Ce profesor!!! Nu pot sa cred, iar Sakura este asa de naiva. Ofofof...Dar nici la Sasuke nu vreau sa se intoarca, a facut-o prea mult sa sufere..... Mmmm.. Oricum, imi place foarte mult fic-ul si se vede ca ai talent. De unde scoti asa de multe expresii furmoase?

Nu din nou profesorul ala nu-l suport nu ca in clipa asta Sasuke mi-se pare o alegere mai buna pentru Sakura adica ,a facut-o sa sufere si s-a comportat asa urat cu ea dar oricum ,oricine inafara de profesor.Trecand peste asta capitolul minunat ca de obicei .Next-ul repejor

Ai vrut o critica, uite ca a venit:

Titlul – Este foarte dragut si ma atrage. Mi s-a parut romantic si mi-a starnit curiozitatea, are si legatura cu textul, asta reiese inca din primul capitol.

Ideea – Nu este una iesita din comun, dar destul de originala. Pe parcurs, ai adus intamplari frumoase, unice, pe care le-ai povestit intr-un stil aparte, reusind sa imi captezi atentia si sa ma faci sa vreau sa citesc cat mai mult.

Descrierea – Nu lipseste, este frumoasa. Reusesti sa descrii foarte bine, sa transmiti toate emotiile si sentimentele personajului fara probleme. Te pricepi, inca de la inceput ai avut o descriere minunata, care evolueaza. Cu toate astea, stiu ca poti mai mult, ai mult potential. Nu ar strica deloc mai multa, tinand cont de felul in care descrii. Ar trebui sa abuzezi de ea, ma faci sa vreau sa citesc in continuu, mai vreau descriere pentru ca provoaca dependenta, obsesie. E pacat sa nu folosesti din plin atuul pe care il ai, nu toata lumea are parte de el.

Actiunea – Decurge destul de lin, nu sari imediat de la un moment la altul, ceea ce este bine. Datorita descrierii, care este prezenta, nu ai grabit actiunea si nu ai creat un haos in mintea cititorului. Bravo!

Dialogul – In majoritatea capitolelor a fost cam mult. De exemplu, capitolele: 10, 12, 14. Foarte interesant, este ca nu il gasesc deloc plictisitor, dar ai replici pe care le poti introduce usor in naratiune. In capitolul 13, dialogul a fost transformat foarte bine in vorbire indirecta, poti face asta de acum in colo, lasand doar cateva replici importante, care il pot ajuta pe cititor.

Estetica – In putine capitole, gaseam unul sau doua spatii printre paragrafe, dar in majoritatea… deloc. Incearca sa lasi spatii odata la 5-7 randuri, ar arata foarte bine, plus ca il face usor de citit.

Ortografia – Pe tema asta, ai toate felicitarile mele. Nu am vazut decat foarte putine greseli, una sau doua. Corectezi fiecare capitol si asta este foarte bine, iar dupa fiecare semn de puctuatie lasi spatiu.


Eu atat am avut de comentat, sper ca ti-am fost de ajutor. Mult succes in continuare!

