Oh my fuckin' gooooooooooooood!
Ce fiiiic geniaaaaaaaal ! Nu vorbesc doar de fic, ci si de autor! Mii de aplauze si felicitari pentru tine, draga mea ! Esti mai mult decat geniala, crede-ma. Descrii atat de frumos, niciun fic nu mi-a starnit atata curiozitate ca al tau ! Jur, e prea de tot. Imi pare rau ca nu ai mai multe comentarii, dar by the way, sa nu renunti, pentru ca ai un fel de a descrie genial si sunt sigura ca nu doar eu gandesc asa. Ador cum il descrii pe Sasuke, felul lui de a gandi e incredibil si cum a mentionat si Andreea in comentariul de mai sus, l-as alege tot pe Sasuke ... M-am indragostit de felul cum descrii totul, pur si simplu e ca un drog ficul asta. Felicitari din toata inima ! Astept continuarea ! Bear hug !

~ Pe jumatate mort~
Capitolul XII



- Le-am depistat ascunzatoarea!
- Perfect! intona Tsunade, iar pe chipul sau isi facu imediat aparitia un zambet plin de speranta. La ce distanta de ei suntem?
- Trei kilometri!
Desi fugisera cu viteza maxima chiar si inainte sa le dea de urma celor din Akatsuchi, vestea ca mai existau sanse ca totul sa nu se spulbere parca le-ar fi sporit combustibilul, alimentandu-i cu o cascada de energie. Erau sanse de cincizeci la suta ca victoria sa le fie destinata lor, tinand cont de faptul ca un bijuu nu poate fi extras intr-un timp atat de scurt dintr-un jinchuuriki si mai punand la socoteala si faptul ca erau in numar de zeci de mii, cu alte cuvinte ii depaseau numeric cu mult.

*

Stateam pe un fel de platforma inalta, cu ochii acoperiti de pleoapele subtiri, concentrandu-ma. Eram la inceputul extragerii celui de-al noualea bijuu si in acelasi timp si ultimul, Vulpea cu Noua cozi, alaturi de unul dintre cei pe care ii uram cu indarjire, pentru ca a distrus tot ce mai ramasese din clanul Uchiha, si familia mea s-a stins ca focul udat de suvoaiele obsesiei sale bolnave de a stapani lumea. Si de aceea il voi pedepsi, pe el si pe cei care au contribuit la sugrumarea radacinilor clanului meu, cei care mi-au torturat psihic fratele si totodata cei care mi-au taiat toate legaturile cu partea mea buna. Acum am ocazia de a da startul tehnicii. Inainte de asta, mi-am mijit ochii si am aruncat o privire asupra mascatului caruia as putea admite ca de fericirea care i-a invadat subconstientul, mai era putin si masca i-ar fi plesnit. Ii simteam incordarea, dar si fericirea, pe care i-o voi transforma in tristete.

Bum!

M-am panicat imediat, cascand ochii catre locul din care s-a auzit bufnitura si din care acum rocile se surpau, aterizand pe pamant. Deci ne-au dat de urma, intr-un sfarsit. Asta simplifica cu mult lucrurile; am rasuflat, dandu-mi seama de-abia acum ca imi tinusem respiratia. I-am tras din nou o ocheada mascatului, caruia se pare ca nu i-a picat deloc bine vizita. Mi-am dres glasul, dupa care am intrebat:

- Ce ne facem acum?

Acesta nu raspunse. Singurul mod era cel de a incheia extragerea si de a ne lupta cu miile de oameni, neavand nicio garantie ca vom putea face fata. Oricum, planul meu s-ar fi desfasurat in urmatoarea ordine de idei; mai intai, cand avea sa se produca cea mai mare devatura, ma voi face nevazut cu Naruto. Folosindu-ma de el, il voi ademeni intr-o capcana pe Tobi; bineinteles asta ar fi functionat daca blondul nu ar fi cascat mirat ochii in clipele urmatoare. I-am aruncat o incruntatura zdaravana, dupa care i-am privit pe toti cei ce navaleau cu zecile in ceea ce nu demult a fost o buna ascunzatoare. Eh, se pare ca un plan B era foarte util in momentele apocaliptice actuale.

