Just Be Perfect!(+16)

Cine ești? Cine sunt? Eu sunt Maxyana, numele meu l-ai văzut deja și îți voi explică spatele cărți ce nu există:
Sakura Haruno suferă de o boală incurabilă? Sau pshihologica? Este nebună sau doar o simplă pacientă cu multe deficiențe? Băiatul perfect nu îi bate la ușă, dar îi stârnește o curiozitate. O diferență este între ei, cine va fi capabil să o ignore? Amândoi? Unul? Sau poate niciunul. Citiți și gândiți-va mai bine, recitiți dându-va seamă de incapibilitatea ei. Lectură plăcută!

Just Be Perfect!

Nu sunt, și știu asta. Nu sunt perfectă și nu voi da niciodată semen de perfecțiune. Glumesc, perfecțiunea este un stadiu Dumnezesc pentru mine. Perfecțiunea ar trebui să însemne imperfecțiunea, dar oare e așa? Se spune că e linia orizontului, dar de ce? Nimeni nu se naște perfect, absolut nimeni. Dar chiar toți se cred așa, încă o data: De ce?
Nu sunt nici normală, poate sunt chiar nebună. Nebună în adevăratul sens al cuvântului. Nu am o altă perspectivă a universului, o altă lume în care toți sunt fericiți, spărgând în dinți acadele. Ci sunt ca toată lumea, oare sunt? Ce am făcut eu sau ascendenți mei încât să merit asta?
Nu voi află niciodată de ce nu sunt ca toată lumea.