15. Revedere...

Dimineata gandurilor mele apare usoara ca o briza de mare, pe partea cealalta a ferestrei noastre. Mana ei calda atinge suprafata transparenta, trecand prin ea ca o voluptoasa femeie, atingandu-ne in erotismul ei ispititor. Vara... e vara! Nu! Pleaca... nu te vreau. Din cauza ta, fericirea mea a disparut... Iarna, oare unde esti? Amintirile lui nu vor sa iasa din capu-mi si asa incarcat de matematica... comic! Aproape ca rad in fata propriei suferinte, pana intr-un punct in care chiar voi rade. Acel punct va fi punctul in care voi innebuni de-a dreptul. Si totusi... arat ca o pana alba si usoara, ce pluteste in dansul ei molcom peste cerul sidefat, dar ma simt grea ca o durere ce acopera inima precum o tumoare.
Parul brunet, imprastiat in panglici peste perna alba a lui Seiji... pana si el imi trezeste amintiri. Parul lui era tot negru. Ma apropii usor de el, astfel incat sa nu-i deranjez somnul linistit, si ma aplec deasupra capului sau, tinandu-mi firele de par cu o mana. Sarutul ce a urmat, avea sa vesteasca inceputul unei zile bestiale. Asa cum spunea si Seiji atunci cand il sarutam dimineata... pana la urma acest pupic este pentru a-l binedispune pe el, acesta profitand la maxim.
- Buna dimineata, raza de soare!
Imi spune acesta cand se desteapta. Prea tarziu insa. Acum nu mai eram in imbratisarea lui ci eram in baie spalandu-ma pe dinti. Iritat, incearca sa se dea jos din pat, dar oboseala il face sa se razgandeasca si sa-si puna perna mea in cap.
- Buna dimineata si tie, soareleee meuuu! Sau ar trebui sa-ti soptesc somn usor?
-Haha! Foarte amuzant, Sakura... mai bolboroseste ceva, dar nu il mai aud din cauza pernei.
- Ia uita-te la el! Domnule... eu sunt aia care da bacul si tot tu te vaicaresti, in loc sa te trezesti din timp, sa ma trezesti si pe mine cu cafeaua gata facuta! Ce frumos ar fi!
Il aud cum rade usor sub perna, iar printr-o miscare brusca imi arunca perna. Dat fiindca dimineata, nu prea esti in forta, el abia reusise sa-mi nimereasca picioarele. Incepem sa radem amandoi de stangacia lui, insa el parca radea mai mult decat o faceam eu. Abia apoi imi dau seama ca inca aveam pasta de dinti la gura si periuta in mana. Intr-un act de pura nebunie, arunc periuta in chiuveta si alerg spre pat. Ma pun desupra lui si ii ofer unul dintre cele mai grase saruturi pe care i l-am daruit vreodata. Initial, accepta sarutul, dar dupa incepe sa se strambe ca un copilas.
- Pftiuu... Sakura! Asta da trezire... dimineata la...
- Care dimineata? Vrei sa spui ora unu dupa-amiaza?
Da! Locuiam impreuna cu fostul meu profesor de matematica, acum, iubitul meu deja de doua saptamani. Nici macar intr-o zi nu ne-am certat. Pot spune ca sunt multumita. Sau cel putin asa incerc sa par a fi. Tandretea, dragostea, bunatatea lui m-au mai facut sa uit in unele zile. De parca o dragoste atat de intensa poate fi uitata. N-am s-o uit niciodata, n-am sa-l uit niciodata! Nu pot si nu vrea! Amintirea lui va ramane impachetata in coltisorul mintii mele.
Ce banala am devenit! Ce ganduri si replici fara sens am! Se-ntampla uneori, ca la-ndepartate zari sa ma gandesc, si-apoi sa le traiesc din nou si din nou, simtindu-ma cantr-un vis fara ecou. Buzele-mi parca de sare se topesc rapid in mare, o mare de negru plina iar sufletu-mi acoperit de benzina, arde spre albastrul dens, intr-un delir imens! Nori de tristete ideala! Oare tristetea poate fi ideala? Ceata de vise... o, cat de banala! Bataile, pendula si le-opreste, iar inima de durere-mi surzeste... mai incet, mult mai incet...
O pasare zboara spre cer. O vad uitanadu-ma la fereastra. Vad cum cerul rupe-n doua si face sa ploua cu zile senine pentru toti, numai pentru mine... nu. Copacul de langa strada, mult mai fericit imi pare decat mine si-ale mele sensuri, sense fara sens.
Ma privesti si nu o faci. Ma privesti la fata, la trup. Imi poti vedea parul, daca rosesc sau nu. Dar, defapt, tot nu ma vezi. Nu-mi vezi linistea prafuita, ca mai apoi stearsa, lovita de neliniste. Nu-mi vezi lacrimile-mi transparente ce curg fara de veste, ce curg fara de veste in interioru-mi stramt de tristete-ncatusat. O melancolie-aparte se-aseaza pe cartea sufletului meu, inchizand-o in delirul lui, fara ca niciodata sa-si mai arate adevarata esenta a fetei. Fatarnicie...
Incep sa lucrez la teribila matematica cu Seiji. Inteleg. Mereu am inteles de la el. Niciodata nu m-am catalogat a fi o fata de zece, desi am fost la diverse olimpiade care... la ce mi-au folosit?
- Gata, ajunge cu matematica! Ma doare capul plus ca vreau sa ma axez mai mult pe romana!
Seiji tace.
- Bine, te las cu romana. Eu ma duc pana la magazin sa-mi iau tigari.
A sunat sec. A fost sec. Poate mi s-a parut a fi sec. De multe ori mi-am zis sa nu mai dau importanta detaliilor, atitudinilor sau starilor, dar spiritul meu de observatie m-a impiedicat s-o fac. Deschid caietele si cartile de romana. Deja am consumat trei caiete pana acum, la matematica patru, iar la biologie am memorat, sper eu, cam toata cartea. Zile la rand petrecute intre filele si mirosul cartilor; epuizare; stres; oboseala; dor; amintirea lui... poate toate sentimentele si starile posibile s-au strans in mine. In incercarea surda de a mai uita si de a ma mai relaxa, ii zic lui Seiji ca ma duc sa ma plimb. Era in jur de ora opt seara si era inca lumina, iar eu voiam sa respir atat de mult, incat as fi facut orice pentru o gura de aer.
Linia orizontului delimita o zi scursa in caldura ei de vara tanara si o noua noapte in rocorile ei asteptate atat de mult. Soarele era o pata portocalie-visinie de acuarela, iar luna o bucata de marmura sculptata perfect rotund. Doua diamante: unul dispare, iar altul apare, fiecare cu dansul lui unic. Respir si inspir, esenta noptii intrandu-mi prin nari, rostogalindu-se mai apoi in plamanii innegriti de fumatul pasiv si asta din cauza lui Seiji, pe care nu-l puteam numi foarte usor iubit.
Nevoie... nevoie acuta de el! Imi trebuia el! Sa il miros, sa il respir, sa il gust... sa il iubesc si sa-l urasc. Isterie, nebunie, crunta durere, raspundeti-mi, macar voi: unde este el? De ce?
Daca as fi putut primi o mica moneda pentru fiecare lacrima sarata ce se prelingea pe obrazul meu, cu siguranta as si fost un om bogat, averea mea fiind sporita de alte lacrimi, alte monezi ce se preling acum pe obrajii mei cadaveric de albi sau poate rosii... poate vinetii... cine mai stia? Cui ii mai pasa? Mie nu.
Urme de pasi lenesi si molcomi imi rasuna in urechi. Parcul era pustiu. Numai eu si acel ecou de pasi. E noapte! Da, e noapte si pustiu. Pasii se opresc in spatele bancii. Era chiar in spatele meu. Il simteam. Oare... era el? Dar... cine era el? Era, al meu?
Nu indraznesc sa imi intorc capul. Frica de a nu fi el ma desavarsea in zidurile agoniei. Si totusi de ce il simteam? Simt miscare. Imi intorc capul: nu era nimeni. Imi pun o mana peste frunte, intorcandu-ma si vrand sa ma uit spre luna, tovarasa mea din fiecare noapte. Nu mai vedeam luna. Imi vedeam propriile emotii ce erau inchise si pietrificate, transformate in stana de piatra in pasiunea unui sarut. Pasiune... putin spus. Parfum de pasiune, dans de pasiune, explozie de pasiune. Tremur... tremur de iubire! Isi pune mainile albe, nebuneste in parul meu. Ii ating obrajii, nevenindu-mi a crede ca e el. Nebunia revederii isi incolaceste firul voluptos peste noi. Revedere... mereu esti atat de dorita?

