buna
mai intai vreau sa iti spun ca imi pare bine ca ai adus un fic si sa iti urez bun venit pe acest forum
apoi vreau sa spun ca fic-ul tau e incredibil
imi dau seama ca e o idee originala
astept next

niki te pupaceste dulce

Alta zi incepe. Ma ridic din patul meu alb, trezita de razele de aur ale soarelui ce-mi radea la fereastra si ce ma facea sa zambesc. “ O sa fie o zi buna” , asta gandeam. Cu pasi mici si leganati ma indrept spre baie si dau drumul apei fierbinti sa curga. Ma cufund adormita in apa foarte fierbinte. Cand fac baie, fac doar in apa fierbinte, vreau sa ma simt calda macar atunci. Ies satisfacuta si incep sa ma pregatesc pentru o noua zi de liceu.
Era iarna. Imi placea sa stiu ca nu numai eu sunt cea de gheata, acum si iarna imi era tovarasa si ma bucuram. Imi iau o maleta neagra si o pereche de colanti de aceeasi culoare, deasupra luandu-mi un plover lungut si gros, albastru, si o pereche de pantaloni mulati, negri. Afara era frig, iar o raceala era cu siguranta cel mai frumos cadou de Craciun. Imi iau geaca si ghetele, urmate de geanta si ies pe usa casei. Ma opresc in mijlocul strazii, amintindu-mi de dansul nostru. Stiu ca pare ciudat sa folosesc persoana intai, la plural, dar ceva ma facea sa ma simt atat de apropiata de acel baiat, de parca il cunosteam, de altfel si primul din viata mea.
Incerc sa las melancolia la o parte si sa admir intr-adevar iarna. Imi placea sa expir aerul cald si sa-l vad cum se joaca cu aerul rece de afara. Imi era frig, prea frig.
Grabesc pasul spre liceu si ajung imediat. Intru un clasa cu un zambet mare pe buze si-mi salut toti colegii:
- Neataaa, ce faceti mai adormitilor? Spun cand ii vad pe toti cum stau molesiti in banci. Incep sa rad si sa fac haz de situatie, dupa care continui: Vad ca v-ati facut un obicei sa dormiti la scoala, dar ca sa stiti si voi, se doarme acasa.

Cativa incep sa rada sau sa chicoteasca, salutandu-ma, dar altii fiind prea molesiti, cine stie la ce petrecere au mai fost, au inceput sa sforaie.
Ma indrept, aproape topaind catre cea mai buna prietena amea, Hinata, si ii pun mainile la ochi, intreband:
- Cine-i?
Aceasta chicoteste si ca de fiecare data cand ii fac asta, imi spune obisnuita:
- Cine altcineva mai este atat de copilaros inafara de rasfatata din spatele meu?
Ii iau mainile de la ochi si o iau in brate, iar aceasta imi spune:
- Si eu te iubesc, Sakura!
E atat de usor sa te prefaci. E atat de usor sa ai o masca in fata prietenilor tai si alta cand esti singura. Masca din fata prietenilor tai te va sfasia.. de va manca de vie… Nici eu nu ma regaseam, nici eu nu stiam care dintre cele doua Sakura sunt? Cea amuzanta si vesela, sau cea nostalgica si tacuta? Imi doream sa fiu putin din amandoua sau sa ma impart si la final sa fim doua. Imi era atat de greu sa nu incep sa plang in fata Hinatei si de aceea ma comportam atat de copilaros.
Adevarata eu si-a aratat fata acum cateva luni, in acel dans, cu el…
Stiam ca daca il voi intalni ma voi simti la fel de bine, insa parca imi era frica. E atat de greu sa nu intelegi ce se intampla cu tine, incat in acel moment imi venea sa explodez.
Mai era o ora si puteam pleca acasa, in singuratate. Inainte de inceperea acesteia, urc ingandurata pe acoperisul scolii. Un strat fin de zapada se aseza cu miscari moi si fine peste acoperisul scolii. Fulgii de zapada cadeau ca petalele unui trandafir alb, atat de gingase si fragile.. atat de usor de distrus. La contactul cu fata mea se topeau imediat. Ma indrept spre balustrade si ma uit in jos. Un gand sumbru imi trece prin minte. Ar fi fost atat de usor… sa trec in nefiinta, sa devin una cu pamantul. Imi intind mainile ca o pasare si imi inchid ochii. Un sentiment atat de placut… de liniste totala…
Deodata mainile mele sunt incojurate de altele, mult mai mari. Era el. Stiam. Il recunosteam si se pare ca si el pe mine. Ramanem nemiscati cateva secunde, eu cu fata la panorama din curtea liceului, iar el in spatele meu. Imi mirosea parul.
Ma intorc incet cu fata la el. Inca aveam ochii inchisi. Ii deschid pe jumatate si raman uimita de faptura din fata mea. Era atat de perfect, atat de frumos si totusi… atat de trist. Ca si mine.
El ma privea la fel de uimit. Ma admira. Nu faceam altceva decat sa ne privim in ochi. Era placut. Al doilea moment in care ratiunea mea dispare si inima isi accelereaza tobele.
Vroiam amandoi sa ne spunem ceva… dar nu ne gaseam cuvintele…
- Esti cumva un inger?
El a interrupt momentul. Eram putin trista, insa vocea lui calda si totodata uimita ma facea sa tremur. Era atat de placuta… ca o melodie veche.
- Nu… sunt doar o fata banala ce incearca sa se regaseasca.. ii raspund stins, lasandu-mi ochii sa cerceteze in voie ochii lui.
- Hmm… nu esti singura, imi spune soptit.
- Nu stiu de ce atunci cand te privesc simt cum plutesc spre infinit…
- Nici eu nu stiu de ce atunci cand ma uit in prospetimea ochilor tai, cand ti-am sarutat buzele reci ma regaseam in toata faptura ta. Respiratia ta ma innebuneste…
Vorbea atat de frumos. Eu am tacut. Orice alta discutie n-ar fi egalat-o pe aceasta, doar…
- Nu stiu de ce dar parca un simplu “ Te iubesc” nu ar fi de ajuns sa egaleze ce simt eu defapt atunci cand suntem doar noi doi. Cand sunt cu tine, parca renasc, cand sunt cu tine sunt adevarata eu.
Tace. Doar zambeste…
- Nu-ti stiu numele… dar ma intreb ce nume ar putea avea o fiinta ca tine. De cand ne-am despartit numai…insa i-am pus degetul pe buze. Nu voiam sa mai vorbeasca.
Cu degetul meu si asa inghetat, scriu zambind in zapada “ Sakura” .
Acesta zambeste si imi spune:
- Oare cum de nu mi-am dat seama? Parul tau roz…
Nu mai auzeam ce zice. Doar ma uitam la buzele lui cum se miscau inlantuind niste cuvinte pe care nu le mai intelegeam. Eram bolnav de indragostita de el. Nu ascundeam si se pare ca nici el. Tot cu degetul scrie in zapada : “ Te iubesc! Imi acorzi acest dans? “
Era un mod ideal de a spune “ Iesi cu mine? “, insa el a facut in asa fel incat sa para atat de romantic… atat de adevarat, incat uit de tot si ii soptesc incet la ureche:
- Cu mare placere…




