Capitolul 2.

~Prolog~

Cum te simti cand pierzi tot ? Cand te schimbi radical si esti de nerecunoscut ? Viata ta nu va mai fi niciodata la fel, si asta doar pentru ca ai pierdut ce aveai mai de pret la momentul respectiv. Orice om simplu are ghiare, si cand si le scoate la iveala, ce faci ? Stai si te uiti la trecut, sa vezi ce ai gresit ca sa meriti asta. Dar daca nu ai timp ? Asta e viata, conometrata. Niciun minut in plus si nici unul minus. Atunci cand si ultima scunda s-a scurs, va fi ca si cand nu ai fi existat….

~FlashBack~

Pov. Sakura:

-Adio Mikoto, imi pare bine ca te-am cunoscut ! strigam eu catre prietena mea cea mai buna.
-Sakura, stai ! Imi pare rau ca trebuie sa pleci ! Nu poti sa mai ramai si in semestrul al doilea ? ma intreaba ea.
-Nu, trebuie sa ma mut de aici la alta scoala, nu vreau sa imi aduc aminte vesnic de parinti mei. Orice loc de aici imi trezeste amintirile. Nu mai pot sta...imi e foarte greu fara ei, spun eu.
-Atunci, macar m-ai da-mi o ultima imbratisare, apoi poti sa pleci ! incearca sa ma convinga ea.

Dupa ce i-am raspuns imbratisarii calduroase, mi-am luat : « La revedere » de la singura mea prietena de la aceasta scoala si m-am intors cu spatele la ea, plecand. Nu priveam inapoi, nu vroiam sa vad acea fata inlacrimata, nu acum. Ma abtineam cu greu sa nu plang, dar cand m-am asigurat ca sunt suficient de departe fata de Mikoto, am inceput sa fug cu lacrimi in ochi catre statia de autobuz.

Lacrimile mele curgeau in valuri din ochii mei verzui ca agele marine. Ajunsa la destinatie, ma sprijin de un stalp subtire de metal. O ameteala brusca isi face aparitia. Ma uitam in stanga si in dreapta. Vedeam din ce in ce mai negru. Deodata picioarele mi se inmoaie si simnt cum fac contact brutal cu afaltul.

Afara ploua. Picaturile mici de apa se izbeau de pielea mea catifelata. Vroiam sa ma ridic inainte ca cineva sa ma vada, dar durerea ma tinea parca legata de asfalt. Un sunet de clopotel am auzit, si al rotilor masinilor ce mergeau cu viteza. Nimeni nu se oprea sa ma ridice. Eram invizibila, nicio persoana care sa ma ajute. De ce nu vrea nimeni sa se puna in situatia mea, sa ma salveze ? Cu ultimile puteri, vad cum o masina neagra si foarte misterioasa se opreste langa mine, din ea coborand un domn inalt si imbracat la costum, ce ma ridica de jos si ma duce pe brate in masina…apoi totul negru.

Peste doua ore :

Durerea de cap nu imi da pace de ceva vreme. Incerc sa deschid ocnii dar panza intunecata nu ma lasa sa vad nimic. Imi cufund capul in perna moale. Ceva e ciudat aici? Adica, nu imi aduc aminte sa ma fi mutat inca in noul apartament. Ma ridic ca arsa in sezut reusind sa imi deschid ochii, acum imaginea fiind foarte clara, aproape ireala.

Stateam intr-un pat de doua persoane, si pe noptiera din dreapta patului era un pistol langa el fiind cateva gloante. M-am ridicat in picioare si cu ochii atintiti catre pistol cautam o iesire, vroiam sa fug, sa scap de aici. Intr-un sfarsit dau de clanta si cand o deschid dau de un piept bine lucrat. Ma fac stana de piatra, incepand sa fac de data asta pasi inapoi. In fata mea era un barbat bine facut de vreo 45 de ani, imbracat intr-un costum de firma alb, cu o cravata rosie ce era perfect aranjata.

In timp ce mergeam in spate, simnt cum ma izbesc de perete. Am inchis ochii automat, parca asteptandu-mi sfarsitul. Stiam ca aici voi muri, dar oare asa sa fie ? De ceva timp nu se intamplase nimic, nu simtisem nimic…absolut nimic. Oare am ajuns deja in Rai ? Hmm…nu cred. Deschid incet, incet cele doua zmaralde verzui, vazandu-l pe acel om in fata mea, uitandu-se tinta la mine. Astepta sa spun ceva, stia ca mi-era frica.

-Nu te speria, aici esti in siguranta ! spune el.
-Ce este c-cu acel pist…spun eu dar sunt intrerupta de el.
-Nimic, nu trebuie sa iti faci griji. Dar tu, ce cautai acolo pe strada ? Nu ai parinti ?
-Nu…adica am avut dar nu mai sunt aici.
-Unde au plecat ei ? intreaba el.
-Acolo sus, departe de mine. Acolo de unde nu ma pot iubi asa cum ma iubeau pana acum, dar cu siguranta ma protejeaza si ma vad chiar acum, stiu asta ! spun eu increzatoare.
-Tu imi aduci aminte de mine…la varsta ta, tatal meu a plecat deoarece se despartise de mama si nu ne iubea pe nici unul dintre noi. Dupa plecarea lui, mama si-a taiat venele de dorul sau astfel eu ramanand singur, intr-o lume cruda, unde daca nu inveti sa lupti, nu supravietuiesti !

Cuvintele lui m-au socat. El intelegea prin ce trec mai mult sau mai putin. Inima lui a fost candva sfasiata, dar s-a adaptat situatiei si a invins. Eu de ce nu pot fi ca el ? De ce ? Sunt doar o fata mica ce habar nu are ce viitor i se asterne in cale. Il priveam lung, mirata de puterea pe care a avuto se treaca peste tot, plecarea tatei…apoi mama sa.

-Invata-ma sa fiu ca tine, sa trec peste. Vreau sa fiu ca tine, puternica si sa ma adaptez situatiilor ce mi se ivesc in cale, te rog…spun eu.

To be continud…

Acesta a fost capitolul 2. Sper sa va placa. Cum am mentionat si in capitolul 1, de acum incepe Marele FlashBack ce se va intinde pe capitole bune de acum in colo, deci acum e un fel de prezent.