Acesta a fost primul capitol. Sper sa va placa si astept cat mai multe critici...

N-am crezut in viata mea ca un baiat ar putea face un asemenea fic
Eu am inteles despre ce e vorba, pentru ca am mai intalnit ideea asta undeva si abia astept sa vad cu ce o sa iesi tu in evidenta. Deja descrierea m-a facut praf acum astept sa vad cat de extrema iti este imaginatia.
Te pupic dooolce si sper sa ma anunti printr-un PM cand pui nextul

W.....wowwwwwww ce tareeee, vreau sa zic .... bravo fatooo, te-ai descurcat nu foarte bine, ultramegasuper bine avand in vedere ca e primul tau fic si esti si nou, ai descriererea, care este foarte buna, nu grabesti actiunea, estetica arata foarte bine, dar ideea ma gandesc ca este originala, dar as vrea sa ne lamuresti mai mult :-? si titlul ma gandesc ca te-ai inspirat din mel lui Evanscene? Oricum si mie imi place foarte mult, dar ficul asta este absolut mortal, atatea mistere, sper ca Sakura sa-si gaseasca un ros in viata :-? A si inca ceva, ai un os ca l-ai fc sasusaku O.k. vreau sa pui nextul ala mai repede, si ma bucur ca nu ne lasi si tu un suspans ca altii Deci succes la inspiratiue si tastat, si .... sa vedem nextul



Te yo

Hey hey, am aterizat si eu pe aici.
Deci imi place la nebunie primul capitol, este uimitor.
Vreau nextul urgent, mor sa vad ce se va intampla.
Apropo, o sa fie un fic SasuSaku?
Sper ca da.
Pupici dulci de tot de la Alle
Bye

Multumesc tuturor celor care mi-au lasat comentarii si ma bucur ca va place. Am adus capitolul 2 si sper sa fie pe masura asteptarilor voastre.
Pai..astept critici si pareri, iar capitolul trei vi-l pun maine seara.
Ja ne!

Capitolul 2: Descoperire șocantă


Sasuke P.O.V.

Viața mi-a adus pana acum numai dezamăgiri, una după alta. Nimic bun, nimic de care să mă bucur, doar durere si tristețe. De ce mai exist? De ce m-am născut? Care este scopul meu în această lume? Nu vreau să mai am o viață ca asta, nu mai vreau să mai sufăr. Măcar odată în viața mea să apară ceva ce să mă facă fericit, să-mi arate ce înseamnă cu adevărat sa traiești.

Stau în camera mea și reflectez la tot ce s-a întâmplat pană acum, la tot ce am realizat. Dar constat cu stupoare că nu am realizat nimic. Viața mea a fost un eșec, o greșeala. Am fost mereu singur, ceilalți evitându-mă, iar eu nu înțeleg de ce. Ce le-am făcut eu să mă trateze așa? Se poartă cu mine ca și când aș fi un ciudat, parcă nici nu sunt om. Părinții nici măcar nu îi cunosc, iar fratele meu mai mare abia dacă îl vad. Stă foarte puțin acasă, iar atunci când o face, are altă treabă de rezolvat. Mda, nu mă pot baza pe nimeni, decât pe mine și atât.

Aud ușa de la intrare cum se deschide, apoi pașii fratelui meu pe scări. Drumul lui, în cameră, la baie, apoi în birou. Nu cred că-mi va da atenție vreodată.
Rămân mască atunci când văd că ușa de la camera mea se deschide, apoi pe ea intră însuși fratele meu. Visez? Altă explicație nu găsesc la asta. Să mă ciupească cineva! Mă uit încă uimit la el, la felul cum stă în pragul ușii și mă privește. Oare ce minune l-a făcut să vină si pe la mine? Nu știu ce are să-mi zică, nu-i știu motivul vizitei, dar totuși de ce simt că viața mea are să ia o intorsătură bruscă?

Îl văd cum se apropie de mine cu pași calculați și se așează pe marginea patului în care stăteam. Îmi pune o mană pe umăr după care oftează sonor. Ce s-a întamplat? De ce evită să-mi spună motivul pentru care a venit? De ce e așa trist, posomorât? Acum chiar că nu mai înțeleg nimic din ce se întamplă. Vreau să-i spun ceva, dar cuvintele se încăpațânează să rămână la locul lor. Corpul parcă mi-e paralizat, iar frica se intensifică pe minut ce trece. De ce mi-e frică să aflu ce vrea să-mi spună? De ce mi-e frică de încă un lucru rău în viața mea?