Prima
A trecut cea timp decand nu ai mai pus un capitol
Dar ai revenit in forta cu un capitol care mie una mi-a placut foarte foarte mult
Profu de mate iubitul lui Saku deci nu pot sa cred
Nu imi prea place asta dar ea inca se gandeste la Sasuke deci e de bine
Oricum next repede

16. Infrangere

Imi era greu. Greau sa spun ceva, sa il privesc... imi era greu chiar si sa tac. Ochii mei tintesc pamantul. De ce eram eu cea rusinata? De ce ma ascundeam de chipul lui cand defapt el ma calcase cu o iubire neimpartasita. Ma ridic si ma departez de el cu pasi mici. Ma prinde de mana. Fata lui, ce mi se parea palida, nu trada nici un sentiment. Nu regreta... o stiam sau cel putin credeam. Imi ia mainile ce tremurau in mainile lui, asezandu-le pe fata sa rece. Urmatorul moment il puteam considera real doar in vise, in ganduri, in scenarii... acestea, desigur, inventate de mine. S-a trantit in genunchi, ezitand mi-a imbratisat picioarele si mi-a spus:
- Iarta-ma! atat am putut sa desprind dintre suspinele sale.
- Sasuke, iubitul meu... nu mai pot sa te iert... nu mai pot. Acum cateva luni, poate chiar zile, daca ai fi aparut la usa mea cerandu-ti iertare, te-as fi iertat pentru ca te iubeam si inca te iubesc... poate mai mult ca la inceput. Acesta dragoste insa... e atat de dureroasa. Prezenta ta este dureroasa pentru mine... dar, te iubesc!
Cad in genunchi alaturi de el, imbratisandu-l atat de strans...
- Sakura... sunt un bou! Stiu ca sunt un bou, un idiot, un prost, un pacatos ce te-a facut sa suferi atat de mult, iar daca tu crezi ca nu iti inteleg durerea... te inseli. Sunt constient de durerea ta mai mult, poate, decat esti chiar tu. Am vrut sa te apar de competitia patinajului fiindca tu erai atat de buna... si-mi era teama... Acum cateva zile voiam sa vin, sa vin la tine si sa-ti spun totul, dar emotia revederii m-a lasat fara cuvinte si aveam atat de multe sa-ti spun... dar acum nu mai pot! spune, lacrimi mici udandu-i obrajii.
- Nu pot, Sasuke... Si nici nu stii cat am suferit, ii spun ridicandu-ma cu greu in picioare. M-ai distrus... ai distrus dragostea noastra si asta cu conditia daca a existat vreodata.
Se ridica in picioare, urmarindu-ma.
- Dragostea noastra a existat... tu ai existat, noi am existat, iar eu te iubesc si acum mai mult... Nu vreau si nu pot crede ca noi nu vom mai exista...
- Trebuie, ii spun incepand sa fug.
Inca putin si as fi cedat. As fi cedat pentru ca sunt slaba... foarte slaba. Ma las topita in dansul cuvintelor lui, adevarate sau nu. Incep din nou sa plang, stergandu-mi fiecare lacrima repede, pentru a nu le lasa sa se scurga si sa fie dovada durerii care ma doboara...
Il auzeam cum fugea dupa mine. Brusc in minte mi-au trecut scena din iarna trecuta, cand i-am spus soptit primul " te iubesc" , pe care el l-a auzit, raspunzandu-mi. Ma opresc si soptesc din nou... ca atunci:
- Te iubesc!
Nici un raspuns. Doar liniste. Urechea-mi inghetata de noaptea de vara se incalzeste la auzul unor doua cuvinte soptite, poate chiar mai incet decat ale mele:
- Si eu! rosteste brunetul cu o convingere infricosatoare.
Ma ia in brate si... pornim. M-a infrant...