Din multimea alarmata s-a ivit si al cincilea Hokage, Tsunade. Mi-am mijit ochii spre blonda si se pare ca si ea m-a observat. L-am zarit si pe Gaara al Desertului care, hmm, se pare ca este Kazekage. Si bineinteles Sakura, Kakashi, toti vechii mei camarazi - aparand unul dupa altul- pe urmele lui Naruto. Vad ca a ajuns la un anumit statut daca a reusit sa se faca recunoscut si de cei cinci conducatori ai Natiunilor Unite. Oare ar fi trebuit sa am vreun dubiu? Bufonul a ajuns un erou, ce ironie. M-am uitat cand la ceata de oameni, cand la Naruto, care punand lucrurile cap la cap, aproape ca ii dadura lacrimile deoarece toate persoanele de aici se ingrijorau pentru soarta lui, ignorad total alte aspecte la fel de importante. Ca si cum el ar fi stat la baza piramidei, ca si cum el echilibra balanta, mai bine spus, ce avea in el indeplinea toate aceste roluri.

Am scrasnit din dinti enervat. Voi avea o nemasurata placere sa distrug tot Satul Frunza si sa-i cobor statutul social acestui netrebnic, sa-i redau statutul de bufon care era odinioara. Dar deocamdata asta trebuie sa mai astepte, dar nu foarte mult. Mascatul e pe primul loc acum, stand acolo parca asteptandu-si sfarsitul. Am invocat un chidori, tehnica pe care o utilazam cel mai des, si l-am privit din nou pe mascat. E clar ca nu se asteapta la o lovitura din partea mea, acesta fiind si planul B. Am inghitit in sec, pregatindu-ma.

Se pare ca cineva mi-o luase deja inainte. Tsunade, urmata de Sakura. Nu ma surprinde ca rozalia crede ca-i poate face fata unui om atat de prefacut precum mascatul. A fost pregatita o buna bucata de vreme de cea care era in fata ei. Nu imi mai inspira acel aer de copil prostut care nu stie sa-si intareasca ideile si care se lasa prada sentimentelor. Pare mult mai increzatoare si chiar - mai puternica. Am privit-o oarecum impresionat cum se apropia. Nu de mascat, ci de mine. Alerga furioasa spre mine, si pana am remarcat eu ca si viteza ei este imbunatatita, ea deja se postase in fata mea cu pumnul drept inclestat si zvacnindu-i de chakra si cu un cutit in cealalta mana. Cand ochii ni s-au intalnit, mi-am amintit de noaptea in care am abandonat acel sat.

I-am aruncat o cautatura dura cand am realizat ca ea defapt voia sa ajunga la Naruto, iar eu nu am intervenit. Ceea ce l-a infuriat la culme pe Tobi.

- Esti pe alta lume sau ce naiba, Sasuke? Cum i-ai putut permite sa ajunga la Uzumaki?! spuse el pe un ton din care reiesea dezorientarea si mania.
Nu a mai prins momentul sa mai rosteasca ceva, intrucat al cincilea Hokake se pozitiona in spatele lui mai mult decat pregatita sa il ucida. Ceea ce probabil ca s-ar fi intamplat, sau daca nu, macar i-ar fi produs daune serioase trupului, daca aceasta nu ar fi trecut prin el la fel de usor precum este sa strabati aerul. Aceasta e abilitatea sa; presupun ca se dezintegreaza molecular, astfel decat sa combata atacurile inamice, le evita nemiscand un deget. O asa tehnica avantajoasa trebuie sa aiba si dezavantaje. Si mi-ar place sa stiu care ar fi ele. Am privit cum Zetsu isi facea aparitia ... alaturi de mii de clone ale sale. Ce naiba? Nu am banuit nicio clipa ca mascatul ar avea un asemenea as in maneca. Dar desigur, de ce ar fi trebuit sa stiu? Nu ca am fi avut incredere unul in altul vreodata. Si oricum, asta nu decide soarta luptei. Bag mana in foc ca nici un milion de Zetsu nu le-ar putea inabusi determinarea acestor shinobi. In fond nu erau decat niste clone. Atat, iar originalul nu s-ar fi putut pune nici macar cu cel mai slab dintre ei, pun pariu.

Era convenabil insa ca acestia absorbeau chakra si de aceea probabil ca mascatul nu ii considera inutili. Insa eu cam asta faceam. Eram convins ca mascatul nu avea niciun viitor pe pamantul acesta. Cu sau fara o armata intreaga. Pentru ca principalul sau dusman era chiar sub nasul sau. Eram chiar eu. Am prins momentul oportun, cand mascatul era chiar cu spatele in fata mea si m-am napustit asupra sa dar se pare ca ... am trecut prin el. Acesta s-a grabit sa-mi raspunda cu o replica care era chiar opusul a ceea ce credeam eu. Credeam ca mi-am jucat bine rolul.

