CAPITOLUL 1 : Inceputul ..

 Autor P.O.V.

 Capitolul 5: Imposibilul devine posibil.

Capitolul 6.

Din perspectiva lui Itachi.

Inca sunt total paralel cu ce s-a intamplat mai devreme. Nu-mi vine sa cred ca exact in acest moment stau pe pragul casei in care am copilarit, admirand lacul plin cu nuferi ce zburau pe unda lenta al ochiului de apa.Imediat imi apare in fata ochilor frumoasa imagine cu mine si cu Sasuke mici cand adunam magnificele flori din aceasta mirifica oglinda pentru a i-i da cadou mamei noastre cand se intorcea de la cumparaturi. In clipa urmatoare mintea se intalneste cu un alt gand ce este purtat pe culmile vantului departe. Acesta era la Sasuke si la cat l-am putut face sa sufere. Ma intreb oare el unde este acum? O fi la templu sau se plimba aiurea prin padure? Nu pot sta aici neputincios, trebuie sa merg sa il caut si sa ii explic.

Intru repede in casa, urcand scarile, in cateva secunde fiind in fata camerei mele. Pun mana pe clanta cu o oarecare ezitare in timp ce un fior ma cuprinde in clipa in care clanta rece a facut contact cu mana. Deschid usa de lemn si pasesc inauntru. Da, exact cum ma asteptam si speram; totul este la fel ca acum 13 ani cand am plecat.
Ma indrept ca fulgerul catre baie pentru a-mi face un dus. Chiar aveam nevoie de unul! Inaintez spre cabina de dus, hainele aruncandu-le pe unde puteam si eu. Dau drumul apei fierbinte si ma las cuprins de acea senzatie extrem de placuta. Stropii de apa se loveau violent pe umeri, apoi prelingandu-se pe abdomenul bine lucrat, in cele din urma ajungand sa se izbeasca de suprafata tare si rigida a cabinei. Termin asa zisul ritual si ma indrept cu pasi lenti spre sifonier. Trupul imi era colindat se nenumarati fiori, mai intai la atingerea gresiei reci de culoare albastru oceanic, iar acum la contactul cu parchetul negru, ce se afla intr-un contrast minunat cu peretii, acestia fiind tot albastri, numai ca in doua nuante: albastru deschis, asemeni cerului, si oceanic, ca si cel din baie. Ajung in fata dulapului si imi aleg hainele. Iau un tricou gri si niste blugi negri. Ma imbrac, ma incalt cu baschetii mei albi cu imprimeuri gri, dupa care cobor jos sa o anunt pe mama ca este posibil sa nu ajung la cina. Aceasta imi spune ca nu este niciun fel de problema si vine la mine si ma imbratiseaza, facandu-ma sa simt acea caldura pentru a doua oara pe ziua de azi.

FLASHH BACK.

