Bun, stiu ca abia am venit, dar nu mai pot. Mi-a venit acum vreo ora o idee...Eu o sciu, ca nu imi da pace. Daca e originala sau nu, asta voi decideti.

CAPITOLUL 1: De ce?


Un soare rosiatic se ridica maestuos din mare inconjurat de o dara de sange, luminand tara nu degeaba numita "Tara Soarelui-rasare". Pe malurile nisipoase ale Pacificului se poate intrezari o silueta firava, micuta de statura. Pielea ei alba tremura rapusa de vantul taios, dar si de apa rece a marii. Trupul ei slab mai este lovit din cand in cand de cate un val rece, ce se izbeste cu putere parca incercand sa o destrame. Isi stranse bratele in jurul corpului, privind cu ochii sai verzi, de un verde sters spre adancurile intunecate, asa ca inima ei. Pe obrajii fara culoare, se mai puteau inca citi urmele lacrimilor ce cursesera noptii de-a randul, lacrimi ce o secatuisera pana in strafundurile sufletului sau ranit. Ochii sai verzi, facuti parca pentru a emana fericire priveau tristi soarele ce incerca fara succes sa ii lumineze viata atat de intunecata. Cositele roz ca florile de cires proaspat inflorite pluteau purteate de vantul rece de la malul marii. Statea cu picioarele in apa cristalina pana la glezna, tricoul alb barbatesc parand sa nu o protejeze de acel frig de neindurat.

Rasufla greoi afundandu-se din ce in ce mai adanc in valurile inspumate ale marii. Apa era atat de rece, pana si aceasta ii aducea aminte...O lacrima calda se scurse pe obrazul alb, mai apoi luand contact cu apa marii ce ii ajungea fetei acum pana la talie. Varfurile cositelor sale se inmuiau in apa sarata. Se afunda din ce in ce mai mult pana apa o acoperi cu totul. Ce rost mai avea sa traiasca? Simtea cum viata se scurge din ea cu fiecare secunda petrecuta in acel paradis la care visase inca de mic copil, acel paradis cu sirene si printi, povestile copilariei aveau intodeauna un final fericit. Isi inchise incet ochii asteptandu-si indurerata sfarsitul. Nimic nu e mai trist decat o inima ranita, fiecare o vindeca in felul lor, ea alesese sa o lase libera, in acel paradis in care sufletele ajung dupa moarte.

Deschise incet ochii privind cerul azuriu. Oare era deja in paradis? Un val puternic ce ii lovi corpul o trezi din visare. Rozalia privi imprejur. Era inca prizoniera in aceasta viata mizerabila, plina de dezamagiri si regrete. Nu era in stare de nimic. Nu era in stare nici macar sa ia ceva ce ii apartinea, viata sa atat de sumbra. Vantul ii biciuioa cu putere trupul firav si ud ce statea intins pe nisipul auriu. Toata aceasta tacere in care se asternuse tarmul, fuse intrerupla de glasul unei femei inalte, cu parul blond prins in doua cozi pe spate si ochii verzi exact ca ai rozaliei.
-Sakura, iar ai incercat sa te sinucizi?
Femeia se aproprie vizibil ingrijorata de fata ce zacea intinsa pe malul marii involburate.
-Lady Tusnade...
Reusi fata sa spuna cu un glas stins, pe chipul sau inca umed incepand sa apara lacrimi calde si sarate.
-Stii ca nu se va mai intoarce...
Ii spuse aceasta stergandu-i lacrimile ce curgeau pe chipul sau micut, cu trasaturi frumoase.

