Capitolul 5




De dupa un perete iese Sasuke care ma privea ciudat. Din instinct ii zambesc, insa parca eram robotizata. Aveam miscari mecanice si simteam ca nu ma pot controla. Imi scap telefonul din mana si cade pe parchetul de bambus, producand un zgomot puternic. Drace! Sper ca nu s-a spart. Sasuke se apleaca si-l ia apoi mi-l inmaneaza. Nu stiu de ce, insa intre noi era ceva greu de explicat si foarte apasator. Dupa vreo 10 minute, in care nu am facut nimic altceva decat sa ne privim, am tras aer adanc in piept si i-am zis ca merg afara, mai mult gesticuland pentru ca inca nu puteam vorbi. Iesise si el dupa mine insa nu la-m bagat in seama. Inaintam prin gradina deasa, plina cu plante exotice, insa tot nu am dat de semnal. Of!... Il intreb daca stie ceva loc inalt si imi arata cu degetul inspre o stanca care era cam la vreo 8 kilometri departare. De aici se vedea mica, insa in relitate sunt convinsa ca era uriasa. Ii multumesc si plec inspre acolo iesind din curte.

Dupa vreo o ora de mers pe jos am ajuns la stanca. Era intuneric si pe cer se vedea luna. Era atat de frumoasa si stralucea puternic, luminand aproape ca si ziua. Am incercat sa urc, lucru extrem de greu pentru mine deoarece nu am facut niciodata un sport sau cel putin nu unul care sa ma ajute sa ma descurc in astfel de situatii. Am ajuns pe o terasa a stancii unde am vazut ca telefonul a prins o liniuta de semnal.

-Bingo! Mi-am zis fericita apoi am incercat s-o sun pe mama. Daca eram la un hotel sau ceva de genul asta sunt sigura ca as fi sunat-o pe Kesha prima data, insa situatia de fata m-a facut sa-mi dau seama cat de mult imi iubesc parintii si cat de importanti sunt pentru mine. Nu raspundea! am mai incercat o data si am avut noroc. Glasul cristalin al mamei era ca o binecuvantare pentru mine. I-am zis ca sunt eu si se pare ca si ea se bucura sa ma auda. Am vorbit cam jumatate de ora si am abordat diferite subiecte. In cele din urma mama mi-a zis ca trebuie sa se pregateasca pentru o pertrecere unde merge impreuna cu tata. M-a salutat, insa ceva din mine m-a controlat cu o putere uimitoare.

-Mami! Am strigat in receptor. Parca puteam vedea cum zambeste si imi raspunde din nou cu glas dulce, simtidu-i-se tremurul in replica ,,Da, scumpo?!''

-Te iubesc! Am raspuns parca rusinata, pentru ca era prima data dupa mult timp cand i-am zis asta. Am apucat sa adu cum a inceput sa planga, de fericire, inainte sa inchida. Eram fericita ca am reusit sa vorbesc cu ea, sa-i aud vocea care ma alina si ma facea sa ma simt mai bine. Priveam cu admiratie cerul care era mai frumos ca niciodata. Luna plina acapara lucarirea stelelor iar negrul de pe cer era ireal. Atat de intens, parca puteai sa te adancesti in el si sa cazi... Sa cazi intr-un abis nesfarsit ca si ochii lui. Ma gandeam la Sasuke. In minte imi aparea imaginea lui fara sa ma pot controla. Speram doar sa nu fie ceva ce credeam. Speram sa nu ma indragostesc. Mi se par un sentiment atat de frumos si dulce, care te face sa zbori, sa crezi ca totu-i vopsit in roz. Cu toate astea era atat de prostesc. Sa iubesti fara sa gandesti si sa fi dezamagit, sfasiat miseleste pe dinauntru.

Sirul gandurilor mi-a fost intrerupt de o lumina care parca a taiat cerul. O stea cazatoarea care stralucea puternic si imi lumina gandurile. Apoi mi-am dat seama. Am inchis ochii si am soptitcu glas aproape nul.

-Imi doresc...

Dupa cateva minute in acre am mai stat acolo am pivit ceasul constatand cu stupoare ca era ora 12:00. M-am dat jos de pe stanca abrupta, mai sa-mi rup picioarele si am pornit spre ''casa''. Aici era atat de pustiu. Era un fel de desert, insa fara nisip si departe, cam la 20 de kilometri se zarea o padure. Am mers pret de cateva minute si am azit in spatele meu pai. M-am intors speriata insa n-am vazut pe nimeni. Ma gandeam ca o fi fost ceva adiere a vantului. M-am rasucit inapoi in fata si am dat de ceva. Mi-am frecat nasul, pentru ca ma lovisem si l-am privit cu atentie pe cel ce se afla in fata mea. Era chiar Sasuke. Credeam ca e doar un vis insa totul era adevarat.

Imi venea sa plang. Sa plang si sa nu ma mai opresc, sa fug spre infinit, sa cer dragoste, deoarece era prima data in viata mea cand ma simteam parasita, abandonata. Vroiam sa schimb totul, sa ma transform intr-o persoana buna. Mereu am fost lipsita de sentimente, furata de peisaj si de lucrurile rele care ma faceau sa par interesanta. De fecare data cand il vedeam pe acest baiat parca ceva inuntrul meu se elibera. Ma facea sa ma simt prosteste, ca un copil de cativa anisori caruia i s-a furat o bomboana. De ce el? De ce nimeni n-a reusit pana acum sa ma faca sa ma simt asa? familia, rudele, prietenii, profesorii, nimeni! Doar el este capabil sa ma schimbe. Sa vina la mine cu bratele larg deschise aratandu-mi incotro s-o iau, ce cale sa aleg. Fara sa ma mai gandesc i-am sarit in brate. Nu stia ce sa faca si simteam nelinistea din el, insa dupa cateva momente m-a prins de talie. Acum ma simteam bine. Eram uniti si nimic nu ne mai putea desparti... Nimic!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dragilor am venit insfarsit cu nextul.

Imi pare rau ca a durat atat de mult, insa nu am avut timp si abia am reusit sa intru pe forum.

Sper sa va placa si scuzati eventualele greseli de scriere, dar l-am scris in graba.

Va !

Lectura placuta!