Chapter I

Toamnă este în totdeauna cel mai frumos anotim al anului, mirosul morții din jur hrănește optimiștii de peste tot. Lumina sa slabă, intră treptat printre jaluzelele întinse de la singura fereastră din încăperea Domnului Director. Camera era monotonă, așa cum te-ai fi așteptat să o găsești. Un covor, două scaune în fața biroului negru și unul în spate, cu roți. Un dulap și un tablou pricăjit cu o ilustrație neinteresantă. Domnul Director Uzumaki stătea cu mâinile încrucișate pe suprafața biroului, ascunzându-și fața în acesta. Gândindu-se profund și foarte profund, neștiind cu ce să înceapă. Oftă ușor, părul său blond, clintindu-se o dată cu fața sa. Își deschise ochii albaștrii și se uită la persoana din fața lui. Din cauza camerei, pielea sa era mai întunecată decât era normal, fiind brăzdată de puținele fascicule de lumina ce intrau printre jaluzele.
Fata de 18 ani, în ultimul an al liceului. Stătea liniștită pe unul din scaunele din fața biroului, foarte inconfortabile. Avea genunchi la piept, jucanduse cu limba tenișilor ei. Privirea îi era absolut neexpresivă, pierdută undeva în visarea continuă. Părul ei, era dezordonat. Însă avea aceiași nuanța ciudată ca florile de cireș din mult indepărtata Japonie, Țara Soarelui Răsare. Bărbatul blond, deschisese gura să înceapă o discuție, dar o închise imediat. Nu avea idee cu ce să înceapă. Să o ia direct, sau să încerce să îi bată apropo-uri? În orice caz, să o lase liberă, nu era o soluție. Poate dacă se făcea că vorbește la telefon, dar nu. Trebuia să aibă o discuție serioasă cu această fată și nu mai putea fi amânată. Datorită gândurilor sale agitate, se ridică instinctiv trandindu-și pumni de suprafața biroului. Ea nici nu tresări, nu își ridicase privirea. Nu voia să se uite la el, el era un nimeni. Un director de 23 de ani ce era prea tânăr pentru aceast titlu.
-Ești inexistent pentru mine.
Bărbatul își fixă ochii asupra ei, ea nici nu își ridicase fața.
-Sakura, trebuie să încetezi cu acest comportament neobrăzat. Chiar dorești să te exmatriculez și să te interneze careva la un Spital de Nebuni?
Ea nu îi spusese nimic, jucanduse cu șireturile. Desfăcându-le, făcându-le fundițe, desfăcându-le din nou și din nou. Chiar nu îi păsa. Dăduse din umeri, lăsându-și ușor picioarele pe podeaua veche de când lumea.
-Am terminat aici, mă întorc în clasă.
-Nu poți, domnișoară Haruno. Trebuie neapărat..
Ea se opri, inimă ei tresărindu-i și un mic tremurat o apucase. Își îndreptă spatele, dându-și părul după o ureche. Se întoarse plină de sclipire, uitându-se la el cu un zâmbet senzual. Văzu cămașa pe care o purta, și își dăduse drumul la primi nasturi în așa fel în care se observă sutientul roșiatic. Coloarea sângelui îl excită mereu pe el, dar se abținuse. Își împrumutase un mers de felină, mergând țintă către el. Cu fiecare pas mai aproape, directorul simțea că nu era ceva în regulă cu ea. Nu era aceiași Sakura pe care o știa ea, ci era Ea. Fata își puse mână pe trupul sau, direct la inimă care bătea cu putere. Își trecuse senzual limbă printre buzele subțiri și incolore. Îl împinse pe birou, și își puse un genunchi pe suprafața biroului. Sprijinindu-se în așa fel încât să fie cât mai aproape de față lui. Cămașa lui stătea șifonat, ea având o dorință să o sfâșie cu unghiile, chiar atunci.
-Ai memorie de scurtă durată, directore. Și eu care credeam că fostul meu iubițel îmi va lasă corpul să plece la ore. Dar tu, îl dorești aici și acum, nu?
Bărbatul înghițise în sec, fata oferindu-i o fantezie pe tavă. Încercase să nu îi asculte cuvintele ce erau profunde și pline de emoție, prea multe emoții și fapte neortodoxe.
-Vrei să îl vezi vibrând, deasupra/sub tine? Sau ai dori mai exact să mă lași să părăsesc nenorocitul ăsta de birou, sunt sigură că tu nu vrei să îți strici reputația trăgându-i-o unei eleve. Vrei? Haide, nu cost bani. Își puse mâinile pe sâni, rotindu-i simetric. Cu un singur deget, deschisese toată cămașa. Observase că pantaloni directorului, și anume aceea parte, se umflase. Își puse mâinile în jurul gâtului său, îndreptându-se către o singură traiectorie: buzele. Erau atât de apropiați încât ar fi fost prea păcat să între cineva chiar atunci pe ușă, dar nu era deși nu intrase nimeni și poate nu va intră. 1 mm ce îi mai despărțea și ea își îndreptă buzele către gâtul sau, unde îl mușcase cu obrăznicie până la darea sângelui. El gemu puternic de durere, punându-și mână imediat la rană. Fata se întoarse pe călcâie, îndreptându-se către ieșire în timp ce își aranja cămașa.
Obrăznicătură mare ce ești..mmrrr, tot o bunaciune ai rămas și după ce ai preluat frâiele nenorocitului de liceu.
Ce faci acolo? De ce îmi stai în cale? De ce ai făcut asta?
Recunoaște că nu ți-a plăcut! Doreai atât de mult să îl săruți încât îmi era milă de ține!
Nu ți-am cerut eu asta, te urăsc! Lasă-mă în pace.
So crezu tu, drăguță. Cu cât am mai mult spațiu cu atât mai mult profit de timpul asta.
Îmi vreau corpul, nu ești eu! Ești un fenomen necunoscut, nu ai viață.
Na, serios? Atunci corpul tău e somnambul, hahaa.
De ce mi se întâmplă mie una că astaa¦
Eu sunt adevărată tu, nu tu. Timidă și nervoasă Sakura Haruno. Eu, și doar eu sunt adevăratul Tu!

Sakura si personalitatile ei:-? ce sa zic..nu am mai citit pana acum ceva ca asta. Imi place mult si astept nerabdatoare continuatea. Anunta-ma si pe mine daca vei putea. :) :*

Hei! Imi place tare mult ceea ce ai facut tu aici. O idee foarte originala. Superbe personalitatile Sakurei, iar primul capitol m-a captivat complet. Nu mai zic de titlu care e superb.
Astept nerabdatoare continuarea. Bafta la scris si la idei. Bye-bye!!!

