Pecetluire în amiază

Subiect: Pecetluire în amiază Sam 02 Feb 2013, 22:23

Mhm, in cele din urma m-am gandit sa va arat cateva dintre momentele mele idioate, in care ma pot exprima doar prin cuvinte. Mda, vreau sa va anunt ca nu ma pricep la alegerea titlurilor, insa asta e =]]. Nu sunt niste texte prea reusite, insa reprezinta niste momente speciale pentru mine si pentru persoanele dragi mie. Si desigur, va astept parerile si criticile. kiss

Tăcere

Mă priveşti, te privesc, ne privim. Plâng, te amuzi, mă enervezi. Ai un zâmbet amar, dispreţuitor. Lacrimile încă se revarsă abundent pe obrajii mei, un scâncet strecurându-se printre buzele vinete, culoare datorată muşcăturilor pe care mi le-am făcut doar pentru a nu scoate ceva greşit pe gură. Sunt pe duşumeaua ce trosnea cu câteva momente în urmă din cauza impactului dintre mine şi ea. M-ai luat de braţ, mi-ai apucat chipul in palma masivă pe care o aveai, strângându-mi obrajii, gura luându-mi forma literei ‘O’. Mi-ai rostit acele vorbe pline de venin, m-ai lovit şi m-ai aruncat ca pe un obiect ce era uzat, nemaiputând fi folosit. Asta am însemnat eu pentru tine? Ţst, era atât de evident că nu m-ai plăcut niciodată; toţi vedeau acest detaliu “nesemnificativ”, mai puţin eu. Eram orbită de dragostea pe care ţi-o purtam. Te zăream şi chiar atunci când toţi îţi vedeau defectele, privirea mea era înceţoşată din cauza pânzei croşetată din fire de iubire şi brodată cu vise dulci, însiropate de fapt în minciuni. Mă batjocoreai, însă credeam că acesta este felul tău de a-ţi arăta afecţiunea.
Mă mai priveşti o singură dată, urmând să prăseşti casa şi să pleci la cele ce îţi ofereau satisfacţia trupească pe care eu nu ţi-o puteam da. Sunetul uşii trântite încă îmi răsuna în minte, momentele cu noi doi derulându-seră pe peretele dormitorului meu. Toate astea se întâmplă doar pentru că nu am vrut să mă culc cu tine? Ţst, ce prost eşti. Nu meriţi nici măcar o privire simplă, nu mai zic de una admirativă. Eşti prea do*itoc.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 02 Feb 2013, 22:29

Îmi place! E tristă, dar e superbă! Mereu mă uimește felul în care îmbini cuvintele, le dai un sens aparte! Felicitări!
Sper să mai postezi și alte creații de-ale tale pentru că sunt minunate!
Nu uita să mă anunți!
Kiss, kiss.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Dum 03 Feb 2013, 16:10

Helau, my dear Claudia. Pai nu pot sa spun decat urmatorul lucru: ador felul tau de a scrie, ai ceva aparte, ceva care ma atrage. Mi-ai rapit curiozitatea cu fiecare rand pe care il citeam si parca simteam cum devin dependenta de niste cuvinte asezate intr-o ordine. Ai povestit frumos actiunea, cum tipul o paraseste pe acea femeie, si am simtit chiar un dezgust fata de acel specimen numit ''barbat''. Cu alte cuvinte, au iti astept in continuarea viitoarele scrieri, sper sa le aduci cat mai repejor, bafta multa la tastat! a hug

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 06 Feb 2013, 16:03

Vă mulţumesc pentru comentarii, fetelor. Nu mă aşteptam să le primesc, mai ales din partea voastră. Mă bucur ca v-a plăcut acel micuţ text. Revin cu ceva mai ciudat de data asta, cu un titlu pe măsură, zic eu :)))) Normal că vă voi anunţa a hug

. Sper să vă placă acest text, deşi nu e cine ştie ce. Sper că nu am greşeli de tastare, Îmi e prea silă să îl corectez. Poate o voi face odată. Mă rog. Citire plăcută kiss

:

Nimic.

Stau în depărtare privind convoiul mortuar ce o conducea pe ea pe ultimul său drum, acum pavat cu lacrimile tale sărate. Am respectat-o, acesta fiind unul dintre motivele pentru care mă aflu acum, aici, deşi nu sunt lângă acel sicriu plângând-o aşa cum o faci tu. Prefer să rămân retrasă, fără să împărtăşesc păreri despre persoana decedată cu alţii; nu este necesar. Privesc valea în care se desfăşoară înmormântarea, eu aflându-mă undeva pe o stânca, la înălţime. Piciorul drept îmi atârnă, câmpul gravitaţional atrăgându-l spre pământ. Celălalt picior, stângul, era îndoit; îmi strâng genunchiul la piept, bărbia mea rezemându-se de acesta. Vântul puternic se izbea de trupul meu micuţ, acoperit de veşminte negre. Peisajul morbid şi ploaia de toamnă întregesc acest eveniment dezagreabil.

