The Paper Doll

  Chapter 1.


      Profesorul meu de psihologie spunea mereu ca mintea umana e complicata, dar ca inima o intrece cu mult. Profesorul meu de psihologie a murit fara ca cineva sa-i cunoasca inima cu adevarat. In ultima clipa de viata, mi-a luat mana intr-a lui si m-a implorat cu glasul plin de regret sa nu-i repet greseala, sa-mi las inima sa fie cunoscuta. El a fost persoana pe care am respectat-o cel mai mult in intreaga mea viata. Mi-a deschis ochii , dar, in acelasi timp mi i-a inchis iremediabil. Viata mea a fost goala, fara ideal , fara asteptari sau vise atunci cand el a murit. Asta pana intr-o zi cand inima mea a decis sa se deschida, fara sa-mi ceara macar permisiunea.

       A fost cea mai frumoasa toamna din viata mea, iubirea parfumand aerul pe care-l respiram, intarindu-mi vointa si dandu-mi aripi. A fost cea mai frumoasa toamna din viata mea, rasul meu zbura printre frunze, lacrimile mele se contopeau cu ploaia in dansul lor nebun, bataile inimii mele dansau cu ale lui. Mainile mele existau pentru stransoarea mainilor sale, buzele mele traiau pentru sarutarile nesfarsite si totusi prea scurte pe care mi le oferea ; respiram doar ca sa am garantia ca urma sa-l vad, sa-l strang in bratele mele, sa-i simt fantoma buzelor palide pe frunte si sa-i aud vocea blanda.

       Iarna mi-a furat insa totul. Mi-a furat motivul pentru care ma incapatanam sa traiesc, sa lupt cu boala care ma distrugea incetisor. Iarna mi-a aratat, zambind superb, faptul ca nimic nu e vesnic, mai ales iubirea unei papusi de hartie. Iarna l-a smuls de langa mine si l-a aruncat intr-un somn din care tipetele mele disperate nu-l mai puteau trezi.

       Mi-am jurat atunci razboi mie, invinovatindu-ma pentru ca nu am fost in stare sa-l ajut sa lupte asa cum m-a ajutat el pe mine. Mi-am jurat razbunare si durere, lacrimi nenumarate si autodistrugere. Mi-am jurat viata si mi-am jurat moarte. Mi-am jurat ca nu o sa scap, ca inima mea avea sa fie fie sfasiata bucatica cu bucatica.

        Inima.. Unica greseala a Domnului. Un templu blestemat al sentimentelor, un sanctuar al ritualurilor distrugatoare. O usa care-si cauta cheia. Cheia inimii mele era inima lui, inima care a incetat sa bata. Si eu am incetat sa mai lupt. Am incetat sa fiu ingrijorata din cauza ca imi cadea din ce in ce mai mult par, sa mai plang pentru ca abia mai puteam merge fara sprijin sau sa il rog pe Dumnezeu sa-mi mai dea zile. Am incetat, acceptand ca ma stingeam, urland doar pentru ca el nu se mai intorcea ca sa ma mai ia in brate.

       Ma transformasem in piatra. Refuzam sa vorbesc, sa zambesc sau sa simt. Mama era distrusa, dar nu-mi mai pasa. Nu-mi pasa nici macar de faptul ca eram egoista. Voiam sa ma ascund in intuneric, sa fiu uitata si sa uit. Eram imuna la aproape orice... Doar cosmarurile mai aveau putere asupra mea. Ma trezeam tipand, cu lacrimi in ochi, vrand sa sfasai, sa rup sa ma transform in cenusa. In fiecare seara acelasi cosmar, de parca mintea mea era incapabila sa gandeasca altceva. Cosmarul era doar o reflectie a realitatii : El murind in bratele mele. Eu chemand doctorii, disperata si planganda. Doctorii resuscitandu-l. Declarandu-l mort. Da, cosmarul era doar o reflectie a crudei si nedreptei realitati.

       Uram realitatea in care el nu exista, asa ca imi construisem o lume stapanita doar de amintirea lui si, desi realizam ca inrautateam lucrurile, preferam sa ma bucur de o fantasma decat sa plang din cauza adevarului. Nu mai voiam sa continui ; era inutil. Eu eram inutila. Gandul asta nu mi-a dat pace nopti la rand, asa ca am decis sa-mi pun capat vietii.
 
       In dimineata aceea m-am trezit tipand mai rau ca de obicei. Mama s-a speriat foarte tare si a inceput sa planga in timp ce o asistenta imi administra un calmant. Acul mi-a strapuns pielea si in cateva minute m-am linistit total. Bineinteles, in exterior. Privirea mea a fugit pe calendarul de pe perete. 28 martie. Se implineau 18 ani de cand fusesem nascuta. Mama m-a imbratisat, o imbratisare lejera, de parca ma puteam sparge si mi-a oferit un medalion ce se deschidea. In interiorul lui se afla o poza cu EL. Ochii lui negri sclipeau bucurosi, iar zambetul sau radia, orbitor ca intotdeauna. Lacrimile mi-au umplut incetosat instantaneu privirea.
     
       Fostii mei colegi au venit sa ma vada in ziua aceea, zambindu-mi cu o fericire sincera, desi in ochii lor se citea indoiala. Erau siguri ca nu aveam sa mai traiesc mult si regretau, insa erau bucurosi ca nu se aflau in locul meu, pe un pat de spital nenorocit, inlantuiti de perfuzii. Nu-i condamn. Oamenii sunt puternici in fata oricarui fapt, exceptand moartea. Nu putem intelege ca moartea face parte din viata si viata nu inseamna altceva decat moarte.