Chapter II

Ce-ar fi dacă aş lasă totul în urmă?
Eh, măcar de-aş ştii că nu s-a întâmplat nimic niciodată, că eu n-aş fi o ciudată.
Dar e greu, eu sunt şi voi fi mereu diferită de toţi. Prin una sau mai multe lucruri, prin Ea. Ea care îmi preaia mereu corpul şi ajung mereu să mă cert cu mine, să mă cert cu restul. Să tip din senin, să fiu mereu nervoasă. Asta e definiţia mea: o ciudată.
Stătea sprijinită de pervaz, uitându-se cum din prunul din faţă casei cădeau treptat, frunză cu frunză. Roşiatice sau gălbui. Se aplecă, lăsându-se după pervaz şi îndreptându-se către prun. Sub el stătea veşnicul leagăn care era acolo de când se ştia pe dânsa. Aceiaşi sfoară veche, aceiaşi bucată de lemn veche deşi ciudat că neputrezita. Se aşeză încet, temându-se parcă să nu cadă. Îşi luase picioarele de la sol, balasându-se uşor că într-un lung şi trist cântec de adio. Frunzele cădeau una după altă, chiar mai repede. Fredona încet o melodie auzită dinauzi, în clasa. Lăsându-se purtată de visele ei şi de abilitatea de a adormi cu ochii deschişi. Altfel nu avea cum pierde vremea, din cauza comportamentului ei-nu mai avea prieteni. Dar nu le simţea lipsa, cei care nu doreau să o aibă că prieten stăteau departe şi cine ar fi preţuit-o pentru cine era cu adevărat, ar fi acum, chiar lângă pom.
Privi casă şubredă, numărând ore, zile, luni sau ani până s-ar putea prăbuşi din senin.
Era ca de obicei, singură acasă.
Fratele ei muncea la acea ora, muncea 16/24. Rare ori avea şansă să îl vadă. Uitase privirea lui, ochii săi verzi de smarald şi părul brunet. Uitase zâmbetul său, uitase până şi neînsemnată lui umbră. Dar în a sa umbră, nu se ascundea absolut nimic. Nu aşa ca în a ei, unde umbră ei putea lua formă fizică. Să vorbească, să gândească, să fie o fiinţă şi în acelaşi timp, nefiind. Dacă nu s-ar fi temut de acea nefiinţă, nu ar fi luat-o în considerare. Aşa cum făcea în copilărie, prieteni imaginari ce deveniseră atât de aporpiati de copii încât îi vedeau, în toată splendoarea lor. Uneori credea că erau fantome, dar nu era adevărat astfel, ar fi văzut-o pe mama sa în fiecare zi bântuind bucătăria. Locul morţii ei.
Cu jale îşi aminti şcena morţii ei, femeia care îi dăduse viaţă. Îşi stăpânea lacrimile din ochii, continuându-şi în minte un mic filmuleţ cu scenă oribilă. Asistate, chiar în “primul rând”. Mai era şi tatăl ei, care stătea atât de liniştit la masă, ţinând-o de mânuţa fragedă pe ea. Femeia a cărui nume fusese Hirukaze, luase un cuţit ce avea mânerul îngheţat într-un dreptunghi. Îl lăsase pe gresia rece a bucătăriei, neavând să se topească. Femeia făcu o piruetă şi la o impedicare intenţionată, căzuse cu gâtul direct în lama cuţitului, sângele ţâşnindu-i din faţă şi din spatele gâtului. Ea deşi asistate, nu spuse un cuvânt. Inima îi era la fel de îngheţată ca şi gheaţă de la mânerul cuţitului. Poate, mereu se gândea ea, că fusese prea mică să ştie ce se întâmplă. Dar în acea mare de sânge, nu aveai cum să fii atât de prost încât să nu ştii ce se întâmplă. Se lasă pe spate, căzând în mormânul de frunze roşii-arămii-aurii.
-Poate aici îmi va fi şi mie mormântul, nu mama?
Ce gândire stupidă am. Poate dacă aş vrea să mor, mi-aş alege ceva mai dramatic. Să mă arunc de pe liceu?
-Sakura, ce naiba faci acolo?
Vocea îi era cunoscută, el intrase pe porta şi mai şubredă decât casă. Purta un palton negru cu o eşarfă portocalie, având câteva dosare susţinute de braţul stâng. Arăta la fel că în totdeauna. Impecabil. Chiar şi ca adineauri. Părul său blond, avea aceiaşi strălucire şi toamna, şi vara, şi iarnă, şi primăvară. Se apleca spre ea, de unde o ridică uşor. Ea nu se împotrivise.