Ai căzut în genunchi cerându-i divinităţii încă o şansă pentru ea, ai fi fost în stare să renunţi la ultimele tale zile doar pentru a o mai vedea înca odată pregătindu-ţi micul de jun, stând în pragul uşii pentru a te mustra în legătură cu orice lucru minuscul, prea nesemnificativ pentru tine. Ştiam că îţi doreai să retrăieşti acele momente, însă ai fi produs o schimbare: ai fi îmbrăţişat-o, ai fi ascultat-o în loc să butonezi telefonul, ai fi fost atentă la fiecare lucru pe care ţi l-ar fi spus, fiind conştientă de faptul că ar putea fi ultimele sale cuvinte. Ai fi făcut atât de multe, ai fi schimbat atâtea, ştiind că acel prezent urma să devină o cauză a acestui viitor pe care îl trăieşti la nesfârşit. Dar oare, chiar ai fi făcut ceea ce trebuie? Nu, nu ai făcut-o niciodată. Ai promis atâtea lucruri, nici măcar nu le mai ştiai numărul, însă nu ţi-ai îndeplinit niciun jurământ. De ce ai fi făcut-o? Şi aşa ştiai că cei din jur te vor ierta, deci ce rost mai avea, nu? Se pare că a sosit momentul în care îngenunchezi şi tu în faţa vieţii, a sosit acea clipă în care toţi îţi întorc spatele, ai ajuns să trăieşti în realitate, alături de noi toţi, ai renunţat la a mai trăi în acel vis al tău. Cum e când persoana cea mai dragă pleacă, lăsându-te singură, abandonată? Cum e când ai nevoie de un umăr pe care să plângi, când ai nevoie de o persoană care să îţi asculte frământările, dar nimeni nu vrea să te mai privească? Naşpa, huh?

O meriţi. M-ai abandonat pe mine, ai continuat cu grupul tău de ratate, dar care totuşi ţineau la tine, urmând să te afunzi în scrumul ţigărilor pe care le fumai alături de minunata gaşcă a băiatului pe care îl plăceai. Ai renunţat la cei ce te îndrăgeau chiar şi cu defectele nenumărate, doar pentru a intra în graţiile lui, el ce te-a condamnat la o viaţă pustie, lipsită de prieteni. Ai devenit o altă persoană într-un timp relativ scurt, dar ce mai conta? Ştiai că el te place, aşa ţi-au spus ai săi prieteni, deci totul era roz în jur, nedorind să vezi şi părţile negre, negative ce te înconjurau. Ai fost doar o jucărie pentru el, te-a manevrat uşor, te-a minţit văzându-te atât de slabă în lipsa mea. Eu eram oaia neagră, eu vedeam totul pentru tine, re apăram de tot ce era rău, asta pentru că ţineam la tine. Eram perfecte împreună: eu rece, distantă, tupeistă, tu gingaşă, feminină şi devreme acasă. Ne completam reciproc, însă a apărut acest tip şi ai uitat de mine. Ne-am răcit, te-am pierdut, însă nu-mi părea rău. Aşa a fost să fie.

Mă ridic de pe stânca aceea, coborând dealul pentru a ajunge la tine. Spinii trandafirilor albi, şase la număr, îmi străpung carnea, despicând-o, sângele scurgându-se pe tulpinile florilor. Ajung în spatele tău, timp în care tu mai că te sufocai din cauza plânsului înfundat. Stau şi te ascult. Tu mormăi câteva cuvinte, printre care se află şi numele meu. Eram curioasă să aflu despre ce era vorba, însă vocea ţi-a pierit, doar nişte scâncete auzindu-seră. O las baltă. Îmi scot silenţios arma din cizmă, ţeava acesteia fiindu-ţi lipită de ceafă. Înghiţi în sec, arcuindu-ţi coloana, reuşind să mă întrebi cine sunt. Ţst, cât de mult ai putut să decazi, scumpa mea prietenă. Eşti atât de patetică, de jalnică, însă nu ţi-ai pierdut inocenţa. Pari un îngeraş cu aripile frânte, nu trebuie să mai trăieşti în această lume crudă. Eşti prea bună, prea fragilă, drept pentru care nu mai prelungesc momentul. Apăs pe trăgaci, trupul tău urmând să se prăbuşească peste mormântul mamei tale. Mi-ai zâmbit, făcându-mă să mă strabtă fiorii. Ţi-ai închis ochii, tot cu zâmbetul pe buze. Sper ca acum să îţi întâlneşti mama şi să reuşeşti să schimbi ceva, să te revanşezi pentru tot ceea ce i-ai făcut. Îţi las trandafirii pe piept, sângele meu contopindu-se cu al tău. Petalele florilor erau îmbibate în sânge şi… lacrimi? Nu mi-am dat seama, dar plângeam şi poate că într-un fel regretam fapta făcută, dar nu mai aveam ce să schimb. Sper că vei fi fericită şi vei trăi în rai pentru amândouă, căci eu nu voi ajunge acolo. Regret că ultima noastră întâlnire a trebuit să se desfăşoare aşa.

Odihneşte-te în pace…

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 06 Feb 2013, 16:13

CE avem noi aici? (D) Pai cum, scrii ceva si nu anunti? Se poate? Lucrarile tale sunt foarte frumoase, pline de adevar, de sentimente, de emotii. Am tremurat, poate putin si de frig, insa si din cauza a ceea ce ai scris il ultima ta creatie. Am tremurat cu fiecare cuvand si nou rand pe care il citeam. Siun stil complex si totusi aerisit de a descrie, nu te complici, dar ma lasi sa vad in profunzimea sufletului unui personaj fparte clar. Imi place ca ma pot imagina intr-o lume ireala, creata de tine. Sper ca data viitoare cand mai postezi ceva sa ma anunti si pe mine. :)

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 06 Feb 2013, 18:22

Iubesc sa iti intalnesc numele in mesajele mele, pur si simplu. Mi-a saltat inima de bucurie cand l-am citit, m-ai ales >pentru tine<. Pur si simplu.. M-ai facut sa lacrimez la acesta creatie, si nu plang neaparat din orice. M-ai atras mult cu ale tale descrieri, cu ale tale pasaje din imaginatia ta. Felul in care ai inceput cu simpla inmormantare, cu momentele speciale ale fetei, si apoi cu cele mai tragice, cu sentimentele ce nu valoreaza nimic pentru acel baiat pana la moartea chinuita a fetei. Mi-a placut la nebunie pur si simplu! Iti astept in continuare urmatoarele povestioare, urmatoarele ganduri transpuse pe ecranul computerului. Bafta la scris, la tastat, kiss