Sakura

Si acum imi aduc aminte ziua in care, practic, viata mea s-a sfarsit odata cu plecarea lui. Ziua in care am inceput sa ma scufund incetul cu incetul in lacul propriu de lacrimi, suferinta si deznadejde. Ziua in care viata a devenit o inchisoare. Ziua din care nu mai am motivve sa traiesc. Ma simt goala, simt ca nu ma iubeste nimeni. Il simt ca pe o bucata ce s-a rupt din sufleul meu, iar acesta tanjeste acum dupa aceea bucata. Si acum il vad strangandu-ma in brate, parul sau negru mangaindu-mi delicat chipul vesel. Pe aunci eram fericita...Dar, de ce? De ce? De ce, Sasuke ai plecat? De ce nu mi-ai oferit sansa la o viata fericita alaturi de tine? De ce ma dispretuiesti atat de mult? Mii de intrebari imi invadeaza gandul, intebari la care poate nu voi avea niciodata un raspuns... Imi aduc aminte aceea noapte..Noaptea in care am pierdut cel mai imare dar pe care il puteam primi vreodata, puritatea. Aceea noapte in care am crezut ca totul se va schimba, ca voi fi o alta in ochii lui negri abisali...Dar in loc de asta ce am primit? Regrete, dezamagiri. A plecat in aceea dimineata, lasand un bilet. In biletul pe care si acum il pastrez si nu stiu de ce. Poate e un semn ca inca il mai iubesc...poate voi fi pregatita sa trec peste asta abiia cand acest bilet va fi ars de mana mea. Dar nu sunt destul de puternica, cum nu am fost niciodata.

Nu sunt pregatita sa distrug trecutul..Nu sunt pregatita sa distrug mesajul in care sunt numita cu brutalitate doar o simpla "jucarie" . Nu sunt pregatita sa uit toate noptile nedormite in care am stat si am plans cu lacrimi amare. Acum, sunt doar o umbra, o umbra ce cerseste putina afectiune, putina iubire. Intodeauna am fost slaba, niciodata nu am putut trece peste sentimentele mele. Iubesc o persoana ce nu mai exista. Cum a putut sa imi faca asta? Acesti trei ani in care am suferit in mine, torturata de amintirile ce le aveam impreuna, acesti trei ani in care am devenit doar o umbra a trecutului, acesti trei ani in care viata mea a fost distrusa in totalitate...El m-a facut sa renunt la toti prietenii mei, la scoala, la prinicipii, la mandrie. Intodeauna am vorbit in locul lui, am facut toate treburile murdare. Dar el ce a facut pentru mine? Cred ca am fost, sunt, si voi fi destul de oarba incat sa ma bucur de simpla lui prezenta, de all "Te iubesc" rece si dispetuitor. Ani in care trupul cu care ma mandream atat de mult, frumusetea cu care fermecam orice baiat, optimismul meu ce te facea sa uiti de tot si de toate, au plecat odata cu brunetul.

Parul tuns pana la umeri intodeauna aranjat, acum statea ravasit pe frunte, lung pana la talie. Ochii veseli de odinioara erau acum rosii, obositi si tristi. Nu merit sa traiesc, nu merit sa fiu o povara pentru nimeni. As vrea ca sufletul meu sa se inalte odata in paradis, sa scap de toate grijile adunate in aceasta viata sufocanta de muritor. Dar de ce tocmai eu? De ce a plecat fara sa anunte ceva? De ce?

Astept pareri, critici, e primul meu fic si as cam avea nevoie de niste sfaturi..

Super,pui te rog next-ul?
Te rog!

Heii.
Imi place mult ficul tau.
Si pot spune ca titlul m`a atars cel mai mult ^-^.
Abia astept sa citesc next~ul asa ca spor la scris.
Te pup.Zbye. ◕‿◕

Yey, a sosit next-ul.
Este foarte frumos.
Pui te rog next-ul????

pentru ca ai pus next-ul

Hmm...multumesc ca mi-ai aratat ficul.
Pai este destul de reusit... Imi place cum descrii, imi place ca nu prea ai greseli de testare si cel mai mult imi place titlul care sincer m-a atras.
Te kissulesc si iti urez spor la scris.



