prea înţelegeam ce se întâmplă, fiind încă buimăcită de somn şi prea mică să mă intereseze de agitaţia din jurul meu. Ţin minte doar că am început să bat din palme, strigând:
  -Mergem în vacanţă!
 Cum m-a auzit, fratele meu a început să strige acelaşi lucru. Doar că nu am stat să analizez de ce mama avea ochii înlăcrimaţi când a spus „desigur, mergem în vacanţă”.
  Nu aveau mult timp de pierdut. Ai mei au luat doar strictul necesar şi ne-au ridicat din nou pe sus, părăsind casa împreună în mijlocul nopţii. Mă aşteptam să fie linişte pe străzi la acea oră, dar bărbaţi înalţi şi puternici băteau în uşile mai multor case, scoţând şi împingând lumea afară, controlându-i de ceva. În treacăt, i-am văzut pe domnul şi doamna Smith stând în genunchi pe iarbă. Un bărbat i-a dat o palmă soţiei, lăsând-o inconştientă. Mi-am acoperit imediat ochii cu mâna, speriată, dar încă mai priveam printre degetele răsfirate spre domnul Smith, care se întinsese protector peste trupul imobil al vecinei noastră. Bărbatul din faţa lui a urlat spre el, înainte de a-şi scoate un lucru pe care nu-l mai văzusem până atunci. Înainte să-mi dau seama, cei doi soţi zăceau într-o baltă de sânge, şi oricât de mică eram, ştiam că vecinii mei nu urmau să se mai ridice de-acolo pe propriile picioare. Acelea au fost primele persoane din neamul meu pe care le-am văzut murind, şi de-a lungul anilor au mai urmat mulţi alţii.
  Mama i-a întins tremurând tatei cheile de la maşină, şi acesta a deschis repede. Eu şi fratele meu am fost aşezaţi în spate, instruiţi să ne punem centurile de siguranţă. Mama a înconjurat maşina şi s-a aşezat gâfâind pe locul din dreapta. Dar înainte să-mi dau seama, cineva a deschis portiera şi l-a înşfăcat pe fratele meu, trântindu-l pe iarbă. Tata părăsise şi el la fel de repede maşina, înfruntând acum bărbatul ce avea în mână arma mortală. Am tresărit, simţindu-mi gâtul uscat. Am vrut să mă dau jos, dar mama a urlat la mine, înainte să părăsească maşina.
 -Sakura, orice s-ar întâmpla, să nu te dai jos din maşină. Dacă cumva.. Se opreşte, încercând să evite ceea ce trebuia spus. Dacă cumva noi, ăă, o să fim reţinuţi, şi cineva străin o să vrea să te prindă, doar fugi. Mă auzi? Să nu te laşi prinsă. Sakura.. Să nu te uiţi înapoi.
Am încercat să o opresc, am încercat să mă agăţ de bluza ei, să o trag înapoi, să urlu şi să mă ascund în spatele scaunului, dar m-am lipit de geamul maşinii, privind afară spre familia mea. Şi iată că trăiam din nou aceeaşi imagine, doar că de această dată, tata stătea deasupra fratelui meu, încercând să-l protejeze de orice rău care l-ar fi putut omorî. Dar a primit un picior în stomac atât de puternic, încât a căzut lângă el, suflând greu.
  Am urlat şi m-am trântit pe banchetă atunci când zgomotul puternic al declanşării armei a amuţit orice alt zgomot, şi am ştiut că nu plecam în vacanţă, că mama m-a minţit.
 
  Peste ani, am înţeles că ceea ce mama şi tata au făcut nu a fost de condamnat. Uneori, trebuie să şti să renunţi. Uneori, trebuie să te desprinzi de braţele unuia dintre copii tăi, care acum zăcea fără suflare lângă tine, ştiind că celalalt te aşteaptă în maşină, şi că eşti gata să-i protejezi viaţa lui dacă pe a fratelui său n-ai fost în stare. Îi apreciez pentru că au reuşit să fugă. Ei m-au salvat. Pentru că dacă aş fi rămas singură în acea zi, nu aş mai fi fost în stare să fug. Nu m-aş fi salvat.
 