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 06 Feb 2013, 22:40

Nu stiu ce ar trebui sa fie aceasta creatie, nu stiu exact ce am vrut sa subliniez, caci sunt atatea lucruri. Sper sa va placa, intr-un fel sau altul. Va multumesc pentru comentarii kiss

Sunteti foarte dulci. Citire placuta:

Cred în mine

Păşeam pe holul lung al spitalului, citind dosarele unor pacienţi. Fiecare asistent sau orice alt doctor se dădea la o parte, făcându-mi cale liberă. Unii mă salutau, eu răspunzându-le cu o simplă mişcare a mâinii; nu meritau atenţia mea. Citeam fiecare raport al unui pacient ce era internat în acest spital de mai bine de doi ani. Îmi petreceam nopţile studiindu-i boala, fiind una extrem de rară, încercând să găsesc o cale prin care aş putea să îl vindec, sau măcar să îi alin suferinţa, să îi calmez durerile insuportabile.

Uneori cred că era mai bine să îl las să moară, cu toate că părinţii adolscentului îmi interziceau asta. Nu i-am înţeles niciodată. Preferi sa îţi vezi zilnic copilul chinuindu-se, decât să îi laşi sufletul să îşi părăsească trupul, care oricum era paralizat? Cât de egoişti puteau fi. Totul se rezumă numai şi numai la egoism: se gândeau doar la ei, la faptul că îşi doresc să-şi vadă zi de zi copilul, însă la acel suflet nu. Afişa acel zâmbet inocent, pe care părinţii îl credeau şi considerau că într-un final puştiul lor avea să se facă bine. Însă realitatea era exact pe dos: copilul se simţea mai rău pe zi ce trecea, însă nu putea să arate asta, căci cel mai groaznic sentiment este acela de a-ţi vedea mama plângând, rugându-se la Dumnezeu ca tu să te faci bine. Aveam impresia că băiatul era mult mai realist decât ai săi părinţi idioţi.

-Doctor Yang, doctor Yang, ţipă o asistentă pe holul lung al spitalului. Copilul a intrat în stop cardiorespirator!

Am trântit mormanul de dosare jos, alergând spre locul de unde s-a auzit sunetul acelei femei. Băiatul la care mă gândeam era pe moarte, iar eu stăteam la proa*ta în dreptul uşii, neştiind cum să reacţionez. Numele meu strigat de mai multe ori de către asistentă m-a adus cu picioarele pe pământ, astfel încât am ajuns în dreptul copilului pentru a-i acorda primul ajutor. I-am deschis gura, dorind să aflu dacă vreun obiect străin îi acoperea căile respiratorii, însă nimic. Am continuat cu manevrele de resuscitare, rugându-mă pe mine însumi să nu cedez emoţional.

M-am ataşat pe copilaşul acesta, aş fi vrut să-l las să se ducă, pentru a nu se mai chinui. Era a doua oara în această zi când intra în stop cardiorespirator şi a douăsprezecea oară în această săptămână. Îl chinuiam zilnic, de fiecare dată rugându-mă să îl las să moară în linişte. Aş fi făcut-o dacă nu aş fi semnat acel act, cum că trebuie să îl salvez de fiecare dată. Blestemam acea zi.

Am văzut cum pulsul i-a revenit la normal, iar ochiii s-au deschis, zâmbindu-mi trist. Ştiu puştiule că nu mai poţi îndura, te cred, dar nu am ce să fac atâta timp cât eşti minor, iar viaţa ta atârnă de decizia părinţilor tăi idio*i. I-am zâmbit şi eu şi am părăsit salonul. I-am zărit pe părinţii săi, tatăl lui fiind îmbrăcat în hainele obişnuite lui: veşmântul negru acoperit de patrafirul auriu. Era preot şi cu toate astea, era atât de egoist.

-Mulţumesc Domnului că fiul meu e bine, spuse el,zâmbind cu toţi dinţii.

-Eu încă mai consider că ar fi bine să îl lăsaţi să se ducă, i-am replicat.

-Nu, Dumnezeu are grijă de fiul meu şi ştiu că se va face bine, mi-a răspuns în timp ce privirea sa era undeva pe tavan, ca şi cum s-ar fi rugat.

-Înţelegeţi odată că nu se va face bine. Nicio rugăciune nu îl va vindeca, nicio icoană, nicio slujbă. Copilul dumneavoastră a fost condamnat la moarte, dar încă nu percepeţi asta. Acum Dumnezeu nu mai are nicio legătură, nu îl poate ajuta, soarta lui a fost deja scrisă! Înţelegeţi asta odată! am răspuns eu cu nervii întinşi la maxim.

-Copilul meu se va face bine. Ştiu prin ce trece, ştiu că-l doare, însă se va face bine.

-Nu, nu se va face. Nu ştiţi prin ce trece, nu puteţi să îi înţelegeţi durerea atâta timp cât dumneavoastră sunteţi sănătos.

-Ştiţi, domnişoară, vă respect pentru că aţi salvat atâtea vieţi, l-aţi salvat şi pe copilul meu de atâtea ori, sunteţi un om foarte curat sufleteşte, însă asta nu vă va ajuta să ajungeţi în Rai, mi-a răspuns el cu un zâmbet idio* pe faţă. Ar fi bine să vă mai rugaţi şi la Dumnezeu, să mai treceţi pe la biserică.