Îl aud cum vorbește, iar fiecare cuvant ce iese din gura lui ma face să tremur. Ce a spus? Nu pot să cred, pur si simplu refuz să cred așa ceva! Nu! Nu e adevărat, tot ce a spus sunt numai minciuni, eu nu pot fi asa ceva, nu pot face ce îmi este destinat să fac. De ce mereu trebuie să fac ceea ce nu vreau? De ce mereu tot ce e rău mi se întâmplă mie? Acum nu e îndeajuns că am nu știu ce fel de puteri distructive, ci mai sunt și vânat de o ființă supra-naturală. Minunat! Mai rău de atât nici că nu se putea.

Nu mai stau pe gânduri și mă ridic din pat lund-o la fugă spre locul meu. Acolo unde ma simt liniștit, unde pot face tot ceea ce vreau și cel mai important, unde nu mă gasește nimeni.

Alerg și alerg, fară să mă uit inapoi să văd dacă fratele meu mă urmărește sau nu. Sincer, nici nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de nimic, oricum voi muri. Acea persoană care este după mine mă va ucide fără să clipească. Este doar o problemă de timp până atunci când mă va găsi și mă va distruge.

Stau pe iarbă și mă gandesc la ce ar putea să se întample atunci când mă va găsi. Oare mă va omorî? Da, sigur. Ce întrebare e asta? Sigur că ma va omorî. Dar în ce mod? Mă va chinui? Sau va termina totul repede? Nu-mi vine să cred la ce mă gândesc, dar nu știu dacă pot rezista la tot ceea ce se întâmplă. Nu vreau să mor, dar nici nu vreau să omor pe nimeni.

Trebuie să existe ceva care să le poată rezolva pe amândoua, iar eu trebuie să gasesc acel răspuns.
Mă ridic de pe iarba fragedă și mă îndrept spre bibliotecă pentru a încerca să găsesc niște răspunsuri. Nu vreau să stau cu mâinile în sân și să nu fac nimic.
Mergeam pe străzile prăfuite ale Tokyo-ului și priveam oamenii ce se grăbeau spre destinații necunoscute mie. Mă întreb cine a fost trimis să mă omoare. Cum arată? De unde vine? Nu știu nimic, trebuie să pornesc de la zero și nici măcar nu l-am întrebat pe fratele meu, Itachi, de unde știe toate astea. Ce legătură are el cu încurcătura asta, că altfel nu o pot numi.

Într-un sfârșit ajung în fața bibliotecii și intru înăuntru. Mă uit în jur, dar toate mesele pentru lectură sunt ocupate, un singur loc fiind liber, lângă o fată cu parul roz. Destul de ciudată culoarea, dar să nu o judec după aspect. Mă îndrept spre acea masă și o întreb dacă e liber locul. Fără să-și ia ochii din cartea pe care o citea îmi spune ca ma pot așeza, iar eu fac întocmai. Caut în multitudinea de carți de pe acea masă ceva ce mă poate ajuta, dar nu gasesc nimic. Off! Îmi va lua ceva timp sa aflu imformațiile necesare.

[center]ador ficul tau....chiar nu am nimik de comentat ai atat talent...nu am mai vazut asa ceva la un baiat.....chiar daca nu stiu prea multe despre ficuri....dar acesta este minunat sunnt sigura ca o sa iasa ceva B-bye!

Am venit si eu cu next. Imi pare rau ca a durat atat, dar nu prea am inspiratie. Capitolul nu e foarte reusit, dar sper totusi sa va placa! Ja ne!

Capitolul 3: Suspiciuni

Sasuke P.O.V.

Orele trec, seara își face apariția, iar soarele o zbughește de pe cer. A venit întunericul, iar eu nu am găsit nimic. Ce fac acum? Unde mă pot duce să aflu mai multe informații? Nu știu ce să mai fac. În ce belea m-ai băgat, Itachi?

Ridic capul din carte și mă uit la ceea ce citește acea fată care stă lângă mine. Stai puțin! Aia e cartea de care am eu nevoie. Dar la ce îi folosește ei? E la fel ca mine? Un monstru cu nu știu eu ce puteri? Nu o pot întreba de ce citește acea carte. M-aș da eu de gol și ultimul lucru pe care mi-l mai doresc în acest moment este ca un străin să-mi știe secretul. Dar totuși... de ce ar citi așa ceva? Oare din curiozitate? Sau cu un scop?