 Mama mă îmbrăţişa puternic, plângând lângă mine. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam incomod. Mama mea, eroina mea, pe care nu am văzut-o niciodată să sufere. Care înfrunta cu atâta curaj teancul de vase murdare, sau praful de pe mobilă, care salva ziua cu una dintre reţetele ei extraordinare. Mama, care mă învelea noaptea şi care îmi spunea o poveste înainte să adorm, îmbrăţişându-mă strâns înainte să plece- ştiam, pentru că o dată nu eram complet adormită şi am simţit-o făcând asta, cu atâta căldură-, acum plângea încet pe umărul meu. Şi când a fost rândul meu să fac pe eroina pentru ea, nu am reuşit decât să ascult în tăcere suspinele ei care-mi frângeau inima. În oglinda retrovizoare, ochii tatei ne priveau înlăcrimaţi.
    -Tati, Jonas se mai întoarce? m-am auzit întrebând, ţintind vrăjită un punct pe strada nesfârşită ce ni se întindea în faţă. Mi-era frică de răspuns, simţind că lumea se prăbuşeşte în jurul meu.
  -Nu, scumpo. Dar chiar dacă nu se mai întoarce, ar vrea să nu-l uiţi.
 Mi-am muşcat limba, începând să plâng alături de mama. Cum aş putea să-mi uit fratele?

Nu pot spune decat ca mi-a placut foarte mult ceea ce am citit si ca a fost un prolog extraordinar. De abia astept sa vad ce o sa se intample in continuare, deoarece din cele cateva randuri de mai sus nu am reusit sa imi dau prea bine seama de ce se va intampla, insa mi-ai trezit pofta de citit.
Spor la scris!

 
 
 
 
 
 
      Pe marginea mesei mama s-a asigurat că îmi lasă lista cu instrucţiuni de făcut cât timp ea este plecată la serviciu. Acum lucrează şi ea, după foarte mult timp în care şi-a pierdut vremea pe-acasă, găsind întotdeauna ceva de făcut. Şi când nu era nimic de făcut, venea şi mă bătea la cap cu aceeaşi morală. Poate din cauza asta îmi lăsam intenţionat hainele împrăştiate, farfuria murdară în chiuvetă sau patul nefăcut. Mama îmi spunea mereu că sunt foarte dezordonată, dar dacă prin a-mi lăsa lucrurile oriunde însemna să scap de aceleaşi discuţii plictisitoare, atunci primeam acest titlu cu cea mai mare fericire.
 Am râs când am început să citesc biletul lăsat. Nu pot să cred că mi-a scris exact lucruri pe care le spunea, doar ca să se asigure că am înţeles totul cum trebuie- sau cel puţin aşa zicea ea, pentru că eu am înţeles de mult timp ceea ce-mi tot repeta.
 „Înainte să ieşi din casă, asigură-te că ai părul desprins şi lăsat pe umeri, scumpo. Pune-ţi şi lentilele de contact. Oh, şi nu uita să deschizi geamul la tine în cameră înainte să pleci”, am citit. Doar că făcusem toate aceste lucruri înainte ca măcar să fi văzut biletul. Pentru că ştiu exact ce am de făcut, gândesc.
  Iau rucsacul de pe canapea şi mi-l pun pe umăr, mă încalţ şi îmi iau cheile. Înghit în sec, aşa cum fac în fiecare dimineaţă, când zăresc poza fratelui meu Jonas pe dulăpior. În acea poză, el încă zâmbeşte. Încă are 8 ani. Mă întreb cum ar fi arătat acum, la 17 ani. Ar fi fost mare, voinic, frumos? Ar fi rănit sufletul fetelor? Ar fi avut tatuaje sau piercing-uri? Hmph, mereu uit că lucrurile astea nu se mai poartă! Ar fi fost inteligent, cu note mari, sau mai leneş, mai atrăgător, mai misterios, mai..? Mereu mă întreb aceleaşi lucruri, în fiecare dimineaţă când îi zăresc poza. Prima dată când mama a pus-o acolo, tata a spus că asta e tortură. Dar eu mă aşezam şi-i  priveam chipul ore întregi, memorând totul. De la gropiţa din obraz până la modelul bluzei ursuleţului său preferat pe care îl ţinea în mână. Mă uitam la acea poză încât nu mai puteam s-o disting clar şi chiar şi-atunci rămâneam prinsă în loc, ştiindu-l acolo, imortalizat, pentru totdeauna fratele meu. La un moment dat am încetat să mai fac asta, înţelegând că oricât de perseverentă aş fi, privirea mea nu urma să-l dezlipească din poză şi să mi-l aducă înapoi. Lucrurile nu funcţionau aşa în realitate.
 
