Introducere :
 
   Nimeni nu a putut-o prevesti. Dar totusi a lovit. Nimeni nu era sigur ca va veni. Dar a venit. Nu stiam ca ne va lovi atat de rau. Dar a facut-o. Tot ce am construit de-a lungul istoriei a fost distrus in cateva secunde. Ce ne ramane de facut? Sa ne continuam vietile si sa repopulam planeta.
...............................................................................................................................................................
 
Capitolul 1
 
   Deschid ochii incet. Il vad pe David stand aplecat asupra unei foi de hartie la biroul din compartimentul nostru. Ma ascund sub patura groasa. Nu vreau sa ma trezesc. Vreau doar sa stau aici , la adapostul paturilor si sa adorm pentru totdeauna. Dar stiu ca nu pot face asta. Stiu ca o noua zi trebuie sa inceapa. Stiu ca trebuie sa lupt. Ma ridic usor din pat , apoi ma indrept spre David. Isi deseneaza mama. Ca intotdeauna. Peretii compartimentului sunt plini cu desene ale mamei sale , in tus si creion. Il ajuta. Il ajuta sa nu isi piarda mintile.
   -Buna dimineata , David , spun eu incet.
   -Buna dimineata , spune el scurt.
   -Sunt foarte frumoase , spun eu zambind. Incerc sa ii tin moralul ridicat.
   -Mersi , spune el incercand sa zambeasca. Doua lacrimi picura pe desen. Vad tusul imprastiindu-se incet pe hartie. Plange.
   -Mama ta ar vrea sa fii puternic. Pentru ea.
   David zambeste. Ma imbrac incet , apoi imi iau rucsacul si ies din compartiment. David are 18 ani , si totusi eu ii tin moralul ridicat in fiecare zi. Practic , am grija de el. Dar de mine cine are grija? Nimeni. Un raspuns sincer. De cand Apocalipsa a venit , nimeni nu m-a intrebat cum ma simt , ce simt sau daca am nevoie de ceva anume. Pur si simplu , m-am crescut singur. Fara nimeni de partea mea.
   Merg incet de-a lungul coridorului alb , indreptandu-ma spre sala de Hranire. Urasc rutina asta. In fiecare dimineata suntem obligati sa venim aici si sa fim injectati cu substante care sunt menite sa ne hraneasca trupul si sa ne tina in viata. Dar nu e asa , caci inauntru , multi suntem deja morti. Suferinta , durerea si singuratatea ne ucide psihicul. Din noi nu mai ramane decat un corp animat de pulsul inimii.
   Intru in sala. Mai multe scaune sunt deja ocupate de alti oameni. Ma asez si eu pe unul , apoi imi aud numele strigat de vocea robotica din difuzorul amplasat in sala. Intru incet in Sala de Hranire. Ma asez pe un pat de spital , apoi intind incheietura bratului stang. Asistenta medicala spune aproape mecanic :
   -Numele?
   -Alex Cooper.
   -Varsta?
   -16.
   -Greutate?
   -46.
   Apoi mi se injecteaza doza de substanta. Oamenii o numesc "Mana". Doza este atent calculata , pentru ca prea multa ar putea duce la boli cardiace , si prea putina ar putea duce la moarte.
   Plec din sala , apoi incep sa cutreier Buncarul. Acesta a fost cunstruit special pentru refugiul rasei umane in cazul unei Apocalipse. Guvernul Suprem a decis ca fiecare continent sa aiba unul , pentru ca viata sa poata continua si dupa Apocalipsa. "Arca" , cum a fost numit buncarul , este construita la 50 de kilometri sub suprafata pamantului. Are pereti de beton armat , cu o grosime de trei metri. Are dimensiunile unui oras subteran , fiind la fel de mare ca Washington-ul. Fostul Washington , mai bine spus. Ies din zona compartimentelor si ma indrept spre zona laboratoarelor. Aici studiez Microbiologia , stiinta obligatorie in acest buncar. Pe celalte continente se studiaza alte stiinte , cum ar fi Genetica , Bacteriologia si alte ramuri ale Biologiei. Suntem obligati sa invatam , pentru a putea reconstrui rasa umana din temelii. Satelitii ne sunt singura sursa de informare cu privire la planeta. Stim doar ca cele sapte continente s-au unit intr-unul singur , cu efecte devastatoare asupra planetei. Cutremure devastatoare au lovit planeta , in timp ce populatia ramasa in viata era adapostita sub pamant. Satelitii ne-au aratat imagini groaznice in timpul cutremurelor. Ne-au aratat Apocalipsa.