Ma plimbam cu tata prin oras, in timp ce el imi raspundea la nenumaratele intrebari pe care i le-am adresat, si anume: Cum e posibil ca ei sa fie vi? Unde au fost in tot acest timp? Cine i-a salvat? Pentru ca, desi nu imi place sa o recunosc eram aproape sigur ca i-am lasat acolo zacand morti pe podeaua rece. De pe urma acestei discutii am aflat ca defapt Al Treilea Hokage, Hiruzen-sama, dupa macelul facut de mine in acea noapte nenorocita, a venit si i-a luat pe toti membri Uchiha vindecandu-i si dandu-el identitati noi unora, iar pe ceilalti facandu-i ANBU. Pa langa asta, se pare ca si al cincilea Hokage, Tsunade, a stiut adevarul in privina clanului meu, numai ca, la dorinta lui Hiruzen nu mi l-a spus pana astazi, adica ziua in care m-am decis sa ma intorc in Konoha. Nu prea vad rostul acestei promisiuni pentru ca, cu cat imi spunea mai repede, cu atat ma intorceam mai repede si numai cauzam atatea necazuri si distrugeri la ordinul lui Pain. Insa asta nu mai conteaza. Ma bucur ca am aflat acum si ca in sfarsit sunt din nou alaturi de mine, iar gandul ca nu m-au urat niciodata ma bucura si mai mult.
Ne plimbam ce ne plimbam pana cand tata se opreste in loc. Se pare ca vorbea cu  femeie ANBU care si-a indreptat chipul acoperit spre mine. In urmatoarea clipa ii aud vocea tatei ce ma striga si imi face semn sa ma apropii. Ajung in fata lor si pe un ton calm, specific mie, spun:
-Da, tata. Ce este?
-Ei bine, ti-am spus ca este cineva care vrea sa te vada, nu?
-Da. Dar nu vad rostul pentru care stam aici. De ce ne-am oprit? Il intreb eu total confuz.
-Ne-am oprit in loc p...
-Ce mare te-ai facut Itachi! Il intrerupe pe tata femeia ANBU, al carei voci imi mangaie timpanele, dandu-mi o senzatie de placere, dar in acelasi timp paralizandu-ma pentru cateva momente. Ma duc in dreptul ei si privind-o o intreb cu sufletul plin de speranta:
-Esti chiar tu? La auzul acestor  grupuri de silabe, aceasta isi da masca jos, lasand la vedere chipul angelic si ochii negri ca taciunele. Inca o data eram cuprins de acea senzatie de fericire imbratisata cu uimire.
-Mi-a fost dor de tine, Itachi! Ai devenit cu adevarat un barbat frumos, spune aceasta cu glasul ei dulce, privindu-ma cu ochii ei asemeni abisului care acum erau inlacrimati. Nici numai stiam ce sa spun, ei bine nici nu cred ca puteam spune ceva pentru ca in urmatoarea secunda apare nimeni altul decat Kakashi. Ce dor mi-a fost de tipul asta.
-Heeii, ce faceti voi aici? Itachi frate, ma bucur ca te-ai intors in sfarsit.
-Buna si tie, Kakashi, ii raspund eu.
-Sii.. ce ai mai facut? ma intreaba acesta aproape absent.
-Binisor.. Insa ceva era ciudat. Se comporta de parca nu ar fi venit iaci pentru a vorbi cu mine. Ochii ii erau aruncati altundeva. Ma indrept cu privirea catre locul la care se uita Kakashi si observ ca era… decolteul mamei?! Ceeeee? Bine, acum chiar m-am enervat! Numai stau pe ganduri si ii trag un pumn direct in fata lasandu-l cu o vanataie urata.
-Itachi ce faci? ma intreaba tata putin speriat de reactia mea.
-Tu nu vezi unde se uita? il intreb eu cu un ton, parca obligandu-l sa urmareasca linia oculara a acestuia, in cele din urma sa descopere ca el, chiar daca era lovit, tot acolo ii erau aruncati ochisorii micuti care, cat de curand, daca nu inceteaza, vor avea parte de un machiaj natural. Tata face in tocmai cu  il obliga tonul meu si, observand ce am observat si eu se infurie si mai rau decat mine. Ii trage si el una lui Kakashi.
-Acum pot sta ochii tai potoliti? intreaba tata nervos.
-Sper ca te-ai invatat minte! Nu vreau sa te lovesc din nou, dar o voi face daca nu intelegi!
-Ce sa inteleaga fiule? Ce a facut saracul de l-ati batut asa de rau?
Se pare ca mama nu i-a observat insistenta. Ma apropii de urechea ei si ii spun in soapta ca micutele sale bilute negre se credeau la teatru, iar spectacolul il reprezenta .. ei bine, pieptul ei.
-Kakashiiiii! Poate ca ei doar te-au atins putin, insa eu te voi baga in mormanttt! explodeaza mama dintr-odata.
-Amm.. eu.. eu .. plec! si dispare intr-un nor de fum, doar asta ii este obiceiul.
-Cred ca nu ar fi trebuit sa-I spunem, ii spotesc eu tatei.
-Mda, acum va ramane asa pana cand il va prinde, spune tata dandu-si ochi peste cap.
-Ahmm, mama? Esti bine? o intreb eu apropiindu-ma cu grija de ea. De ce cu grija? Acum sa fim seriosi, nu vreau sa devin o victima colaterala.
-Da puiule, sunt bine, raspunde aceasta, schimbandu-si complet starea de spirit.
-Parca spuneai ca va ramane asa vulcanica pana ce il va prinde, ii spun eu tatei ce era socat la vederea reactiei mamei.
-Credd ca e foarte fericita ca te revede. Alta explicatie nu gasesc, raspunde acesta.
-Ce ati zice daca am merge acasa? Sincer sa fiu, mor de foame, le propun eu.
-Desigur, scumpule, raspunde mama apoi ma imbratiseaza imprastiind in tot caopul meu o caldura pe care nu am mai simtit-o de ceva vreme. O caldura pe care eu insami mi-am luat-o, insa acum o am inapoi sin u o voi mai lasa sa plece.

END FLASH BACK.

