Heii dragii mei.
Ei bine, am început un nou fic.
De data aceasta în colaborare cu surioara mea, Camii. ;;) ( Ρίѕісutа )
Vă spunem decât că este SasuSaku, iar mai mult, vă lăsăm să descoperiţi pe parcurs.
Primul capitol îl voi posta eu. Vă rog să mă iertaţi că e aşa scurt, însă e târziu şi nu prea-mi permit să stau mai mult.. dar promit că mă voi revanşa.
Deci ca să nu vă mai ţin de vorbă: Enjoy!

And, I hope you like it.










Asemenea unui copac care-şi lasă frunzele să cadă toamna, cad şi lacrimile mele, parcă vorbind pentru mine.. Simt cum, trifoiul vieţii mele a început să-şi piardă culoarea verde. Frunză după frunză, acesta începe să se ofilească, din el rămânând doar amintirea a ceea ce a fost odată..
Mama. Acest cuvânt poate însemna mult mai mult pentru cineva.. şi mult mai puţin pentru altcineva. Mamele, au o vârstă unică: nu există mame tinere, mame bătrâne, mame frumoase, sau mame urâte. Există doar mame.
Mama, a fost cel mai bun profesor al meu, un profesor plin de dragoste, compasiune şi lipsit de frică. Dacă dragostea este dulce ca o floare, atunci mama este acea floare a iubirii. Nu există prietenie sau dragoste ca aceea a unui părinte pentru copilul său.
Inima unei mame, este un abis, în adâncul căruia se află pururea o iertare. Toate greşelile ce le-am făcut, mi-au fost iertate de mama. Când m-am născut şi am privit cu o urmă de duioşie acei ochi verzi ca de smarald ce mă priveau cu dragoste şi blândeţe, am ştiut că a fost prima mea întâlnire cu un înger. Un înger mort, acum..
Nu o voi uita niciodată, acea femeie care m-a adus pe lume, şi m-a crescut cu iubire. Se lăsa pe ea deoparte doar pentru a-mi oferi mie tot. Mama, nu era niciodată cu adevărat singură în gândurile ei. Întotdeauna se gândea de două ori înainte de a face ceva. O dată pentru ea şi o dată pentru copilul ei.. pentru mine. Această femeie cu totul şi cu totul specială, acum se odihneşte în pace lângă îngeraşi, acolo sus în ceruri. A decedat când eu eram încă la o vârstă destul de fragedă, lăsându-ne pe mine şi tatăl meu în urmă, să o plângem. Ceea ce fac şi acum. Deşi, ştiu că niciodată nu şi-ar dori să mă vadă făcând asta, nu mă pot abţine. Îmi lipseşte prea mult! E imposibil să nu dau frâu liber lacrimilor când îi aud numele rostit. Îmi lipsesc îmbrăţişările ei călduroase, săruturile ei de mamă protectoare, ce mă alinau întotdeauna..
Eu şi tatăl meu, după decesul mamei, ne-am obişnuit destul de greu cu noul ''mod de viaţă'' fără ea. Tata o iubea şi o iubeşte pe mama enorm. Pentru el această fiinţă e nepreţuită, chiar dacă el s-ar recăsători, nimeni nu ar putea să-i ia locul. Atât în inima mea, cât şi în inima lui. Cu toţii avem o singură mamă, şi o singură viaţă. Nu aştepta până mâine să-i spui mamei că o iubeşti.
Mâine, s-ar putea să fie prea târziu..
Dumnezeu nu a putut să fie peste tot, de aceea a creat mamele. Frumuseţea păleşte; iubirea se stinge, frunzele prieteniei cad; secretul mamei este să le supravieţuiască tuturor. Îmi şterg ochii verzi ca de smarald cu încheietura mâinii şi privesc absentă prin camera în care mă aflu, camera mea. Stau aşa minute bune fără să fac nimic, pur şi simplu.. Mă simt goală pe dinauntru, sufletul îmi e pustiu.. A trecut atâta timp, iar acel sentiment nobil care se numeşte iubire, nu-şi mai face locul în inima mea. Când a plecat, a luat cu ea totul.. inclusiv iubirea ce i-o purtam, şi i-o port. Mă ridic din propriul pat, acoperit cu o lenjerie de mătase albă imaculată şi mă îndrept spre baie. Când păşesc, parcă simt că merg pe cuie. Corpul meu se mişcă fără vlagă, iar de picioare, mai rău târ. Odată ajunsă în baie, îmi privesc chipul în oglindă şi mă minunez.
Ochii aceia verzi care odinioară erau veseli şi plini de voie-bună, acum sunt încercănaţi, roşii şi obosiţi. Părul roz bombon ce arăta fabulos, acum este ciufulit, şi nu mai are aceeaşi nuanţă fermecătoare ca înainte. Pur şi simplu nu mă mai recunosc, nu mai sunt aceeaşi.
Mă privesc intens şi repet în gând de o mie de ori o singură întrebare: cât o să mai continui aşa ? Dar mereu îmi răspund: mult şi bine. Ceea ce nu îmi place deloc. Este o altă zi în care moralul e la pământ, şi depresia e cheia.
Oricât aş vrea, pur şi simplu nu pot.. Nu am destulă putere pentru a aduce o schibare majoră în viaţa mea..
Dar, ştiu un lucru: nu sunt singură, nici chiar atunci când sunt. Exist aşa cum sunt şi asta este suficient.
Dau drumul la robinet lăsând apa rece ca gheaţa să-mi curgă lin printre degete provocându-mi fiori pe şirea spinării. Îndrept mâinile umplute aproximativ de tot cu apă, spre faţă. La impactul lichidului cu pielea mea caldă, am tresărit uşor, însă m-am obişnuit rapid cu senzaţia. După ce îmi termin siesta de dimineaţa, mă mai privesc odată fugar în oglindă, nu prea mulţumită de ce vedeam, şi ies rapid din baie păşind uşor pe covoraşul mătăsos din cameră. cu paşi lenţi, mă îndrept spre dulap pentru a-mi alege o ţinută cât mai comodă. Fiind vacanţă, nu fac altceva decât să-mi petrec timpul cu prietenii, sau stând în casă pur şi simplu. Este toamnă, un anotimp destul de frumos după părerea mea, când toate frunzele cad şi toate lucrurile frumoase se termină, doar pentru a face loc celor şi mai frumoase. Îmi revin din starea de melancolie şi îmi aleg o pereche de pantaloni de trening negri comozi şi un tricou alb mai larg, în picioare aflându-se nelipsiţii mei papuci de casă, albi, şi foarte pufoşi. După ce mă îmbrac, îmi prind părul rozaliu răvăşit, într-o coadă la spate şi ies din cameră, îndreptându-mă spre bucătărie. Cobor cu grijă treptele din marmură acoperite de un covoraş roşu ca sângele de taur. Şi ajung într-un final şi la destinaţie, unde îl văd pe tata la masă, citind un ziar, cu cafeaua lângă el.