Hmm... nu sunt genul care sa astepte un numar fix de comentarii... mai mult scriu pentru mine, asa ca am venit cu next-ul pe care l- am facut de aseara. ^^

Hey, hey, am ajuns si eu pe aici.
Scuze ca nu am lasat com mai devreme, dar eu sunt mai lenesa de fel
Deci imi place foarte mult pana acum ficul tau, asa profund, exact pe gustul meu.
Vreau repede capitolul urmator sa vad ce se mai intampla intre cei doi.
Te-am pupat

P.S: Daca nu te deranjeaza poti sa-mi dai si mie un PM cand pui nextul?

nu ie corect!!!!!!!!!!!!!!!
eu sunt prima la primul capitol si acum!!!!!!!!!
explodez!!!!!!!!!!!!
te rog cand aduci next-ul sa imi dai un PM

Nu stiu cum ne-am putut desparti. Nu stiu cum mainile noastre au scapat de catusele invizibile ce ne mangaiau incheieturile. Nu stiu cat am vorbit, desi eram sigura ca vorbiseram si tacuseram ore in sir, insa se pare ca doar zece minute ne-am simtit noi.
Dupa ore urma sa mergem la o cafenea, si desi nu prea fregventez locurile de genul si se pare ca nici el, voiam sa fim impreuna, sa ne privim in liniste. Mi-a zis ca este un loc placut si retras…
Si iata-ma alaturi de el, calcand la unison pe zapada ce scartaia sub greutatile noastre. Ma uit vrajita la explozia soarelui de iarna ce se ascundea dupa crengile inzapezite si inghetate ale copacilor.
Nu aveam manusi… el avea. Eram nevoita sa-mi tin mainile in buzunare. Insa parca ghicindu-mi gandurile acesta isi scoate manusa din mana opusa mie si mi-o ofera. Manusa lui atarna grea pe mana mea micuta. Acum doi adolescenti se plimbau tacuti si ingandurati intr-o liniste mormantala. Ma ia de mana inmanusata si grabim pasul, cred ca din cauza frigului si nu ca lui i-ar fi fost frig, ci mie.
- Te vei incalzi acolo, imi spune zambind, iar eu fac acelasi lucru. Ii ofer un zambet atat de trist… de nostalgic si totodata euforic. Acesta ma strange si mai tare de mana.
Intram inauntrul cafenelei, iar un miros placut de ciocolata calda si ceai fierbinte, ii dadea locului un aer familiar. Ne asezam la o masa retrasa, cu vedere afara.
Nu stiam ce sa spun si totusi… simteam ca trebuie sa-i spun atat de multe… ca am ce sa-I spun si ca pot sa-I spun lui tot ce gandesc. Nu-i stiam numele, poate am sa i-l aflu candva… dar parca astazi imi doream sa nu i-l stiu. Sa fie macar pentru inca o zi un necunoscut in viata mea.


