Capitolul 11: Agonie rece...

~Sakura povesteste~

Incredere.. Ce era ea? Sigur nu mai stiam.. Ma pierdusem din nou in sentimente adanci si fade ce nu puteau decat sa-mi ingreuneze ochii cu lacrimi.. De ce trebuia mereu sa cunosc doar intunericul? Ochii mei nu au cunoscut lumina, pacea transparenta pe care o avem in fata fara sa stiu.. Ce venea pe geamul mic oprita brusc de gratii. Din nou in intuneric. Impinsa de disperarea grea si opaca suferinta ma aflam din nou in acel abis intunecat ce mi-a distrus viata cu raceala lui molipsitoare. Agonia pura si rece se scurgea incet de pe obrajii mei albi ce au prins usor o nuanta de un rozaliu pal.
Sa pierzi tot.. O secunda in care privirea iti sta atintitra spre lumina te poate distruge. Macinat de nesiguranta, sufletul meu se pierdea tot mai mult in scancetul demonic al vantului. Un vant ce imi cutremura corpul pe care curgeau incet lacrimile amare. Doar el.. Doar pentru el, doar cu el, doar el.. Cine avea sa-mi fie sfetnic mai bun decat intunericul si cine sa imi mangaie corpul slab mai bine decat vantul. Doar sufletul meu era cel ce stia toate chinurile acelui loc oribil. Doar nisipul aspru de pe jos putea fi imbatat de suferinta mea. Doar eu.. De ce trebuia deodata sa simt ca e bine? Suferinta imi curma si cele mai mici incercari de scapare, cele mai mici strigate jalnice ale vocii mele, cele mai dure ganduri si cele mai seci sentimente. Asta era viata mea. Un cantec sec ce doar durerea il putea canta sustinuta fioros de rasul malefic si bolnavicios al timpului..
Tot ce credeam, tot ce stiam, tot ce simteam.. Tot.. Cuvant greu de suportat pentru auzul meu insa care reprezenta cel mai rau lucru. Tot ce era mai urat si mai trist. Voiam explicatii insa imi era teama de primirea lor. Voaim dragoste dar imi prea greu sa o mai savurez. Nu mai voiam nimic.. Si totusi acel nimic il primeam indiferent daca il voiam sau nu. Ce cuvinte seci aruncate in vant.. Ce ganduri groaznice pierdute in cautare soarelui. Cate am pierdut. Cate? Nici nu mai stiam..
Doar lacrimi si regrete imi mai hraneau ultima farama de mandrie distrusa incet de pofta lui demonica. De zambetul lui rar si vocea lui clara ce imi batuiau fugarit fiinta. Ce imi provocau repulsie dar din care imi luam linistea. Prea multa liniste. O liniste sinistra si categorica ce imi invaluia trupul intr-o aura neagra, inumana, ba chiar abisala. Ba chiar suferinda.. Ce mai conta.. Era doar umbra zecilor de cuvinte dulci sterse usor de timp si lovite puternic de trecutul sangeros.
Nu voiam sa recunosc.. Nu voiam sa fi vazut.. Nu voiam.. Dar asta a fost adevarat.
In orice caz.. Voi gasi ceva mai bun.. Sau poate mai rau.. Dar macar stiu ca am incercat..

M-am ridicat incet de pe nisipul rece, mi-am sters lacrimile cu o miscare rapida a mainii si am deschis incet usa de metal, ea taind linistea temator si incurcat printr-un scartait. Mi-am plasat cu grija un picior afara din acea incapere si am continuat sa merg pe holul lung, ce-mi parea odata un loc mistic, poate chiar fermecat. Acum nu mai era decat un popas in calea pe care trebuia sa-l trec cu vitejie. Dar nu am ascultat soaptele vantului ce-mi spuneau sa raman acolo. Nu am facut nimic decat sa continui un drum nesigur patat cu lacrimi si amintiri urate ce inca imi rasunau in timpane ca un urlet slab al timpului vesnic.
Miscarea jalnica a picioarelor mele m-a adus in fata usii duble in care erau urme ale vremii conturate din abundenta in zgarieturi slabe si mici. Am impins usor usa si am pasit sfioasa si hotarata pe parchetul lipsit de stralucirea cu care imi scunfundam privirea alta data.
O alta viata.. Un alt drum. O alta strada pavata cu teama si rautate. Alti pasi nesiguri si tematori. Alte ganduri nehotarate si departate. Alte sentimente visatoare.

Totul avea sa se schimbe. Am inaintat incet pe scarile din marmura neagra, tarand dupa mine un gemantan mare si greu. Cu capul plecat si ochii umezi, cu vocea stearsa si pasii staruitori am inaintat pana la usa ce ma despartea de adevarata lume... O lume ce desi era trista eu o vedeam mai apetisanta ca niciodata. Era atat de dulce si bun gustul indepedentei. Dar atat de amara imi era plecarea silentioasa. Nici macar un zambet stramb, nici macar o privire rece. Nimic.. Nu primisem nimic din partea lui. Doar ce am avut si pana acum. Doar suferinta inmuiata in minciuni.