      Am tinut medalionul in mana tot timpul, oprindu-mi lacrimile, asteptand cu nerabdare noaptea. Revederea pozei lui mi-a adus la suprafata un gand pe care inutil incercam sa-l ascund : Orice s-ar fi intamplat, trebuia sa fiu cu el. Chiar si in moarte. Cum am mai spus, nu-mi pasa de faptul ca eram egoista. Nu-mi mai pasa de ce avea sa zica mama, de durerea ei. Voiam doar sa-l revad. Poate ca nebunia puse stapanire pe mine, poate ca inca sunt nebuna. Atunci, consecintele faptelor mele nu mai aveau nicio valoare pentru mine. El era tot ce conta, era drogul de care eram dependenta. Iar eu eram o papusa de hartie in mainile lui ce ma puteau distruge in orice moment, dar nu o faceau.


                                                          * * *


       Noaptea stapanea de mult orasul si imediat cum a adormit mama, m-am ridicat din pat. Fiecare bucatica din mine gemea de durere si ma asteptam sa incep sa sangerez din minut in minut. Am inceput sa merg cu pasi mici si silentiosi, simtindu-ma de parca mii de ace imi strapungeau simultan talpile. Am intrat in lift bucuroasa ca nu ma vazuse nimeni si am apasat butonul ce avea sa ma duca pana la ultimul etaj. Eram pregatita. Impacata. Dornica, as putea spune.

       Am parasit liftul, privind descumpanita la scarile ce duceau pe platforma acoperisului. Mana mea alba a apucat cu indarjire balustrada si am inceput sa urc, respirand zgomotos. Transpiram si sudoarea imi era rece si neplacuta. Am deschis hotarata usa si aerul inghetat m-a lovit din plin. Simteam ca pot zbura din clipa in clipa. Dar am continuat sa merg, uitand de frig, de durere, de lacrimi. Uitand de tot inafara de el. Paseam incet, ganditoare si-mi venea sa rad de boala care mi-l luase pe el si care oricum avea sa ma ia si pe mine. Am prins bara care era singurul obstacol dintre mine si neant asteptand ca respiratia sa mi se relaxeze. Efortul fusese evident foarte mare si corpul meu abia daca mai rezista.

       Pentru moment mi-am pus la indoiala decizia. El nu ar fi fost de acord. Dar asta nu conta. Conta ca eu sa fiu cu el. Mi-am aplecat corpul peste balustrada. Orasul vuia, masinile treceau intr-o goana nebuna si luminile imi deranjau ochii plapanzi. M-am intors, cautand portiunea aceea mica unde bara nu exista. M-am indreptat spre acel loc in timp ce vantul imi rasfira suvitele roz. M-am asezat pe margine, lacrimile au inceput  sa curga siroaie din ochii mei verzi , gatul mi s-a uscat si inima a luat-o razna.

                - Poti s-o faci! mi-am zis cu voce tare. Numara pana la trei si vei reusi!

         Am luat o gura mare de aer.

                 - Unu...

         Simteam un gol in stomac.

                  - Doi...
         
         Vantul mi-a rasfirat din nou parul.
                   
                  - TREI!




    Heeeeei! Am decis sa scriu un fic. Sper sa va placa, pun suflet aici! Vreau sa-mi cer scuze daca ideea va jigneste intr-un fel sau altul (daca nu acum , atunci peste cateva capitole). Well, sper sa fie bun, sa nu va dezamagesc, pentru ca, sincera sa fiu, e plin de talente pe aici ! Multumesc pentru atentie, see you :*

Hei, Lottie! Iti multumesc tare mult pentru comentariu si aprecieri! Ce-i drept, am cateva repetitii absolut deranjante, dar incerc sa ma perfectionez si sa-mi perfectionez proiectele ! In legatura cu primul paragraf, ai dreptate, nu este foarte atragator, dar incerc sa ma scuz spunandu-ti ca nu stiam ce scriu. Ideile si subiectul imi vin abia dupa ce ma apuc de scris! Desigur ca te anunt! Sper sa nu te dezamagesc!

Chapter 2.




      "Am luat o gura mare de aer.
           - Unu...
       Simteam un gol in stomac.
           - Doi...
       Vantul mi-a rasfirat parul din nou.
          - TREI!"


      O moleseala acuta, dureroasa chiar, a pus stapanire pe mine, de parca eram facuta din plumb. Am devenit brusc constienta de moarte si as fi vrut sa dau inapoi. Ceva bloca aerul sa-mi intre in plamani si lacrimi au inceput sa mi se scurga pe chip. Ma aplecam incet in fata, cu bratele deschise precum niste aripi, trupul fiindu-mi dezmierdat de adierea inghetata de primavara care imi soptea crud ca totul avea sa fie bine , ca se va sfarsi mai repede decat a inceput. Am inghitit in sec, realizand ca acum era prea tarziu pentru dorinta de viata. Am scancit subtire, am inchis ochii si am asteptat in tacere moartea.