 
  Sunt o Binecuvântată.
Eu şi familia mea încercăm să ascundem asta de când ne ştim. În general, Binecuvântaţii pot fi deosebiţi prin ochi. Noi îi avem violet sau galbeni, din această cauză purtăm lentile de contact. Jonas era mai special, o raritate. El avea ochii albaştrii, precum cei ai oamenilor. Dar un albastru-gri, electrizant. De asemenea, noi avem o stea pe gât. Cu asta ne năştem, şi aici nimeni nu face excepţie. Dacă ai steaua pe gât şi ochii ciudaţi, atunci bine ai venit în lumea noastră.
   Când oamenii au aflat de existenţa noastră, au fost iniţial temători. Credeau că aveam forţe mistice, sau cel puţin aşa vorbeau poveştile lor, când noi nu putem să mişcăm lucrurile cu privirea, sau să îi controlăm cu puterea minţii. De fapt, nici măcar nu eram atât de diferiţi faţă de ei. Şi totuşi, frica s-a transformat în ură. Voiam ca ei să fie singurii locuitori, să fie lumea lor, şi aceste lucruri ne-au făcut viaţa nesigură, până într-o zi, când s-au decis să scape definitiv de noi. Încă încerc să-mi dau seama de ce. Dar cred că nu o să aflu vreodată.
 
 
    Înainte să intru în curtea şcolii, m-am asigurat că am părul fixat peste stea, astfel încât nimeni să nu mă recunoască. Nu că ar fi avut vreo importanţă, pentru că oricum nimeni nu mă remarca. Eram doar un elev într-o mulţime de elevi, şi uneori această normalitate îmi plăcea. Pentru o perioadă, mama era convinsă că nu trebuie să ies din casă, dar în oraşul micuţ în care ne aflam era foarte uşor să afli orice, şi tata a reuşit până la urmă s-o convingă că trebuie să merg la şcoală cel puţin, atâta timp cât mă protejam ascunzând faptul că sunt o Binecuvântată.
    De această dată, chipul tânăr şi frumos al unei eleve din ultimul an zâmbea din toate afişele agăţate pe câteva dulapuri. M-am apropiat, parcurgând cu privirea rândurile scrise imediat sub poza ei. „Dumnezeu să te odihnească în pace, Samantha Price. Te iubim mult”. Mi-am dat ochii peste cap. Normal că o iubesc, doar e moartă. E atât de penibil cum lumea începe să ţină la anumite persoane atunci când nu mai sunt. Ca un lucru pe care îl faci automat când este vorba despre moarte. Devii eroul tuturor, modelul lor, fata frumoasă. „Oh, aş fi vrut să fi fost ca ea, mereu am vrut”, urma să aud câteva săptămâni de-acum în acolo, până ce Samantha va deveni o altă umbră.
     M-am aşezat în banca mea, aşteptând începerea orelor. Exista o regulă nespusă despre faptul că atunci când ies singură, merg la şcoală sau în diferite locuri nu trebuie să vorbesc cu nimeni. Deşi părinţii mei nu mi-au spus-o niciodată, ştiu că asta vor, aşa că niciodată nu mă bag în vorbă cu nimeni decât dacă este absolut necesar. Dar am câţiva colegi de clasă care iubesc să facă glume proaste, aşa că astăzi, când intră în clasă, trec pe lângă banca mea şi unul dintre ei îmi dărâmă cărţile. Mă aplec să le culeg, fără să spun o vorbă, dar celălalt mă loveşte „din greşeală” şi îmi scapă un mic geamăt, în timp ce încep să-mi frec zona dureroasă.
   -Oh, îmi pare tare rău, spune el şi începe să râdă, aşezându-se în bancă.
 Îi arunc o privire urâtă, întorcându-mă. Aud o voce spunând „Mă întreb de ce îi lasă să facă asta?” şi mă întorc curioasă să văd cine a spus-o, pentru că nimeni nu prea este interesat de ce fac eu. Îmi muşc buza cu putere, abţinându-mă să nu urlu înfricoşată. Categoric, acesta nu e un lucru care să se întâmple în fiecare zi. Samantha Price stă în faţa mea, analizându-mă atent. Mi-a observat teama, ştia că o văd.
     Să nu vă gândiţi că această fată a făcut o glumă proastă, pretinzând că e moartă. De fapt, ea chiar a murit azi noapte într-un accident. Dar partea interesantă în a fi Binecuvântat este că poţi să vezi morţii umblând, aşteptând să ajungă undeva. Doar că nu sunt speriată pentru că Samantha chiar umblă pe aici, ci pentru că Samantha vorbeşte, pentru că Samantha pare conştientă că se află pe lumea cealaltă, şi ca să vă mărturisesc, până ce sufletele ajung în Rai sau în Iad, ele umblă inconştiente în lumea noastră. Repet, inconştiente. Dar Samantha îmi părea mai mult decât conştientă, şi mă aţintea cu privirea. Ştiam că acum îşi aduce aminte poveştile cu Binecuvântaţii care aveau puterea de a vedea morţii, şi poveştile cum că neamul nostru a fost şters definitiv de pe faţa Pământului. Vedeam în privirea Samanthei surprinderea, încercând parcă să nu creadă că există într-adevăr posibilitatea ca eu să fiu.. Altceva.