- Sa nu ma subestimezi Sasuke, si nici sa nu crezi ca sunt prost. Am observat ca te comporti ciudat in ultima vreme si, oarecum, ma asteptam la asa ceva de la tine - spuse el pe un ton impasibil.

Lumea se uita mirata la mine, cum m-am intors impotriva mascatului. In special Naruto si Sakura. In naivitatea lor, probabil credeau ca sunt de partea lor si daca intr-adevar era asa, se inselau amarnic. Ii uram pe toti cei de aici. Absolut toti. Eu nu faceam parte din nicio tabara, eram pe cont propriu in lumea asta. Si asa voi fi mereu. Am privit cum mascatul era atacat din nou, iar alti imbecili mijeau ochii asupra mea, probabil cantarindu-si optiunile. Sa ma asalteze sau sa ma lase in voia mea. Si oare ce au ales? Sa ma asalteze, normal. Chiar daca eram impotriva mascatului, nu era un motiv suficient de bun prentru ei incat sa ma lase sa scap teafar si nevatamat. Nu ca eu as fi facut asta pentru ei.

Dupa ce i-am lasat fara vlaga, am ramas pe loc cu alte priviri ingrozite atintite asupra mea. Mai apoi, am continuat discutia cu mascatul.

- Stii foarte bine ca si tu esti vinovat, si stii si in legatura cu ce! Esti la fel de vinovat ca ei!

Si cu asta am dat toate cartile pe fata, iar confruntarea dintre noi doi a inceput cu adevarat ...

~Pe jumătate mort~
- Capitolul XIII -

În mintea mea apăreau fel de fel de imagini, ce se încâlceau, ce se înnodau, ce se încrucișau, un lanț al ipotezelor, dând frâu liber imaginației mele. Un lanț ce se îmbina cu întrebarea: Ce este sub mască? Da. Această întrebare mi-a acaparat toată atenția. Vreau să știu a cui față se găsește în spatele acelei măști intangibile. De unde a prins rădăcini această întrebare, nu știu. A apărut la fel ca un nor pe cer, din nimic. Vreau să știu asupra cărei persoane va fi revărsată toată marea de ură pe care o port în suflet încă de mic copil. Această curiozitate ce mă leza pe dinăuntru și, nu-mi dădea pace. Trebuia să știu. Trebuia să mai știu: Madara sau Mascatul? Cine se află în spatele atacului Konohăi de acum optsprezece ani? Răspunsurile acestor întrebări erau fundamentale. Voiam cu orice preț să aflu tot ce se putea despre masacrul clanului.

Mă uitam la oponentul meu, lăsând restul populației la o parte. Eram doar noi doi de data aceasta. Simțeam cum sângele îmi clocotește, în timp ce deveneam din ce în ce mai conștient că ... nu știu mai nimic esențial. Madara Uchiha nu avea cum să controleze atunci Vulpea cu Noua Cozi, pentru că el se află în sicriu, ucis în luptă cu Hashirama Senju, primul Hokage, desfășurată cu mult timp înainte că Satul Frunză să fie atacat de bestia cu noua cozi. De aici pornește toată nesiguranța mea. De aici m-am pierdut în ceață.

- Cine ... ești? m-am trezit întrebându-l pe mascat.

În momentele următoare, haosul a zdruncinat toată văgăuna, provocând-mi astfel un dezechilibru, încât aproape am căzut pe rocile ascuțite. Aproape. Absolut toți s-au impacientat, întărindu-și atfel garda. Am văzut cum totul se dărâma peste mine și cum Mascatul folosea puterea bestiilor cu cozi, luate în stăpânire deja. I-am auzit râsul plin de bătaie de joc. L-am auzit spunând plin de indiferentă și calm, ca și cum ar fi lipsit de importanță:

- Îmi pare rău, Sasuke, dar nu mă mai interesezi acum.

Am dat să-i întorc replica, dar eram atacat de acea creatură pe care el o stăpânea. Am crezut că reușisem să contracarez lovitura, ceea ce chiar făcusem, dar imediat după, stâncile din ce în ce mai masive se prăvăleau peste mine, nelăsându-mi timp suficient pentru a reacționa și îngropându-mă cu totul.