-Ştii, aici în Autumn Falls, este cea mai rece toamna din ţară. Nu ar trebui să stai aşa de lipsită de griji pe solul rece, poţi răci.
-Şcoală e oribilă, viaţă mea e enervantă, nu mai am mamă şi tata este la închisoare. Fratemiu lucrează mereu, colegii mă văd o nebună. O pshihopata mă urmăreşte din umbră…Iar tu crezi că o răceală ESTE CEA MAI MARE GRIJĂ A MEA ÎN MOMENTUL DE FAŢă?!
Domnul director se cutremură la ţipătul ei, aşteptând chiar să înceapă să îl ia la şuturi. Îi zâmbise şi ea se simţi brusc tristă că ţipase la el, îşi apleca faţă şi îşi ceruse scuze.
-Nu e nimic, spuse zâmbind, până la urmă am fost împreună şi nu cred că sunt pe lista ta de oameni favoriţi. Eram îngrijorat, că ai trecut prin multe şi..
-Dacă ai venit să îţi zici că ţi-e milă de mine, eşti invitatul meu să ieşi afară!
-Dar Sakura…
-Oh, nici un “Dar Sakura..” mă laşi? Nu ştiu cât de mult ai tu tupeul ăsta, şi măcar să te intereseze siguranţă mea atunci când ai vrut să ţi-o tragi cu Hineko.
Uzumaki se uită mirat la ea, neştiind cine o mai fi şi Hineko dar îşi amintise într-un final faza întâmplată în birou. Dar era aceiaşi Sakura, după părerea lui. Şi Hineko cine ar mai fi putut fi? Vreo fantomă care îi posedă corpul că să şi-o pună cu el? Dăduse din umeri, chiar nu o înţelegea pe fata asta. Femeile în general sunt neînţelese dar ea era prima pe lista lui. Şi va rămâne aşa mereu. Naruto, neavând de ales. Trebui să plece, deşi dorea să rămână cu ea. Rozalia nu îşi dădea seama, dar el chiar ţinea la el şi dacă nu ar fi fost acea diferenţa de 5 ani între ei plus că era şi relaţia director-elev. Ar fi sărutat-o chiar acolo, în frunze şi poate chiar mai mult.
Ea se asigura că el traversase stradă lor, şi intră în casă unde avea să îşi facă temele. După ce aruncase o privire asupra lor, se gândise că oricum va fi exmatriculată şi că bacul nu îl va lua. Iar planurile ei de viitor erau complet inexistente.
Cred că voi ajunge pe străzi, cerşind. Drogandu-mă, imbatandu-mă şi tot aşa. Asta da viaţă!
Viaţă plină de optimis! Îmi place!
Tuu, să nu ai de gând să mori încă, poţi face ce vrei cu viaţă ta dar să nu te sinucizi.
Oh, te temi că scapi de gazdă?
Nu aş crede niciodată asta.
Luase formă unei persoane, a ei. De fiecare dată era aceiaşi persoană, Sakura cu părul brunet şi ochii albaştri. Formă aceia se apropie de ea, prinvind-o tăios.
-Dacă mor, tu vei dispărea?
Nu doar eu, dragă, tu o dată cu mine şi nu te vei putea duce la îngeraşi şi la mămică.
-Mămică aşa cum îi spui tu, arde acum în flăcările iadului. S-a sinucis, ţinuşi minte?
Vai ce trist! Prefăcându-se că plânge. Nu voi putea uită niciodată, sângele acela. Nu că ţi-ai fi dorit să fugi la mămică? Să îi atingi sângele? Să-l miroşi, gusti?
-Scuză-mă că eu nu sunt Hineko. Am minte, şi am rămas aşa cum am vrut. Pe loc.
Tu ai rămas cum ai vrut? Ţine mine, scumpo. Tatăl tău te ţine atâta de strâns, iar defapt, nici măcar nu era el. Îmi plăcuseră gândurile sale atât de mult încât nu putusem să nu îi lovesc femeia aia tarfuli**.
-Dacă trăieşti prin mine, de ce mă chinui?
Nu te chinui, eu mă distrez. E atât de amuzant. Mai ales dacă în momentul asta ar intră cineva pe uşa şi te-ar auzi vorbind singură. Ar fi sublim.
-Nu uită că nu vobresc singură, sunt cu tine. Arătând spre ea, Hineko evaporizându-se.[b]
Nu mă va vedea nimeni în afara de tine.