      O smucitura. Scurta, devastator de dureroasa. Salvatoare. In secunda urmatoare ma rostogoleam urland de durere pe platforma acoperisului. In siguranta si vie. Ma simteam de parca eram mistuita de flacari, flacari negre ce-mi curgeau prin artere si vene, amestecandu-se cu sangele, otravindu-ma si arzandu-ma. Stiam ca sangeram. Simteam cum lichidul rosiatic dansa pe fata mea, curgea lin pe buze intepandu-ma cu gustul sarat , cobora pe brate. Am incercat sa ma ridic, dar mainile mi-au cedat tremurande. Neputinta. Ironic, nu-i asa? Toata viata mea m-am temut de neputinta. Probabil din cauza asta imi urasc boala atat de mult, pentru ca sunt neputincioasa in fata ei. Poate de asta urasc spitalele, pentru ca sunt imbacsite de neputinta. Poate de asta ma urasc pe mine, fiindca moartea lui se bazeaza pe neputinta mea de a il ajuta.

       Am scransnit din dinti, de-a dreptul furioasa, m-am proptit in palme si m-am propulsat in picioare, prea brusc pentru trupul meu suferind. M-am clatinat de cateva ori, apoi m-am rezemat de peretele camerii de intretinere. Privirea imi era incetosata, de parca mii de paienjeni tesusera retele complicate de panze in fata mea, doar ca sa-mi fure simtul.

        Dar eram vie. Si era imposibil. Eram vie si furioasa, neputincioasa in fata vietii, umila si totusi indaratnica in fata mortii. Rasuflarea mea grea era singurul zgomot perceptibil, ceea ce insemna ca eram singura pe platforma. Imposibil! Doar nu m-am salvat singura dintr-un inceput de cadere libera! Tamplele-mi zvacneau alert si un zgomot ca de tobe imi surzea urechile. Mi-am dus mana pe frunte, simtind alt izvor de sange. Se pare ca moleseala de odinioara se risipise precum un nor indepartat de catre soare, facand loc durerii.

             -Nu esti prea inteligenta, asa-i?

         Era chiar in fata mea, gafaind. Pieptul i se ridica si cobora in ritm alert, iar mainile ii tremurau. Avea maini frumoase, cu degete lungi si piele usor bronzata, maini care pareau si fine si aspre, care puteau proteja si iubi sau puteau distruge. Nu-l vazusem. Se camufla atat de bine in noapte de parca era un sclav al intunericului, desi toata fiinta lui exprima lumina! Mai multa lumina decat vazusem pana atunci... Ochii lui albastri, un albastru pe care nu-l pot asocia cu nimic altceva, prea inchis pentru a fi al cerului, prea deschis pentru a fi al marii, ma priveau intrigati. Acuzatori. Imi strigau in fata toate greselile, imi reprosau indiferenta si egoismul, imi blamau sufletul cald , dar acoperit de un strat aparent indestructibil de viata. Isi scutura capul confuz, parul lui transformandu-se intr-un vartej de blond, aur si soare si se ridica.

             - N-ai sa mori. N-ai dreptul sa mori! Nu cand mii de alte suflete care nu au sanse de vindecare tanjesc dupa posibilitatile tale! Nu cand tu vrei sa dai cu piciorul la tot ce ti s-a oferit vreodata, ca un copil rasfatat si prostut. Nu! N-am sa te las sa mori!

          Se comporta de parca el manuia corzile destinului meu, de parca imi tinea soarta in maini. L-am privit fascinata de curajul cu care imi vorbea, cu siguranta cu care articula fiecare cuvant, nesaturandu-ma de chipul lui frumos, atat de frumos incat uneori - rareori, ce-i drept - parea urat. Fascinant.

          Am facut un pas in fata, trecand foarte incet pe langa el. Il sfidam. Nu-i multumeam pentru ca m-a smuls din ghearele mortii, voiam sa-i arat ca gresise. Un bubuit mi-a asurzit urechile. Am continuat sa merg, usor bulversata. Un al doilea bubuit. Negru.



   Aici e si next-ul! Probabil ca e cam slabut, dar spun in apararea mea ca sunt foarte obosita! Sper ca o sa va placa, si daca da, let me know it! Capitolul viitor o sa ma revansez, promit ca o sa fie mult mai lung! Eh, probabil ca trebuie sa ma apuc de scris deja! :) Oh, si... Serios acum, daca nu va place ceva, lasati-ma sa stiu, ca sa ma pot perfectiona! Stiu ca nu-s o scriitoare atat de buna, dar incerc sa-mi depasesc limitele!

  P.S : Capitolul este necorectat, scuzati eventualele greseli!

Hello ! Am ajuns si pe la fic-ul tau. Titlul m-a atras, dar subiectul nu imi place pentru ca am ceva cu cei care se sinucid. Revenind sper ca talentul tau sa schimbe acest inceput trist intr-un happy end. So as vrea sa ma anunti si pe mine de next, chiar sunt curioasa sa vad cum va evolua fic-ul tau.
Ja ne !

Chaptert 3.



     Icneam. Mainile mele tremurau albe pe marginea vasului de toaleta. Lacrimi fierbinti imi incalzeau fata inghetata. Imi era scarba de intreaga mea fiinta ignoranta, nedemna. Bolnava. Voiam moarte ; nu, poate ca ceva mai mult decat atat. Moartea ar fi fost o scapare, un prilej de bucurie, o poarta catre el. Nu, voiam neant ; nimic, inexistenta monstruoasa. Voiam sa scap de corpul acela bolnav, macinat, care imi impunea mai multe limite decat puteam suporta. Uram limitele, urasc limitele! Am incercat intotdeauna sa le rup ca pe niste lanturi ce ma tineu captiva. Am incercat sa le dau uitarii, sa le indepartez indeajuns de mult incat sa fiu vag constienta de ele. Dar acum eram obligata sa traiesc cu ele, sa le simt, inamice in propriul meu trup, razand ascutit de incapabilitatea mea de a le distruge.

