Capitolul 14: Dupa Furtuna

Sakura's point of view

Am fost trezita insa din visarea mea de usa de la intrare care se deschise, lasand sa-si faca aparitia Sasuke. Era cu hainele imbibate in apa- ud pana la piele din cauza furtunii de afara. Chiar si asa m-am ridicat fara sa imi pese de pe canapea si l-am imbratisat, fara sa zic ceva. Avea pielea rece, iar parul ud imi intepa fata, insa eram prea fericita si usurata ca sa imi mai pese. La un momentat isi puse mana pe spatele meu si ma stranse cu putere in brate. Atunci fiecare parte din corp imi ingheta si mici fiori reci imi strabatura sirea spinari- inca auzeam cateva tunete in departare, care acum sunau ca o soapta. M-am desprins usor din imbratisarea care devenea deja sufocanta si mi-am indreptat atentia spre geamul camerei, care se deschise cu o bufnitura puternica. Un val de vant rece ca gheata patrunse in camera cu un suier asurzitor. Perdelele se miscau frenetic prinse in dansul ametitor al vantului, iar stropii de ploaie loveau cu putere podeaua. Am inchis repede geamul, iar cand sa intorc capul am realizat ca Sasuke nu mai era acolo. Pentru un minut inima mi s-a oprit si am inceput sa il strig. Spre usurarea mea vocea lui imi raspunse din dormitor.

Avea hainele schimbate - acum eram sigura ca va incepe chestionarul. Am fost lovita de un val de intrebari, incat nici nu ma puteam gandi, dar totusi nu puteam ramane mai prejos - doar si el disparuse fara urma o zi intrega. Am pornit o cearta ca la carte - nici unul dintre noi nu avea de gand sa renunte asa de usor. Dupa un timp in care ne-am aruncat replici care mai de care mai grele si usturatoare, am hotarat sa facem pace si sa discutam ca oamenii normali. M-am asejat pe pat si am decis sa incep eu prima, am decis sa spun tot fara sa scap vrun amanunt. Mirarea de pe chipul lui crestea cu fiecare secunda - dar vroia sa auda adevarul, nu? - ei bine asta era adevarul. Dupa cateva zeci de minute, venise si randul meu sa aflu nautatile legate de familia lui - am auzit lucruri pe care nu mi lea-si fi imaginat vreodata. Timpul trecea pe neasteptate si mai mult ca sigur ca am adormit rapusa de oboseala de peste zi.

M-am trezit o data cu primele raze de soare care intrau pe fereastra cu jaluzele trase si care reusisera sa imi arda pielea. Dupa ce am rezolvat problema cu fereastra, m-am indreptat spre bucatarie cu speranta ca voi putea manca cava. Inca din sufragerie am simtit un miros apasator de ars. Speram ca nu cumva Sasuke sa se fi apucat din nou de gatit, caci trebuie sa recunosc ca, chiar daca il iubesc, nu se pricepe deloc la gatit si cand zic " deloc " ma refer ca este un dezastru. Din pacate teama mea se adeverise, iar Sasuke se chinuia de zori in bucatarie sa pregateasca un mic de jun ca pe vremuri -probabil ca semn de impacare, insa tot ce reusise sa faca era un fun negricios si urat mirositor. De obicei imi ieseam din minti cand facea asta, dar acum...imi parea foarte comic. Cand observa ca am intrat in bucatarie sa uita la mine cu o mutra de catelus plouat - probabil se credea mort. Am luat o atitudine seriosa si am incercat sa par nervoasa, desi in sinea mea ma prapadeam de ras. I-am multumit pentru tentativa de mic de jun pe care a incerat sa mi-o pregateasca cu un zambet larg pe fata. Avea o mutra de tot rasul - cu siguranta nu se astepta la asta. L-am ajutat sa pregateasca o masa cat de cat camestibila, iar dupa m-am pregatit de liceu. Astazi Snowflake - micul ghemotoc de blana, modificat genetic - avea sa ramana cu el, asa ca inainte sa plec i-am dat instructiuni exacte despre cum sa aiba gija de el.