--------------------------

My fic:
- Steaua norocoasa: https://sasu.forumgratuit.ro/t1764-steaua-norocoasa

CAPITOLUL 3:



Prietenia este atat de greu de descris in cuvinte, incat te simti dezarmat in fata miilor de ganduri pe care le nutresti fata de acest concept. Cu toate acestea, atunci cand te gandesti la un prieten este imposibil sa nu constientizezi trainica acestei notiuni.Cel mai bun exemplu al unei prietenii adevarate pareau sa fie Naruto si Sakura. De mici copii, ei au impartit orice, de la creioane colorate la secrete pe viata si pe moarte. Singura ruptura, care le subrezise frumoasa prietenie, care interveniseintre cei doi, era... Sasuke. Desi Sakura se rupse de civilizatie, de scoala, cand toti amicii ei o evitau din cauza brunetului, in dimineata in care el o parasise, in dimineata in care ea intrase in aceea adanca depresie, Naruto fusese singurul care ii fusese aproape, singurul care o sprijinise.

Dar acum, cand ea avea cea mai mare nevoie de el, cand era la un pas de nebunie, el trebuia sa ii dea durerosul verdict. Oare ce avea sa faca dupa? Oare va incerca din nou sa se sinucida? Mai bine ii infigea cineva un cutit in inima decat sa fie nevoit sa ii dea dureroasa veste. Nimeni, dar nimeni pe acest pamant nu putea sa ii pricinuiasca o durere mai mare decat aceea de a o vedea pe rozalie plangand, plangand din cauza lui. Si totul numai din cauza lui...Sasuke. El era de vina pentru toata durerea, pentru toata suferinta, pentru toate lacrimile varsate de rozalie, pentru tot. El nu o merita pe Sakura, nu merita aceea iubire enorma ce prietena sa i-o purta, nu merita nimic. Intodeauna el parea rece si indiferent cu ea, dar ea nu vedea niciodata asta, ea il iubea orbeste, fara sa stie daca iubirea ii este impartasita.

Fata ridica brusc capul, schitand ceva ce trebuia sa para un zambet. Se bucura enorm ca isi revede singurul prieten, dar nu mai avea puterea sa zambeasca. Dupa acel vis se simtea mult mai singura decat inainte. Ar fi vrut sa il uite, dar inima ei, dragostea nemasurata ce inca i-o purta, ii facea imposibila aceasta misiune ce probabil ar fi salvat-o. Inca blestema ziua in care l-a intalnit, dar mai ales, blestema aceea noapte in care ea ramase singura pe lume...Dar acum nu mai era important, se bucura doar ca in sfarsit a venit cineva si pe la ea.
Naruto deschise gura incercand sa spuna ceva, dar cuvintele erau pur si simplu intepenite. Rozalia il privea surprinsa, indemnandu-l parca sa rosteasca ceva, orice, era satula de atata liniste..
-Sakura, stii...lady Tusnade a spus...a spus... ca ar fi mai bine sa ...sa...sa te trimita la...spitalul de psihiatrie... Spuse acesta oftand adanc, mai apoi strangand din pumni.
Sakura ramase cu privirea atintita spre blundul ce o privea trist. Lacrimi de durere incepusera sa curga pe chipul ei alb si asa destul de obosit. Se simtea tradata, dar nu de Naruto, ci chiar de cea pe care o iubise ca o mama. In ultimul timp toate persoanele iubite o dezamageau..