“Every day, I’m think I’m not okay. Every day, I’m alone as every day. If you know my feelings are gone, I’m just a ghot, an illusion. A reflexion in a mirror, so…if you know my feeling are gone, you’ll be back so soon. So soon. Every day…as every day..”[b]
-Ce zici, nu se potriveşte melodia asta?
Fata avea un zâmbet fermecător deşi era într-adevăr fals. Părul ei blond, era tuns în scări. Iar ochii albaştrii, erau şters de fumul de ţigări consumat de-a lungul timpului.
-Dacă iar doreşti să faci pe cineva de râs, Haruno că de exemplu, pe mine nu conta. Ultima ora de detenţie cred că a durat 5 ani! Se văicări Shino. El era tipul Rapper al clasei, ce făcea nebunii deşi s-ar putea numi corectare apropierea bacului. Mai erau în fond, 2 luni şi toată clasa tot nebună rămăsese. Complet unită la chiulit, complet neunită în orice alt caz. Băieţii fumau, fără probelma, cu profesoară în clasa. Acesta ţipând la ei de când intrase în clasa cu aşa zisul ei sictir. Dar ţipetele ei abia se auzeau pe fundalul gălăgios, când auzeai cum fetele se plâng de puţini bani pe care părinţi le dau, ţi se făcea complet rău.
Uşa albă se deschise cu un scârţâit puternic şi era inevitabil că toate privirile colegilor să se întoarcă către ea. Era Sakura ce astăzi era că şi ieri şi ca alaltă ieri. Mereu cu o privire ucigătoare. Clasa începuse să şuşotească, nu spuse nimic de genu “Scuzaţi-mă că am întârziat şi etc..” ci doar se îndrepta către ultima banca unde era aşezat “artistic” un ghemotoc cu par şi gumă. Se uită plină de dezgust la irosirea AND-ului inutil, a părului a cine ştie ce animal. Nici măcar nu se obosi să îşi ia ghiozdanul cu ea, aşa că nu avea ce pune pe scaun. Se pusese pe masă, uitându-se pe rând la fiecare dintre colegii ei şi aceia care râdeau mai tare ar fi fost vinovaţi. Şi nu era deloc greu să îţi dai seama şi cine erau. Ino şi Shino, cei doi ca de obicei. Luase ghemotocul şi îl aruncase direct în părul blondei, această sărind că arsă de pe scaun şi începând să înjure în ultimul hal.
-Crede-mă că ghemotocul ăla ar trebui să fie ultima ta grijă faţă de ce ai să păţeşti în viitor dacă nu îţi găseşti altă victima.
Profesoară sărise de pe scaun şi se duse la Sakura. Aceasta ţipă mai tare.
-Ino, o să te omor cu zile, şi o dată dacă mai găsesc aşa ceva pe banca mea eu..
-Neno***ită ce eşti, nu poţi să faci nimic, eşti o ciudată! Tu….
-Sakura Haruno, o să vii acum cu mine la biroul directorului.
Rozalia se feri, urcându-se pe banca ei.
-Şi ce ai să îmi faci? O să stau acolo că şi ieri? Detenţia este mai amuzantă!
-În nici un caz, este consiliu profesoral chiar acum.
Şi ce dacă ar fi? Sakura lasă-mă pe mine să mă ocup. Vocea interioară îi râse şi inima o înţepase, ducând instictiv mâna către ea. Fata sărise de pe bancă pe alta, dând din “greşeală” lui Sasori un picior în faţă de îl lăsase vânat. Ieşi direct pe hol dar domnul director era chiar în faţa uşi. O prinse de mâna pe ea, şi o târâse către biroul sau. Băgând-o cu forţă înăuntru, fata văzu ce complet, nu îşi dorise să vadă. Chiar acolo, pe unul din cele două scaune, era el.
Omfg, am comis-o acum.