- 'Neatza tati - îi spun pe un ton dulce, sărutându-l pe obraz, la fel de dulce.
- Bună dimineaţa îngeraş - îmi răspunde acesta zâmbind.

Îmi torn şi eu într-o cană acel lichid maroniu şi încep să sorb cu poftă din el, profitând din plin de acel moment plin de savoare. Îmi îndrept ochii spre fereastră şi am parte de peisajul pe care îl ador, peisajul de toamnă, în care frunzele dorm liniştite pe jos, întrerupte fiind de vântul ce adie uşor, ridicându-le de pe sol şi provocându-le să danseze pentru a delecta ochii omului cu frumoasa ''piesă de teatru''. Muzica fiind foşnetul provocat de către copaci, iar personajele, frunzele în splendoarea lor.
O piesă de teatru, cu totul şi cu totul specială.

Ficul pare a fi promitator.Nu sunt prea multe greseli gramaticale iar textul este asezat cum trebuie pe pagina:D
Hai cu nextul

Maa deci am ajuns si eu! Nu am nimic de comentat si astept next`ul!

Woooow
CE NEXT !
Nu am cuvinte !
Deci nu mai poot !
Nu`mi vine sa cred ca doar acu am apucat sa citesc !
Ce am putut sa ratez !
Nu pot sa cred !
Capsunic'o , ai un scris total SPLENDID .
De cand ti'am citit ficul "The Climb" , ma uimeai pe zi ce treci !
Ideea ficului mi se pare minunata
Cum povestiti amandoua intamplarile , este total .. n-am cuvinte !
Pfoai , ma i-a cu dedicatiile acu :)) !
Pot spune ca sunt nr 1 FAN !
Senzual breee
Camiiiii , adu nextu` ala' odat' c' je nu mai poat' astepta :)) !
Da Rapid !

3
2
1
!


We all want the :

N
E
X
T !