  -Tu, ăă, mă vezi? m-a întrebat, dar am ignorat-o, ca şi când n-aş fi ştiut că e acolo. Ca şi când nu-mi vorbea o fată moartă. Ca şi când ziua asta ar fi fost ca oricare alta.

OMG!! Capitolul asta chiar ca a elucidat cateva mistere, asa cum ma si asteptam sa o faca. Desi seamana putin cu serialul american al carui nume nu imi vine in minte acum (cred ca stii despre care zic, cel in care aia vedea mortii si vorbea cu ei), povestea ma incita. Are adaosuri originale, ceea ce e foarte bine, si de abia astept sa apara in peisaj si dragul nostru Sasuke. Sunt atat de curioasa in legatura cu el...ce fel de relatie are el fata de Binecuvantati...in fine, te felicit pentru acest prim capitol frumos si multa bafta la scris! Pupici:*

P.S.: am comentat inaintea lui Cri!!! (Inca nu a dat edit) :)) :P

Tot am văzut au activitate pe aici dar lenea m-a împiedicat sa dau de ficul tau. Ok, ai scuzele mele oficiale. Ce pot sa fac mai mult?
Focul tău e super, ideea e originală nu? Îmi place mult cum descrii. Foarte mult.
Cam atât r de spus, nu stau prea mult la povesti când e vorba de comentarii pentru ca sunt pe telefon.
Spor la scris, inspiratie și toate cele. Aștept next, poți sa mă anunti?

Buna!
Cum am vazut alt fic de-al tau m-am apucat sa citesc. Pana acum mi se pare foarte interesant. Sakura sa fie o Binecuvantata. Dupa ce ne-ai lamurit cu asta, am inteles de ce in prolog fratele Sakurei a murit si chiar imi pare rau, iar despre puterile lor si felul cum arata inteleg de ce oamenii au vrut sa-i omoare. Nu a aparut inca Sasuke, deci lucrurile sunt inca linistite in viata Sakurei.
Imi pare rau ca nu mai continui Bad girls don't die. Chiar faceai o treaba buna si sper sa nu inchizi ficul asta.
Te rog sa ma anunti si pe mine cand postezi next. Spor la scris si la cat mai multe idei!

Ma bucur ca ai adus un nou capitol. Cum credeam, prin acest capitol mi-ai raspuns la majoritatea intrebarilor. Totul a capatat sens, adica am aflat ce s-a intamplat de fapt acum 9 ani si ca Sakura este o Binecuvantata. Ar fi fost perfect daca fratele Sakurei ar mai fi trait, chiar imi pare rau ca a murit :( 
Spor la scris si nu uita sa ma anunti :)

 
 
 

 
 
 
 