-Eu nu mă rog, nu mă încred în nimeni. Salvez atâtea vieţi şi cred că ăsta e cel mai important lucru. Nu voi face ceva ce-mi displace, doar pentru a ajunge acolo, în acel loc, care nici nu cred că există. Dacă cineva chiar va judeca viaţa mea, atunci va realiza că am ajutat atâtea persoane, am salvat atâtea vieţi doar pentru că am crezut în mine. Până atunci, va trebui să luaţi o decizie asupra situaţiei fiului dumneavoastră. Vreau să judecaţi din postura de părinte, nu de preot. Sunteţi atât de patetici şi de visători. Cred că tot dumneavoastră veţi ajunge în iad, căci egoismul este cel mai greu păcat, huh?

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 06 Feb 2013, 22:58

Uau. Mi-a placut nespus de mult aceasta creatie a ta. A fost profunda, plina de durere si suferinta, de realitate. Oare cati copii nu sufera asa, din cauza ca parintii ajung sa creada ca de fapt viata lor este doar o poveste frumoasa? Cati oameni nu innebunesc atunci cand isi dau seama ca cineva atat de drag lor nu mai are sanse la viata? Cati oameni nu se zbat incercand sa invinga moartea, desi destinul nu le-a fost harazit astfel? Ai surprins pana in cel mai mic detaliu toate acestea si sa stii ca mi s-a facut un gol in stomac citind. Replica de final a fost cu atat mai buna, cu cat a avut in ea o doza de ironie. Multumesc pentru anunt. Te pup. :*

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 07 Feb 2013, 15:51

Doctor Yang, Doctor Yang, Doctor Yang.. Pai, urmaresc serialul, imi place la nebunie. Iubesc faptul ca ai pus una din actritele mele preferate in micuta ta povestioara, si mai ales ca, prin aceasta, au subliniat si marea prostie omeneasca: lacomia si egoismul.
M-ai tinut in suspans cu fiecare rand, ma gandeam: ,,Va muri copilul, se va odihni in pace, parintii ii vor da acordul sa plece pe cealalta lume?'''Numai aceste intrebari mi se derulau in cap, in timpul cititului.
Taica'su era popa. Cum ai spus si tu, atata timp cat noi suntem sanatosi, nu putem sa simtim durerea celuilalt. Off, sper sa aduci repede, repejor inca o scriere de a ta, stii ca imi plac la nebunie. Iti astept pm-ul, si te imbratisez cu drag. a hug

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 07 Feb 2013, 19:22

Doamne, Doamne! Lipsesc o seară de pe forum și pierd atât de multe! Păi e posibil așa ceva? Oricum, poate mă repet, dar asta e ce simt acum: scrii atât de frumos, fiecare cuvânt al tău pus la locul potrivit contribuie la redactarea unei creații superbe.
Ai un stil aparte de a scrie, sper să fii conștientă într-adevăr de importanța lui și să continui să scrii. Simplu, nu-i așa? ;;)

Nu uita să mă anunți! a hug

Kiss, kiss.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 09 Feb 2013, 19:40

Multumesc pentru comentarii. Nici nu stiti cat de mult inseamna petru mine. Ma bucur foarte mult ca va plac micutele mele bazaconii. De data asta revin cu ceva mai ciudat, cred, insa sper sa va atinga macar putin. kiss

Trup fără suflet

“Ce se întâmplă când laşitatea te cuprinde? Ce se întâmplă când o hotărâre luată prin absurd va nenoroci o fiinţă umană? Ce se întâmplă când furi şansa unei persoane de a vedea lumina zilei, de a face parte din această lume la fel ca noi toţi? Devii depresiv, revii la consacratele vicii, îţi dai seama de greşeala pe care ai făcut-o, dar e prea târziu. Regretele nu învie oamenii, ele doar împacă conştiinţele vinovaţilor. Creează o iluzie oarbă în care trăieşti cu impresia că totul s-a remediat, dacă ţi-ai exprimat părerile de rău. Degeaba, ele nu schimbă realitatea. Au doar acelaşi efect ca şi drogurile: vor să pară că îţi fac bine, că probleme tale se remediază atunci când guşti din acea plăcere interzisă, dar realitatea nu se schimbă, rămâne intactă, poate chiar se agravează. Toate acestea se întâmplă din cauza ta, din cauza faptului că asculţi de gura lumii, iar părerile necunoscuţilor valorează mai mult decât ale tale. Ce s-ar întampla dacă ai judeca înainte să condamni la moarte o fiinţă nevinovată, ţi-ar fi mai bine? În mod sigur. “

20 aprilie

Un vânt tomnatic s-a abătut asupra unui sătuc uitat de lume, aflat undeva în sudul Chinei. Picăturile grele de apă se zdrobeau la contactul cu pietrele cu care erau pavate uliţele, praful şi frunzele erau măturate şi duse undeva spre orizont. Fulgerele săgetau într-o parte şi într-alta, luminând satul aflat sub o pană de curent. Totul era atât de sumbru şi lipsit de speranţă.
Într-o casă se afla o copilă de şaisprezece ani ce privea ploaia torenţială ce se desfăşura afară. Atingea cu buricele degetelor geamul aburit, trasând linii, care mai târziu aveau să devină litere ce ajutau la formarea unui singur cuvânt atât de important pentru fiecare fiinţă umană: iubire. Din instinct îşi puse mâna pe pântec, simţind mişcările fătului sub forma unor vibraţii şi furnicături. Îşi masa burtica cu cea mai mare grijă, căci teama de a răni un biet suflet îi era intrată pe sub piele, undeva în zona venelor. Zâmbea din instinct, chiar dacă fătul nu avea mai mult de cinci săptămâni. Se bucura de acele momente în care erau două suflete într-un singur trup, nu doar la figurat, ci şi la propriu. Două mentalităţi, una dezvoltată, cealaltă netrezită încă. Dar cât avea să dureze acest sentiment puternic, cât avea să îi unească cordonul ombilical? Încă treizeci şi una de săptămâni?