Restul diminetii nu am avut parte de nici un eveniment important. La sfarsitul orelor m-am indreptat ca de obicei spre parc, unde l-am intalnit pe Naruto...insa spre uimirea mea nu era singur. Venise cu colega mea de banca, cea cu ochii purpurii, cu parul mov inchis- mai exact negru- ea, fata cea misteriosa, care le stia pe toate, insa era intotdeauna absenta, cu privirea pierduta in nean, ea Hinata Hiuga. Dar acum era total diferita de cum o stiam - ochii sai erau plini de viata si zambea, era fericita, cu totul alta persona. Naruto imi vazu privirea uimita si hotara sa imi dea o explicatie. Mi-o prezenta pe fata de langa el - ca si cand ar fi o necunoscuta, ceea ce si era defapt. Nu crezusem niciodata in existenta vrajitoarelor, iar acum, daca ceea ce spunea Naruto era adevarat, aveam in fata mea una adevarata si inca una foarte puternica. Probabil ca pe fata mea se citea neincrederea si cuvintele " Cred ca glumesti cu mine " , pentru ca in momentul urmator m-am trezit azvarlita intr-un copac, fara ca macar sa fiu atinsa. Ei bine acum le vazusem pe toate, ce avea sa mai urmeze - poate un dragon sau ceva. Amandoi ma ajutara sa ma ridic de pe jos, ceea ca ma facu sa arat si mai jalnic.

" Accepta adevarul Sakura, ai nevoie de ei ca sa iti duci la capat razbunarea, asa ca oricat de mult ti-ar placea nu poti sa ii faci nimic acelei scorpii cu ochii stersi." Avusem nevoie de ceva timp ca sa ma calmez, apoi i-am pus la curent cu o parte din intamplarile de aseara. In momentul urmator sangele imi ingheta in vene, respiratia imi inetini, iar inima statea sa imi sara din piept. Naruto avea chipul plin de ura si lovi cu pumnul copacul din spatele meu. Mana lui imi trecu doar la cativa centimetri de fata, iar aschiile din copac imi trecura pe langa corp.
- Ai facut cea mai mare tampenie din viata ta! De unde sti ca acum acel nemernic nu va merge sa ii spuna totul sefului sau scum si drag, care va veni mai apoi sa ne transeze pe toti?!

- Ooo, calmeaza-te . Nu o sa spuna nimic, a scapat de sub controlul lui Kail... Chiar daca nu iti place sa lucrezi cu vampiri si nu ai incredere in ei, asta nu inseamna ca poti sa ii insulti, apoi, cred ca trebuie sa iti amintesc ca suntem in aceeasi tabara? Nu trebuie sa lupti imipotriva mea sau a lui Sasuke, nu trebuie sa ma suporti nici pe mine, nici pe el, dar trebuie sa lucram impreuna altfel nu avem nici o sansa sa reusim.
Spre mirarea mea Hinata imi dadea dreptate. Am asteptat ca Naruto sa se calmeze si sa isi amiteasca pentru ce lupta. Am stabilit sa ne reintalnim toti diseara, in padure, la o pestera, care ducea spre catacombe. Apoi cei doi se indepartara , iar eu ramasa singura am hotarat sa ma indrept acasa, unde sa astept in liniste venirea serii...

Timpul trecu cu viteza unui melc, insa intr-un final veni si momenutul sa plecam. Sasuke veni cu mine, insa abea isi putea stapani mania - era pregatit sa il omoare pe Naruto pentru ca a incercat, nu o data si de doua ori, sa imi faca rau. Afara era un frig aspru, iar vantul batea cu putere si imi patrundea pana in maduva oaselor - probabil ca de aceea am hotarat sa cal aceleratia. Pestera Ii aruncam priviri intrebatoare lui Naruto, iar el imi raspundea de fiecare data cu un zamet ironic. era exact cum mi-o descrise Sasuke - foarte mica si foarte luminata. Naruto si Hinata erau deja acolo cand am ajuns. Baietii parca isi aruncau sageti din priviri si totusi, nu spuneau nimic. Am hotarat sa sparg eu gheata, intreband cum putem ajunge pana la urma la sala consiliului pe acolo. Fata lui Naruto sa schimba imediat, iar un zambet ironic isi facu aparitia pe chipul sau. Se indrepta spre peretele pe care era sculptat capul de lup si isi baga maina printre falcile lui intredeschise. Am auzit cum o pietricica isi schiba pozitia, apoi usa de piatra incepu sa se deschida sub privirile mele mirate. Dupa ce perdeaua de nisip si pamnt se risipi si usa se deschise complet, am reusit sa zaresc in departare un tunel lung, plin de faclii aprinse - exact ca cel pe care intrasem eu prima data.