- Hmm… imi place iarna, ii spun zambind sters… poate pentru ca ma reprezinta; si ea e trista si rece…numai soarele cand rasare si apune o face sa para atat de eleganta, doar atunci se simte si ea protejata si fericita…
Poate ca ma credea o ciudata… insa in acel moment spuneam tot ce aveam pe suflet…
- Cred ca sunt ciudata… insa si mie mi se pare ciudat. E prima oara cand arat cuiva cum sunt eu defapt. Uneori simt cum toata agonia si disperarea din lume isi gasesc casa in sufletul meu si nu ma parasesc niciodata… poate doar acum cand sunt cu tine. Sunt mult prea trista… mult prea banala. As vrea sa fac ceva de care sa fiu mandra dar… am tacut.
El ma privea ingandurat si parea ca ma intelege.
- Stii, de multe ori mi se intampla si mie sa vreau sa dispar, sa ma evapor si apoi sa ma transform intr-o picatura de ploaie, exact una dintre acelea care acum cateva luni se prelingeau pe trupurile noastre…
Este interupt de chelnerul ce ne-a servit cu doua cani de ciocolata calda. Nici nu-l bagasem in seama. Ochii mei il cercetau pe el; ii cercetau buzele incadrate intr-un zambet micut si sincer. Mi-as fi dorit sa i le ating si sa simt din nou fierbanteala lor, in schimb imi inchid ochii si sorb inganadurata lichidul dulce.
- Ai vrea sa vii sa ma vezi la antrenament… la patinuar? Stiu ca poate pare prea brusc, insa mai devreme ai spus ca vrei sa faci ceva. Poate te va atrage…
Ii zambesc intr-adevar fericita, si il intreb deloc surprinsa:
- Patinezi?
Iar el imi raspunde stins:
- Incerc sa ma descurc, nu e mare lucru.
Ceva imi spunea ca e iposibil ca el sa nu faca deja performanta in acest sport.
- Ahm… am sa fiu acolo.
Bine-nteles ca mi-a dat mai multe detalii; aveam sa ne intalnim mai devreme si sa plecam impreuna.
Discutia noastra a inceput sa capete o aura neinteleasa de unii, probabil pentru altii ar fi fost plictisitoare. Vorbeam despre viata, singuratate, agonie, iubire. Vorbeam atat de liber, atat de sincer, de parca puneam o picatura din sangele nostru in fiecare cuvant ce se pronunta ca un ecou in urechile noastre.
Atmosfera din cafenea si culorile inchise ne calmau si ne impingeau unul spre celalalt. Ma simteam ca intr-o cabana, la munte. Cu un zambet pana la urechi parasim incaperea calduroasa si ne avantam in racoarea aerului de iarna.
Nu stiam unde aveam sa mergem, dar cert era ca picioarele noastre o luau in aceeasi directie. Acum vantul iernatic imi imrastia suvitele rozalii si-mi biciuia obrajii rosii. Simteam cum imbratisarea libertatii ma face mai nebuna ca oricand si ma incalzeste cu bratele ei lungi.
Un gand de copil inocent ma face sa ma trantesc in asternutul moale, de argint si sa fac ingeri pe pamant. Brunetul, se tranteste si el si imi urmeaza exemplul razand, la fel ca si mine.
Cat de liberi eram, cat de multumiti si fericiti. Eram noi insine. Asta iubeam la el; iubeam faptul ca era atat de spontan, bland, iar superficialitatea nu facea parte din vocabularul lui. Ne ridicam usor si ne privim pentru a nu stiu cata oara in ochi.


Imi ofera un pupic pe nasul inghetat si dupa incepe sa fuga, eu urmandu-l. Era insa in zadar sa il ajung, eram prea micuta in comparatie cu el. Apoi se opreste brusc si se intoarce spre mine. Eram la o distanta de zece metri unul fata de celalalt, iar acesta incepe sa strige:
- Imi pare bine de cunostiinta! Eu sunt Sasuke.
Si i-am aflat numele. Era atat de frumos, ca o adiere lina soptita de buzele mele.
- S..s..Sasuke, strig dupa el, dupa care soptesc : Te iubesc…
Era imposibil sa ma fi auzit… si totusi il vad cum imi raspunde cu un zambet de copil:
- Si eu!
Nu stiu de cate ori m-a facut sa zambesc astazi si nu stiu de cate ori m-a facut sa-l sufoc in imbratisarile mele, pentru el, poate fara vlaga, insa eu mi-am pus toata dragostea si puterea in ele.
Aceasta era gustul libertatii… cine ar fi crezut ca poate fi atat de dulce?






Nu m-am putut abtine sa nu pun next-ul! :)) Sper sa va placa ^^" ... dupa cum se vede nu prea exagerez cu lungimea capitolelor...

Edit: sunt grozav de racita... nu cred ca baxul de servetele de langa mine imi ajunge :)) :><:

Vineri. Cea mai urata zi a saptamanii. Ziua care este urmata de teribila sambata, apoi duminica, in care singuratatea ma omoara. Suna atat de dramatic si… ma intreb daca nu cumva exagerez. Un zambet micut imi apare pe buze. Micut si ironic.
Ma imbrac cu ceva la intamplare, imi iau geanta si plec ca intr-o oricare alta zi la liceu. Vroiam sa se termine rutina cat mai repede si dupa ore sa ne intalnim in fata cafenelei din ziua trecuta, pentru a merge la patinuar. Eram curioasa. Nu mi-l puteam imagina pe el patinand. Deja era prea perfect pentru mine, iar faptul ca mai si patina ma facea sa simt cum zilele trec ucigatoare peste mine, eu nefacand nimic special.
Iesita afara, imi inchid ochii si parca ma vad peste zece ani, urmand acelasi drum. Nu! Voiam ca el sa-mi condimenteze viata. Eram slaba si o stiam, singura nu puteam sa trec peste reguli, peste lume, peste o piedica. Ce tot vorbesc? Puteam sa trec peste situatiile comune… dar macar o data in viata mea as fi vrut sa fac ceva nebunesc.
Mama nu m-ar fi lasat, iar tata poate… poate ca m-ar fi certat… dar, ei nu mai erau impreuna. Au divortat. Mama inca locuia in oras, dar tata please demult.
Eram obosita de cotidian, iar profunzimea mea, poate aeriana, ma facea sa fiu dezamagita de cei din jur… toti mi se pareau ca seamana cu toti ceilalti. Stiu ca si eu faceam parte din toti ceilalti, iar gandul asta ma sufoca. Ma simteam ranita de propria persoana. Numai impreuna cu el eram fericita ca sunt eu.
Admir in linistea diminetii strada pustie si cetoasa; doar cateva chipuri de oameni indrazneau sa iasa in gerul de afara si asta din obligatie. Se vedea pe chipurile lor stresate ca erau obisnuiti cu acest traseu… si totusi: pareau mai fericiti decat mine.
Ironia sortii a facut sa intarzii la prima ora: matematica. Profesorul, care nici treizeci de ani se pare ca nu avea ma luase la rost. Nebagandu-l in seama, ma indrept, de parca nimic nu s-ar fi intamplat, spre banca mea. Se pare ca nesimtirea mea urma a fi penalizata:

- Domnisoara Haruno, esti tu cea mai buna din clasa, dar asta nu-ti da dreptul sa fii o nerusinata!
A spus-o. Ma saturasem sa fiu cea mai buna din clasa. Ma saturasem sa fiu tipul adolescentului perfect. Tac si-l privesc indiferenta, poate putin rautacioasa:
- Aveti dreptate.
Crispat de ceea ce-am zis, incearca sa-si caute cuvintele:
- Si mai multa nerusinare. Ne vedem dupa ore.
Lectia isi reia cursul normal. Desi trebuia sa fiu putin suparata, cum ar fi fost altcineva, si poate ca ar fi vorbit cu profesorul pentru o iertare, eu nici nu ma mai gandeam la acest subiect.
Ma gandeam absenta la copilaria mea. Cand esti copil, nu te intrebi ce este fericirea, pentru ca deja o ai impachetata ca un cadou frumos cu panglici aurii. Perioada de aur se deruleaza prin fata ochilor mei ca un film alb negru, mut.
Privesc curtea scolii, sprijinindu-mi capul de palme, aproape dormeam, poate chiar o faceam. Nici nu mai stiam. Atunci cand nu eram cu el simteam ca zilele nu mai sunt zile si ca nu mai are rost sa mai fac ceva. Vroiam doar sa stau in nestiinta si sa-mi plang de mila ca o proasta, nici nu negam ca eram una, dar nici nu-mi prea pasa.
Privirea imi cade asupra parului saten si ondulat al baiatului din fata mea. Uitasem brusc numele lui. Jake… un nume de poveste. Imi amintesc cuvintele lui de parca mi le-ar fi spus ieri, nu cu un an in urma.

Acum un an

Era liniste. Ultima zi de scoala dadea toti liceenii afara. Eram in clasa mea impreuna cu Jake; eram numai noi doi. Soarele isi trimitea sagetile de aur prin ferestrele larg deschise, iar perdelele indragostite asteptau sa fie mangaiate de blandetea lor.
Ma plictiseam, iar agitatia lui era mult prea mare pentru mine.
- Spune-mi, ce s-a imtamplat?
Acesta nici nu ma privea. Isi ascundea fata cu ajutorul parului, insa ochii mei i-au putut surprinde roseata. Intr-un final a vorbit:
- Ss..sa..kura… de mult vreau sa-ti spun ceva, de data aceasta ma privea direct in ochi, insa cu putina ezitare, te plac, te rog iesi cu mine!
- Bine! Ii spun cu un zambet tamp pe fata.


Nu il placeam catusi de putin. Insa mila ma facuse sa accept, plus dorinta de cunoastere. Era frumos, insa nu pe el il cautam. Doar o singura data ne-am sarutat si nu am simtit nici un fior. Acesta se intoarce si imi zambeste, fac acelasi lucru. Imi trimite un biletel micut: “ Ma ajuti si pe mine cu tema la romana? Te rog frumos… “
Chicotesc incet si ii mimez ca nu-i nici o problema.
In pauza urmatoare tin minte cum se tinea numai pe langa mine, cerandu-mi sa-I explic mai pe intelesul lui, de nenumarate ori. Nu ma suparam, ii explicam la fel ca prima oara. Imi placea sinceritatea lui si poate acesta era principalul lucru pentru care il ajutam. Urmatoarea ora aveam desenul. Iubeam ora, dar spre dezamagirea mea, profesoara nu putea ajunge. Mi-am zis ca ar fi mai bine sa ma duc la locul meu, asa cum ii ziceam acoperisului scolii. Locul unde mereu ma linisteam.
Ca in ziua in care el m-a cuprins in brate, imi intind mainile. De data aceasta altcineva ii ocupa locul brunetului meu. Stiam ca nu e el. Nu avea aceeasi eleganta, aceeasi delicatete. Ma intorc brusc spre persoana respectiva.
- Jake?! Spun stins.
- Sakura, crede-ma, nu am incetat din a te iubi. Tin la tine mai mult ca-n prima zi. M-am saturat ca in fiecare zi sa te vad cum nici macar nu te uiti la mine. Indiferenta ta ma doare…
A spus toate astea aproape tipand. Parea sigur pe el.
- Esti sigur pe ceea ce spui? Chiar ma iubesti? Atunci… ai face orice pentru mine? Mi-ai trece cu vederea toate defectele? Si…ai MURI… pentru mine? Am spus tot dintr-o singura suflare, lasand lacrimile sa-mi curga, ca apoi sa-mi inghete pe obrajii rosii. Si apoi, dupa minute de liniste:
-Da, as muri!
Zambesc si incep sa cobor scarile spre clasa.
- Imposibil! Ce mai vrei de la mine?!
Ii spun cand ma prinde de maini, apoi se apropie de mine. Disperat imi raspunde:
- Sa ma iubesti! Apoi isi lipeste buzele de ale mele.
Enervata la culme, ripostez si ma despart de el. Lacrimile imi radeau disperate si speriate. Simteam o teama, ca si cum moartea m-ar fi asteptat la usa. Nu vroiam sa ma sarute. Vroiam sa port gustul buzelor brunetului meu, pana aveam sa ma intalnesc iar cu el. Imi asez o mana peste gura si incep sa mi-o sterg cu atata scarba, apoi mi le asez pe amandoua peste fata si-mi las corpul, ce tremura, sa alunece si sa cada pe podea, dupa care ma ghemuiesc.
Acesta se apropie de mine, luandu-ma in brate.
- Iarta-ma… nu stiam ca…, imi spune cu regret in voce, dar il intrerup:
- Te rog… pleaca si… nu mai vorbi cu mine. Daca ma iubesti, nu ma mai baga in seama.
Ma asculta si pleaca cu pasi mici de langa mine. Simteam dezamagirea in ochii lui albastri. Plangea. Se pare ca am facut si baietii sa planga…
Am incercat sa particip la restul orelor, desi imi era greu, vazandu-i lui spatele. Mintea mea zbura pe alte carari cand sunt trezita de catre vocea scumpei mele prietene:
- Sakura, mergem impreuna acasa? Era fericita, zambea.
- Off Hinata, nu pot. M-a pedepsit ala de mate…
Si apoi realizez. Aveam sa intarzii la intalnirea mea cu Sasuke. Bruneta pleaca si ma lasa singura cu nenorocitul de prof. Daca va pleca? Daca saturat sa ma astepte atat ma va lasa de izbeliste? Parca ma vad peste o ora stand in fata cafenelei privind in gol spre cerul fumuriu. Parca vad cum, deznadajduita, cad pe pamantul alb, un adevarat calmant pentru mine.
In acel moment minutele erau ca niste ace ruginite ce-mi patrundeau pielea si ma lasau fara vlaga. Simteam trecerea unei secunde ca o picatura de sange ce mi se prelingea pe frunte si apoi cadea pe podea, facandu-mi urechile sa-mi zvacneasca. Si ca sa-mi sporeasca durerea, dupa ce se termina ora de pedeapsa, profesorul imi spune, prinzandu-ma de mana:
- Ce-ar fi sa mergem noi doi undeva? La un hotel poate…
Si atunci s-a intamplat. Micuta faptura ce eram odata, s-a transformat hranita de nervi si de disperare, intr-o alta puternica si nemiloasa:
- Sa te ia naiba! N-ar fi mai bine la maica-ta acasa?
Reusesc sa scap din stransoarea lui si pornesc spre locul intalnirii noastre. Am intarziat, iar el putea sa nu mai fie acolo. Mi se parea ca alerg atat de incet; mi se parea ca picioarele nu ma ascultau; ma simteam ca o furnica intr-o mare a timpului pe care nu reuseam s-o ajung. “ Trebuia sa am mainile mai lungi”, imi spun, crezand ca astfel as fi putut prinde timpul.
Ca dupa o tortura, ajung gafaind, ochii zvacnindu-mi. Imi pun mainile pe gatul ce ma intepa. Nu mai vedeam clar, era el ce-mi zambea atat de bland? Incep sa fug iar, sarindu-i in brate. Ii recunosc mirosul familiar. Era el. Incep sa plang in hohote si sa zambesc in acelasi timp. El isi aseaza palmele in parul meu si incepe sa-l mangaie.
Eram doi indragostiti, ce aproape se sarutau in asternuturile albe ale gerului. Si asa s-a si intamplat: eu peste el, sarutandu-l pentru a uita esenta gustului buzelor lui Jake.
M-a asteptat…