*

Umbră. Ceață. Și mai mult întuneric. Inevitabila întrebare: am murit? Am ajuns în infern?

Nu distingeam nimic în acel întuneric. Oare visam? Eram paralizat, în mijlocul nimicului, captiv în propriul meu coșmar. Cum mă voi trezi? Începeam să-mi aduc aminte cum am ajuns aici, din pricina mascatului. Ah, cum voi mai afla cine era defapt mascatul?

- Oh ...

Când urechile mele au reintrat în funcțiune și am auzit acel ''oh'', am reușit să mă înzdrăvenesc suficient încât să pot judeca normal din nou și să-mi recapăt luciditatea. De unde provenea acel sunet, era tot ce m-aș fi putut întreba. Și desigur, să cuget asupra răspunsului, singurul lucru căruia să mă dedic cât timp eram aici, până când ceva m-ar fi adus înapoi pe Pământ. Mi-am dres glasul, și am formulat un fel de întrebare, căreia eram sigur că nu-i voi primi răspuns. Sau, cel puțin, aproape sigur. Speram, totuși, să existe un răspuns.

- Cine ești?

Era a doua oară când pronunțam această întrebare pe ziua de azi. Era a doua oară când demonstram că eram complet pe dinafară, că habar nu aveam de nimic. Deja mi se părea o întrebare deplasată, care nu m-ar fi ajut ... nu-mi vine a crede ochilor! Doamne!
O siluetă luminoasă se apropia cu dezinvoltură de trupul meu moleșit, tăindu-mi răsuflarea când am constatat că era chiar întruchiparea ultimei persoane pe care mă așteptam să o văd. Era chiar Itachi. Chiar iubitul meu frate. Iubitul meu frate decedat. Decedat din vina mea. Ucis de mine.

Mi-am înnăbușit un suspin, și l-am privit cu ochii sticloși. Mi-am forțat brațul stâng să se ridice, până ce palma mea ar fi trebuit să atingă chipul mult prea albicos al fratelui meu. Dar nu l-a atins. Pentru că, cum am mai spus, era doar o închipuire. O închipuire cât se poate de reală pentru mine.

- Nu ești mort, dar ești aici - spuse nedumerit, iar în clipele următoare am avut strania senzație că eram și eu tot o închipuire. Sasuke ...

Pronunțându-mi pe acel ton pronumele, ce aducea la suprafață vechile sentimente frățești de mult uitate, m-a făcut să-mi amintesc TOTUL. Toate momentele fericite petrecute împreună. Doar noi doi, frate și frate. Cuvintele sale s-au izbit de mine precum o rafală puternică de vânt. Cum am putut să aleg răzbunarea și să-mi asupresc amintirile acestea minunate?

- ... ne reîntâlnim, a accentuat el cu glasul său persuasiv, făcându-mă aproape să izbucnesc în lacrimi, și cu cât încercam mai mult să mă împotrivesc acestui impuls, lacrimile își măreau cantitatea considerabil, iar eu nu mai puteam să le țin în frâu. Și am cedat. Nu puteam decât să le simt picurandu-mi pe obrajii palizi. Voiam să-i pot spune că-mi pare rău, că-mi pare atât rău că am acționat în neștiință și, în același timp să îl întreb de ce a mințit că să protejeze acel sat, când știa că nimic nu se va alege de el. Dar, parcă gura mi-ar fi amorțit, iar cuvintele s-ar fi șters, lăsând loc nimicului.

- Se pare că ... știi.

Bănuiam la ce se referă. Chiar dacă eram oarecum conștient de faptul că prezentul ăcesta nu era decât un vis, aveam oarecum senzația că ce se întâmpla nu e întrutotul ireal. Am inspirat adânc, lăsând nostalgia la o parte și trecând la lucruri serioase. Aveam dubii, nefiind sigur dacă sunt mort. Iar când voi fi, sau dacă mă voi lămuri că deja sunt, voi avea tot timpul din lume că să fiu sentimentalist.

- Există anumite lucruri pe care nu le știu. Iar tu le cunoști. Vreau să-mi explici cu lux de amănunte ce s-a întâmplat acum optsprezece ani.

Da, mă pricepeam să trec direct la subiect, eliminând astfel orice suspiciune cum că aș avea vre-o urmă de ... sensibilitate în mine, eliminând astfel și efectul lacrimilor precedente.

