Hei hei Imi pare rau ca nu am mai trecut pe aici de mult, dar stiti cum e... ei bine, de capitol nu stiu ce sa spun... nu am avut cine stie ce inspiratie, iar din cauza ca nu am mai scris de mult mi-am cam iesit din mana. Sper totusi sa va placa. Asa ca... lectura placuta! ( sper )

Capitolul 8: Ea, ingerul meu…


Incet-incet, totul prinde culoare. Priveam intr-un punct fix tavanul, ma gandeam. Realitate ? Sau doar un vis ? Mainile mele cutreierau libere locul de langa mine, dar... nimic. Plecase. Tot ce a fost, acum s-a terminat. A fost doar o atractie efemera, ceva ce s-a terminat la fel de repede cum a inceput. Ma uit langa mine, in pat. Urmele rosiatice de pe asternuturi ma uimeau, ma faceau sa cad intr-un univers paralel. Pura. Acest cuvant putea sparge orice urma de mister, orice indoiala. Atunci de ce ?
De ce a plecat lasandu-ma sa cutreier singur viata, sa ma lupt cu propriile sentimente, cu dragostea ce i-o port ? Un zambet amar imi apare pe chip gandindu-ma la tot ce s-a intamplat azi-noapte. Satisfactie. Asta ar trebui sa simt, asa cum se intampla mereu. Dar nu s-a intamplat. Gandul ca nu era a mea, ca dimineata cand ma trezesc ea poate fi cu altcineva ma distrugea din interior. Pentru prima data, chiar iubeam. Simteam cum totul se invarte in jurul ei, cum viata mea depinde de ea. Exista mea infima nu insemna nimic fara Sakura. Ea era ingerul meu, imi lumina ziua, imi aducea zambetul pe buze. Acea fiinta la care nu am visat niciodata, o persoana pe care o credeam inexistenta, dar totusi atat de reala.

Ma ridic lenes din pat, pasesc catre baie. Mintea mea era goala. Nici un gand, nici un sentiment, nici o idee. Nimic. Un alb imaculat, o noua foaie de hartie ce vrea sa fie impanzita de ganduri. Dar asta nu se va intampla. Aceasta fiinta a lasat un impact atat de mare asupra mea, m-a blocat in totalitate, mi-a stins lumina sperantei pe care o vedeam de fiecare data cand era in preajma.

Sufletul meu plangea. O vroiam langa mine, doar pentru mine. Sa stiu ca nu exista dimineata in care sa ma trezesc si ea sa nu fie langa mine, sa stiu ca imi va fi alaturi mereu. Toate acestea sunt doar vine. A plecat, m-a lasat in urma fara sa-i pese. A lasat in inima mea o rana ce nu se va vindeca niciodata, ce va sangera mereu, fara incetare pana cand voi ceda. Voi muri singur intr-un colt intunecat al lumii, fara sa-si dea seama cineva ca am existat.

Ies din baie cu gandul de a ma imbraca. In camera mea, pe pat, statea Ea. Dar... dar nu mai inteleg nimic. De ce? Unde a fost? De ce a plecat? De ce s-a intors ?
Ma uit la ea uimit, dar totusi fericit. Eram condus pe culmile extazului privindu-i acei ochi patrunzatori, blanzi. Era tot ceea ce imi doream, era viata mea. Statea intr-o pozitie comica in fata unui platou mare cu... mancare, cred. Se uita la mine si zambea, apoi privea vremea mohorata ce ne era infatisata dincolo de fereastra. Doua cuvinte. Acel “Te-ai intors” a intristat-o. “Nu ai incredere in mine.” Era adevarat. M-am trezit, nu am vazut-o. Nu am stat nici o secunda ca ea ar putea fi in casa. Picaturile de ploaie cadeau la unison cu lacrimile ei. Ma apropii incet, ma asez pe pat. O simpla imbratisare, ce ma facea sa ma simt cel mai implinit om. Stiam ca ea era cea pe care o vroiam, dar stiam ca tatal ei nu ar fi fost niciodata de acord.

Ne desprindem din acea imbratisare, iar buzele mele le intalnesc pe ale ei. Atat de dulce si de inocenta. Un inger in chip de... extraterestru. Nostim, dar totusi atat de real. Ne desprindem din acel sarut, uitandu-ne unul la altul. Eram vrajit de privirea ei, eram vrajit de ea. “Te iubesc!” Acele cuvinte, ce m-au facut sa tresar, sa simt ca plutesc, ca nimic nun e poate desparti. Stiam asta, simteam. “Si eu!” Era pur si simplu magic. Totul... Un inger, ingerul meu.