Sakura

Nu pot sa cred ca toate persoanele importante din viata mea ma dezamagesc. Viata mea, si-asa destul de amara mi-o voi petrece de-acum incolo intr-un salon de spital, poate ca voi vedea razele soarelui doar insotita de gardieni ce probabil ma vor tine intr-o camasa de forta. Si toate acestea, doar pentru ca sunt slaba, sunt neputincioasa, toate astea doar pentru ca nu am putut trece peste plecarea lui. Acum, viata mea va fi distrusa, singuri mei prieteni vor fi colegi de salon. Si asta pentru ce? Pentru ca el nu m-a iubit niciodata, nu a stiut ce inseamna sa iubesti, eu mi-as fi dat viata sa il vad langa mine, sa il stiu aproape, dar poate si siguranta ca el ma iubeste ar fi fost suficient. Nu o sa i-o iert niciodat, mi-a distrus viata cum nu se putea mai rau, m-a parasit cand aveam cea mai mare nevoie de afectiune, m-a lasat sa sufar ca un caine din pricina unei javre. Poate nu voi fi niciodata destul de puternica sa o spun privindu-l in ochii sai intunecati acel "Te urasc" pe care incerc de ani de zile sa il cred si eu. As vrea sa il privesc in ochi indiferenta si sa ii spun nepasatoare aceste doua cuvinte. Dar, nu pot..

Stiu, stiu e oribil..

Eu nu stiu ce sa zic, daca va place sau nu, dar nu pot renunta la fic

CAPITOLUL 4

Sakura privea dezamagita catre acel rasarit mirific. Totul arata ca un tablou pictat in nuantele focului, in nuantele sangelui. O lumina blanda se revarsa pestre micutul orasel, un orasel cu plaje intinse, cu nisip auriu si fierbinte, cu oceanul adanc, inntunecat, de nedescifrat. Un orasel cu oameni amabili, zambitori, cu cladiri incarcate de istoria si de maretia timpurilor demult apuse. Un orasel ca acela din cartile copilariei, cu stradute largi si intortocheate, cu copaci in fiecare parc...Acea carticica ce Sakura avea sa o poarte cu ea pretutindeni, sa o tina undeva ascunsa de oamenii ce vroiau sa i-o fure, intr-un loc ascuns, neumblat de multa vreme, cel mai potrivit loc pentru a tine o astfel de amintire, sufletul. E atat de greu sa spui "adio" ! Adio pare cel mai dureros cuvant auzit vrodata...E ca si cum ai spune " Nu te voi mai vedea niciodata"...Dar macar daca ai putea pacali putin inima, sa amani acest cuvant incarcat de tristete, macar putin, sa poti crede ca un simplu "La revedere" va inlocui deznodamantul final. E atat de greu sa iti ei adio, sa iti iei adio de la tot ce ai iubit, iubesti si vei iubi, de la ce ai fost, de la prieteni, de la locurile incarcate de amintiri in care zaboveai gandind, de jocurile copilariei, de secretele tainice pe care promiteai sa le aperi cu pretul vieti, de viata pe care ai avut-o in favoarea a ce vei avea.


Cand sentimentul singuratatii te apasa, e frig, parca totul e pustiu, nu stii ce sa faci, ce sa gandesti...incotro mergi...si totusi te speri ca undeva exista ceva bun pentru tine, dar cauti si totul in zadar.Sufletul te doare si te intrebi "De ce?", De ce am fost eu naiva ce e-a crezut?...am crezut in vorbele tale, cand ele erau asa de amare.Poate ca aveau dreptate, poate ca era nevoita sa se interneze, dar...Nu putea accepta gandul ca va fi tratata ca o nebuna, urmand sa numere sirul lung de zile ce le mai avea de trait, ca intr-o inchisoare din care nu aveai scapare. Poate ca, chiar aceste ganduri o puteau duce la nebunie. Poate lipsa sperantei era singura ei problema. Dar, totusi, pe sufletul ei apasa o piatra grea, o piatra ce nu ii permitea sa se ridice si sa zambeasca. Poate era doar o piericica, destul pentru a adancii rana sufletului de gheata. Asa era ea, cu o floare se facea intodeauna primavara, cu un fulg de zapada se facea intodeauna iarna, o frunza aramie era intodeauna toamna, cu o raza de soare era intodeauna vara. O simpla atingere o darama, o simpla vorba o ranea. Poate ca daca era doar putin mai puternica, nu ar fi ajuns in aceasta situatie. Poate ca, un singur firicel de lumina in intunericul acela dens din inima ei, ar fi facut-o mai puternica, mai increzatoare.



