Chapter 21.
I can't live my life without my angel.

Telefonul îl strâng cu obsesie în mână, nu ştiu cum să fac să îl sun.. Simt că totul e degeaba, că nu are rost.. Sau poate are. Dacă bunica mea era aici ar fi spus cel mai potrivit lucru! Şi anume: ''Nimeni nu ştie mai bine ca tine ce simţi. '' Şi aşa este, dar pur şi simplu nu pot. Mi-e teamă, că în fond ce cred eu că va spune.. că mă iubeşte şi că îi pare rău? Niciodată! Nici nu cred că îmi va răspunde.. Renunţ la ideea de a-l mai suna deoarece sunt sigură sută la mie că nici nu vrea să mă vadă după ce am fugit de acasă, şi cu altul! Deşi nu am nimic cu el, adică tangenţe, sună cam urât.. Simt cum ceva fierbinte îmi srăpunge, la figurat, obrazul lăsând o dâră umedă în urma sa. O lacrimă inofensivă îşi face apariţia şi dispare la fel de silenţioasă precum a apărut.
De ce frate sunt aşa sensibilă?! Ce rezolv? Nimic, absolut nimic. Doar mă rănesc pe mine, îmi fac rău mie şi tot eu sufăr, nu el.
Câţi spini înfipţi în suflet am ştiu doar eu şi Dumnezeu. Aş vrea să-i pot spune cuiva ce simt în interiorul meu, ce lupte se duc în sufletul meu, ce vrea inima mea. Dar nu sunt în stare să scot toate ăstea afară.. Şi uneori nici nu vreau pentru că ştiu că cineva ar putea profita uşor de asta.
Hai frate că deja am început să mă enervez! Aş vrea să pot să scriu cu sângele celor care m-au rănit pe pereţi să-mi scriu suferinţa. Să scriu ce simt, ce vreau să fac, ce nu pot să fac.
Ştii, vocea lui, ochii lui mă făceau să cred că pot să zbor, că nimic nu mi se poate întâmpla, asta până totul s-a terminat iar eu am început să cad în gol. Îmbrăţişările lui mă făceau să visez cu ochii deschişi , saruturile lui mă făceau să cred că sunt în paradis. Iubeam şi era minunat. Dar pentru o clipă de dragoste trebuie să plăteşti înzecit în lacrimi. Nu mai vreau să iubesc! Am înţeles că dragostea înseamnă suferinţă şi nu am nevoie. Off, de ce ? De ce băieţii sunt aşa ? De ce nu îi putem schimba? De ce ii credem tot timpul ? De ce nu ne lasă să plecăm din viaţa lor dacă chiar ei cu gura lor ne-au spus că suntem în plus? De ce îi iertăm mereu chiar dacă nu merită iertarea noastră ? Oare există răspunsuri?
Mi-e aşa greu uneori. Mă complic prea mult şi nu merită. De câte ori am zis ''gata!'', de câte ori am zis că s-a terminat şi am să o iau de la capăt.. n-a fost niciodată să fie aşa.. Am zis că mi-am revenit dar imi dau iar lacrimile ăstea împuţite.
Mi-aş fi dorit un happy end, dar nu o să-l am.

Iubind am pierdut numărul zilelor.. iar sensul, brusc îmi dispare. Vrei să îmi zici tu, Sakura, ce vrei? Ce cauţi prin ochii înlăcrimaţi ai mei? De ce nu mă laşi în dramele mele? Alergi ca un nebun ca să găseşti răspuns la toate întrebările pe care ţi le-ai pus şi, nimic nou sub soare. Totul are un aer trist şi întunecat. Ai plecat, lăsându-mă aici înnebunind. Şi dacă aş pleca şi eu cum ai plecat şi tu, să ştii că tot la tine mi-ar fi gândul, pentru că, eu încă te iubesc!
Şirul gândurilor îmi este întrerupt de către soneria enervantă a telefonului care vibra în acelaşi timp pe birou de mamă mamă, zieai că nu e adevărat. Îmi dau ochii peste cap şi mă îndrept către birou, ridic telefonul şi văd '' Necunoscut '', de curiozitate răspund şi am parte de un moment de linişte în care doar '' Alo-ul'' meu s-a auzit, deoarece cealaltă persoană parcă a îngheţat cu telefonul la ureche. Peste 2 minute, în sfârşit!, aud un glas cristalin de fată care... no way!

- Sasuke.. ? întreabă fata ezitând puţin. Sakura, Doamne ajută!
- Sakura!! spun dintr-un suflet.
- Am.. vrut să văd .. cum o mai duci.. spune aceasta pe un ton stins. Nu-mi vine să cred că e ea! Stau 2 minute ezitând să spun ceva, parcă cuvintele mi-au rămas în gât.
- Ok păi, scuză-mă că te-am deranjat. Uită de asta, te rog. Adio. spune aceasta repezindu-se. Nici gând!
- NU ÎNCHIDE ! ţip de cred că a auzit şi doamna Tsunade, apoi continuând pe un ton stins - te rog..
- .. da.. - spune încet.
- Sakura, nu ştii câte griji mi-am făcut pentru tine! Unde eşti ?!
- Nu contează! spune răstindu-se
- Ba contează pentru că te iubesc, şi indiferent de ce vei răspunde acum, eu te vreau înapoi! Am realizat că am fost un prost că te-am lăsat să pleci, nu trebuia să fac asta. Şi în fond, nu trebuia să te înşel, îmi pare rău, Sakura! Poate nu vei crede ce spun acum şi vei crede că doar îmi bat joc. Dar nu e deloc aşa, am încercat să dau de tine săptămâni întregi, dar parcă dispărusei de pe faţa pământului. Te rog.. întoarce-te acasă.. - spun întristându-mă..
- Sasuke, nu ştiu ce să spun - replică fata cu o voce care nu trăda nici un sentiment, era confuză.
- Nu vreau să spui nimic, doar gândeşte-te bine, te rog! Fă-o pentru mine..
- Voi face asta..
- Pe cuvânt de cercetaş? spun zâmbind.
- Pe cuvânt de cercetaş! O aud spunând pe un ton vesel, după care închide.
Nu pot să cred că asta s-a întâmplat.. Thanks God!