     Icneam, varsandu-mi chiar si sufletul impreuna cu micul dejun. Mama imi tinea parul in spate, ochii fiindu-i obositi si tristi. De ce mai incercam? Abia puteam inghiti putin lapte! Nu stiam de ce reactionam asa la boala. Cancerul meu nu era nicidecum in faza terminala, dar intregul meu corp suferea, asta pentru ca lupta crancen ca sa supravietuiasca.

      M-am ridicat incet in picioare, mainile mele cautand robinetul. Mi-am umplut gura cu apa, apoi mi-am periat dintii. Eram istovita si garbovita precum o batrana sau mai degraba precum Atlas, titanul ce purta cerul pe umerii sai. Dar eu nu eram Atlas, nu suportam eroic povara, nu eram puternica sau smerita. Eram doar stupida, slaba si orgolioasa. Proasta in esenta. Un om slab, dar orgolios nu are decat de pierdut, iar eu am pierdut destule. Cand am intrat in salon, l-am vazut stand la geam, locul lui de doua zile incoace. M-am asezat pe pat, incercand din rasputeri sa-mi mentin un oarecare echilibru. Simteam gust de fiere in gura pentru a mia oara in dimineata aceea. Umerii lui lati si masculini erau destinsi. Respira oarecum zgomotos, pe nas. Fuma. Fuma in salonul unei bolnave de leucemie , fara macar sa-l deranjeze. Insa nu indrazneam sa-i spun sa inceteze. Emana forta si determinare prin fiecare por si desi nu mai vorbise cu mine din seara aceea, de pe platforma acoperisului, continua sa ma supravegheze in liniste. Mama il indragea, vorbea voios cu el in fiecare zi, iar eu eram bucuroasa fiindca isi gasise o alinare in el, insa eu nu-l intelegeam. De ce ? De ce eu? De ce voia sa-mi stie soarta? De unde stia atatea lucruri despre mine?

       Ma intriga totul la el. Statura lui relaxata, felul in care ma privea ore in sir fara sa-mi spuna nimic, de parca medita in sinea lui, gata sa-mi decida soarta. Felul in care vorbe cu mama despre idealurile lui, cu pasiune si indarjire! Spunea totul despre el, si totusi nu stiam nimic. Vorbea cu mine mereu, dar nu imi adresa niciodata niciun cuvant. Ma acuza din priviri, ma proteja prin gesturi, ii pasa prin toata fiinta lui si totusi nu parea sa-l intereseze. Eram depasita, pusa intr-o situatie neobisnuita, fortata sa gandesc, sa analizez si programez. Totul la el parea atat de animalic, pur instinct, inima mai presus de toate. Era fascinant, ceva nou pentru mine, genul acela de om pe care il intalnesti doar o data in viata.

        S-a intors spre mine, relaxat si m-a privit un timp. Ma simteam incomfortabi simtindu-i privirea pe mine. Si nici nu eram in cea ma buna forma. Pentru o secunda verdele ochilor mei s-a intalnit cu albastrul ochilor sai. Ca o scanteie. Salbatica, rapida, orbitoare. O bataie de inima pierduta, acea senzatie placuta de gol in stomac. Am inghitit in sec. Vointa si regretele din spatele privirii lui m-au facut sa ma pierd. Mi-am plecat imediat capul, rupand contactul vizual si incercand sa ignor tremuratul care pusese stapanire pe mine.

            - D-de ce esti aici? am reusit sa-l intreb intr-un tarziu.

        Buzele lui rozalii s-au intredeschis si aerul a suierat afara. Voia sa spuna ceva, dar nu era sigur. Tacerea ce se asezase intre noi cerea neaparat un raspuns. Era prea apasatoare.

            - Vreau sa te protejez. Stiu ca vrei raspunsuri, crede-ma , stiu. Iti promit ca le vei primi, dar nu acum. Important este ca vreau sa te protejez. De boala, de oameni, de rautate, suferinta si mai presus de toate de tine. Esti cel mai periculos dusman al tau in acest moment. vorbele i-au tasnit precum apa dintr-un izvor, ametindu-ma si tulburandu-ma.

       Voia sa ma protejze. Totul era peste posibilitatea mea de intelegere si raspunsul lui nu facuse altceva decat sa-mi ridice alte zeci de intrebari. De ce sa ma protejeze tocmai pe mine? Ce il facuse sa ma aleaga pe mine dintre milioane de oameni care aveau mai multa nevoie de ajutor ? M-am ridicat brusc in picioare, clatinadu-ma putin si am iesit din salon, lasandu-l fara glas. Eram incapatanata si ranita. Eu nu ma puteam ajuta singura? Asta voia oare sa insinueze? Furia crestea in mine si mergeam apasat, coridor dupa coridor, etaj dupa etaj, cu durerea sfasiindu-mi toata fiinta. Dar continuam sa merg, fara scop, fara rost , fara destinatie. De parca voiam sa fug. Sa fug de mine, sa fug de blond, sa fug chiar si de Sasuke. Sasuke... Sa-i pronunt numele dupa atata timp pare aproape de imposibilitate, de parca o piatra uriasa mi se  aseaza pe piept, ma starceste incet si sadic, ma face sa-mi doresc sa explodez in mii de particule , dar nu ma omara. Ma obliga sa traiesc cu neputinta si agonie. Imi impune o limita. Da, Sasuke a fost cea mai mare dintre limitele mele, cea mai rea, cea mai haina dar si cea mai dulce. Oh, suferinta dulce! Masochismul mintii si sufletului meu era dependent de el precum Samson de puterea parului sau.