O doamneee:3 ador ficul. Misterul. Personalitatea dubla a Sakurei. Siii cum ne-ai lasat in suspansul asta:33 . Cred ca tu chiar stii ce faci acolo. Mersi pentru anunt, astept nextul ,sa ma anunti daca poti:* Spor la idei!

Chapter III

Se întoarse cu rapiditate, numai să nu dea de faţă lui. Însă intrase în plin în domnul director. Acesta închisese uşa în urmă lui, strângând-o puternic de umeri pe fataaratandu-i locul. Faţă se simţise de parcă aerul îi fusese furat din plămâni. Se aşeza tăcută şi agitată, cu faţă în pământ. Nu dorea să înceapă să vorbeasaca deşi nici nu îşi amintea ultima dată când vorbise cu el, sau poate când îl văzuse. Ştia că venea acasă şi pleca la muncă, două drumuri şi două lucruri cunoscute ei îi erau suficiente. El se întoarse către ea, zâmbind. Dar era un zâmbet trist şi deloc cum îşi amintea ea. Această oftase, şi îl ruga pe domnul director să îi explice situaţia.
-Situaţia ea, Domnule Haruno, că Sakura este în pragul exmatriculări din cauza neobraziilor ei şi comportamentul sale.
-Aha, zise gândindu-se profund. Îşi întoarse faţă către ea, ea încercând să se facă cu cât mai invizibilă posibil. Fără rezultat, era acolo, fratele ei era şi el şi nu putea să vorbească. Nimic de ce ar fi vrut să zică, nu avea curajul să iasă printre buzele ei.
-Sakura, eu şi cu Naruto trebuie să vorbim ceva între patru ochii. Eşti drăguţă să pleci?
Faţă nu mai aştepta un al doilea îndemn şi o zbugi pe uşa, şi pe uşa mare a şcoli. Plecând cât mai departe. În acelaşi birou monoton, liniştea dominase. Domnul Hotaru îşi dresa glasul, zicând:
-În primul rând, zimi Daiku şi nu “Domnule Hotaru” iar “domnişorule” sună mai ciudat. În al doilea rând, noi suntem de o vârstă şi cred că e verosimil să ne înţelegem, nu îi aşa?
Vreau să îţi spun ce problema are Sakura.
-Dacă ar fi doar o problema, îl întrerupse el.
-Adevărat. Dar lasă-mă să termin. Sakura suferă de sindromul dublei personalităţi, spuse încet iar ochii lui Naruto se măriră de umire. Avusese acea bănuiala care îi se adeverise acum. Eu cel puţin mă mir că abia la vârstă asta a ajuns să se manifeste mai atare. Vezi tu, ea îşi vede a două personalitate că o fantomă. E ea dar în acelaşi timp, nu e. Nu cred că ai avut ocazia, dar până la urmă are şi un nume. Stadiul ei a devenit prea tulburător, ori este ea-Sakura. Ori este Ea-Hineko.
-De ce ia pus numele asta? Nu îmi zi că acea iluzie şi-a ales numele.
Daiku dăduse negativ din cap, părul sau brunet mişcându-se în acelaşi ritm. Se lasă pe spatele scaunului, oftând.
-Nu, Hineko era numele mamei. Deşi ea pretinde că iluzia asta o bântuie chiar din înaintea acestui lucru. Nu ştiu ce să o fac să o ajut.
Naruto ofta, ridicându-se de pe scaun şi plimbându-se gânditor prin birou. Luase din greşeală colţul covorului în sus, şi îl aşeza din nou. Îşi atinti privirea spre afară, unde o văzu pe Ino Yamanaka şi pe Shino Aburame. Oftase din nou, întorcându-se către Daiku.
-Materia pe care o predau, îmi şopteşte ce trebuie făcut. Mereu am urat biologia şi am ajuns să o predau, ironic. Sakurei îi trebuie asistenţă medicală şi pshihiatrica. În stadiul asta cred că va ajunge mai aproape de mama ta decât crezi. Are tendinţe sinucigaşe?
Mormăi un “da” ce sună mai mult a mârâit. Se ridică de pe scaun, ieşind din birou. Ştia ce îi trebuia Sakurei dar nu ştia cum să o şi obţină. Banii erau acea problema veşnică din viaţă lui.