Ahm... sper sa va placa ^^

5. Vis si dragoste...



-Cat ma bucur sa te vad! Ii spun afisand unul dintre cele mai sincere zambete pe care le-am aratat vreodata.
Ne ridicam repede de pe suprafata inzapezita, cu gandul de a nu raci. Fiori ciudati mi-au strabatut mana atunci cand am simtit-o pe a lui atingand-o. Am grabit pasul spre destinatie. Eram atat de incantata, fericita si usurata ca acum eram impreuna cu el. Cu el simteam ca nimeni nu ma va mai atinge vreodata. Nu voiam sa-mi amintesc ziua de astazi, de inainte de a ma intalni cu el. A fost cea mai groaznica zi din viata mea. Dar apoi imi ridic capul spre cavelerul meu ce aproape alerga, eu incercand sa tin pasul cu el, si zambesc gandindu-ma ca ziua inca nu e gata si la modurile in care el mi-ar fi putut-o face mult mai frumoasa. Doream sa sterg totul cu un burete.
O cladire impunatoare se inalta rotunda spre cer. Literele aurii si inclinate " Patinuar" , parca te invitau inauntru. O liniste de gheata invaluia tot interiorul. Tot gheata parca tremura din cauza nerabdarii; dorea sa fie atinsa si modelata; dorea sa devina o scena stralucitoare. Eram doar noi doi.
Si atunci... am fost geloasa. Ochii negri ai brunetului au inceput sa straluceasca de dorinta si parca incerca sa se stapaneasca de a nu sari si a saruta suprafata lucioasa.
-Haide, sa-ti dau niste patine! imi spune cu glas de copil.
Acesta scoase niste patine micute si albe, dintr-un fel de vestiar si le asezase pe o bancuta lunga si joasa, dupa care imi spune sa le probez.
-Mai bine doar te privesc, ii spun balbaindu-ma, oricum nu stiu sa patinez.
- Si tocmai de-asta ai sa si inveti!
Dar nu ma putea convinge. Eram mult prea incapatanata, iar el vazand asta, ma aseaza pe banca si ma descalta ca apoi sa ma incalte, el insusi. El incepe sa rada, iar eu ma enervez si mai tare.
-Ma duc sa ma schimb! imi spune si imi face cu ochiul. Nu mai vazusem aceasta latura a lui, dar nici de mult timp nu-l cunoastea. Ma surprindea intr-un mod ciudat; nu stiam daca intr-unul placut sau invers. Dupa cateva minute il vad iesind echipat. Purta un costum negru, mulat, iar in picioare niste patine tot negre.
- Esti prea... ii spun neincheand fraza si rosind, deoarece nu stiam ce cuvanr s-ar fi porivit. " Apetisant" mi-ar fi dat de gol fanteziile, desi acesta era cuvantul cel mai potrivit. Corpul bine cladit ii era pus in evidenta de acel costum abisal. Acesta ma priveste intr-un mod ciudat. Poate atat de pervers cum l-am privit si eu.
-Sa mergem! imi spune si ma ia de mana.
Acum eu stateam pe marginea patinuarului, incercand sa nu cad, in schimb ce el dansa pe scena de gheata. Ochii mei il priveau fascinata: parea un inger. In acel moment eram atat de geloasa si tot-odata egoista. Geloasa din cauza comuniunii atat de stranse dintre el si gheata si egoista pentru ca n-as fi vrut sa stiu ca patineaza atat de bine. Ma simteam un nimic. Ma opresc din incercarile mele de a ma tine pe picioare si ma asez cu fundul pe gheata, strangandu-mi picioarele la piept si uitandu-ma la el.
Parea ca nu ma vede... parea ca este vrajit de acel dans rece. Punea atata pasiune si era atat de fericit. Zambea. Ma intreb de ce nu puteam si eu face acest lucru? De ce nu puteam sa zambesc vazandu-l atat de implinit? Se parea ca nu-mi mai acorda nici un fel de atentie, iar eu ma simteam mult mai murdar. Eram asa o proasta. Cand doresc sa pun piciorul afara din acel ring al geloziei, acesta ma prinde de talie si ma intoarce cu fata la el. Eram atat de aproape unul de altul. Fata mea isi gasea odihna pe umarul lui, iar barbia lui isi gasise locul perfect pe crestetul capului meu. Respiram grav si tare, iar bataile inimii mi se accelerau: il uram si il iubeam in acelasi timp. Gelozia ma sfasia. Ca prin vis ii aud vocea soptita si calda:
- Iarta-ma! Mi-ai descoperit cel mai mare defect. De fiecare data cand sunt pe gheata simt cum ma controleaza. Este un sentiment atat de placut si puternic. Iarta-ma!
- Tu sa ma ierti! Eu imi cer scuze... doar eu eram geloasa pe ea... doar eu eram egoista si ma gandeam numai la mine...
-Esti atat de prostuta! imi spune si ma saruta pe frunte.
-Stiu, ii raspund, dupa care ii zambesc.