- De fapt, chiar asta voiam să fac. Nu știu dacă ce îți voi spune te va face să-ți schimbi părerea despre Satul Frunză, și să nu mai dorești să-l distrugi. Dar consider că meriți măcar atât, să-l știi. Ar fi trebuit să ți-l aduc la cunoștință cu mult timp înainte. Dar nu am făcut-o. Și sunt de părere că nu ar trebui să am nici măcar îndrăzneală de a te privi în ochi. Și mai știu că scuzele nu își au rostul.

Și-a plecat privirea. Și eu am făcut la fel.

- O să te lămuresc, întâi și întâi, la îndoielile tale cu privire la Tobi.

Am tresărit și mi-am ridicat ochii. Aveam să știu cine este Mascatul. O întrebare fundamentală era pe punctul de a fi eliminată. Totuși, faptul că Itachi îmi servea această informație pe tavă, făcea ca toată intriga să se evapore. În fine; de foarte mult timp am vrut să aflu. Nu mă voi plânge acum.

- Știu că ai avut anumite suspiciuni cu privire asupra faptului că Tobi și Madara Uchiha sunt aceiași persoană. Voi trece direct la subiect. Da, ei doi sunt unul și același.

Am căscat ochii la fratele meu. Nu puteam să cred. Ceea ce știam eu, era oare chiar complet eronat?! Și, doar gândindu-mă la asta, m-am înfuriat ... puțin. Înseamnă că acum nu eram mai mult decât un copil prostuț și naiv în ochii Mas ... vreau să spun, ai lui Madara Uchiha. Totuși, am scrâșnit din dinți și l-am îndemnat să continuie.

- Iar acum, vom călători în timp, și ceața densă se va evapora la fel de repede cum a apărut, din mintea ta.

Pe jumătate mort
- Capitolul XIV -

- Ah, Itachi, ești un copil inteligent, capabil să înțelegi că ai făcut alegerea corectă.
Căzură amândoi pe podeaua rece, unul peste celălalt.
- Un singur lucru vreau să-ți mai spun ... - respiră adânc - ai grijă de Sasuke.
După care muri.

Brunetul, cu ochii înlăcrimați căzu în genunchi alături de ei, inencat în propriul plâns. De ce a trebuit să plătească un asemenea preț? De ce? Să-și sacrifice familia pentru, pentru ce?

_______________________________________

Stăteam și îl priveam înfiorat pe fratele meu; până la urmă părinții nostril nici nu au ripostat; au fost deacord cu hotărârea lui Itachi. Ca să protejeze satul. Ca să mă apere pe mine. Aceste adevăruri m-au zguduit pe dinăuntru. Am dedus că cei dintâi vinovați erau Danzo - pe care l-am ucis -€“ și cei doi membri ai consiliului. Clanul meu nu a dorit nicio clipă ca cetățenii să pățească ceva . Au vrut doar să-i elimine pe aceștia din funcție. Dar, au fost cam înceți. Iar perspicacitatea acelor bătrâni i-a costat viața pe ai mei, și pe restul membrilor Uchiha.

- De aici înainte, Sasuke, totul depinde de tine. Tu hotărăști dacă să distrugi Konoha este mai presus de moștenirea ce ți-am lăsat-o și eu, și mama, și tata, și chiar restul clanului. Tu aperi onoarea sa!

A făcut o pauză și mi-a cercetat cu atenție ochii întunecați.
- Eu nu te voi obliga să alegi ca mine. Tu știi cel mai bine ce este corect. Fratele meu micuț și prostuț -€“ iar vocea-i era asemenea glasului unei doici ce alină copilaș -€“ orice s-ar întâmpla, tu să fii conștient de faptul că eu ... mereu te voi iubi, chiar și mort.

După ce a rostit aceste cuvinte înduioșătoare, s-a apropiat încetișor de mine și m-a îmbrățișat, încât un val de căldură mi-a inundat tot organismul. O îmbrățișare frățească de care nu am mai avut parte de mai bine de un deceniu. După care s-a dezlipit de mine și mi-a atins fruntea cu cele două degete pe care obișnuia să le folosească și atunci când îmi spunea "Alta dată, frațioare”. Dar oare, va mai exista o altă dată?

Începea să se îndepărteze de mine.
- Ne vom revedea! Au fost printre ultimele sale cuvinte, înainte de a se evapora în neant. Sper din tot sufletul că te-am ajutat să înțelegi.
Da, mai ajutat dar, pentru numele lui Dumnezeu, Itachi, nu mă lăsa! Am vrut să strig și să-l pot opri cumva, dar deveneam din ce în ce mai puțin contient de prezent. Ochii mi se închideau și mă desprindeam de acel loc, încetul cu încetul.