Am deschis usa si am facut cativa pasi pe poteca alba, inghetata. Mi-am intors capul, suspinand sacadat si am continuat sa merg pana la masina neagra a lui Naruto.
"ADIO..." se auzi iubirea mea pentru brunet.. Doar un adio ragusit si prelung...

Capitolul 12: Devorat..

~Sasuke povesteste~

Greseli.. Am facut multe greseli. Unele importante altele nevinovate, dar niciodata nu am fost atat de inecat in vinovatie. Zburdam haotic prin tristete taind incet linistea camerei cu scancete jalnice si oftate venite din adancuri intunecate. Sakura.. Un nume ce imi dadea fiori si ma facea sa zbier de fericire. Acel nume patat cu lacrimi si imbibat cu durere. De ce as fi crezut ca ma iubeste? Probabil ca asta astepta de mult. O alta greseala ca ea sa imi intoarca incet spatele lasandu-ma sa zac inert in agonie. Dulcea agonie a mandriei. Ranisem multe persoane insa niciuna nu ma ranise.. Pana acum. Tot ce aveam era pierdut incet in umbre intunecate ale lacrimilor amare ce imi ascundeau ochii.
O lumina sadica imi facu ochii umezi sa se deschida. In incercarea mea de a razbate in acel cosmar m-am uitat putin prin camera mare. Pionii ce erau asezati la fel de dezordonat pe tabla, se jucau incet cu mintea mea, amintindu-mi de privirea ei jucausa. De zambetul ei zglobiu ce se pierdea usor in amintirile mele triste..

Mana mea a trecut nervos peste ei facandu-i sa cada pe pardoseala din lemn de brad. Un tipat asurzitor se auzi in camera goala si pustie. Un tipat plin de durere si suferinta. Ce gust amar.. Simteam cum acea amaraciune imi inunda ochii cu lacrimi si imi facea corpul sa tremure. M-am ridicat de pe scaunul mare trandafiriu si mi-am proptit mainile intr-un perete, lovindu-l cu putere. Capul meu s-a lasat incet in jos, privirea mea privind pierduta o mica raza de lumina ce tremura temator. Un ciocanit enervant si puternic se auzi in linistea asurzitoare si imi facu corpul sa tresara sub furia lui:
-Intra.. se auzi indiferenta si rece vocea mea groasa.
-Amm.. Sasuke? Am putea te rog sa luam micul dejun impreuna? spuse Kimi-chan chicotind copilaros.
Ma uit putin la ea apoi ma indrept furios spre ea, luand-o in brate.
-Sasuke? spuse ea din nou la fel de jucaus. Ce-ai zice sa ne jucam putin?
Mainile ei mi-au mangaiat incet fata inlacrimata si buzele ei moi mi-au sarutat pofticios gatul parfumat. Se uita pervers la mine, zambind lasciv si mi-a tras incet capul spre ea.
-Kimi.. spun eu putin uimit.

Ea isi puse degetul peste buzele mele prelungind acel moment de placere. I-am ridicat incet corpul trantind-o pe biroul mare. Din nou pofta pusese stapanire pe mine si nu ma puteam controla. Oricat as fi vrut sa ma opresc nu am putut. Era o forta prea mare, era ceva de neoprit si ma acapara tot mai mult. I-am privit fata imbujorata si i-am sarutat brutal buzele, facand-o sa scanceasca incet de placere. I-am magaiat corpul firav sarutandu-i pielea parfumata si am simtit cu sunt din ce in ce mai excitat.

Nu.. Nu puteam face asta.. Sakura.. Dar ea isi batea joc de mine. Ea nu voia iubirea mea. Ma uit putin pierdut la Kimi-chan apoi continui sa o sarut lasandu-ma prada placerii devoratoare. Poate Kimi era calea mea de scapare, poate era drumul pe care trebuia sa il urmez, poate era lumina in care trebuia sa ma pierd. De ce ar fi contat o fata ca Sakura cand puteam avea orice femeie? De ce ar fi contat iubirea cand ei nu i-a pasat de asta? Luasem o hotarare dureroasa si aveam de gand sa o duc la indeplinire. Nu mai trebuia sa ma simt pierdut, nu mai trebuia sa ma las prada lacrimilor si durerii. O aveam pe bruneta mea focoasa pentru a ma satisface si nici nu imi trebuia altceva decat o partida buna.

Incet, incet ochii verzi si cristalini se pierdeau in intunecimea trecutului si acel suras suav avea sa fie si el devorat incet de nepasare.
Se parea ca Kimi-chan nu mai era aceeasi fetita cu care ma bateam cu bulgari. Era, poate, tot ce aveam nevoie. Sau ce imi trebuia pentru moment..