                - Unde ai de gand sa mergi? Nu ai sa rezisti prea mult in starea ta.

        Am tresarit. Deci ma urmase. Era de asteptat. M-am intors spre el, privindu-l crunt. Un ranjet ii aparu pe fata si ochii ii erau atat de tristi, incat aveam impresia ca mii de lacrimi se adunasera in ei. Regrete. Lacrimi de regrete. Gura mi s-a deschis larg, eram uimita. Plangea.

               - Am-am avut un prieten. Imi era ca un frate, am petrecut cele mai frumoase clipe din viata mea cu el. Prima  tigara am fumat-o impreuna cu el, la miezul noptii intr-o scara de bloc, rugandu-ne sa nu apara cineva cunoscut. Prima data cand mi s-a frant inima, el a fost acolo, mi-a sters lacrimile si mi-a spus ca avea sa fie bine. Mi-am inaltat primul zmeu cu el, am alergat pe nisip impreuna. Era acolo mereu. Mereu gata sa-mi ofere zambete, sa-mi arunce acuzatii sau sa rada complice. Avea cancer. A fost rapus rapid, aproape prea rapid. Nu puteam sa accept, am vrut , ca si tine sa ma sinucid. Dar am rezistat. Si mi-am jurat mie ca o sa incerc sa-i ajut si pe altii, asa cum nu l-am putut ajuta pe el.

        M-am intors pe calcaie, cu ochii mariti de uimire si teama. Si el pierduse pe cineva. Nici el nu fusese capabil sa-l salveze. Dar el voia sa ajute. Era darnic si isi transforma suferinta in ceva bun pentru ceilalti, spre deosebire de mine. Rasul lui Sasuke imi invada mintea, bunatatea lui ma lovi puternic in suflet. Picioarele imi cedau. Blondul ma prinse exact inainte sa cad. Eram haina. Sasuke ar fi vrut sa-i ajut pe altii, sa supravietuiesc si  sa-mi continui viata cu sau fara el. Iar eu ce faceam? Intorceam spatele mostenirii pe care mi-o lasase, intorceam spatele acelei franturi din dragostea lui fara margini pe care reusisem s-o fur de la el.

         Nu mai vedeam clar, lacrimile imi invadasera ochii. Plangeam. Plangeam si eu, plangea si amintirea lui Sasuke, plangea si blondul care ma lovise atat de tare exact in punctul meu cel mai slab. Plangeam cu totii. Chiar si lumea, binele si raul, dragostea, cerul si pamantul si lacrimile noastre spalau ranile din inimi, le vindecau si totusi le adanceau.

         Blondul ma lua in brate si incepu sa mearga incet spre salon. Nu mai eram constienta de faptul ca practic ma cara , nu mai eram constienta de privirile pe care asistentele si ceilalti pacienti ni le aruncau, nu mai eram constienta decat de dragostea pe care Sasuke mi-o oferise si de ce trebuia sa fac cu ea.


 

    Heeeeei! Here I am, aici e si next-ul , am venit cu forte proaspate dintr-o mini-vacanta. Ok, stiu ca nu e surprinzator de mare, dar imi ia destul de mult sa scriu si ochii mei ( care mai sunt si miopi ) obosesc repede! Deci , prin urmare, am depus ceva efort! Sper sa va placa, si daca da, puteti lasa comentarii. Comentariile ma inspira! Miruna va pupaceste! <3 Oh, repet, daca ideea va jigneste in orice fel , imi cer iertare. Oricum, povestea este programata si nu am de gand sa schimb nimic momentan! Lots of love!

Doi ! Multumesc de anunt. Excelent capitol, se pare ca renunta la sinucidere, foarte bine.
Naruto o sa aiba grija de ea foarte dragut.
sper sa ma anunti si data viitoare.
Ja ne !

Ce fic incredibil. Ai atat de mult talent, atata pasiune ce se reflecta in fiecare cuvintel si in fiecare virgula pe care o scrii. Doamne nici nu-mi vine sa cred cat de buna esti. Ficul asta a fost perfect de la primul cuvant. Il iubesc. Abia astept continuarea si sper sa ma anunti.  

Chapter 4.




     Am ras. Totul era atat de palpitant si ciudat, placut. Ceva nou, inaltator, mai presus de cuvinte. El radea cristalin in spatele meu, mainile lui fiind atent lipite de pleoapele mele subtiri. Imi soptea amuzant, sub respiratia lui calda si tremuranda, unde sa pasesc, in ce directie sa-mi indrept pasii emotionati si caldura corpului sau ma facea sa ma simt in siguranta. Probabil ca-l iubeam. Nu, nu era deloc intelept, dar il iubeam. Cel putin ppresupun ca asta inseamna iubirea : sa te uiti la persoana de langa tine si sa te imaginezi impreuna cu ea peste zeci de ani, inconjurati de o gramada de nepoti zgomotosi si imbujorati.

         - Inca putin si ajungem. Vezi ca e o treapta acolo! Nu mai rade, ma faci sa rosesc si deja imi ard obrajii! vocea lui facea piruete in aer, era cand prea slaba cand prea puternica. Tremura. Asa cum imi tremura mie tot corpul.