-Și îmi pare atât de rău, Sasuke ...
___________________________________________________________

- Predă-te! strigă Raikegele înflăcărat către Tobi. Nu te mai încăpățâna să te agăți de speranțe deșarte. Acceptă-ți singurul destin: moartea!
Tobi nu a întârziat să i-o reteze:
- Vorbe mari pentru unul că tine! Lupta nu s-a sfârșit. Nu ai de unde să știi deznodământul.
- Ba, cu toții îl știm! Doar că tu trăiești în propriu-ți genjutsu și nu vrei să-i dai crezare nici dacă ar fi ultimul lucru pe care l-ai mai putea săvârși! răcni Hokagele, Tsunade, cu obrajii zgâriați și cu sângele prelingându-i-se de la colțurile gurii tot mai jost, spre bărbie.

Tot atunci, puțin mai departe de câmpul de luptă, rozalia, Sakura, încerca din răsputeri să-l convingă pe Naruto că varianta de a se retrage de acolo era, fără îndoială, cea mai chibzuită. Și cu toate că zbiera la el din toți rărunchii, acesta nu se lăsa mai prejos, ținând-o tot pe a lui:

- Cum să dau bir cu fugiții ca un laș când aici toată lumea luptă pentru soarta lui Nouă Cozi - care este sigilat în mine - și, implicit, a omenirii??!

Aceasta mai avea puțin și exploda de indignare, dar Naruto continuă:
- Grăbește-te și vindecă-mă cât mai repede cu putință, ca să pot să mă alătur vouă și să terminăm odată cu toată tărășenia aceasta.
-Tu chiar ești idi...

Nu finalize de pronunțat "€œidiot", căci la mai puțin de șapte metri depărtare de ei, rocile se zdruncinau, iar cineva se străduia să se elibereze de sub acestea și să se poată sprijini pe cele două membre inferioare slăbite. Ei știau prea bine cine este presonajul, pe care, îl cunostiau de-o viață.

*

Pff, asta devine chiar de-a dreptul enervant. Nu este prima oară în decursul ultimelor săptămâni când sunt îngropat de viu într-un morman de roci afurisite și solide. După ce am reușit să mă ridic, sprijinindu-mă de pietre, mi-am impus să-mi mențin echilibrul și am stat câteva momente înțepenit, exact asemenea unei roci. Un nume mi s-a intimparit pe creier. Tobi. Oare ce s-a întâmplat cu el? L-au ucis? Este și el astupat în molozul acesta?

Am luat câteva guri mari de aer și m-am întors la nouă zeci de grade. Și ce să vezi. Naruto și Sakura. Au rămas aici.

Am mai inspirat odată adânc, după care am lăsat corzile vocale să formeze o nouă întrebare; sau, mai bine spus, o multitudine de întrebări.

-S-a terminat? Tobi ... este mort? Ați câștigat? Și acestea erau doar câteva.

Glasul îmi era răgușit și probabil că arătăm ca un mort viu, dar ar trebui oare să mă preocupe asta acum? Câteva secunde mi-am masat ceafa, care mă durea cumplit. Mai apoi, am remarcat că ezită să-mi răspundă și am adăugat plin de sarcasm negru, dar mai presus de orice, disprețul dăinuia:

-Ce??! Sunt cumva prea deformat și nu mă recunoașteți? - uau, ceva mai deplasat nu aș fi putut să scornesc -. Am înghițit în sec și am căutat să mă calmez, înăbușind furia într-o nouă interogație:
- Cât timp am fost inconștient?

Liniște preț de câteva momente, în care aceștia au făcut schimb de priviri, după care m-au luat din nou în vizor.
- Ești mai deformat la minte decât la trup de o sută de ori, răspunse în sfârșit Sakura, căreia i-am aruncat o căutătura zdravănă. Am ajuns în asemenea hal încât și ea să își permită să mă scoată din sărite?
- Și ca să te lămurim cât de cât ... Ai fost inconștient câteva ore bune. Și nu, nu s-a încheiat încă.

Am scrâșnit din dinți, iar un gând mi-a fulgerat prin minte: oare ar trebui să-mi mai pese de Tobi, sau este ca și mort, oricum?