Ştiu că nu este mult, dar sper totuşi să vă placă. Promit că data viitoare să fie un capitol mai lung ;)
Ţin să menţionez că-mi doresc critici cât mai constructive :D
Mersi anticipat :x

Totul s-a scurs printre degetele mele. În ultima vreme nu mai eram capabilă de absolut nimic. Ajunsesem să-mi pierd acoperişul sub care locuiam şi fusesem adusă la un orfelinat modest. Totul părea ca la un azil de nebuni. O cameră mică cu un pat, o masă, un dulap, un televizor. Aveam baie comună. Mâncare primeam de la ei, bani ne dădeau să ne cumpărăm haine. Puteam spune că aveam tot ce-mi era necesar. Încercam cu greu să mă adaptez fiind ciudata ce era mereu retrasă şi singură. Eram privită ca pe o nebună pentru că erau nopţi în care din cauza durerii ce era încuiată-n mine începeam să urlu şi să lovesc pereţii. Am fost marginalizată.
S-a schimbat totul când într-o zi a venit o doamnă la orfelinat. S-a uitat o dată la mine şi a spus că eu sunt aleasa ei. Mă bucurasem nespus. Acum puteam evada din acel azil, din acel loc unde ori câte eforturi aş fi depus nu m-ar fi acceptat nimeni. Îmi luase mâna plină de vânătăi şi-mi spusese cu o voce caldă:
- De acum voi face tot posibilul ca durerea fizică să dispară. Cea psihică trebuie să o alungi tu.
Dădusem din cap. Eram în culmea fericirii. Credeam că viaţa mea avea să ia o întorsătură 180 de grade. Şi cât am putut să mă înşel pe atunci. Am picat în toate capcanele, am crezut toate minciunle. Mă puteam considera o mare şi credulă proastă. Am crezut-o pe femeia aia şi se ajunsese la nişte chesti neimaginabile. Nu avusesem habar că mai are un fiu. Un fiu mai mare, Naruto. La început totul era bine şi frumos. Mă primiseră cu braţele deschise, simţeam că ţineau la mine, dar totu se dovedise a fi doar o farsă. Aflasem ulterior că mă adoptaseră doar pentru că dragul lor băiat îşi dorea o soră. Nu am vrut să-mi schimb numele de familie, iar eu m-au înţeles. Vroiam să rămân o Haruno.
De obicei acasă rămâneam doar eu şi Naruto, părinţii noştri sunt mari oameni de afaceri aşa că tot timpul sunt plecaţi. Stăteam gânditoare pe balconul camerei mele. Cerul era senin. Ultima zi de vară. Următoarea zi începe şcoala. Primul meu an de liceu. Nu mai puteam de nerăbdare, îl întrebasem pe Naruto de n ori cum este clasa a noua, cum a fost balul bobocilor. Tipul nu se obosea cu povestitul. Îmi spusese că toată lumea îi privea ca pe nişte intruşi, iar balul bobocilor nu este un bal al prinţeselor şi al prinţilor, ci mai degrabă o petrecere nebun unde toată lumea se-mbată şi se bate.
Vara asta cât am petrecut-o cu familia Uzumaki, în mare parte doar cu Naruto, îşi aducea prietenii acasă. Prietenii lui şi cu el mi-a spus Naruto că sunt cei mai populari liceeni. Genul ăsta de om îl uram. Şi de atunci devenisem mai rece decât eram înainte.
S-a aşternut noaptea peste oraş, iar eu nu aveam somn. Scumpa gaşcă a fratelui meu dormea la noi în seara aceea. Era o gălăgie de ne descris. Aşa ceva nu au făcut de când sunt eu al ei în casă. Muzica suna ca nebuna din boxe, se auzeau ţipetele lor... . Încercasem să închid ochii şi să ignor zgomotele. În mare parte reuşisem, dar uşa se izbise de perete. Am sărit alarmată-n sus. Nebunul de Naruto nu avea chef să mă lase să dor.
- Draga mea soră, ce frumoasă sunteţi în seara asta!
Un râs isteric ieşise din gura sa. Era clar că-şi băteau joc de mine. Oftasem şi apoi mă pusesem din nou în pat, înainte rugându-l să dea mai încet muzica. Şi începuse să râdă şi mai tare. Mă lua ca pe o glumă. Mai mult ca sigur era beat. Mă mai luase aşa în râs, dar niciodată nu venise să-mi tântească uşa. Era tot timpul prea ocupat cu prietenii lui.
- Ce vrei Naruto? L-am întrebat stând cu spatele la el, cu capul pe pernă.
- Eu? Eu nu vreau absolut nimic de la tine...
A închis uşa, dar înainte intrase altcineva. Nu-i văzusem chipul pentru că eram cu spatele. Îi auzeam paşii apăsaţi pe podea. Era sigur pe el. Se făcuse linişte dintr-o dată. Muzica încetase, iar strigătele se opriseră şi ele. Priveam pe geam stelele în momentl în care se aşezase în pat. Îmi atinsese creştetul capului, iar eu tresărisem uşor, aproape isesizabil. Cu vocea stinsă îl întrebasem ce vrea de la mine. Nu-mi răspunsese numai după un timp îndelungat petrecut în tăcere.
- Absolut nimc, a făcut o pauză, ieşit din comun.
Avea o voce masculină foarte frumoasă. Îmi mângâia auzul. Simţisem un mic sărut pe obraz după care greutatea lui ridicându-se de pe saltea şi păşind spre uşă. Plecase. Nu-i înţelesesem gestul. Ce ar fi vrut el să însemne tot ce făcuse. Era pur şi simplu patetic. Oftasem uşor după care mă întorsesem pe partea cealaltă. Priveam în gol. Îmi aminteam de îmbrăţişările calde ale mamei seara înainte de culcare. Îmi aminteam vag cum mă simţeam când tata şi fratele meu încă locuiau cu noi. La fel de vag îmi aminteam şi numele lor, înfăţişarea. Aş fi vrut ca totul se redevină cum era înainte. Adică măcar să fiu eu cu mama. Îmi era dor de ea. Această femeie nu o putea înlocui. Nu-mi putea şterge amintirile pe care le aveam cu ea. Şi-mi spusese când mă luase de la orfelinat ‚ De acum voi face tot posibilul ca durerea fizică să dispară. Cea psihică trebuie să o alungi tu.’. Era pur şi simplu o minciună. Tot mai bine îmi era în acel cămin unde măcar ştiam că toţi suntem la fel, egali. Aici nu. Aici dragul de Naruto era primul. Pentru el aduceau cele mai scumpe cadouri, şi nu mă deranja. Mă bucuram pentru el şi ştiam că are prioritate în familia asta. Mă deranja că mă pe mine mă vedeau ca pe o servitoare...
Când îngerii pleacă... demonul eşti tu...