     Era dulce, atent de parca m-as fi putut sparge, fara sa stie ce sa faca, dar facand-o oricum in speranta ca avea sa fie bine. Imi placea asta. Pentru prima oara in ceva luni imi placea sa simt prezenta cuiva. Iubeam sa-l stiu langa mine, in siguranta, de parca pumnii mei mici si nefolositori l-ar fi putut apara pana si de boala care, intr-un fel sau altul, ne legase. Daca trebuie sa-i datorez ceva cancerului, este ca mi l-a adus pe el -  miracol si blestem.

         - Deschide ochii acum, Sakura. numele meu iesind printre buzele lui mi-a cauzat un fior de neinchipuit.

       Dar i-am deschis, abandonand fiorul acela rece si cald, negru si alb, de ura si de iubire, de viata si de moarte. Noaptea era sublima, cerul semana cu parul negru al unui demon, iar stelele erau lacrimile tuturor fecioarelor care au plans vreodata pentru el. Vantul  sufla usor, de parca pe adierile lui se leganau atatea povesti nespuse, mai vechi decat luna. Imi venea sa-mi deschid bratele, sa le las sa se transforme in aripi si sa zbor. Eram acolo, o minuscula parte dintr-o creatie uriasa si perfecta ,fara cusur si constientizam cat de neinsemnata eram. Mana lui mare, insa, protejand-o pe a mea ma facea sa ma cred regina peste lume. Iar el era, inevitabi, regele meu.

       Am inspirat, vrajita de perfectiune si m-am rasucit usor spre el. Ochii lui atat de stralucitori si mari, ochi care-i puneau mereu in transa pe ai mei, priveau luna plina, atat de palida in comparatie cu stralucirea lui. Degetele mele timide i-au mangaiat obrazul fin si mi-am sprijinit capul pe pieptul lui puternic si fierbinte. Inima ii batea anormal de tare, atat de tare incat parea ca-i o pasare colibri care nu se opreste niciodata din bautut din aripi.Cumva, acest lucru atat de mic si uman mi-a facut obrajii sa infloreasca in rosul trandafirilor. Eram oare eu aceea care-i facea inima sa o ia la goana? Sau era luna pe care o privea staruitor?

       Bratele lui frumos conturate, cladite parca sa ma protejeze, mi-au incatusat corpul in stransoarea lor primitoare, iar buzele lui infierbantate dar reci s-au lipit sovaitor de fruntea mea. Mi-am inchis ochii, lasand acei mii de fiori de care eram dependenta sa coboare terifianti si nepamantean de-a lungul sirei spinarii. Piele mi se facuse de gaina si frigul serii tarzii de septembrie se impletea coplesitor cu caldura trupului sau, ingreunandu-mi respiratia. Cadere libera. Picaj. Cadere libera in adancul sufletului meu. M-am smuls din imbratisare, lasandu-l pierdut. Ce faceam? De ce o faceam? Voiam inapoi, sa-l simt mai aproape decat oricand, voiam inapoi durerea aceea fantastica despre care stiam doar ca se cheama iubire. Dar ma indepartam. De ce? De ce plangeam? De ce ma uitam in jos, spre lumea egoista si rea cand puteam fi in bratele modelate cu siguranta pentru mine. Nu mai era niciun dubiu : El era creat intru totul pentru mine.

      Mi-am scuturat capul si m-am reintors catre el. Parea pierdut, captiv in alta lume , un inger izgonit din Eden, un copil inocent ratacit de parinti. Privirea ii ratacea scaldata in lacrimi pe chipul meu. Dintii albi muscau usor din buza plina, intr-un gest demonic. Pumnii mei s-au incordat, de parca voiam sa ma lovesc singura. Se termina oare acum totul, fara macar sa fi inceput? L-am privit in ochi, ma implora din priviri sa-l accept. Imi arata ca puteam avea totul. Imi arata ca el nu putea daca eu nu eram langa el. Si nici eu nu puteam.

           - Eu... Nu pot. Adica... Eu nu sunt in stare sa iubesc. Adica nu - nu ti-as da niciodata ce meriti. Eu sunt incapabila. Sunt egoista si mica, sunt neindemanatica si lacoma si-si ranesc oamenii si vreau sa-mi fie mie bine.  Si...  Eu, adica...

       Rosteam cuvintele cu furie, inecata de lacrimi, urandu-ma mai mult de cat o facusem vreodata . Mai mult chiar decat atunci cand tata a plecat.

            - Dar ma iubesti. Nu te intreb. Stiu asta, o vad in ochii tai. Ma iubesti si tipi acum in sinea ta, pentru ca ma iubesti. Spune-o.

       Era in fata mea. Era acolo si ma privea furios, cu mainile tinandu-mi umerii de parca eu voiam sa fug. Dar nu voiam. Nu voiam sa fug in nicun caz, voiam doar sa ma topesc acolo langa el. Ma acuza. Ma intreba cand linistit, cand furios daca-l iubesc si voiam sa-i raspund. Voiam. Dar nu puteam.

           - Da! Da! Te iubesc!

      Buzele lui s-au lipit furioase de ale mele.


                                                                      ***


         - Te iubesc! am urlat. Dar nu mai eram acolo langa el, el nu mai exista, noaptea de sptembrie trecuse de mult. Disparuse tot ce iubisem. Te iubeam. Da, probabil asta era corect, asta era sanatos, dar eu ma incapatanam sa continui sa spun " Te iubesc" . De parca ma mai putea auzi sau raspunde. As fi dat orice, mi-as fi scurtat putinul pe care banuiam ca-l mai aveam din viata, doar ca sa-l mai vad zambind. Mi-a promis ca avea sa fie acolo ca sa ma prinda de fiecare data cand cadeam. A mintit.