25 aprilie

Bătea din picior în timp ce se odihnea pe scaunul de pe holul spitalului. Stresul îi provoca sentimente de nelinişte, confuzia fiind dominantă în mintea copilei. Era aici, deci era hotărâtă. Sau nu? îşi rodea unghiile gândindu-se la momentul ce avea să îi nenorocească întreaga viaţă, avea să o distrugă încet, dar sigur, avea să o macine pentru totdeauna. Crima, chiar dacă o comiţi cu propriile mâini, chiar dacă doar o comanzi, tot crimă va rămâne. Dar ce putea face? Era minoră, singură, abandonată, nu avea cum să nenorocească viaţa cuiva. Pentru că asta s-ar întâmpla dacă ar rămâne lângă ea, ar fi o catastrofă pentru amândoi.

-Domnişoară, sunteţi pregătită? întrebă o asistentă cu capul ieşit pe uşa cabinetului. Domnul doctor vă aşteaptă.

Copila s-a ridicat instinctiv în picioare, aranjându-şi paltonul. Păşi apăsat în cabinet, dând senzaţia de siguranţă, deşi în interiorul său se dădea o întreagă luptă a sentimentelor. Doctorul i-a spus să îşi dea haina jos, poftind-o sa se aşeze pe un pat acoperit cu aşternuturi albe, în locul unei perne fiind un material confecţionat din piele maro. Tânăra se conformă, aşezându-se.

-Daţi-vă jos panatlonii şi lenjeria intimă şi despărţiţi-vă picioarele, îi spuse doctorul ce se spăla pe mâini.

Cu mişcări lente copila s-a dezbrăcat, astfel încât singurul obiect vestimentar ce îi acoperea trupul era o bluză scurtă. Işi aşeză picioarele pe suporturile din cabinet, aflate lângă pat, timp în care doctorul şi-a pus o pereche de mănuşi de plastic. Bărbatul se aşeză pe un scaun, în dreptul picioarelor tinerei ce tremurau de frică. Se simţea stânjenită, având în vedere că un alt bărbat avea să îi vadă feminitatea. Şi-a întors capul spre fereatră, privind un parc arhiplin de copiii ce erau ţinuţi de părinţii lor în braţe. Ea nu avea ce căuta într-un astfel de loc, nu era demnă de nimic. Durerea trupească pe care o suporta în acele momente nu era nimic pe lângă cea interioară. Sufletul îi plângea cu lacrimi negre, chiar şi acestea fiind îndoliate pentru sufletul ce se stingea cu fiecare secundă ce trecea.

20 decembrie

Se zvârcolea în aşternuturile patului, lacrimile îi inundau ochii închişi, conştiinţa se trezea în-năuntrul ei. “De ce nu m-ai păstrat, de ce nu m-ai născut? Îţi place cum am ajuns? De ce nu m-ai vrut? De ce m-ai abandonat? Îţi place? Te simţi bine? Astăzi ar fi trebuit să văd lumina zilei, de ce nu mi-ai arătat-o? “
Tânăra s-a trezit, ţipând, rugându-l să o lase în pace, să trăiască fericită. Cu lacrimile încă şiruindu-i pe obrajii arzători s-a îmbrăcat, trântind uşa casei şi plecând într-o pădure. S-a sprijinit de un copac, în timp ce în mintea sa ţipau mii de voci, toate spunând acelaşi lucru: “Mă chinui în iad.”. Blestemul acelui copil avea să o urmărească mereu, până la ultima suflare. Blestemul unui avort.

"Sunt fiinţe fără inimă, suflete reci."

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 09 Feb 2013, 20:00

Lasa modestia deoparte, si invata sa iti apreciezi adevaratul tau talent. Ti-am mai spus, si o sa iti repet: ceea ce tu creezi, nu sunt bazaconii. In mare parte ce povestesti sunt fapte reale, si mereu dupa ce iti citesc povestile stau si meditez cate 5 minute. Ador compunerea ta scrisa acum, ma captiveaza si ma intristeaza in acelasi timp. Vroiam un miracol, vroiam sa se opreasca sa nu ii fure copilul, insa asta este... in ziua de astazi, avortul este ca o scapare de belele pentru tinerele mamici. Ma doare cand ma gandesc, ca, mii de astfel de cazuri se intampla nu numai in Romania, ci in toate tarile, ma doare sa vad atatea suflete ranite, ma doare.
Ai descris intocmai toate acele momente, m-ai captivat, si totusi, m-am bucurat ca la sfarsit, mamica isi da seama de prostia pe care a facut-o, trimitand copilul cu primul bilet spre iad. Ahh, de abia astept sa iti vad urmatoarele compuneri, sa ma anunti, bafta la scris si spor la idei.!