Picaturile reci de ploaie se izbeau cu brutalitate de geamul cu rol de scut. Masina gonea ca un fulger prin ploaia deansa, ca o ceata.Copaci batrani, se aplecau sub povara vanturilor grele, ce se intalneau distrugand orice printr-o furtuna teribila. Cerul, aceea pata infinita de albastru pe care toata luea o astepta cu caldura, era acum ascunsa de dupa aceea plasa de nori plumburi, ce acopereau cerul ca o patura groasa in culori nedefinite. O patura racoroasa ce cernea in urma ei lacrimi amare, lacrimi de tristete, lacrimi de iubire..Din cand in cand, cerul mai era luminat de cate un firisor rapid de lumina, fulgerul, iar accea liniste de mormant din timpul acestei ploi singuratice mai era din cand in cand intrerupta de o bubuitura puternica, ce parea ca vrea cu tot dinadinsul sa distruga ceva anume. Poate chiar voia sa distruga ceva, sufletul fetei cu parul lung, de un roz dulce, curgand dezordonat pe geamul rece. Desi peisajul era atat de mohorat, sufletul Sakurei prevestea ceva bun. Era mai linistita acum, stia ca totul e spre binele ei, ca odata ce amintirea dureroasa a brunetului va fi stearsa din mintea ei, odta ce aripile ei plapande vor incepe sa prinda putere si sa zboare, ea isi va putea recapata libertatea, prietenii, mandria, viata...



Isi lipise incet capul de geam privind abatuta catre padurea scaldata in lacrimile adanci ale cerului. Ce n-ar fi dat sa poata iesi in aceea lunga ploaie de vara ce imbratisa pamantul dornic de acea imbratisare racoroasa. Isi dorea ca aceea minunata ploaie, sa cearna pe trupul ei firav picaturi reci, sa spele toate acele ganduri negre, toata aceea tristete, tot acel intuneric de neptruns din inima ei . Printre acei nori densi incepea sa isi faca apariia printr-o micuta crapatura un soare arzator, cu razele razlete ce imprastiau lumina peste padurea bartrana, cu copaci inalti si intunecati. Pe langa tot acest peisaj intunecat, dar totusi linistit, razele luminoase ce strapungeau bolta cereasca pareau firicele de speranta, speranta de care te poti agata oricand. Speranta e cel mai rau dintre rele pentru ca prelungeste chinul. Speranta este lucrul cu pene asezat in suflet si care canta melodia fara de cuvinte si nu se opreste niciodata .Te poti simti singur, deznadajduit, abatut, trist, dar niciodat invins. Poti pierde, poti gresi, poti suferi, dar nu te gandi sa abandonezi. In concluzie, vorba batraneasca "speranta moare ultima" pare cat se poate de adevarata, dar de asemenea subreda.



Naruto o privi indelung. Ii parea asa de rau ca tocmai el trebuia sa ii semneze "sentinta" , tocmai el ,prietrenul sau cel mai bun, sa o duca intr-un loc indepartat, departe de ochii rai ai lumi, de vorbele necrutatoare. Regretul este prietenul cel mai bun al durerii. Regretul este mereu alaturi de tine: te sprijina in tot ce faci, tot ce iubesti tot ce atingi. Regretul este funda neagra din portret. Te strange de gat si te obliga sa nu mai versi lacrimi. Regretul este un castel de nisip daramat de rautatea unui om lipsit de vise. Prins la malul marii, dupa ore intregi de munca in echipa, de rasaul intre prieteni, se sterge in amintirea unui lucru in zadar .Poate ca totusi era spre binele ei, poate ca dupa vreo cateva luni se putea intoarce acasa o cu totul alta persoana. Tot raul spre bine

Ok, eu nu mai pun next doar asa, ca n-m ce face, la 3 commuri pun next, si daca nu merge nici asa nu il mai continui

CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE??????????? Cum sa nu mai scrii? Sa stii k sunt multi care iti citesc ficul doar k nu au cont aici si nu pot sa comenteze. Eu l-a inceput citeam ficuri cu caruta,dar nu aveam cont asa k nu puteam comenta. Tocmai de asta m-am logat si eu; sa le spun celor k tine care cred k nu le este apreciata munca adevarul k multi le citesc ficurile, dar nu au putut sau au uitat sa comenteze.Oricum ar trebui sa scrii din placere si nu pt comm-uri.Lasand asta la o parte ai talent si dc sa nu-l folosesti? Doar din cauza k nu ai comm-uri? De exemplu Eminescu atunci cand si-a inceput cariera nu ii citea nimeni operele, ba chiar il luau in deradere. Insa uite k acum ii spunem Luceafrul poeziei romanesti. Nu mai fi trista, ci continua sa scrii si sunt sigura k o sa ai si comentarii pe masura, dar trebuie sa ai rabdare, caci unii au ficuri de la inceputul lui 2010 si tot au continuat sa scrie.Oricum astept nextu si spor la scris

itasaku are dreptate nu trebuie sa te opresti doar pt k nu ai comuri , foarte multi citesc ficuri dar nu isi fac conturi pt a comenta ,aasa k te nu dezcuraja si continua sa scrii deoarece nu ai nici`un motiv sa te opresti .

3. uite si un comm de la mn pot sa te intr ceva? ii sasusaku? plsss sami raspuniz astept cu nerabdare nextul

scuze k nu ti-am lasat com mai devreme ....oricum imi place mult ficul tau si abia astept sa vad ce o sa zica ticalosul de Uchiha cand o s-o vada pe scumpa Sakura...oricum iti doresc multa, multa inspiratie pt next

Scuze, dar am o veste proasta m-iau venit ieri niste rude din strainatate asa ca nu mai pot pune inca un next zilele astea.

ANUNT


Urmatorul next: joi, 4 august

ok,eu deja plang...............de unde ai atata inspiratie
oricum repede da next-ul ca intru si eu la psiho. de nu-l pui

Scuze ca nu am pus mai devreme, dar nu stiu ce a avut PC-ul ca nu ma lasa sa intru pe internet.


CAPITOLUL 7


Urca in graba scarile intortocheate din cand in cand mai atingand cu varfurile degetelor balustrada rece. Lacrimile ii curgeau in nestire pe chipul sau micut, capatand o culoare rumena dupa atatia ani. Acum, cand prinse putina putere, cand incepea din nou sa zboare, acum, cand viata sa parca renastea din cenusa, primise o lovitura atat de puternica, o lovitura dureroasa, o farsa a destinuli. Poate ca isi dorea sa il vada din nou, poate ca un coltisor infirm din sufletul sau tanjea dupa acei ochi negri patrunzatori, poate ca totusi ii era dor de el, dar inima ei nu era pregatita pentru o asemenea lovitura. De ce rebuia tocmai ea sa iubeasca un asemenea om? Un asemenea monstru?


Ajunse in fata unei usi micute, pe care ea ar fi incaput, dar poate altcineva ar fi fost prea mare pentru tocul de lemn ros, o micuta pata de culoare maronie in acel alb de gheata. Apasa incet pe clanta aproape putrezita, usa deschizandu-se cu un mic scartait. Intra cu pasi marunti in incaperea spatioasa, incarcata cu tot felul de cutii, paturi vechi prafuite si ponosite, fotolii cu perne sfasiate, si din cand in cand cate un lampadar plin de colb. Podul spitalului era impanzit de un miros neplacut, ca si cum nimeni si nimic nu ar mai fi pus piciorul in camera ce depozita lucruri destul de interesante. Deschise incet geamul si se aseza pe pervaz privind la aleea impanzita de copaci batrani, cu ramurile uscate atarnand inerte, oferind cu atata generozitate o umbra blanda.