      Am oftat, trecandu-mi mana prin par, stergandu-mi lacrimile ; continuand sa traiesc.

         - Stiam deja ca ma iubesti.

       Ochii mi s-au marit, iar respiratia mi s-a accelerat.



   
       Heeeei! Ok, ok, ok .Aici e capitolul patru, care e scurt si cam slabut in opinia mea. Apropo, imi cer scuze ca postez foarte rar. Revenind la ce ziceam, inspiratia m-a parasit, a plecat cu trenul la mare (nenorocita nu m-a luat si pe mine). Apoi, am o lipsa totala de emotivitate zilele astea. Ieri m-am uitat la TREI drame de dragoste si abia daca am plans. Si una dintre drame a fost Titanic si eu ma transform in cascada cand ma uit la Titanic. Am nevoie de un plans de asta de iubire, ca sa pot sa ma contopesc cu Sakura. :( . Anyway, lasand la o parte deliratul meu... Vreau sa va stiu opiniile, daca merita continuat sau nu, pentru ca, din cate vad nu e prea popular. Multumesc celor care cititi, oricum . :) A, e necorectat. Si nu merge sa scriu cu alineat.

Prima ! Nu cred ca ar trebui sa inchizi fic-ul merita continuat, din punctul meu de vedere, desi a inceput cu un final se poate ca lucrurile sa ia o alta cale, asa cred,
Ce nu pot sa cred e ca Naruto a parasit-o. Cum a putut sa ii faca asta ? Sakura are nevoie de el.
Nu stiu cum poti sa zici ca ai lipsa de emotivitate, pentru ca pe mine m-a intristat enorm capitolul, si eu mai rar imi insusesc sentimentele dintr-un fic.
Sunt curioasa ce se va mai intampla. Sper sa ma anunti si data viitoare.
Ja ne !

Chapter 5.





          " -Stiam deja ca ma iubesti.

      Ochii mi s-au marit, iar respiratia mi s-a accelerat."



      L-am privit dezorientata pentru o secunda. Am inghitit in sec si am strans cearsaful in maini. Visasem. Pentru prima oara dupa mult timp nu avusesem un cosmar. Nu ,n-a fost nici pe de parte un cosmar, dar ma tulburase inzecit. Il iubeam, il iubesc, il voi iubi. Am inghitit din nou in sec si m-am uitat la Naruto, care statea relaxat pe fotoliul de langa patul meu incomfortabil. Mainile ii erau impreunate la ceafa intr-o postura aparent nepasatoare, libera. Revoltatoare. Nu pe el il iubeam, ci pe Sasuke.

           - Nu vorbeam cu tine. am spus cu glasul plin de venin, desi stiam ca nu merita.

           - Serios? Atunci cred ca trebuie sa dai putin si pe la psihiatru, nu mai vad pe nimeni altcineva aici. Ai probleme mari pentru o fata atat de mica.

      Am strans din dinti. Inaltimea mea era potrivita, nu eram vinovata ca el avea doi metrii. Si ce se intamplase? Unde era baiatul acela care spunea ca voia cu orice pret sa ma protejeze? Si cine era el, acest blond acid si fara scrupule. Si care mai si fuma pe deasupra! Langa mine. Mi-am proptit capul intr-o mana. Revederea lui Sasuke, parand atat de viu in visul meu, sarutul lui atat de real... Puteam jura ca ii simtisem buzele peste ale mele. Si totusi nu era acolo. Nu era acolo sa ma stranga in brate. In schimb, il aveam pe Naruto, care trecea de la o stare la alta, nestatornic precum un rau tanar si vanjos. Insa eu aveam nevoie de ceva permanent. Un lac, nu un rau.

            - Nu esti obligat sa stai aici. Am o mama, sa stii. Inteleg ca vrei sa ajuti, dar nu are rost. Ma pot ajuta si singura!

            - O! Chiar asa? Atunci de ce n-ai facut-o pana acum? De ce nu te-ai ajutat? De ce esti in starea asta? Mie imi pare ca esti foarte... neputincioasa.

       Mi-am muscat buza, terfelind-o, abtinandu-ma de la a incepe sa urlu. Apasase pe rana. Neputinta. Vorbea cu mine de parca imi stia toate slabiciunile. Un adversar periculos, deci. Niciodata nu mi-a parut mai rau din cauza ca nu-mi construisem un scut mai puternic, din piatra, nu din paie. Voiam sa par puternica, doream sa ma afirm, imi sustineam opiniile, ma concentram pe calitati fara sa observ ca lasam defectele la vedere. Eram slaba si puternica, un mister chiar si pentru mine. Sasuke ma acceptase si ma iubise asa. Naruto ma ataca, fiind primul care incercase vreodata. Intrigandu-ma.

       Mi-am intors privirea de la el, plina de mandrie. De parca el nu merita ca eu sa-i adresez nici macar cele mai neinsemnate cuvinte. De fapt, asta era doar metoda de aparare. Cand eram mica, mama mi-a spus ca daca esti atacat de un urs, trebuie sa te prefaci mort ca el sa plece.  Poate daca ma prefaceam ca renunt, el dadea inapoi. Si daca blondul nu era urs? Daca era un lup mare si fioros, care nu se dadea inapoi de a se hrani cu trupuri inerte? Ce strategie aveam sa abordez atunci?