    Intru in sala de clasa , apoi ocup un loc in banca. Alti oameni intra si se aseaza in liniste in banci. Urasc sistemul asta. Parca suntem roboti , programati sa luam cat mai multe informatii din mediul inconjurator si sa le retinem in cutia de metal numita "Minte"... Profesorul intra in clasa , apoi inchide usa in urma sa si se aseaza la catedra.
   -Astazi vom recapitula inceputurile vietii pe Pamant. Cine imi poate spune cum a inceput viata?
   Cateva maini ridicate. Nu ridic mana. Stiu raspunsul , dar pur si simplu nu vreau sa raspund. Amintirile de cand viata inca exista pe Pamant vor navali peste mine. Nu stiu daca le pot face fata. Nu vreau sa incerc.
   -Dar tu , cel din ultima banca? se aude vocea profesorului , trezindu-ma din gandurile mele.
   Ma ridic in picioare , apoi spun :
   -Viata a inceput pe Pamant in oceane. Primele forme de viata au fost bacteriile si micobii. Apoi , microorganismele pluricelulare , spun eu incet.
   -Stai jos , spune profesorul taios.
   Ma supun , asezandu-ma pe scaun. Ma uit in jur. Oameni de varste diferite se uita la mine. Simt ca ceva nu e in regula. Profesorul vine spre banca mea si spune pe o voce calma :
   -Se pare ca avem un Elev care nu a invatat astazi...
   Strang din pumni la adapostul bancii. Il urasc. El se astepta sa spun toata teoria la perfectie. Insa eu am spus totul cat mai scurt posibil , cat mai simplu.
   -Care este adevarata teorie a aparitiei vietii? intreaba el tare , uitandu-se in jur.
   Un barbat ridica mana si apoi spune pe un ton mecanic :
   -Cea mai veche concepție despre apariția vieții pe Pământ, apărută încă din Antichitate, este Teoria Generației Spontane, susținută și exprimată în doctrina lui Democrit. Potrivit acesteia, viața este rezultatul acțiunii forțelor mecanice ale naturii. Apariția inițială a forțelor vii sau nașterea lor spontană din apă și nămol s-ar datora unei combinații întâmplătoare, mai precis este rezultatul întâlnirii și unirii celor mai mici particule de pământ umed cu atomii focului.
   -Perfect , spune profesorul zambind. Insa tu , tinere , ai gasit ca teoria este prea putin importanta pentru a o retine , nu?
   Nu ii raspund. Il urasc. Se crede mai bun decat restul lumii doar pentru ca stie mai multe. Se crede mai bun si mai important decat toti. Ma ridic incet , apoi spun pe un ton scazut :
   -Am spus acelasi lucru , dar sub o alta forma. Teoretic , am spus acelasi lucru ca si el , spun eu aratand cu degetul spre barbatul care a raspuns mai devreme.
   -Deci crezi ca o alta forma este mai buna decat cea originala? inreaba profesorul zambind. E ca si cum ai spune ca boabele de grau sunt mai bune decat painea.
   -Nu , spun eu tremurand incet de furie , uitandu-ma la suprafata bancii , studiindu-i suprafata neteda , fara nici o imperfectiune.
   -Azi tocmai ai castigat o vizita la Sectorul Pedepsei , tinere.
   Mai multe femei inspira adanc in jurul meu. Stiu ce inseamna asta. Sectorul Pedepsei nu este o Sala de Detentie obisnuita. Este o sala de tortura moderna , deghizara sub alt nume. Am mai fost acolo. In repetate randuri am fost dat afara de la ore si trimis acolo. Ma ridic incet , imi iau rucsacul , apoi ies furios din sala de clasa , inainte ca vreunul din oameni sa imi vada lacrimile care incep deja sa imi picure pe obraji.