      Când am terminat de mâncat, am fugit să o prind din urmă pe Sakura. M-a văzut şi a sărit pe mine, trântindu-mă pe iarba umedă.  M-a strâns atât de tare încât simţeam că mă sufoc, aşa că a trebuit să strig să mă lase până nu mor, în timp ce râdeam înfundat.
  -Jonas, am crezut că n-am să te mai văd, am crezut că o să te lovească până o să-ţi pierzi cunoştinţa.
 Îmi vorbea despre incidentul de astăzi, la şcoală. Nişte puşti s-au luat de mine. Nu a fost nimic grav, dar Sakura s-a speriat foarte tare. Ea m-a ajutat să mă curăţ după aceea. În toaletă, am tras-o de mână şi am pus-o să-mi promită că n-o să-i spună mamei nimic. Am crezut că n-o să-şi ţină cuvântul, dar se pare că puteam să mă bazez pe ea.
 I-am zâmbit şi am ajutat-o să se ridice, fugind să iau mingea. Am aruncat-o spre ea, iar ea a aruncat-o înapoi încă mai repede. Avea reflexe bune, într-o zi o s-o ajute.
  -Întotdeauna m-am întrebat, a spus Sakura, întrerupând jocul. Cum crezi că o să fim când o să creştem? Crezi că o să am părul lung şi frumos? m-a întrebat, arătând spre părul ei scurt şi încâlcit. Se plânge adesea că nu are părul ca şi prietena ei.
  -Sunt sigur că o să ai. Dar eu? Crezi că o să fiu înalt precum tata şi musculos ca şi tipii ăia de la reclame? În ciuda faptului că sora mea e mai mică, este puţin mai înaltă ca mine. Mama îmi spune că este o chestie de timp până ce o să mă înalţ şi că băieţii cresc mai târziu decât fetele. O cred, pentru că-mi aduc aminte de un băiat care a crescut abia foarte târziu.
  -Pot să pun pariu că o să ai foarte multe iubite şi mai cred că o să le cucereşti pe toate cu rânjetul acela.
 I-am zâmbit, iar ea s-a prefăcut că leşină.
  -Ai ochii violet! Nu pot să concurez cu asta, Sakura! am spus. De ce nu pot să fiu şi eu ca ceilalţi Binecuvântaţi? De ce nu pot să am ochii violeţi sau galbeni?
  -Pentru că eu sunt cea mai frumoasă! Sakura a început să râdă şi s-a trântit pe iarbă. I-am urmat imediat exemplul, trântindu-mă lângă ea.
  Oricum aş fi fost, înalt sau scund, frumos sau urât, musculos sau slab, abia aşteptam să cresc şi s-o văd şi pe Sakura crescând. Pentru că sunt sigur că este foarte frumos să fii mare şi să poţi să alegi ce să mănânci din farfurie sau la ce oră să te întorci acasă. Sau să poţi să fugi în parc fără să fii urmărit de mama ta. Dar orice s-ar întâmpla, eu şi Sakura o să fim mereu fraţi şi nimeni nu ne poate lua asta.
 
   Seara m-am aşezat în patul de lângă cel al Sakurei. Ea m-a salutat de noapte bună şi s-a întors pe partea cealaltă, încât păturile o acopereau în totalitate, lăsându-i doar o mică parte din capul cu păr roz neobişnuit să i se vadă, şi stând aşa, părea atât de mică şi de fragilă încât ai fi putut s-o rupi. Dar eu ştiam că Sakura doar părea să fie aşa de neajutorată, în vreme ce era în stare să mă apere de băieţii aceia astăzi, punându-se în faţa mea şi a lor. Sakura a fost curajoasă aşa cum nu am crezut că poate să fie, şi mi-a demonstrat că e puternică. O fetiţă de 7 ani.
 M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă acvariul cu peşti. Îmi aduc aminte cât m-am rugat de părinţi să-mi cumpere un animal de companie, şi cum mama nici n-a vrut să audă de căţei sau pisicuţe, am reuşit s-o conving să-mi ia un peşte. Acum îl avem pe Nemo care nu seamănă deloc cu acel Nemo. Nu e roşu cu linii albe, este doar auriu. Dar noi îl iubim, eu şi Sakura. Îi observam coada cum se unduia dintr-o parte în alta, plimbându-l de la un capăt la celălalt al acvariului. Mă întrebam dacă ştie că sunt aici, dacă-mi simte prezenţa sau dacă mă vede, trecând peste apă şi sticla ce ne despărţea, dacă ştia că îl iubeam, aşa de micuţ şi neînsemnat cum era, dacă-mi simţea căldura. Patul Sakurei a scârţâit atunci când ea s-a mişcat, dar nu m-am ridicat, speriat că urma să mă vadă încă treaz, pentru că o dată adormită, nimic nu-mi mai poate trezi sora. Mi-am mai aţintit privirea preţ de câteva secunde asupra peştişorului. Strălucitor ca un bănuţ, înota în cercuri, fericit să ajungă niciunde.
 