Acesta se duce sa se schimbe, iar eu raman cu " amanta" iubitului meu. Suna atat de ciudat, dar poate chiar asa era. Cuprinsa de nervi fac ceva ce niciodata nu credeam ca voi fi capabila: incep sa patinez, in premiera. Atunci... pentru prima oara am simtit cum gheata ma atragea, ca o prietena, nu ca amanta brunetului. Am simtit cum dorinta de a o domina devenea din ce in ce mai mare. Invaluita de o forta pe care niciodata n-o mai intalnisem atat de abundenta si atat de puternica ma ridic de la sol intr-o pirueta. Nu-mi venea sa cred, dar simteam cum zbor, cum toata fiinta mea devine una cu aerul si cum o placere ciudata ma invaluia. Dar apoi simteam cum cad, iar vraja se rupea. Am aterizat pe gheata, dezechilibrandu-ma si cazand. Ochii mei mari si verzi derulau acel moment la infinit. Pur si simplu nu-mi venea sa cred ca eu reusisem sa zbor. Ma simteam atat de bine. Si atunci o ambitie pe care n-am cunoscut-o nicicand pusese stapanire pe mine. Vroiam sa patinez! Vroiam sa fac asta si sa-mi devina un obicei precum mancatul sau dormitul.
Ma ridic usor si privesc inca o data lacul de oglinda, apoi ochii mei se indreapta catre vestiare si ii intalnesc pe cei ai lui Sasuke. Ma privea socat si uimit. Parca nici lui nu-i venea sa creada. Oare vazuse totul? Incep sa patinez catre el cu zambetul pe buze si sa-l intreb daca nu mai putem sta putin. A raspuns ca desi si-ar dori nu mai puteam sta.
- Sakura, tu ai mai patinat pana acum? ma intreaba cand deja eram afara, in noapte si priveam stelele cum scanteiau usor.
-Hmm? ii spun total absorvita de frumusetea stelelor. Uite, vezi carul mare? ii spun eu total pe langa subiect. Scuza-ma, nu, n-am mai patinat.
Acesta se uita stupefiat la mine.
- Ma intreb cum e posibil... acea pirueta a fost atat de... ca si cum ai fi pus putin din sufletul tau in ea. Stii cat mi-a luat sa reusesc o astfel de saritura?
- Nu neg ca m-am simtit atat de bine cand am facut-o... defapt, am simtit ca plutesc. Off Sasuke, mi-as dori atat de mult sa fac asta in fiecare zi; mi-as dori atat de mult sa patinez asa cum tu o faci.
Cuvintele mele se auzeau ca purtate de vant, ca o soapta in urechea noptii urbane.
- Si nu vrei sa-ti indeplinesc eu aceasta placere?
El se opreste, dar eu continui sa merg, iar apoi ma intorc brusc, ochii marindumi-se, iar vantul suflandu-mi parul ca pe niste valuri.
- Chiar ai face asta pentru mine?
Stiam care va fi raspunsul... insa imi placea sa-i aud vocea care-mi facea pe plac... chiar il iubeam.
- Nu as face-o daca nu te-as iubi... dar cum eu te iubesc...
Zmbeste. Defapt el e un zambet toata ziua. Un zambet ce reuseste sa ma faca si pe mine sa zambesc. Ne luam de mana ca doi indragostiti si pornim spre casa mea. Sau cel putin acolo credeam ca mergem. Ma conducea acasa. Linistea s-a asezat usoara peste noi, iar racoarea ne facea sa ne apropiem corpurile si mai mult. Il cunoscusem si vroiam sa-l cunosc in continuare. Si inevitabilul s-a produs: acum eram in fata blocului meu. Pur si simplu stateam si ne priveam in ochi, niciunul dintre noi nedorind sa plece. Aveam gura intredeschisa si lasam aerul sa danseze in jur, ca si el. Vantul ne canta in urechi si parca ne controla miscarile, atat de usoare erau.
Imi ridica mana subtire si isi preseaza buzele de aceasta. Apoi isi indreapta ochii catre buzele mele, la fel si eu. Ne cautam buzele unul altuia ca doi orbi, ca doi muti si ca doi surzi, ce nu se puteau intelege decat prin limbajul atingerilor. Am inchis ochii si am lasat emotiile sa inceapa un sarut mai pasional ca niciodata. Mainile lui imi framantau corpul, in timp ce ale mele stateau adormite in parul sau. Ne despartim plini de dorinta si lipsiti de respiratiesi ne luam la revedere din priviri.
Mai stau cateva clipe afara dupa ce el pleaca, prinvindu-l in nestire. Apoi ochii incep sa cerceteze cerul ca apoi sa cada pe coroana unui copac, pe trunchi si pe un afis colorat, pe care scria: " Cel mai bun patinator al Japoniei, Sasuke Uchiha e in tara si... " , doar atat mi-a trebuit ca sa-mi dau seama cu cine m-am sarutat pana acum.
Necunoscutul meu nu era un necunoscut. Era cel mai cunoscut om din Japonia. Asta nu ma impiedica ca dragostea mea sa nu fie la fel de mare, ba chiar mult mai mare. Acum stima mea fata de el era nesfarsita, la fel ca iubirea.