Va rog sa-mi scuzati lungimea capitolului... Nu prea am timp in ultima vreme...

Mult asteptatul next
Chiar daca e cam scurt e plin de sentimente pe care eu una le-am trait la maxim
Simteat ca sunt undeva pe o banca langa ei si ii urmaresc
Dorinta de a se impaca se lupta cu gandul ca el a facut-o sa sufere si nu merita o a-2-a sansa si prima a castigat detasat
Next repede

A trecut aproape un an de cand nu am mai postat. Aseara mi-a fost dor si mi-a parut rau. Chiar daca nu aveam decat vreo 4-5 cititori fideli, chiar daca uneori primeam doar vreo doua comentarii, mi-am zis... de ce nu? Si iata-ma aici dupa vreo zece luni, continuand ficul. Capitolul asta il aveam facut de aseara, dar a inceput sa ploua si mi s-a stins calculatorul fara sa apuc sa salvez pagina de word. Eram ceva gen : F...k you rain! Plangeam de nervi... si astazi mi-am luat frumos foaia si pixul si am inceput sa scriu din nou si dupa sa tastez...So... as vrea sa cred ca n-ati uitat de ficul asta asa amarat, cele vreo cateva persoane care-l citeati... As mai zice multe, sunt atat de nostalgica zilele astea.












Il uram, uram totul la el... uram ca ma parasise, ca ma lasase singura. Si totusi, aveam nevoie de ura aceasta vitala, aveam nevoie de iubirea aceasta dureroasa. Aveam nevoie de el. Nu uram dragostea mea fata de el, chiar daca ma sfasia si ma devora de vie.
- Te-ai gandit tu oare la aceasta anonima necunoscuta cu care ai dansat, odata, in ploaie, pe fundal de cantec de picaturi pe asfalt? Te-ai gandit tu oare, ca eu, ca o nebuna, te vedeam in fiecare barbat, dar ca in niciunul nu te regaseam? Te-ai gandit ca de fiecare data cand faceam dragoste, iti suspinam numele si mi te imaginam pe tine? Si ca de fiecare daca cand ma uitam pe fereastra... te asteptam sa vii?
Vocea-mi era sparta si parea un prelung planset de femeie careia i-a murit sotul.
- Voiam ca tu sa fi murit... poate atunci te-as fi uitat si poate ca-mi voi fi adus de tine-aminte in noptile pustii si reci de iarna, cand zapada te ingroapa de viu. Te-as fi simtit ca un cantec vechi, din alta epoca, atunci cand vantul mi-ar fi scartait poarta. As fi coborat la tine, in pamant, si as fi stat cateva clipe, doar doua, in cosciug cu tine ca sa-ti mai vad o data frumusetea moarta, apusa, cadaverica... galbena ca plumbul.
Tacere, frica, tipat, neliniste, agonie, delir, cantec imi era inima. Vantul scartaia poarta parcului ca in visele mele. Stelele nu se mai vedeau si nici luna care era acum acoperita de nori plumburii de vara.
Pic...pic...pic....
- Ploua! sopteste uimit, bolnav... epuizat.
- Ploua! spun la randu-mi, chinuita.
Imi las capul putin pe spate si tac, savurand ploaia. Ochii lui sclipeau mocnit si varsau lacrimi, camuflate de picaturile de ploaie.
- Cand te-am vazut pentru prima oara din josul strazii, am crezut ca nu esti om. Am crezut ca ai coborat odata cu picaturile de ploaie, am crezut ca erai chiar ploaia... si mai apoi cand ti-am vazut ochii verzi, in lacrimi, care ma agonizau, ma ameteau in frumusetea lor, mi-am spus ca am atins absolutul si ca nu mai aveam nici un rost sa mai traiesc. Cand te-am atins, mi-a parut rau, mi-a parut rau ca ti-am profanat puritatea. Si chiar daca esti din lut ca si mine, nu simteam ca apartii pamantului. Te vedeam pe undeva prin ceruri, alaturi de ingeri si nu de pacatosi. Imi erai superioara, imi esti superioara, iar eu aspir la tine cum aspira Catalina la Hyperion. Daca ai fi fost zeita, nici macar n-as fi meritat sa ma cobor la picioarele tale sa ti le sarut. Vocea lui parea un ecou fara tinta, ca si cand ar fi apartinut altei lumi, ca si cand ar fi fost desprinsa din necunoscut...
Capul lui se aseaza in poala mea, iar mainile sale si le uneste cu ale mele. Capul meu, lasat pe spate, mi se parea greu, iar lacrimile si mai grele. Se ridica brusc si ca altadata imi spune:
- Imi acorzi acest dans? dupa care continua: Doar un dans, unul singur macar...
Ma ridic de pe banca, ma apropii de el, se apropie de mine, ne impreunam mainile, ne lipim trupurile si apoi fruntile si... dansam, ca atunci, doar ca de data aceasta diferit.
- De ce doar un dans? Numai atat? ii soptesc si ma las purtata de iubire.