Capitolul 2
 
 
   Ies aproape fugind din fata tampitului pe care oamenii il numesc "Profesor" , ies aproape fugind din clasa intesata de oameni care se holbeaza la mine ca la un exponat de muzeu. Am grija sa trantesc usa in urma mea. Aud balamalele metalice protestand.
   Imi pun rucsacul in spate , apoi incep sa merg spre Sala de Injectare. Stiu ca nu trebuie sa ajung in timp util. Am invatat ca fuga nu te ajuta. Mai ales cand te afli la 50 de kilometri sub suprafata pamantului. Clasele sunt supravegheate video in majoritatea timpului , asa ca daca primesti o vizita la Sala , trebuie sa te prezinti in mai putin de o ora. Daca nu , consecintele sunt destul de severe. Tortura prin infometare sau tortura fizica sunt cele mai intalnite forme de pedeapsa.
   Imi aduc aminte de prima mea Injectare. Drumul mi-a luat o ora , caci Buncarul imi era inca necunoscut. Am alergat , si am ajuns mai tarziu cu doua minute mai tarziu. Pentru acele doua minute , pedeapsa a fost mult prea dura pentru un copil de 14 ani ca mine. Am fost Injectat cu acea substanta pe care oamenii o numesc "Sangele Diavolului" , apoi lasat sa sufar de foame timp de o saptamana. Am crezut ca o sa mor. Poate ar fi fost mai bine. Sau poate nu. David a avut doua incercari de sinucidere in acesti doi ani. Daca nu as fi fost eu , probabil ar fi murit. Eu l-am tinut in viata in acesti doi ani. Ideea pare ridicola cand te gandesti la ea. Un pusti de 16 ani are grija de unul de 18.
   Stiu ca ma apropii de sala de Injectare , caci strigate de durere reverbereaza in peretii coridorului. Imi pare rau. Pentru cei torturati , pentru cei care nu au nici o vina. Intru in sala de asteptare. Peste tot vad oameni tremurand de frica. Vad si un copil de doar 10 ani. Plange. Cum ar putea sa il tortureze la varsta asta? Ar putea muri din cauza durerii provocate de Substanta , sau ar putea sa innebuneasca din cauza halucinatiilor oribile pe care ti le provoaca Injectarea. Aud un nume strigat din difuzoare. Baiatul se ridica tremurand si paraseste sala de asteptare intrand in Sala de Injectare. Peste putin timp , ii auzim strigatul de durere , si toti oamenii tresar , apoi lacrimi incep sa le curga pe obraji. Imi pare rau pentru el. Nu are pe nimeni. Parintii probabil au decedat in Apocalipsa.
   -Oribil , modul asta de pedeapsa , nu? se aude o voce in dreapta mea.
   Imi ridic privirile si vad un barbat caruia ii dau cel putin 60 de ani. Are ochii de un albastru patrunzator.
   -Da , spun eu. Si copilul probabil nu a facut nimic.
   -Da , asa se intampla de cele mai multe ori pe Arca. Tu de ce ai ajuns aici? intreaba omul zambind.
   -Am raspuns grasit la cursul de Microbiologie.
   -Aaaa....spune omul razand usor. "Gresit" inseamna de fapt ca ai raspuns sub o alta forma , si Profesorul te-a trimis aici , nu?
   Ma uit la el uimit. De unde stie asta? Ii raspund :
   -Da...
   -Si? Cum ai ajuns pe "Arca"? ma intreaba omul uitandu-se in ochii mei.
   Imi intorc privirile. Imi aduc aminte totul. Eram la scoala , dadeam un test la geografie , parca. Apoi a inceput. O zguduitura puternica a lovit pamantul. Un cutremur cu magnitudinea de sapte pe scara Richter a lovit America. Toti oamenii din New York  au iesit in strada. Apoi , elicoptere militare survolau orasul , anuntand ca o replica mult mai mare este pe cale sa se produca si ca un val urias de 50 de metri de apa se indreapta spre noi. Toata lumea a intrat in panica. Am inceput sa fug nebuneste spre Buncarul nou construit , care se afla in cealalta parte a New Yorkul-ui. Plamanii imi ardeau , picioarele ma dureau , dar nu m-am oprit. Eram la 500 de metri de Buncar cand al doilea cutremur a lovit. M-am aruncat la pamant , in timp ce cladirile se crapau si unele se prabuseau intr-un nor de praf si moloz. M-am ridicat incet in picioare , apoi am vazut valul imens lovind Statuia Libertatii si luand-o cu totul. Am stiut ca nu mai era mult pana cand va ajunge aici. Am alergat , apoi am intrat in fuga prin portile metalice mari si groase care se inchideau incet. Apoi am auzit torentul de apa lovind usile in spatele meu. Am stiut ca populatia New Yorkul-ui era deja moarta , cu exceptia celor care au intrat in Arca.
   -Pur si simplu printr-un noroc chior , spun eu. Dar dumneavoastra?
   -Te rog , spune-mi Wayne. Eu am ajuns pe Arca cu mult inaintea producerii cutremurului. Am fost un  fizician al Pamantului. Am stiut cu doua luni inainte ca un cutremur fara precedent va lovi America , si ca replici ingrozitoare urmate de alte dezastre vor lovi planeta  , decimand populatia. Am incercat sa avertizez lumea , dar cei de la NASA pur si simplu au spus ca sunt nebun si ca ar trebui sa ma tratez. Acum toti sunt morti. Imi pare rau ca nu am putut salva mai multa lume.
   -Dar...spun eu.
   -Alex Cooper! se aude vocea metalica din difuzorul salii de asteptare.
   -Bafta pustiule , spune Wayne uitandu-se in ochii mei.
   Ma ridic , apoi intru incet in Sala de Injectare. Il vad pe pustiul de 10 ani dus pe brate intr-o sala de reanimare. Cred ca inima i-a cedat in timpul Injectarii.
   Ma asez pe patul de spital , apoi astept Injectarea. Simt acul patrunzandu-mi in vena din mana stanga , apoi inchid ochii , simtind Sangele Diavolului patrunzandu-mi in sistem.