Dintr-o dată căzu, având o urmă roşie pe faţă ce avea să se transforme ulterior în vineţiu.
Cum îndrăzneşti?! Eşti doar o minte slabă nepotrivită pentru corpul tău!
Sakura scuipă nişte sânge, uitându-se la palmă ei stânga în care intrase adânc un ciob mare de sticlă.
-Acum ai şi iniţiative să mă omorî? De când mă poţi lovi?!
Sakura, Sakura, Sakura. Asta am putut să fac mereu, dar e mai amuzant când o faci tu. Aminteşte-ţi, la Bonner Springs, ce frumos înotai în lacul acela! Dacă nu era nenorocitul de fratetu, a mea erai!
-Ha, deci tu m-ai împins? Mersi pentru că ai greşit, dată viitoare omoară-mă mai repede!
În nici un caz nu te iartă nimeni, tot mori şi restul.
Daiku alerga spre ea ce era încă pe jos, Sakura se ridică şi se întoarse către el.
-Sakura, cine ţi-a făcut asta?!
-Ah? Ce? Nimeni. Spuse zâmbind deşi minţea.
Nu se poate, dublă ei personalitate poate exercită asupra ei…forţă fizică?
-Hineko? Dar nu se poate!
-Ba se poate? Arăt eu că şi cum mi-aş da una singură? Îşi scoase ciobul din mâna şi îl aruncă departe. Îşi duse palmă la gură, curăţând-o de sângele dezgustător. Daiku dăduse să spună ceva însă ea îl întrerupse imediat.
-Lasă-mă în lumea mea, Daiku. Dacă toţi mă cred nebună ar trebui să mă comport că atare, nu?
-Sakura, nu eşti nebună. AI DUBLĂ PERSONALITATE!
-Oh, vezi să nu! Eu şi cu dublă mea personalitate, mă lovesc. Apropo, Hineko te salută şi îmi zice să îţi transmit asta “Lasă-mă să mor dată viitoare”.
Daiku se cutremură, era într-un stadiu foarte grav şi atunci se decise. Mâine la prima ora se va află la secţia de Boli Mintale Intensive.
Vezi Sakura? Ce usuor-mi să te transform într-o nebună fără pereche? Eu o să continui până tu o să cedezi.
Fata era sătulă de toate, obervă o maşină care mergea pe stradă. Fugi către tortuar în acelaşi timp atât de aproape, încât maşină nu avusese timp să frâneze. O lovi în plin, impactul trimiţându-i corpul cât mai departe. Cu o piruetă în aer, era un corp fără viaţă. Sau nu era?
-SAKURA!
A cui e vocea aceea? Nu e Daiku…e..un brunet..Daiku e..brunet dar nu e ..el.

Scuze ca am adus nextul asa de greu dar simplu, mi-am uitat parola :)). O sa aduc next-ul maine, cred.

Maxxx

Doamne ce poveste superba ai. Si eu acum aflu de ea waiting

Sa revenim. Deci Sakura are dubla personalitate, si directorul impreuna cu tatal ei, incerarca sa o faca sa se simta confortabil, sa inteleg.
Hineko poate sa o faca sa isi faca rau singura? Ok, asta e destul de ciudat. think

Astept sa vina urmatorul capitol.
Pupicii baa Max in love

Ficul tau imi place , place , place . Este tare rau de tot . Descri totul atat de bine , actiunea si sentimentele personajelor si acest lucru ma face sa-ti ador ficul . Astept nextul si sper sa ma anunti si pe mine cand il aduci . Te pupacesc si sa ai multa inspiratie .

Subiect: Re: Just Be Perfect!(+16) Lun 23 Sept 2013, 20:20

Fanfic blocat din cauza inactivitatii.