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 09 Feb 2013, 22:12

Doamne, cu cata emotie am putut citi ceea ce ai scris. Si acum rad ca o nebuna din cauza ca am vazut altceva, dar sa revenim la creatia ta. Ai surprins foarte bine ideea si ma bucur ca ai scris o lucrare despre aceasta tema. Iti multumesc ca m-ai anuntat si sper sa o faci si data viitoare. Te pup. :*

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 09 Feb 2013, 22:27

Trist, dar emoționant. Superb, dar cutremurător! Te pricepi foarte bine la capitolul scris și sper că știi asta! Scrii foarte foarte frumos! Mulțumesc de anunț! Sper să mă anunți și în continuare! Kiss, kiss.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 13 Feb 2013, 22:30

Cand esti nervos nu poti sa scrii ceva de calitate, insa tot voi posta micutul text ce l-am scris pe moment. In cazul in care ma veti intreba daca am trecut prin asa ceva, atunci sa stiti ca da, am trecut. Povestea este 100% reala, eu sunt naratorul. Sper ca v-am lamurit lough

"Prieteni"

Îţi ţineai ţigara între buzele crăpate, inspirai acea otravă şi îmi zâmbeai fals. Erau la pachet, sau cum? Ai devenit atât de ipocrită, de încrezută, de tupeistă. M-ai scârbit, iar de fiecare dată când te vedeam preferam să mă uit pe pereţi decât să îţi privesc acea mutră care cerea plame.
Te victimizai atât de tare, dramatizai, încât şi Shakespeare cred că şi-ar fi făcut cruce dacă te-ar fi văzut. Înţelegeam că decesul bunicii tale, al fiinţei pe care o iubeai cel mai mult, putea fi asemănat cu o căzătură într-o prăpastie, însă deja deveneai ridicolă. În timpul orelor făceai pe inocenta, aveai acel glas mieros, îţi scăpau şi câteva lacrimi chiar, însă cum se face că după ore, când te duceai să fumezi alături de prietenul tău cel mai bun şi băiatul pe care îl iubeşti, fericirea dădea buzna peste tine? Chiar nu aveai pic de mândrie?
M-ai numit o “perversă cu două feţe”. Tot eu sunt cea care joacă un dublu-rol? Am încercat să te ajut, îţi povesteam lucruri personale, iar apoi te duceai să le povesteşti tuturor despre ceea ce ţi-am spus. Mă bârfeai pe la spate, în timp ce eu şi cealaltă prietenă puneam vorbe bune pentru tine. Încercam să îţi albim reputaţia urâtă pe care o aveai, însă tu nu făceai decât sa o pătezi pe a noastră. Şi tot eu şi ea suntem cele cu două feţe. Hm, ce perspectivă interesantă.
Mă întreb, chiar nu ai pic de respect pentru bunica ta, pentru fiinţa pe care se presupune că o iubeşti? Nu te gândeşti la faptul că ea te poate vedea, că poate să îşi dea seama că tu o plângi doar pentru a părea o inocentă? Părinţilor tăi nu le pasă de tine, ea s-a dus, pe mine şi pe cealaltă prietenă ne-ai pierdut. Îţi place? Nimănui nu îi pasă de tine, înţelege. Asta ai vrut, asta ai avut. Abia aştept momentul în care vei deschide ochii şi vei realiza că eşti singură. Ce te vei face? Te vei tăia din nou cu lama? Abia aştept acel moment în care voi putea elibera adevărata scorpie cu două feţe din mine. Aşteaptă şi vei vedea, că nu las lucrurile aşa, scumpa mea “amică”.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 13 Feb 2013, 23:37

Am avut și eu „prietene” de genul și sincer, n-aș mai vrea să am parte de alte persoane ca ele. Nu, mulțumesc! Îmi ajung prietenii buni care mă susțin și mă plac exact așa cum sunt. in love

În legătură cu creația, este superbă! La fel ca toate celelalte lucruri scrise de tine! Mereu mă uimește felul tău de a scrie. Într-un mod plăcut, bineînțeles! lough

Și sunt convinsă că nu sunt singura. Scrii excepțional, indiferent de opinia ta total diferită. heh

Mulțumesc de anunț și sper să mă anunți și data viitoare!
Kiss, kiss.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Mier 13 Feb 2013, 23:50

Pe lagna faptul ca scrii foarte frumos, sentimentele pe care le conturezi sunt pur autentice. Ca romul! In fien, mi-a placut mult aceasta lucrare si chiar daca tu consideri ca nu este foarte buna, eu zic ca e o doza buna de realism pe care ne-o putem injecta si care chiar este necesara din cand in cand. :) Iti multumesc pentru anunt. :*

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 14 Feb 2013, 16:43

Doamne, ti-am citit lucrarea de pe telefon, e pur si simplu fenomenala. Ai surprins atat de bine adolescentii din ziua de astazi, si m-ai facut sa raman cu gura cascata, la propriu. De abia astept sa-ti citesc urmatoarele povesti. Bafta la scris, sa ma anunti in continuare!