Capitolul 3


   Ies ca drogat pe usile metalice ale salii de Injectare , trecand nepasator pe langa oamenii care se uita ingrijorati la mine. Nu vreau sa ma vada asa. Niciunul dintre ei. Nu vreau sa le arat ca sunt slab. Sunt puternic. Indur. Atata mi-a mai ramas de facut. Asta , si sa am grija de David.
   Merg cu pasi mici si nesiguri pe culoarul ingust cu pereti metalici. Halucinatiile inca nu au inceput. Poate mai am totusi timp sa ajung la compartimentul meu , inainte sa imi pierd cunostinta. O durere de cap insuportabila ma loveste , si in timp ce cad pe podeaua rece , lacrimi incep sa mi se scurga pe obrajii reci. Raman tintuit pe podeaua rece. incerc sa strig dupa ajutor , dar caile respiratorii mi se blocheaza , si nu mai pot inspira normal. Incep sa inspir nebuneste , dar simt ca aerul pur si simplu imi paraseste organismul cu forta , torturandu-ma incet. Luminite incep sa imi joace prin fata ochilor.
   "Asta imi este sfarsitul" , imi spun eu. Inchid ochii , apoi cad in intuneric.

......................................................................................................................................
   Deschid ochii incet. In jurul meu este liniste. Sunt tot pe culoarul pustiu. Ma ridic incet , simtin din plin durerea fierbinte din oasele-mi slabite. Ma sprijin de un perete , apoi incerc sa imi iau pulsul , care este anormal de crescut. Stiu ca am trecut printr-o experienta care putea duce la moarte. Trupul meu inca sufera de pe urma socului. Incep sa merg alene de-a lungul coridorului , incercand disperat sa imi gasesc compartimentul. Stiu ca efectele substantei nu s-au terminat. Halucinatiile inca nu au pus stapanire pe mintea mea si-asa instabila din cauza socului suferit.
   In cele din urma , imi gasesc compartimentul. Intru , apoi ma arunc in patul mic. David este , ca de obicei , la birou , desenand portretul mamei sale. Se uita ingrijorat inspre mine , apoi spune :
   -Unde ai fost?
   Ma intorc pe o parte , evitandu-i privirile intrebatoare. Nu vreau sa stie ca sufar. Totusi , eu am grija de el , si asta cere un spirit puternic.
   -La distractie , ii arunc eu pe un ton ironic.
   Stiu ca sunt prea dur cu el , dar chiar nu am chef de intrebari acum. Il aud intorcandu-se in scaun , apoi aud scrijelitul creionului pe suprafata alba a hartiei.
   -Apropo , spune el destul de distant , am aflat anumite chestii despre familiile celor din Arca. Inclusiv despre ale noastre.
   Ma ridic aproape involuntar in capul oaselor.
   -Ce?
   -Ai mei sunt morti. Dar tu mai ai un singur apropiat in viata. Tatal tau.
   Raman tintuit locului , lovit ca de un sac cu caramizi. Vestea ca tatal meu este inca in viata imi provoaca o senzatie de fericire sublima. Fara sa vreau , lacrimi incep sa mi se scurga pe obraji. Din nou. David vine langa mine si ma ia de umeri , spunand :
   -De ce plangi? Tu macar ai pe cineva.
   -Care e folosul? Noi suntem in America , in timp ce el este...unde?
   -Buncarul din Rusia. Acolo s-a refugiat.
   -De unde stii toate astea? intreb eu nesigur.
   -Vezi tu , eu nu stau degeaba. niciodata nu am incetat sa caut date despre familiile noastre. Am sperat ca intr-o zi , voi afla ceva. Azi am aflat.
   Lacrimile nu imi contenesc sa imi curga pe obraji. Ma simt ca si cum as avea un gol imens in stomac. Incerc sa accept adevarul dureros. Tatal meu este in viata , dar nu pot ajunge la el. Si nici el la mine.