Inca ploua. Stateam pe aceeasi banca, uzi, mana in mana, lipiti, orbi, fara vreun gand anume, fara dorinta de a avea unul, fara trecut, prezent sau viitor, fericirea revederii fiind nemarginita, muta si dulce. Simteam cum viata nu mai era un sir lung de dezamagiri, o calatorie avand ca ultima destinatie moartea. Viata era ameteala, soare, bucurie inspirata. Existam, traiam alaturi de el si el alaturi de mine. Ii respiram sufletul bucatica cu bucatica, epuizandu-l pana aproape de moarte. El tremura si era palid... nu mai conta, era acolo.
Deasupra noastra: bolta de tei si parfum de tei, cer; dedesuptul nostru: iarba umeda, pamant si cantec; pe capetele noastre: ofilite coronite inmiresmate; in jurul nostru: perdea de stropi si racoare de noapte de vara...
Fericire nemarginita, perfecta ca si vidul cerului, ne apartii din nou!
Pic...pic...pic....buze.


***


Era frig. Diminetile de vara sunt friguroase. Tresar, pentru o clipa nemaisimtindu-l langa mine. Oare visasem? Era acolo, intins pe toata banca cu capul in poala mea. Nu era o fantasma a nebuniei mele, era real, apartinea realitatii, apartinea si vietii mele. Era treaz, iar ochii ii erau rosii, ca si ai mei. Soarele inca nu rasarise, dar la orizont se vedea rozul caracteristic rasaritului. Cerul fierbea in neliniste si racoare, asteptand sa se scalde in raze, la fel ca si mine... numai ca eu asteptam pe altcineva. Nu mai eram constienta de actiunile mele, iar daca Sasuke mi-ar fi spus sa fugim in lume, l-as fi urmat fara sa ma uit inapoi. Pana la urma de ce sa palesti intr-o viata in care vitalitatea, tineretea si dragostea ti se ofilesc? Fii nebun, salbatic, ai incredere in necunoscut si ... zboara. Mergi de-a lungul strazii fara indicatoare doar de dragul vantului care-ti trece prin par si al adrenalinei care-ti circula prin sange. Gusta libertatea si fii tu.
Zambeam, radeam...
Brunetul isi indreapta privirea spre mine si rupe coperta linistii:
- Hai undeva... vii cu mine?
Nu l-am intrebat nimic, l-am luat de mana si am pornit spre iesirea din parc, unde o motocicleta ne astepta.
- E a ta? il intreb.
- Nu... dar daca tot si-a uitat cheile in contact?
Am inviat din nou, m-am indragostit din nou, am furat o motocicleta, mergeam fara casca, iar peste cateva zile dadeam bacul. Viata e atat de frumoasa.







p.s. : replicile scurte nu sunt neaparat seci. O replica scurta e misterioasa... enigmatica si lasa loc de interpretari. Depinde bineinteles si cum le folosesti. Nu las spatii intre paragrafe pentru ca nici intr-un roman nu vedeti asta. Am simtit nevoia sa o spun.