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Vin 15 Feb 2013, 18:56

Sentimente

Stăteam întins pe pat, strângând-o în braţe, mângâinu-i părul, urmând ca mâna mea să coboare pe spatele ei. Trupul său golaş era lipit de al meu, transmiţându-mi căldura ei. Braţul i se odihnea pe talia mea, iar capul pe piept. Îşi ţinea ochii închişi, probabil retrăind clipele intense dintre noi ce s-au petrecut în urmă cu câteva minute. O iubeam, o adoram, inima îmi tresărea de fiecare dată când îmi zâmbea în felul său unic. Aş fi putut sta să o privesc ani întregi, fără să mă satur de ea. Era imprevizibilă, copilăroasă, cu un caracter puternic, însă râdea mereu, radia de fericire în orice moment al zilei.
“Ascultam” tăcerea ce domnea peste noi, simţeam că o aud vorbind, cu toate că ea probabil dormea acum. În aer se puteau citi nenumăratele cuvinte pe care probabil mi le-ar fi spus, însă era extenuată. Îi priveam chipul gingaş şi trupul ce vibra sub al meu, cu ceva timp în urmă. Speram că am fost atât de grijuliu pe cât se aştepta ea, având în vedere că nu era experimentată în acest domeniu. Îmi muşcam buza inferioară, abţinându-mă cu greu să nu o strâng în braţe, lăsând-o fără aer. Aş fi îmbrăţişat-o la nesfârşit, aş fi vrut să o ţin lipită de mine, să o sărut în continuu, să o mângâi şi să îi şoptesc că o iubesc de nenumărate ori. Aş fi trezit-o dacă aş fi făcut asta, iar chipul ei somnoros şi deranjat de trezirea bruscă era singurul lucru ce îmi rupea inima în două.
Mă bucuram că nu am lăsat-o să plece atunci când am dat-o-n bară, îi mulţumeam lui Dumnezeu că am nervii tari şi am îndurat toate palmele şi vorbele veninoase primite din partea ei şi că am avut puterea de o săruta chiar şi după aceea. O doream pe ea, îmi ştiam scopul, ştiam că o rănisem, iar asta mă durea cel mai tare. Înnebuneam la gândul că aş putea să o pierd, iar un golan ar pune mâna pe ea, deşi ştiam că respectivul nu ar fi apucat acea zi atâta timp cât eu eram viu. Şi eu, la rândul meu, eram un golan fără sentimente, dar făptura asta mi-a arătat ce înseamnă să iubeşti cu adevărat, mi-a arătat că acele nopţi pe care mi le petreceam cu fete uşoare aveau consecinţe asupra mentalităţii mele.
Eram atât de diferiţi: eu nebun, dorind să încerc toate ciudăţeniile pământului, un tip ce nu călca pe la şcoală, iar ea firavă, inteligentă şi raţională. Ne completam reciproc, ne iubeam, iar asta conta cel mai mult.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Vin 15 Feb 2013, 19:08

Superb! De-a dreptul minunat. in love

Ai exprimat atât de bine numeroasele sentimente ale băiatului. Foarte frumos! Scrii minunat! Tu ești minunată! in love

Abia aștept următoarea ta postare!
Nu uita să mă anunți!
Kiss, kiss.

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Vin 15 Feb 2013, 19:54

Nu pot sa cred. Povestioara asta, pe care tu o numesti banala :-w este de-a dreptul extraordinara. Imi place mult felul in care ai descris, mai ales ca ador aceste mici paragrafe dragastoase, ca sa le spun asa. Odododo, sa ne mai aduci dragasenii din astea, imi plac foarte mult.

Ps. imi pare rau ca nu am apucat sa mai vorbim pe mess, imi este stricat. Sa ma anunti cand mai aduci ceva!

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Sam 16 Feb 2013, 13:24

Nu stiu de ce tot numesti aceste lucrari banalitati. Adica nimic din ceea ce scrie un om nu se poate numi banalitate, din simplul motiv ca este al lui, personal, scris din suflet. Din nou ai reusit sa imi transmiti toate sentimentele, acel amalgam de emotii care plutea in aer, inconjurand personajele. Iti multumesc mult pentru anunt si imi pare rau ca abia acum am ajuns sa comentez. Te pup. :*

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 21 Feb 2013, 23:21

Decădere. Abis fără fund. Vise arse.