Cam atat.

Daca orgoliul nu mi-ar fi fost atat de mare, as fi renuntat de la al doilea capitol la fic.

Am parcat(as fi folosit aterizat dar deja e luata fraza) deci am parcat si eu la fic-ul tau e asa emotionant si profund il ador iar Sakura care considera gheata amanta lui Sasuke e asa dulce

ce bine imi pare ca ai pus next-ul
e foarte frumos
Acest capitol a fost superb
bafta in continuare

Multumesc mult pentru comentarii





6. Cearta sfasietoare... dor sfasietor



Poate ca pare ciudat, insa nu i-am reprosat nimic brunetului despre faptul ca nu mi-a dezvaluit cine este el defapt, ba chiar nici n-am mai adus vorba. Voiam ca relatia noastra sa nu tina cont de exterior si sa nu fie influentata de acesta; mai mult imi doream o relatie spirituala, chiar daca uneori fiecare om are pofta de a cunoaste partenerul si in alt sens.
Din ziua in care am aflat cine era defapt brunetul, m-am dus impreuna cu el dupa ore, la patinuar. I-am cerut sa fie dur, chiar daca uneori nu prea ii iesea. Ma antrenam de ore intregi, fara oprire...
-Sakura... cred ca ti-ar prinde bine o pauza!
Dar nu bagam in seama nici pe el si nici cazaturile si juliturile ce imi invineteau corpul. Nu voiam sa las durerea sa ma termine; reuseam. Dorinta mea era atat de mare, incat orice alta activitate, acum mi se parea indiferenta. Chiar am inceput sa nu-i mai ofer brunetului atentia pe care el si-o dorea.
-Nu am nevoie inca, ii spun rece, ce-ar fi sa ma inveti cum se face un Triplu Axel? ii spun din nou, facand cateva piruete in jurul lui.
Nu auzeam nici un raspuns, doar sunetul pe care-l faceau patinele mele pe gheata. Dindr-o data, se pare ca perechea lui de patine se face auzita. Se apropia de mine. Ma ia brutal de maini, eu nereusind sa-mi mai tin echilibrul, cad impreuna cu el pe suprafata rece. Nu s-a comportat niciodata asa... ce-o fi fost cu el? Credeam ca-si va cere scuze, dar cuvintele lui m-au socat:
- Termina cu suprasolicitarea asta! Esti talentata daca asta voiai sa auzi, ba chiar ai patinajul in sange. Esti atat de gratioasa incat... roseste, dar dupa, parca amintindu-si ca era suparat pe mine isi schimba vocea intr-una enervata si imi spune: Nu esti pregatita inca pentru Triplu Axel sau Triplu Lutz. Acelea sunt miscari pe care nici marilor patinatori, nici mie nu-mi ies la perfectie uneori. Eu abia te-am invatat miscarile elementare, cum sa fii gratioasa, cum sa dansezi pe gheata, combinatii de pasi rapizi, insa doar dupa ce le vei stapani la perfectie vei da de gustul sariturilor mai grele. Obisnuieste-te cu faptul ca iti iese cat de cat bine ce te-am invatat si gandeste-te ca inainte nici nu puteai sta pe gheata fara sa te tii de margine.
Niciodata nu vorbise atat de mult. Deobicei imi dadea replici scurte si blande, dar in nici un caz atat de amare. Ma durea, iar ochii ma intepau. Imi venea sa plang, dar doream sa opresc asta. Nici eu nu stiam din ce motiv. Poate din cauza ca nu voiam sa plang in fata lui; niciodata nu mi-am ascuns emotiile de el... de ce as face-o acum? Ma durea pieptul si asta nu din cauza ca statea el peste mine, ci din cauza inimii ce se invatase cu vocea calma si calda a brunetului. Am inceput sa las frau liber emotiilor ce ma innebuneau in acel moment. Lacrimile mele se prelingeau pe pometii mei ca mai apoi sa cada si sa inghete pe scena glaciara.
Il dau jos de pe mine, ma ridic incet si ii spun:
- Bine domnule Cel Mai Bun Patinator Al Japoniei. Am sa ma limitez la ce m-ai invatat pana acum.Imi sterg lacrimile si ma uit la el.
Era surprins, insa n-a mai indraznit sa adauge nici un cuvant.
-Stai! Unde pleci? ma intreaba cand ma vede indreptandu-ma spre vestiar.
Doream sa ma schimb si sa plec.
- Oriunde, dar nu aici, nu acum! Dar nu-ti face griji... maine am sa fiu ca noua, ii spun cu o nota de ironie ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Ma urmeaza pana in vestiar, eu deja dezbracandu-ma. Nu imi era jena de el deoarece stiam deja ce o sa faca. Roseste din nou si se intoarce cu spatele la mine spunandu-mi:
- Stii ca astea puteau fi evitate daca tu nu erai atat de...
- Nu-i nevoie sa-mi spui. Ai fi spus prostuta, nu? Asta o spui mereu.
Se intoarce cu fata la mine, dar amuteste cand imi vede vanataile. Ma imbrac repede si imi pun castile in urechi, nemaidorind sa-l ascult. Stiam ca daca am s-o fac voi ceda in fata lui; il iubeam mult prea mult. Doamne, cat eram de slaba!
- Ne vedem maine! si am plecat.