      Acum un an, m-am gândit să-mi construiesc o reţea de tuneluri subterane ca să ajung mai uşor la casa vecinilor, peste stradă la magazin sau, de ce nu, poate chiar până la şcoală. N-are cum să fie atât de greu, m-am gândit, şterpelind o lopată din pod şi construindu-mi o mapă cu un plan al traseelor care urmau să intre în pregătiri. Am aproximat că lucrările aveau să dureze în jur de două luni, dacă sap în fiecare zi câte puţin- o cifră pe care am pus-o la nimereală, desigur. Am început prima dată cu o gaură mică, cât să pot intra. Am săpat în jos până la sfârşitul zilei, sau cel puţin aşa mi se păruse mie, că au trecut ore de când dădeam la lopată. Când am crezut că am săpat suficient de adânc, am consultat din nou harta proiectului să văd prin ce parte trebuie să încep să lucrez ca să ajung să ies pe partea cealaltă a străzii. Evident, harta nu era nimic altceva decât nişte linii trasate anapoda, aşa că a trebuit să ghicesc în ce parte să sap, sperând că o să ajung în cele din urmă acolo unde vreau. Mi-am băgat înapoi harta în buzunar şi mi-am aruncat privirea câteva secunde spre gura gropii. M-am speriat imediat, realizând pentru prima dată cât de adânc săpasem şi că în interior era întuneric beznă. Când am încercat să pornesc lanterna, aceasta a pâlpâit şi s-a stins. Nu mai avea baterie. Am început să caut o metodă să ies la suprafaţă. Cred că începând cu acea zi am devenit claustrofob. Când am văzut că nu este nicio soluţie ca eu să ajung înapoi la suprafaţă, am început s-o strig pe Sakura sau pe tata să vină să mă salveze.
  Imediat după ce am început să ţip, tata m-a găsit. S-a strecurat în groapă, neştiind dacă să fie mai uimit de munca sau de prostia mea.
  -Putea să cadă pământul peste tine! mi-a spus, scoţându-mă la suprafaţă.
 Am respirat uşurat după marginea gropii, privind în jos. Am constatat că nu era kilometrică, ci din potrivă. Pământul îi ajungea până la mijloc tatei, stând în picioare pe fundul gropii.
  Întunericul, vedeţi voi, este relativ.
 
                           
 
 
 
 
    
        

Edit.

Prima!
Acum imi dau seama de ce Sakura suferea asa de mult dupa fretele ei. Au fost foarte apropiati, iar Jonas avea o personalitate deosebita. Mi-a placut planul lui cu tunelul si mi-a mai placut ca nu se lasa. Rar intalnesti un frate si o sora, iar fata, desi este mai mica, ea este cea inalta.
Mi-a placut mult capitolul si iti multumesc ca m-ai anuntat. Spor la scris in continuare!

Și eu pe aici...
Nu am sa mă supar ca nu m-ai anuntat. Deloc. Compunere tale compensează tot :3 :3 . Și de data ăsta ai reușit sa mă lași fără cuvinte, jos palaria.
Cam atat... știu ca e scurt dar chiar habar nu am ce as mai putea scrie. Spor la scris și muuuulta inspiratie :* :3

 





 
  
  

Hei! Nu nu am uitat de ficul tau, in fiecare zi verificat daca ai postat next. Da, chiar este un next cam scurt, dar de abia astept continuarea.
Si eu ma indop cu coicolata cand ma uit la filme, iar Samantha asta pare o pacoste, dar presupun ca sta pe langa Sakura pentru ca are nevoie de ea sau ceva de genul.
Iti multumesc mult ca m-ai anuntat de next si te rog sa o faci si data viitoare. Spor la scris si la idei!