Nu îți poți imagina cât de încântată am fost când am văzut că ai postat un nou capitol. Chiar acum căteva zile am recitit fic-ul tău și asta m-a ajutat mult să nu îmi pierd din intensitatea sentimentelor pe care le-ai transmis până acum.
Dialogul celor doi a fost atât de... perfect.
Ai reușit să mă transpui acolo în parc lângă ei într-un mod așa de subtil încât mi-a luat căteva minute să îmi revin din acea stare, în plus mi-ai adus o stare de melancolie, dar una plăcută într-un fel.
Sper ca următorul capitol să apară mai repede, dar totuși sunt dispusă să aștept încă pe atât dacă e nevoie numai să văd ce vor face cei doi și să trec din nou prin sentimentele atât de contradictorii pe care le am atunci când îți citesc ficul

Buna!
Stiu ca trec foarte tarziu, anul trecut cand ai scris ficul acesta n-am trecut din pacate, dar astazi cautam un fic fenomenal si l-am gasit pe al tau! Am savurat fiecare capitol, cuvant cu cuvant, parca traind odata  cu cei doi povestea de dragoste! Nu mi-a venit sa cred ca o scriitoare extraordinar de buna ca tine si-a inchis ficul si aproape imi venea sa plang. Ma bucur ca ti-ai deschis ficul si oficial sunt un fan de-al lui! S-au petrecut foarte multe intre Sakura si Sasuke, n-am putut sa cred ca el a inselat-o pe Sakura! Totusi, ma bucur ca s-au impacat, dar as fi vrut ca Sasuke sa sufere mai mult, sau poate ca a suferit si nu stiu eu... Poate urmatorul capitol va fi din perspectiva lui. In acest capitol n-am inteles prea bine sentimentele celor doi, dar ma bucur enorm ca ti-ai deschis ficul, il ador si sper ca urmatorul sa fie extrem de lung! Vreau neaparat nextul si te rog frumos sa ma anunti si pe mine!<3 Promit ca voi comenta la fiecare capitol. Spor la scris si la idei! Te pwp!:*
Nu uita sa ma anunti!