Puteam simti mirosul iernii ce se izbea in plin de fata mea, exact ca emotiile mele. " Prima noastra cearta" , imi spun urmata de un oftat. Nu-mi doream sa ne certam, voiam sa fim cum eram inainte. Incerc sa-mi sterg din minte orice gand. A inceput sa ma doara orice soapta pe care o spuneam in intunecimea mintii mele. Si asa s-a intamplat ca pana acasa sa nu ma mai gandesc la nimic, doar sa admir chiar si indicatorul pe care scria " STOP" si asta doar din cauza lui. Fara el, ma simteam injumatatita; poate ca asta suna cam prea siropos...
Intru in camera mea, unde albul predomina totul, insotit de niste accente argintii si maro inchis. Imi placea iarna si asta se arata si in design-ul camerei mele. Patul dublu si alb, era incadrat de patru coloane maronii ce se ridicau pana la tavan de aceeasi culoare pastelata cu patul, lasand perdelute transparente sa cada usoare si sa atinga covorasul pufos ce incalzea podeaua. In dreapta patului aveam un dulap, mare cat jumatate din perete, cu un model complicat, dar placut. Pe peretii albi se linisteau tablouri incadrate de rame argintii. Mereu mi-a placut arta, iar camera mea era ca un coltisor de rai. O masuta din lemn insotita de doua scaunele micute, o oglinda mare, doua noptiere si alte lucruri confectionate de mine imi intregeau camera si ii dadeau un aer vechi si cald. Imi placea, ma simteam ca acasa.
Era ora opt, dar eu eram atat de obosita. Intru in baie si ma uit in oglinda. Paream trista, poate pentru ca eram. Imi desprind parul ravasit, ce inainte se afla intr-un coc dezordonat, ma dezbrac si imi fac un dus fierbinte. Ma imbrac in pijamale si ma arunc in pat. Somnul se aseza peste mine ca neaua peste pamant si desi era rece, incalzea plantele primaverii.
Aveam ochii deschisi cand ceasul a inceput sa sune. Uram cand ma trezeam inaintea lui deoarece imi dadea o stare de discomfort. Imi pun mainile pe ochi, iar imaginea lui imi apare din nou. Nu ajungea ca-l visasem toata noaptea...
Ma ridic lenesa din pat si ma pregatesc pentru o alta zi de scoala, desi vacanta ce urma peste cateva zile imi spunea sa raman la caldurica, acasa.
Ajunsa in clasa, o intampinare poate mult prea calduroasa imi opreste respiratia. Acum eram in imbratisarea lui Naruto, care tot la fel de energic ramasese. Incep sa rad si sa-l intreb care-i faza.
- Mai incet Sakura! imi spune si ma trage afara din clasa, pe hol, dupa care continua: Stii ca maine e ziua Hinatei, iar tu fiind cea mai buna prietena a ei poate stii ce-si doreste...
- Mai rosu de atat nu puteai fi, nu? ii spun, valul de ras aparand iar. Acesta se face mai rosu ca inainte si asteapta sa-i dau un raspuns: Nu stiu daca Hinata si-ar dori ceva anume... dar cred ca i-ar placea ceva simbolic, care sa-i aminteasca de tine sau de voi doi... de exemplu: o rama frumoasa cu o fotografie cu voi doi si cu un mesaj pe spate. Sau un lantisor... oricum, i-ai ceva simplu. Imi multumeste si-mi marturiseste ca avea sa chiuleasca azi de la scoala. Zambesc, uitandu-ma dupa el. Era mult prea timid ca sa-i marturiseasca Hinatei ce simte, la fel si ea.
Ma indrept sprea clasa, dar se pare ca ora deja incepuse. Am inceput ziua cu stangul, plus ca mai aveam si ora de matematica cu acel pervers. Gandurile imi zboara din nou la scena cu propunerea lui scarboasa. Mi-am pus in gand sa lipsesc de la ora lui, in nici un caz nu voiam sa dau fata cu el, acum cand intarziasem si avea un motiv sa ma tina din nou dupa ore. Ies pe acoperisul scolii, asteptand sa se termine ora.
Din nou ma gandeam la el. Nerabdarea de a-l vedea din nou ma manca de vie. Ma uit la ceas si observ trecerea rapida a timpului. Nu-mi mai ajungea. Imi venea sa-l opresc si sa-i spun : Stai! Inca nu sunt gata! Incep sa rad la gandul meu nebun oferit timpului.
Ajung in clasa si ma asez la locul meu. O salut pe Hinata ce era in spatele meu si incerc sa nu observ ochii tristi ai lui Jake.
- Sakura... vesti proaste! imi spune Hinata.
- Ce s-a mai intamplat acum? ii spun parca obisnuita.
- Profu' de mate, directoru scolii, in caz ca ai uitat, spune ea chicotind, s-a enervat ca olimpica clasei lipseste de la ora lui. Te-a chemat la el in birou.
- Cand? Acum?
Nu-mi venea sa cred ca omul acela infect, care profesor nu se putea numi in nici un caz, mai avea tupeul sa ma cheme la el in birou... O lume de idioti...





Cam atat! :)

Ce rau imi pare ca s-au certat oricum minunat capitol.Sincer cand am citit capitolul trecut nu mi-ar fi trecut prin gand ca urmeaza sa se certe .
P.S. Daca profesorul ala pervers se atinge de Sakura o sa-l distrug