Buna, scumpa! Iti multumesc mult de anunt. Si bineinteles ca nu am uitat de ficul tau, mi-l amintesc perfect. Nu o sa te bat la cap cu chestii cum ca nu ai mai postat de mult si alte baliverne, pentru ca si eu fac asta. :)) Ma bucur insa ca ai adus in sfarsit nextul.
Sa trecem la capitol. Scurtut, ce-i drept, dar foarte bine scris. Usor de citit, explicit (desi inca am unele semne de intrebare, dar fara ele, care ar mai fi suspansul?), mi-a placut. Nu am multe de comentat, nu s-au intamplat multe chestii, asa ca o sa inchei aici. Astept continuarea! *hug*

 
    Când mama a aflat că o fantomă se ține scai de mine a fost cât se poate de speriată dar în cele din urmă a început să râdă ca și când nu este deja suficient că nu mai am parte de liniște. Samantha și-a descoperit ”puterile” reușind să treacă prin portiera mașinii iar acum apare din senin în orice cameră, speriându-mă. Poate că până la urmă n-ar fi trebuit să o las să iasă singură de-acolo. Mama mi-a spus că nu știe exact vreo metodă prin care să mă scape de noua mea ”prietenă”- moment în care Samantha a zâmbit mai mult decât credeam că buzele ei sunt capabile să se întindă- dar mi-a spus că a mai auzit de o poveste asemănătoare în niște cărți de istorie ale Binecuvântaților. Încă este sceptică în privința că ceea ce a citit este posibil, dar începe să creadă când dă peste Samantha holbându-se la borcanul cu biscuiți din bucătărie, fără să poate însă să se atingă de el. Ei bine, asta e realitatea. Doar Binecuvântații o mai pot vedea acum pe Samantha și asta e o mică tortură pentru ea, deoarece o surprind în pauza mare așezată lângă fostele ei prietene, încercând să se bage în discuție, dar rămâne bosumfaltă de fiecare dată când își dă seama că nimeni altcineva nu o vede.
   -Ești m-o-a-r-t-ă. De ce nu vrei să înțelegi? îi repet în permanență.
   -Pentru că acum două zile eram atât de vie, puteam să simt vântul, să ating lucrurile. Dar acum nici nu mai știu dacă afară este cald sau frig. Eram atât de legată de viața mea, încât era, știi tu, ca o obișnuință să fiu vie.
   Poate că eu nu știu. Încă trăiesc, din cauza asta nu pot să înțeleg cum într-o zi pur și simplu te pierzi, fără să mai poți să fii tu. Trebuie să fie al naibii de dificil să te trezești într-o zi fără șă știi că totul urmează să se termine. Și când în sfârșit se termină, când zgomotele încetează, te trezești tot acolo, dar nu la fel. Niciodată n-o să mai fie la fel.
   Mă uit tristă la Samantha în timp ce mama îmi promite că o să caute prin cărțile vechi ale bunicii pe care le-a salvat de la Exterminare dacă există vreo metodă ca o fantomă blocată între cele două lumi să-și găsească pacea până la urmă. Samantha nu se gândește că vrem să o ajutăm, ci că facem toate eforturile pentru a scăpa de ea. Privește în gol, jucându-se cu părul ei care nu i se deranjează niciodată. Poate că pentru ea asta e o parte bună a lucrurilor- rămâne perfectă, fără să-și boțească hainele sau să-și rupă unghiile. Presupun că hainele de pe ea sunt hainele pe care le-a îmbrăcat în acea seară, când ieșea cu prietenele. O rochiță drăguță, chic, tocuri argintii, înalte și o geacă de blugi pe care visam să mi-o cumpăr dar care era atât de scumpă, încăt nici nu mă obosisem să economisesc bani. Nu am putut să nu mă întreb dacă Samantha mergea într-un club ca să se întâlnească cu un băiat sau dacă o astfel de ținută era tipică ei.
  -Samantha, scumpo, poți să rămâi aici până găsim o cale să te trimitem în Rai, acolo unde ar fi trebuit deja să ajungi.