Am mers toata ziua pe soseaua lunga si prafuita, in care cerul se reflecta. Rasaritul n-a fost niciodata mai frumos ca in dimineata aceea. Il vedeam de peste umarul brunetului, vedeam cum negrul parului sau, patrundea ca niste fasii de matase in aurul pur. Mi-am arcuit spatele, lasand capul sa-mi alunece si sa priveasca inapoi la praful ce dansa in cercuri, in departare. Mi-am inchis ochii si am putut auzi pasarile in briza uscata de vara. mi-am dezlipit mainile de pe brunet, lasandu-le libere pe langa corp, ca in zborul unei pasari. Sasuke conducea repede, sangele imi circula repede prin vene, iar bratarile ce le purtam la mana se destramau si ele repede, uitate fiind pe sosea... topite de soare.
Nu mai era nimeni pe drum. Nu auzeam altceva decat pasarile si sunetul pe care-l facea motorul motocicletei. Profit de urmatoarea portiune de drum intins si incep sa-l sarut pe brunet mai intai sfios, pe umar, dupa mai indraznet, pe gat si mai apoi el, nerabdator, isi intoarce capul spre mine si ma saruta lung. Puteam muri si poate cine stie... poate ca moartea ne astepta cu figura ei descompusa la fiecare curba. Nu mi-ar fi parut rau. Am fi murit amandoi, cu ochii inchisi, sarutandu-ne patimas. Moartea noastra ar fi parut, poate, in ochii celorlalti o risipa a vietii noastre tinere, pe care noi o aveam, cica, fara sa stie de fapt zbuciumul sufletesc, maturitatea din interiorul nostru. In ochii nostri, n-ar fi fost decat un nou inceput, o renuntare totala la tarana si o inaltare spre absolut, spre ideal.
Mergeam de ore bune fara sa ne spunem nimic, de parca niste cuvinte ar fi putut murdari simtirile noastre. Pur si simplu taceam si ne bucuram unul de altul, traind numai clipa prezentului. Acum, nu atunci si nici candva.
Cand marea ne-a intampinat, afara deja se inserase. Am calcat, tinandu-ne de mana, in acelasi timp pe nisipul ud, ce ne zgaria lin talpile.
- La multi ani! imi spune cu un zambet bland.
- De ce? Nu e ziua mea, raspund, privind marea.
- Stiu, dar am simtit nevoia sa-ti spun.
Ii strang mai tare mana, privindu-l, pana ce a inceput a mea sa ma doara. Marea parea calda si in acelasi timp amara, murdarita de algele verzi. Nu-mi placusera niciodata algele... erau verzi si se lipeau de tine ca niste creaturi.
Sasuke aduce de la mijlocul de transport furat o patura, pe care o intinde foarte aproape de valuri. Incepe sa se dezbrace pana ramane doar in boxeri. Imi indrept repede privirea spre luna, de parca pana atunci nu-l mai vazusem asa... il vazusem si mai dezbracat daca stau sa ma gandesc. Raman muta cand vad ca-si da si boxerii jos si ma apropii usor de el, respirand mai greu. Ii aud rasul, dupa care vocea:
- Ai intrat vreodata, in apa, goala?
Dau din cap in semn ca nu.
- Numai asa vei simti ca esti una cu marea... si mai spuneai ca esti zodia pesti. Cand vede ca nu reactionez adauga: Vrei sa te ajut eu sa te dezbraci?
- Da! ii raspund stins.
N-as fi putut, de emotie, sa-i zic ceva mai mult de atat. In momentele acelea si fi vrut sa ma fi imbracat cu mai multe haine, dar n-aveam pe mine decat o rochie lunga si larga, alba cu bretele si lenjeria intima, tot alba. Se pune in spatele meu, luand forma trupului meu cu mainile, incepand de la degetele mici ale picioarelor pana la umeri. Gatul incepe sa mi-l sarute si muste usor cu dintii, mangaind ,usor, semnele cu limba. Eu tremuram si-l asteptam nervoasa- dorinta carnala- . Prelungea momentul. Ce voia sa fie asta... un preludiu? Enervata, il dau putin la o parte si-mi dau singura rochia jos.
- Sunt gata, ii spun, sperand sa uite si de lenjeria intima.
- Nu ai uitat cumva ceva? parea foarte amuzat.
Ma saturasem sa ma inrosesc atat de tare si usor, insa era inevitabil. Se apropie si ma dezbraca chiar el, dupa care imi sopteste imbatandu-ma in delir: " Mi se pare mie sau... au mai crescut?". "Ti se pare." as fi vrut sa-i zic. Ma ia din nou de mana si pornim, goi, spre racoarea marii. Un  pas, doi, trei si apa ne-a ajuns pana la genunchi. Simt ceva incolacindu-se de piciorul meu si incep sa tip, urcandu-ma in carca brunetului, fara sa stiu cum am reusit si fara sa ma mai intreb, caci noua pozitie imi furase orice gand. Pieptul meu gol era presat de spatele lui tare, iar picioarele mele ii inconjurau bazinul. El era rosu la fata si incerca sa se stapaneasca, mergand mai departe si spunandu-mi:
- La apa mai mare nu prea mai sunt alge. Vocea ii tremura.
- Tu ai vrut sa intram dezbracati, ii spun invingatoare si incep sa rad, lasand rusinea la o parte. " Si nu-mi pare rau", sopteste crezand ca nu-l pot auzi.
Cand am ajuns la nivelul de apa care pe mine ma depasea, iar brunetului ii ajungea abia pana la umeri, spune: " Aici nu mai sunt alge... putem inota..." si-mi da drumul. Incep sa tip si sa ma zbat in apa, spunandu-i ca nu stiu sa inot. Ma ia repede in brate, strangandu-ma la pieptul sau, cerandu-si scuze. In apa sarata a marii ne simteam atat trupurile cat si inimile unite, lipite... mai aproape ca niciodata-atractie-. Gatul lui era incolacit de bratele mele, iar bazinul sau de picioarele mele. Tremuram, fierbinti amandoi, nu ca ne-ar fi fost frig din cauza apei reci. Mainile lui isi gaseau loc pe spatele meu, apropiindu-ma mai tare de abdomenul sau. Ne apropiem chipurile din ce in ce mai mult si ne ardem buzele intr-un sarut. Zambim si tacem, amandoi.
Intr-o noapte de sfarsit de iunie, doar respiratiile noastre intretaiate se mai auzeau. Pe nisipul uscat de sub noi si de pe noi se simtea, vibrand, dorinta...pacatul, iar trupurile si inimile noastre ne erau ude, tanjind fiecare dupa caldura si tremurul celeilalte. Doua contraste in lumina difuza a lunii, se contopesc, dand nastere unui nou inceput.
Miros de mare si val... transpiratie..
Scoici si nisip...piele fierbinte..
Luna si cer... doua trupuri suflate cu-argint ce devin unul, intr-un dans nemaivazut de perfect si unic..
Cand m-am trezit, eram tot dezbracati, imbratisati pe plaja goala, cu marea alaturi, privindu-ne si ea timida, trimitandu-si valurile in dorinta sa ne atinga. Insa nici macar marea, nu ne atingea libertatea.






Nu m-am abtinut sa nu pun next-ul daca tot l-am facut. Zic eu ca e putin diferit.