           - Nu vrei sa vorbesti cu mine. Oh, enigmo! Esti mai slaba decat credeam. Sau poate mult mai puternica. Un lucru e cert. Sunt absolut sigur de asta : Tie iti place sa suferi! buzele i s-au rasucit intr-un zambet suferind.

           - Nu. Urasc sa sufar. am spus intr-o replica seaca.

           - Eu n-am intrebat, ti-am spus deja! Sunt sigur de asta! Nu urasti sa suferi. Iti place, iti place sa simti cum inima iti arde, cum lacrimile refuza sa mai iasa din ochi. Adori asta, iti ocupa mintea. Esti inteligenta. Oamenii inteligenti au nevoie de masochism mental.

       Ochii mei i-au sustinut privirea tantosa. Castiga. Avea dreptate. Jocul asta pe care il jucam cu el, era o capcana psihologica. Urmarea oare sa ma faca sa afirm ca am nevoie de durere ca sa fiu in forma cerebrala perfecta? Sau sa imi descurce itele? Nu trebuia ca el sa castige, pentru ca nu exista un premiu concret. Jucam fara castig, dar eu eram gata sa pariez tot ce aveam. Mai aveam ceva?

           - Asta inseamna ca si tie iti place sa suferi. am spus zambind triumfatoare.

           - N-am spus asta.

           - Serios? Si eu care eram convinsa ca te consideri inteligent! Se pare ca nu joc jocul asta la fel de bine ca tine. Nu ma privi mirat, stii despre ce vorbesc. Si stiu ce vrei, dar nu o sa obti prea repede. Dar poate ca iti place asta. Poate ca esti la fel de masochist ca mine. habar nu aveam despre ce vorbeam, dar expresia lui imi dadea de inteles ca reusisem cumva sa ma scot din incurcatura.

           - Eu zic sa iesi cu mine in seara asta si ai sa vezi daca ai dreptate. Ai sa primesti niste raspunsuri.

       Poftim? Sa ies cu el? Indrazneste sa-mi ceara sa ies cu el? Nu! Nu! Ma subestima daca avea impresia ca aveam sa cedez, daca avea impresia ca aveam sa renunt la Sasuke pentru el! Sasuke e mort. Nu! Taci, Sakura! El nu e mort. Ba da este, dar asta nu inseamna ca dragostea mea se va schimba. Si totusi. Ce ar fi vrut el sa fac? Bineinteles, sa aflu raspunsurile. Sa intorc intr-un fel sau altul situatia in favoarea mea. Sa-mi cladesc un adapost chiar daca acesta continua sa se prabuseasca. Sa reusesc.

       Alegerea era dificila. Sa dau cu piciorul tuturor principiilor mele, sa renunt la sentimente si sa ies cu el sau sa nu renunt nicidecum la sentimentele pentru Sasuke, sa obtin ce voiam , dar sa fiu nedreapta cu Naruto. Pierdeam si castigam garantat in ambele moduri. Dar Sasuke castiga intotdeauna in fata lui Naruto. Asa ca am preferat sa fiu marsava, sa manevrez eu totul, sa conduc jocul, toate in numele lui Sasuke. Chiar daca il raneam pe Naruto si nu voiam sa-l ranesc. Se intampla ceva. Nu-l cunosteam, nu voiam deloc sa-l cunosc, dar o mare parte din mine tanjea dupa el. Simpla lui prezenta avea un efect neasteptat asupra mea, ma punea in garda, ma facea sa apreciez unele lucruri de care credeam ca nu aveam nevoie. Ma facea sa vreau sa traiesc. Da, pentru prima oara dupa moartea lui Sasuke, voiam sa traiesc. Sa traiesc de dragul jocului, asta era. Mintea mea era captiva intr-un joc genial si nedrept. Si numai Dumnezeu stie cat de mult adoram asta!

        - In regula. Ies cu tine.


 
    Buna! Am adus next-ul, este un capitol scurt, am incercat sa fac ceva dialog desi nu ma pricep. Am o lipsa totala de inspiratie. Am decis sa va dezvalui putin din Sakura. Imi place foarte mult sa-i conturez personajul, e putin diferita de mine si totusi suntem identice. Personalitatea ei e un mister si pentru mine, de aceea este cand foarte vulnerabila si suferinda, cand foarte aprinsa, determinata si vicleana. Oricum, ea e doar un suflet ranit. Acum! Atentie! Inteleg ca fic-ul este relativ nou, dar pe bune, as vrea mai multe comentarii! Sunt unele ficuri mai noi decat al meu, dar care totusi par mult mai apreciate! Chiar atat de rau e? Va rog mult sa ma lasati sa aflu ce credeti despre "The Paper Doll", pentru ca mie nu-mi place sa lucrez degeaba. Am sa-l inchid daca nu va incanta. Multumesc pentru atentie.

Hello, Dear ! mii de scuze ca nu am trecut mai devreme, dar am interdictie la net si abia am prins 5 minute si a meritat. Eu una am ajuns intr-o completa ceata, parca isi dorea sa aiba grija de ea. What the hell is wrong with you, Naruto ? E dificil de inteles ideea fic-ului , iar personajul e complex dupa parerea mea, deci mai greu de inteles.
Te rog sa nu inchizi fic-ul, macar asa pentru mine sa il tii deschis, e genial.
Multumesc de anunt si te rog sa ma anunti si data viitoare, o sa fac tot posibilul sa vin sa il citesc.
Ja ne !

Ma bucur ca miai spus de acest fic.Merita citit!!!!!!!!!!!
Este original si imi place cum conturezi personajele............astept next.