In aer plutea o adiere racoroasa, desi soarele imprastia o lumina difuza, firava. Sakura privea nostalgica, parca far tinta, gradinile intinse , cu flori colorate in milioane de culori stralucitoare, vii, copaci cu ramurile groase, unele scurgandu-se aproape de amnt, la doar o simpla adiere oferind un spectacol magic, acompaniat de corul divin al pasarilor . Rozalia privea cerul inseninandu-dse, iar privirea ii ramase atintita catre un stol de pasari. Ce n-ar fi dat sa fie si ea o pasare, o pasare cu aripi mari, maestuase strapungand vazduhul. Parca invidia libertatea lor, linistea lor, invidia amintirile lor. Ar fi vrut si ea sa zboare, sa pluteasca peste ape albastru-verzui, sa simta adierea vantului fluturandu-i parul, sa priveasca oamenii de sus, departe de rautatea, cruzimea, intoleranta, dispretul cu care erau "inzestrati" toti oamenii.


Urmarea fascinata dansul sublim a doi fluturi ce semanau cu doua suflete pereche. Mu mai era atenta la nimic alceva, se bucura in sfarsit de linistea de care avea ataa nevoie. In toata aceasta panorama verde, se ivi parca din pamnt, o femeie inalta, cu parul ca sangele tuns destul de ciudat, si, din cate putea observa rozalia purta iste ochelari negri ce ascundeau niste ochi iscoditori, rautaciosi ce pirveau cu o urma de uimire in ochi catre usa spitalului. Auzi o voce atat de cunoscuta, o voce atat de iubita, strigand cu un accent ce trebuia sa para unul bucuros. "Karin!" se auzi vocea barbatului cu parul ca noaptea si ochi stralucitori, barbatul atat de cunoscut, ata de iubit...Sasuke se apropia aparent linistit lund-o in brate pe roscata si sarutand-o cu pasiune, fara sa stie ca distruge pentru a suta mia oara inima deja destul de ranita a fetei cu parul rozaliu si acei ochi... poate cei mai frumosi ochi din lume.


O noua lovitura, o noua durere, o noua dezamagire. De ce ea? Mai bine ramanea la ea acasa, sa doarma in patul ei, sa sufere in ea, sa sufere in tacere, sa planga cu suspine. Simtea o durere mai puternica ca niciodata, o durere spirituala, ce te farama incet, pe interior. O durere ce iti roade sufletul, te goleste, te face sa simti ca nu mai existi. Nu spera sa il aiba numai pentru ea, nu mai spera demult sa il stranga in brate, doar visa. Ii placea sa se refugieze in visele ei fanteziste, singurele in care putea fi fericita. Poate acea durere flamande ii mancse deja mare parte din suflet, dar ea nu voia sa creada asta.


Plangea din nou, nu stia de unde are atatea lacrimi. Nu stia cum de le varsa pentru un om ce nu merita nici negrul de sub unghie, dar pe care totusi, il ....iubea. Stia ca el e aerul ei, el e viata ei, dar de ce? Stia ca pe el il iubeste, desi si-ar fi dorit din tot sufletul sa ii spuna "Te urasc", dar nu putea. De ce nu putea? Stranse incet pumni, pana isi infipse unghile in piele, pana ce firisoarele rosiatice de sange incepusera sa curga pe mana ei firava. "Te urasc, Sasuke" spuse aceasta cu lacrimi in ochi.
Se auzi din nou acel scartait al usi din lemn vechi, iar in pragul usii isi facu aparitia, privind cu o uimire neobisnuita catre fata ce incerca sa impuna un nou sentimet inimi, ura.
-Ma..ma..urasti? Spuse Sasuke privind-o neobisnuit de surprins.

E absolut ORIBIL! Si scurt pe deasupra, ah imi vine sa ma dau cu capul de pereti

Scuze , scuze , scuze ca nu ti-am lasat com . Ei bine capitolul asta a fost foarte emotionant . Nu imi vine sa cred , Sasuke si Karin ? Off biata Sakura prin ce trece din cauza lui .

Ei bine sa pui nextul sa vad ce se mai intampla .