  ”..Până găsim o cale să scăpăm de tine”, aproape că aud acest lucru în mintea Samanthei. Îi zâmbesc mamei și o las să răsfoiască în continuare paginile decolorate ale cărții pe care bunica i-a dat-o, făcându-i semn Samanthei să mă urmeze în camera mea. Închid ușa în urma noastră și îmi dau seama că trebuie să umplu cu ceva liniștea stângenitoare dintre noi.
   -Cum s-a întâmplat? Vreau să zic cum ai murit. Doamne, altceva nu puteai să găsești, Sakura?
   -Sunt surprinsă că te interesează, nimeni nu cred că știe exact ce s-a întâmplat atunci. Mă întorceam de la o petrecere unde venisem cu prietenele mele dar m-am întâlnit acolo cu iubitul meu. Deci avea un iubit până la urmă. Hm, uită-te la ea Sakura. Nici nu vreau să-mi imaginez cât de frumos trebuie să fi fost iubitul ei dacă avea o fată ca ea. Iubitul meu, Sasuke, m-a avertizat după ce am băut primul pahar de bere să mă opresc, dar când nu era atent, mai șterpeleam câte o gură de vodkă. Cred că într-unul dintre pahare era ceva pentru că începeam să simt că plutesc și făceam lucrui pe care nu le-aș fi făcut în mod normal.
  -Vrei să zici că cineva ți-a pus droguri în băutură? am întrebat șocată. Se vede că nu prea dau pe la petreceri, nu că nu aș vrea, dar nu sunt niciodată invitată.
  -Da, ceva de genul ăsta. Nu cred că a fost ceva foarte scump și puternic, pentru că adolescenții ăia nu aveau bani de marfă de calitate, dar a fost suficient pentru cineva ce nu mai consumase niciodată. Când m-a văzut, Sasuke m-a luat pe sus și a spus că mă duce acasă. Am ieșit împreună cu el și cu câțiva alți prieteni, mergând spre casă care nu era foarte departe de acolo. Evident că râdeam și dansam. Nici nu mă interesa că prietenii mei urlau la mine să încetez. Cred că erau totuși și puțin amuzați de cum mă comportam, de-asta nu mă opreau. Știu doar că m-am răsucit într-un pas de vals și o fată fredona o melodie lentă, când farurile unei mașini m-au orbit. Eram în mijlocul străzii, la câțiva metrii depărtare de restul grupului. Dintr-o dată nu mai râdea nimeni și melodia fredonată nu se mai auzea. Am simțit că zbor și în mintea mea eram fercită, mă gândeam că de data asta chiar zbor cu adevărat. Dar apoi m-am izbit de caldarâm și am simțit ceva cald umplându-mi gura, avea gust de metal și am realizat că era sângele meu. Și a început să doară. Sakura, tu știi cum este să te doară atât de tare încât să te rogi să se termine, să te ia mai repede? Da, cred că știu Samantha. Dar nu vorbesc de dureri fizice. Ei bine, mă rugam. Țipam și mă înnecam cu sânge. Plângeam de durere. Chiar voiam să mor atunci, cât mai repede. Îmi auzeam pulsul bătându-mi în urechi ca și când n-ar fi vrut să renunțe. Dar apoi pulsul a încetat, ca o pierdere mică de ritm, acea liniște deplină, acea pierdere totală.
   Mi-am lăsat privirea în jos, neputincioasă să o privesc în ochi. Aș fi vrut să o îmbrățișez, dar risc să trec prin ea ca prin ceață, așa că rămân potolită în locul meu. Ea nu a spus nimic legat de cineva care ar fi venit lângă ea să o mângâie, să-i șoptească lucruri frumoase, amintiri, chiar și că totul va fi bine. Un grup de prieteni nu s-a îngenunchiat lângă ea. Era ca și când ar fi fost singură. Singură, singură, singură, singură, îmi repetam în minte. La ce bună o viață plină de prieteni dacă în final rămâi singur? M-am ridicat în picioare, privind afară la soarele care apune. O altă zi trece și Doamne, sunt din ce în ce mai aproape de final. Inevitabil, nu-i așa? Și dacă aș vrea să încep să fac totul să conteze? Dacă vreau să încep să trăiesc? Mă uit la Samantha pe chipul căreia nu se citește nicio emoție. Poate ea e răspunsul. Am putea să ne ajutăm una pe alta. Eu să o fac să treacă mai ușor peste această perioadă până să treacă în lumea de dincolo, iar ea să mă învețe să trăiesc.
   -Samantha, vreau să fim prietene. Vreau să te ajut. Și să mă ajuți, am adăugat în minte.