......................................................................................................................................

   Cam atat , deocamdata. Sper sa imi iertati luuunga absenta. Scoala  m-a tinut ocupat si azi am reusit in sfarsit sa scriu. :))

Capitolul 4


   -Asta e tot , elevi , spune Profesorul pe un ton dur si rece , trantind catedra cu catalogul , apoi adunandu-si fisele.
   Asta e momentul perfect. E timpul sa intru in actiune. Ma ridic din banca si ma apropii de catedra alba. Profesorul nu ma baga in seama. Doar isi aduna lucrurile intr-un ritm mecanic.
   -Domnule Profesor? intreb eu pe un ton coborat si calculat.
   -Da? se aude vocea obosita a acestuia.
   -Ma intrebam...Cum ar putea cineva parasi Arca?
   Poate am fost prea direct. Intr-adevar , Profesorul se uita in ochii mei apoi spune pe acelasi ton rece:
   -Nu stiu de ce ai asemenea curiozitati , cand singura ta curiozitate ar trebui sa fie studiul Microbiologiei. Si te sfatuiesc ca pe viitor sa nu mai pui astfel de intrebari , sau vei mai primi Pedepse , mult mai dure decat cea de acum doua saptamani.
   Isi ridica catalogul si pleaca grabit , cu pasi apasati. Ma intorc la banca mea , imi iau rucsacul , apoi ies pe usile metalice. Il vad pe David. Ma indrept alene spre el , apoi spun :
   -Ghinion. Neghiobul nu vrea sa imi spuna , sau chiar nu stie. in orice caz , nu ma voi opri! Trebuie sa ajung la tata. Cu orice pret.
   -Stiu. Din pacate , nici eu nu prea am avut noroc in gasirea unui punct slab al Buncarului. Chestia asta a fost special conceputa pentru a pastra viata. Nimeni nu intra si nimeni nu iese.
   Ma uit la David. S-a schimbat. Acum isi poarta de grija singur. Moartea parintior sai nu il mai afecteaza atat de mult. Are un scop. Ma ajuta. Asta il distrage , intr-un fel. Incepem sa mergem catre Sala de Hranire , pentru doza de Mana.
   Intram in sala apoi asteptam indelung. Nu vorbim unul cu celalalt. De obicei , ne place sa observam oamenii pe care ii vedem. Vad o femeie care plange , si mai multi barbati stand in jurul sau.
   -Susan , a ajuns intr-un loc mai bun decat Buncarul asta. Mereu spunea ca vrea sa se joace in aerul liber , spune un barbat cu ochii inlacrimati.
   -Da , Michael , dar Sam era singurul lucru pentru care mai speram la o viata pe noul pamant. Si acum....
   Plange in hohote. Incerc sa ii vad fata. Privirile noastre se intersecteaza pentru o secunda. O recunosc. Stiu cine e. Este mama copilului pe care l-am vazut cand am fost Injectat , acum doua saptamani. Pulsul imi ingheata in vene.
   Baiatul a murit. Acel baietel de 10 ani care abia se tinea pe picioare cand a intrat inaintea mea in sala de Injectare.
   Lacrimi intepatoare imi ranesc ochii. Imediat ii inchid , apoi mi le sterg pe furis.
   -Alex? aud o voce blanda.
   Imi ridic privirile inlacrimate. Este Wayne , fostul fizician.
   -Da , eu sunt.
   Se aseaza incet langa mine , apoi spune pe un ton ragusit :
   -Cum a mai fost viata ta in ultimele zile?
   Nu ii raspund. doa ma holbez absent la podeaua alba. Trebuie sa il intreb. Poate numai el stie raspunsul la intrebarea mea. Nu , ar fi o nebunie. Oamenii sunt la fel si dupa Apocalipsa , de ce as avea incredere totala in el?
   -Ai o intrebare? , ii aud vocea blanda. Imi ridic privirile si ma uit in ochii de un albastru-cenusiu. Injectarea le-a rapit frumusetea.
   Deschid si inchid gura de mai multe ori , de parca as incerca sa inspir cat mai mult aer posibil. Pulsul imi trimite valuri de sange in maini si picioare , trimitand senzatii arzatoare prin ele. Inima imi bate repede , apoi deschid gura , intr-o ultima incercare de a spune ceva :
   -Cum pot iesi din Arca?