Încep să mă gândesc din nou la ceea ce sunt și la motivul existenței mele. Nu-mi vine să cred că trebuie să fac asta. Nu vreau! De ce nu-mi pot alege singur viața? Mă simt încolțit, parcă nu aș avea opțiuni, parcă lumea s-ar sfârși în momentul următor. Simt cum sângele îmi clocotește, iar pulsul o ia la goană. Inima mea parcă ar vrea să fugă singură departe de toate astea, să scape de probleme și să nu o mai intereseze nimic. Respirația imi este din ce în ce mai grea, iar pe fruntea mea se ivesc mici picături cristaline.

Tresar speriat atunci când simt o mână pe umăr. Mă întreabă ușor îngrijorată dacă sunt bine și mă întreabă de ce sunt neliniștit. Îi răspund aproape șoptit că nu am nimic, apoi plec din acea bibliotecă, următoarea oprire fiind acasă. Trebuie să vorbesc cu Itachi și să mă lămurească în legătură cu toate astea. Ar fi bine să aibă o explicație plauzibilă pentru toate astea.

Drumul spre casă a fost scurt și am ajuns repede. Intru în casă și mă îndrept spre living, unde îl găsesc pe Itachi stând pe canapea. Părea atât de liniștit și totuși atât de agitat parcă nici nu-l mai recunoșteam.

- Știam că te vei întoarce pentru niște explicații. La bibliotecă nu vei găsi nimic folositor pentru că aceste informații nu trebuie aflate de oricine.

Mă uit la el puțin speriat. Cum mă poate ghici așa ușor? Cum își poate da seama ce am de gând să fac? Uneori nici eu nu știu care îmi va fi următoarea mișcare. Itachi îmi face semn să mă așez langă el pe canapea, eu ascultându-i îndemnul.

Începe sa-mi povestească despre puterile mele și efectul acestora, eu îngrozindu-mă și mai tare cu fiecare cuvânt pe care îl auzeam. Cum să am eu puterea să distrug nu știu eu ce ființă supra-naturală? Frica nu întârzie să apară și eu simt cum se amplifică după fiecare secundă ce trece. De ce eu? De ce am fost eu ales pentru asta? De ce nu altcineva? Simt cum respirația îmi este îngreunată și pulsul o ia din nou la pas. Dintr-o dată în mintea mea apare fata cu părul roz ce citea o carte cu informațiile ce îmi erau mie cât de cât utile. Îl întreb pe Itachi despre acea fata, iar la auzul acelor cuvinte el se încruntă, îngrijorându-mă și pe mine. Ce are? De ce reacțiozează așa doar pentru că i-am spus ce citea o fată de la biblioteca?

- Stai departe de acea fată! Îi aud vocea fratelui meu cum răsună în întreaga încăpere.

Când vroiam să-l întreb de ce, văd că nu mai est lângă mine. Unde a dispărut? Și de ce să stau departe de ea? Cine este? Ceva îmi spune să stau departe de ea, dar nu pot. Simt că trebuie să o cunosc, să aflu cine este de fapt și ce legătură are ea cu toate astea.

În secunda următoare ies ca un vârtej pe ușă îndreptându-mă spre bibliotecă în speranța că acea fată mai este acolo. Vreau să vorbesc cu ea, să aflu mai multe despre aceasta problemă, să încerc să o rezolv cât mai repede posibil, iar apoi să-mi reiau viața normală.

Alerg pe străzile acum pustii ale Tokyo-ului îndreptându-mă spre centrul orașului. Parcă nu mai ajungeam, parcă alergam pe loc. Trebuie să ajung cât mai repede, trebuie să o găsesc și să vorbesc cu ea. Nu știu cum o voi aborda, dar îmi va veni mie vreo idee.

Ajung într-un sfârșit în fața bibliotecii și intru în ea uitându-mă în toate părțile. Nu se poate! Am ajuns prea târziu! Off... acum cum o voi mai găsi. Nu știu nimic despre ea, nici numele, nici adresa, nici nimic. Ies din acea biblioteca și încep să mă plimb hai-hui pe stradă în speranța că voi da de ea. Mergeam într-un ritm alerg, uitându-mă peste tot prin jurul meu. Nimic! Nu o vedeam nicăieri. Oare s-a dus acasă?
În momentul în care am vrut să o iau la dreapta pe o stradă, în fața mea aparu tocmai ea, cea pe care o căutam. Trag aer în piept pentru a-mi face curaj să-i pe vorbesc, iar într-un final reușesc să scot pe gură fraza de care aveam nevoie sa-i captez atenția.

- Trebuie să vorbim!