Atunci a fost momentul in care inima mea a umplut din golul lasat in intuneric acum 13 ani. Dar, datorita lor incep sa-l luminez incetul cu incetul. Rup imbratisarea si imi iau la revedere de la mama, dupa care ies pe usa relaxat, dar cu niste pasi repezi. Numai in cateva minute ma aflu in locul unde corpul meu si al Sakurei au devenit unul, unde timpul era oprit in loc, unde vroiam sa fie a mea pentru totdeauna, unde Sasuke ne-a vazut, de unde el a plecat cu inima franta. Frate as vrea sa stiu unde este acum!
-Sunt aici! se aude din spatele meu.
-In sfarsit te gasesc, Sasuke, oftez eu usurat ca in sfarsit l-am gasit.
-Deci, ce vrei? Ma ti din treaba.
-Uite, legat de azi cu Sakura..
-Poti schimba subiectul? ma intreaba el ranit. Desi incerca sa ascunda durerea, eu tot o puteam vedea.
-Nu. Trebuie sa discutam despre asta!
-Ba nu, nu trebuie. Nu vad rostul. Totul este chiar foarte clar! Tu mi-am promis ca ma vei ajuta sa ii fiu alaturi, si, stiind ca inca o iubesc la nebunie, te-ai indragostit de ea.
-Ba nu sta treaba asa. Nu sunt indragostit de Sakura! ii raspund eu pe un ton rastit.
-Atunci de ce dracu’ o luai in brate? De ce mai aveai putin si o sarutai? De ce o priveai cu aceeasi ochi cu care o priveam si o privesc eu? De ce? tipa acesta.
-Pentru ca, pentru ca..
-La asta ma gandeam si eu.
-Uite, Sasuke. Nu stiu de ce dracului am facut toate astea, dar sa stii ca imi pare rau. Nu am uitat ce ti-am promis si ma voi tine de promisiune.
-Da,da. Cum sa nu? Asa cum te-ai tinut si pana acum, banuiesc.
-Nu. Si  inafara de asta. Sakura inca te iubeste, ii spun eu cu un glas stins.
-Serios? ma intreaba acesta, apoi se intoarce spre mine. In ochii lui se putea citi fericirea si speranta, iar asa ma bucura. Insa, tot nu stiu de ce atunci cand i-am spus ca Sakura inca ii impartaseste sentimentele am simtit cum inima imi era taiata in doua si cum tristetea ma invaluie.
-Serios. Asa ca frate vreau sa ma ierti pentru  fara asta, ok?
-Bine. Am incredere in tine.
-Bun, atunci te lass a iti vezi de treaba aia din care te tineam, ii spun eu cu un zambet strengar pe fata.
-Treaba aia, ah, da. Asa e.
Dintr-o data atentia imi fu rapita de catre un scancet ce venea din spatele tufisurilor.
-Sasuke, taci putin!
-Dar de ce? Ce s-a intamplat, frate? intreaba acesta confuz.
-Taci am zis! Da, asa cum am crezut, e cineva dincolo de tufisuri si se pare ca plange.
-Poftim? Hai, ce mai stai? Sa mergem sa vedem!
-Bine. Inaintam cu pasi repezi, dar totusi silentiosi. La vederea persoanei din fata noastra ramanem socati.

-Ce? Ea aici? Dar ce cauta? intreaba Sasuke mai mult pentru el.
-Nu stiu. Ma duc sa vad ce are, spun eu, incercand sa ma ridic, dar sunt oprit de mana lui Sasuke.
-De ce sa te duci tu? Ma duc eu!
-Tu judeci? Cel mai probabil din cauza ta plange, vrei sa te duci acolo sa o faci sa sufere si mai rau?
-Mda, cred ca ai dreptate. Du-te, dar sa stii ca voi sta sa privesc de aici, spune el trist.
-Bine.
Ma ridic de jos si ma indrept spre rozalie. Aceasta ridica capul, simtind ca cineva se apropie de ea. Cand ma zareste cu micutele ei smaralde, acum inundate din cauza lacrimilor, se ridica si vine spre mine luandu-ma in brate. Poftim?! Ma desmeticesc repede, luandu-I chipul mirigic intre mainele mele intreband-o ce are, de ce plange si ce cauta aici.
-Poii..eu..eu… Nu mai support, Itachi. Nu mai support!
-Ce numai suporti? Asculta stiu ca a fost o zi tensionata, darn u vreau sa te vad trista, asa ca zambeste te rog! Am nevoie de zambetul tau pentru a fi viu. Te rog! spun eu fara a-mi da seama de ceea ce rostesc.
-Dar nu pott! izbugneste aceasta in plans. Imi impleticesc bratele puternice in jurul ei, imbratisand-o si dandu-I toata caldura sin corpul meu, speranda ca aceasta sa o faca sa se simta mai bine. Spre surprinderea mea aceasta imi raspunde la imbratisare.
-Multumesc! rosteste rozalia cu un glas tremurat, aproape stins.
-Pentru ce? o intreb eu in timp ce ii privesc chipul frumos.
-Pentru ca esti aici. Chiar am nevoie de tine, am nevoie de cineva ca tine, de cineva care sa ma inteleaga asa cum am intelegi tu!
-E bine. Sunt aici, acum, gata sa te ascult, ii spun Sakurai, dupa care trag o privire catre Sasuke, insa spre surprinderea mea el numai era acolo. Off, nu-mi spune ca am dat-o in bara din nou, numai vreau din nou asta.
-Asculta, Sakura. trebuie sa-ti spun ceva.
-Bine, te ascult.
-E vorba de Sasuke.. Chestia e ca..

SUSPANS!

Cam atat dragii mei .
Sper ca va placut .
Va :X:pe totii !
:thx:pentru ca imi cititi fic`ul !
Bye-bye !