Simţeam că mă sufoc, că mă voi pierde undeva la graniţa dintre realitate şi o lume a naibii de infectă, iar în continuare trăiam cu teama că aveam să ajung în acea lume şi nimeni şi nimic nu mă va mai putea salva. Am decăzut odată cu dorinţa ta nebună de perfecţiune, sublimitate ce trebuia să se răsfrângă neapărat asupra mea. Zilele mi le petreceam încercând să aflu adevăratul motiv pentru care ţi-ai dorit să ajung aşa, un monstru în piele şi oase. Speram totuşi că decăderea mea avea să te facă fericită şi mulţumită, îmi doream să ştiu că aceste chinuri prin care treceam aveau să îţi aducă zâmbetul pe buze, iar bucuria ta să îmi dea puterea necesară de a îndura batjocurile aduse la adresa mea. Totul era pentru tine, pentru că nimic nu mă durea mai tare decât faptul că erai dezamăgită de mine. Însă, chiar şi aşa, de ce ai fi fost? Nu găseam o explicaţie care să justifice comportamentul tău, acţiunile tale atât de deplasate, însă cine te mai înţelegea? Eu cu siguranţă nu.
M-am îndreptat spre dulapul pe a cărui uşă era lipită o oglindă dreptunghiulară. Corpul îmi era reflectat în ea, imaginea oribilă fiind transpusă pe acea bucată de sticlă faţă de care teama nu înceta să se spulbere. Îmi priveam pielea încreţită şi lipită de oase, sternul, claviculele şi venele îmi erau proeminente, iar forme nu aveam, nu aveau de cine să fie date căci carnea era în cantităţi mici, aproape neobservabilă. Mă uram, detestam tot ce ţinea de corpul meu, odată tras prin inel, frumos, puţin plinuţ însă era acceptabil. Ţineai cu înverşunare să fie ca tine, toate trebuiau să se desfăşoare aşa cum doreai tu. Corpul meu era sub comanda ta, la fel ca şi viaţa, aşa cum spuneai tu. Ce eram eu până la urmă? Eram doar marioneta cu care te jucai la nesfârşit? Nu era posibil. Şi eu voi ceda la un moment dat, nu intenţionat, ci din cauza presiunilor pe care le abaţi asupra mea. Mă întrebam mereu, “Oare cu ce ţi-am greşit de îmi nenoroceşti viaţa?”.
Nopţile mi le petreceam plângând prin baie, cu capul sprijinit de vană şi cu picioarele întinse pe gresia rece. Simţeam că depresia începea să crească odată cu firele de păr, simţeam că prindea rădăcini adânci ce aveau să nu mai fie smulse. Îmi răneam sufletul, iar odată cu acesta şi organismul avea de suferit, mai rău decât o făcea deja. Îţi plăcea să mă vezi aşa, chiar nu îţi dădeai seama că mă răneai atât fizic cât şi mental? Nu realizai că drumul meu nu e acesta, că eu îmi doresc să fiu o persoană obişnuită, care să iasă din tipare doar datorită atitudinii şi stilului de a aborda lucrurile? Preferam să fiu acea persoana care îmi doream să devin încă de mică, era visul meu, vis ce a ars odată cu naşterea obsesiei tale idioate pentru frumuseţe şi siluetă, pentru idealuri şi perfecţiune trupească.
Trupul schilod îmi dădea bătăi de cap mereu, căci hainele nu îmi mai veneau, iar jignirile nu întârziau să apară. Pretindeai că ceilalţi sunt proşti, needucaţi şi că nu ştiu să aprecieze adevărata valoare, dar tu erai mai bună ca ei? Nu. Spuneai că mă înţelegi, că îmi eşti alături, însă nu o puteai face, căci tu erai înconjurată de persoane care te iubesc, care ar face orice pentru tine, printre care mă aflam şi eu. Probabil acesta era singurul motiv pentru care acceptam acest tratament inuman, că îmi doream să fii mulţumită şi mândră de mine.
Ţi-am simţit prezenţa în cameră, paşii apăsaţi răsunând în încăpere, fiind singurul lucru de putea străpunge acea linişte care valora mai mult decât o mie de cuvinte.
-Eşti pregătită, scumpo? M-ai întrebat în timp ce admirai imaginea din oglindă: eu în dreptul ei, încercând să îmi maschez tristeţea cu un zâmbet fals, iar tu în spatele meu, cu palmele pe umerii mei.
Am încuviinţat cu o singură mişcare a capului, păşind în faţa ta şi părăsind încăperea cu tine pe urmele mele. Ai deschis uşa ce făcea legătura între hol şi camera de zi în care se aflau musafirii. Ai fost prima care a pătruns în cameră, probabil datorită faptului că doreai să îmi faci o intrare aşa cum se cuvinee. Am păşit sfioasă, cu capul plecat, privindu-mi picioarele, căci îmi era teamă să îi privesc în ochi.
-O, Doamne! Este atât de slabă, a spus o voce feminină.
Simţeam cum lacrimile îmi înţeapă ochii, iar un amalgam de emoţii îmbibate în teamă a năvălit peste mine. Acum înţelegeam totul: ambiţia ta de a ajunge slabă, perfectă, visul pe care nu ai putut să ţi-l îndeplineşti, toate astea ai încercat să le trăieşti prin mine. Doreai să obţii acea satisfacţie prin trupul meu, chiar dacă asta mă condamna la o distrugere chinuitoare. Totul pentru că tu nu ai putut fi aşa, dar acum ce se întâmplă? Afirmaţia acelei femei te-a zdruncinat. Ai dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos? Oare s-a întâmplat asta? Ai realizat că mi-ai dat foc viselor pentru a face loc pentru ale tale? Ţi-ai dat seama că sunt singură, că nu am nimeni, că niciunul nu doreşte să stea lângă un monstru, chiar dacă acesta are suflet, dacă este uman? Ţi-ai dat seama că nu ai fost o prietenă atât de bună pe cât te credeai, mamă?

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 21 Feb 2013, 23:38

Fir-ai tu să fii! Cât de mult m-a emoționat acest text, nici n-ai idee! Mă așteptam ca personajul descris cu atâta ardoare de către narator, să fie de fapt mama fetei! Ai reușit să ne transmiți sentimente din plin! Ca de obicei. Felicitări pentru performanțele pe care le depășești cu fiecare operă scrisă!
Am observat în commul lui Choco faptul că tu consideri aceste texte banalități. Și crede-mă, banalitate e un cuvânt prea...banal pentru ceea ce scrii tu și sper să începi să fii conștientă de asta!
Ești un geniu și ai și un vocabular pe măsură! Mai multă încredere în tine însăți, mai multă apreciere pentru pesoana ta și talentul pe care îl posezi. Orice ai face, mergi tot înainte, dar cu degetele apăsând ușor tastele calculatorului.
Mulțumesc pentru anunț și sper să mă anunți și în continuare!
Kiss, kiss.

P.S: Am lăsat un comm cu mult mai mare decât obișnuitele mele commuri! rolling on the floor

Nu.i nimic! Îl meriți! kiss

Subiect: Re: Pecetluire în amiază Joi 21 Feb 2013, 23:53

Nu pot sa cred cat de tamba am fost sa nu iti citesc creatiile pana acum! hsh!
Deci geniala! Meriti toate laudele pe care toata lumea le spune despre tine si munca ta. Ai un vocabular complex si totodata complicat. De obicei uram asta, dar acum observ ca imi place. Adica sa fim serios, propozitile complicate nu sunt cu siguranta stilul meu, ma pierd in ele, tamba sunt1:))
Si ma bucur ca gasesc in creatiile tale niste lucruri total adevarate, geniale! Niciodata nu am privit lumea asa cum o faci tu, eu sunt obsedata de picioarele slabe=)), dar iti inteleg punctul de vedere. Sper ca vei aduce in curand o noua creatie, sa ma anunti. Te-am pupat!