Buna!
Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare! Mi-a placut foarte mult capitolul, a fost asa romantic... si putin pervers!:))) Descrierea mi s-a parut foarte interesanta, tu ai un mod unic de a descrie; dialogul a fost incantator si mi-a placut replica:,,Mi se pare mie sau... ai mai crescut?". Relatia celor doi devine foarte romantica si iubitoare. Sper sa aduci nextul repede si spor la scris! Kiss! :*

Nu mai stiam cine sunt. Nu mai stiam ce voiam alaturi de el. Eram ca o beata, ca o drogata in bratele lui ce-mi deveneau alcoolul sau marijuana, ceea ce nu ma deranja. Eram in aburii placerii si ai visarii. Vedeam ceea ce nu exista, visam la ceea ce va fi si cantam... cantam pe plaja, seara, cu privirile atintite spre cer, numarand stelele. Cantam anapoda, fara sa stim ce cantam si fara sa stim ca vocile noastre se inaltau in ecourile marii la unison.
Eram in paradis. Intr-un paradis intunecat, abisal, negru, intr-un paradis inecat in flori de umbra. Eram ca un fluture prins in panza destinului. Nici macar nu credeam in destin. Soarta era a mea si numai a mea. Daca voiam sa mor in urmatoarele minute, o faceam.
- Nu-ti intoarce spatele si nu privi inapoi. Nu ma parasi. Fii al meu si numai al meu. Nu ma rani, nu ma lasa singura...
Brunetul tocmai iesea din apa. Chipul lui frumos parea inchegat in vaile haosului, vesmantul sarat facandu-l sa para superior... poate o iluzie. Imi zambeste cum o face intotdeauna si se intinde langa mine pe patura, pentru a se usca. Nu era nici sase dimineata. Era frig, marea parea atat de singuratica, iar cerul era mai senin ca niciodata. Rochita-mi alba era botita si murdara de apa de mare si fire de nisip.
Innebunisem. Ar fi fost bine daca innebuneam. Nebunul e fericit, chiar si singur. Dar ce e aia nebunia?
Ce e aia dragostea?
- Ce ai patit? ma intreaba aproape indiferent.
- Ma gandeam...raspund leganat, iar apoi privindu-l direct in ochi: Viata imita arta.
- Viata este arta! raspunde raspicat.
- Viata e ca un.. vid.
Ma ridic in picioare, atat de brusc, incat brunetul tresare. Imi indrept pasii spre valuri, iar apoi, ochii spre larg. Necunosuta mare, cu adancul tau nevazut de simplii muritori, ma vei primi tu oare, ma vei lasa sa-ti gust al tau sarut, imbibat in moarte si soare? Existenta pamanteana, mediocra, reflexie carnala, dar nefolositoare a sufletului oare cat e de usor sa dispari? Pian la orizont, note usoare, vrajite sub pasii mei ce inainteaza pe portativ si pe nisipul ud al marii...tot mai adanc, mult mai adanc spre nefiinta. Apa era calma, iar valurile erau mici si aproape calde.
Apa imi ajungea pana la umeri.
Apa imi ajungea pana la gura... nas si mai apoi pana la ochii deschisi.
" Voi muri." imi spun. Oare el, oare el...el... negru.

***

Nu credeam ca soarele putea fi asa necrutator cu ochii mei, inchisi. Nu stiam ca niste buze pot fi atat de moi. Incep sa tusesc urat s zgomotos si sa scuip apa. Brunetul era speriat si tremura din toate incheieturile. Ma ridic, putin ametita de pe nisip. O palma, destul de puternica imi loveste obrazul ce se inroseste imediat. Ating cu palma rece locul fierbinte.
- Ai innebunit? Ce dracu' aveai de gand sa faci?
- Sa insel soarta? ii spun, punandu-mi ambele maini pe fata, incepand sa plang sfasietor.
Se indeparteaza de mine, pleaca, ma paraseste. Devenisem o povara. Nu-l acuzam, nu-l invinuiam cu nimic. Ii urmaream spatele cum se indeparta de mine, ca si cand o bucatica din inima mea ar fi fost luata cu el, fara sa stie.
Zaceam aproape inconstienta pe nisip, aproape de mare, cu rochia lipita de mine. Parul mi se asternea ca fulgii de zapada pe firele de aur. Lacrimi... Oare trecusera cinci minute, doua ore, o zi de cand brunetul plecase? Nu mai aveam habar de derularea necrutatoare a numaratoarei. Am inchis ochii, din nou. Asteptam sa fiu arsa de soare. Imi asteptam soarta. Si totusi... am inceput sa cred in soarta? Oare asta era finalul meu? Asta era sfarsitul povestii mele?Nu! Ma ridic, inca tremurand de pe nisip, si pornesc in cautarea lui. In cautarea idealului meu.
Dumnezeu ma iubea, viata ma iubea, iar necunoscutul era bun pentru ca mi-l inapoia. Sau poate el se intorcea la mine. Nu mai stiam. Stiam doar ca zaceam in bratele lui.
Cat de proasta puteam fi sa cred ca el avea sa ma paraseasca vreodata.








Cred ca ce scriu nu mai are nici un sens ptr. ca nu ma pot detasa de emotiile mele. Actiunea cam sta pe loc. In fine... nu-mi place ca ficul meu e pe a treia pagina asa ca am adus nextul, pe care il am facut cred ca de o saptamana.... nu ma intrebati ce se intampla... nici eu nu stiu. Capitol necorectat.