Capitolul 4

   Ies pe coridorul simplu , alaturi de Wayne. Simt ca abia ma mai pot tine pe picioare. Wayne , desi mi-a spus tot ce stia , nu are raspuns pentru ultima mea intrebare. Simt ca telul meu se naruie incet intr-un nor de fum. Nu voi mai ajunge niciodata la tata? Nimeni nu stie cat timp ne vom mai ascunde in Arca. Doar un singur om stie. Singurul care a ordonat crearea Buncarelor. Singurul care a infiintat Guvernul Pamantului in timp de criza. El stie.
   Ma intorc spre Wayne , apoi il intreb :
   -Cum ajung  la Conducator?
   Wayne se opreste din mers , apoi se intoarce catre mine. Ochii sai imi cerceteaza chipul. Buzele sale tremuratoare se deschid , apoi se inchid , intr-un ritm mecanic. Intr-un final , se decide sa vorbeasca , dar raspunsul nu e cel asteptat.
   -Alex ,asta e moarte sigura! Sti ca niciunul dintre noi nu are voie sa vorbeasca cu el! Chiar si aceasta discutie ne pune in primejdie vietile! sopti el , uitandu-se in jur.
   -Dar de ce? Pana la urma , si el este om , nu? Suntem egali acum. Banii nu mai exista , deci nu exista un om mai presus decat ceilalti.
   Wayne se uita la mine ingrijorat. Stiu ca vrea sa ma protejeze , dar eu nu pot sa trec peste faptul ca tatal meu e in viata si eu sunt atat de departe de el. Pur si simplu nu pot.
   -Exista o cale. Dar nimeni altcineva nu o cunoaste , spune Wayne pe un ton grav. E foarte periculos , dar e singura cale de a ajunge la tatal tau.
   -Deci , care e acea cale? intreb eu curios. Abia ma pot stapani.
   -Stiu ca o sa te infurii cand o sa auzi , dar asta e realitatea. Esti gata?
   -Da , spun eu mai sigur ca niciodata.
   -Inca de cand Buncarul a fost proiectat , un tunel care lega toate buncarele a fost sapat adanc in pamant. mai adanc decat orice buncar , mai adanc decat orice altceva. E singurul drum de legatura dintre Arca si restul populatiei ramase in viata.
   Vestile ma lovesc cu puterea unui tren de mare viteza. Incerc sa ma abtin sa nu injur in gura mare. Strang din pumn , apoi intreb incet :
   -Mai stie altcineva de aceste tuneluri?
   -Nimeni. te pot duce pana acolo , daca vrei.
   Nici nu stiu ce vreau. Daca il parasesc pe David , va fi interogat cu privire la disparitia mea subita. Poate va fi chiar torturat. Iar Wayne....oare chiar ar mai suporta inca o Injectare?
   Ma simt ca un egoist. Pe de-o parte , vreau sa imi gasesc tatal , iar pe de alta parte , vreau sa raman aici.
   Imi ridic privirea , apoi spun :
   -La noapte. La noapte ma vei conduce catre tunel. De acolo , eu voi ajunge in Rusia , iar tu vei avea grija de David , inteles?
   -Inteles , spune Wayne.

Şi îi mulţumesc şcolii că are Wi-Fi şi doamnei de tehno care nu dă pe la noi ora acesta. :)) M-am gândit să-mi folosesc timpul într-un mod constructiv aşa că uite-mă aici . Sunt foarte curioasă de deciziile băiatului şi totul începe să devină mai interesant. Parcă am promis o povestioară,dar am cam uitat ce doream să-ţi zic pe moment, însă încerc să-mi aduc aminte. :)) Ne mai auzim noi. Paa.:D

FanFic original blocat din cauza inactivitatii.