- Doar nu credeai ca locul prin care ai ajuns tu in catacombe, e singurul loc prin care se poate intra, nu? Defapt calea aceea nu a mai fost folosita de pe timpul prmului razboi mondial, din anul 1914, cred ca ti-ai dat si singura seama de ce. Acum cred ca ar trebui sa spun despre acea cale de a redeveni om. Dar hai sa pornim mai intai la drum, avem ceva de mers.
Spunand aceste cuvinte Naruto intra in tunel, urmat de Hinata si in cele din urma de mine si Sasuke. Usa se inchise in urma nostra, semn ca iesirea se afla in alta parte. Dupa cum spuse, Naruto incepu sa ne povesteasca o intrega istorie, istoria stramosilor noi, despre infintarea consiliului si cel mai important despre leac.

Capitol 15: Legende
Sakura's point of view

Dupa cum promise Naruto incepu sa ne povesteasca o intreaga istorie, istoria stamosilor nostri, despre infintarea consiliului, dar cel mai important despre leac...
-Povestea mea incepe in urma cu mult timp, cand lumea inca nu era ingrozita de existenta fiintelor supranaturale care cutreierau pamantul, caci singurele fiinte erau vrajitoarele, slujitoarele naturii. O astfel de persoana era si Leyla, o tanara vrajitoare descrisa in carti cu frumusetea uei zane, cu parul blond argintiu, sclipitor in razele de lumina, cu doi ochi negri ca taciunele si pielea alba precum prima zapada din an. Frumousetea ei vrajea multe lume, insa ea se indragosti de fiul unei fierar, amarat si sarac, care nu ii putea oferi nimic, decat o dragoste adevarata. Cei doi se casatorisera in secret, desi multa lume le statuse in cale. Au avut un baiat, la fel de frumos si gingas precum mama sa si au avut o viata frumosa, train umil si multumindu-se cu putin, pana cand o bola incurabila il lovi pe fierar si ii trase in mormant. Cuprinsa de durere, Leyla incepu sa isi piarda mintile si temandu-se ca si viata fiului sau atarna de un fir de ata si ca avea sa o paraseasca exact ca tatal lui, il vraji, apoi cu inima zdruncinata, il injunghie cu un cutit de argint in inima, dand astfel nastere primului vampir.

Copilul reintors din morti nu isi putu controla setea de sange si in disperata lui fuga dupa acel nectar al vietii, ucise o mare parte din localnici. Oamenii se temeau de el, il priveau cu dispret si nu isi lasau copii sa se apropie de el. Baiatul se simtea lasat deoparte, uitat de toata plangea necontenit in fiecare zi, ajungand chiar sa isi urasca mama, pentru ca ii dase o astfel de soarta. Chiar daca mintea ei era involburata si pline de ganduri rele, Leyla realiza ca facu o greseala uriasa, careia trebuia sa ii puna capat, dar...nu avea putere sa isi omoare inca o data copilul. In timp ce el dormea il vraji din nou, facandu-l astfel sclavul noptii, blestamandu-l astfel ca fiecare raza de soare care il va atinge sa fie ca o arma mortala., dar oamenii continuau sa moara pe capete. Vrajitoarea facu cu ultimele puteri o noua incercare si arunca asupra unui muribund un nou blestem, creeand o noua arma impotriva propiului ei fiu, creeand o noua creatura - primul varcolac. Insa de data asta isi lua mai multe masuri de precautie ca sa nu mai faca inca o greseala. Insa noul sau specimen avea un defect si nu se putea preschimba decat in noptiile cu luna plina, indurand dureri si chinuri inimaginalbile. Copilul fu o prada usoara si muri usor stivit intre falcile puternice ale lupului. Leyla murise o data cu fiul ei, iar varcolacul isi continua viata, dand mai departe gena descendentilor sai.

In noaptea in care copilul muri, se credea ca si gena vampirilor murise o data cu el, insa copilul gasise o cale in care sa isi faca un tovaras de joca, astfel incat sa nu mai fie singur si sa aiba pe cineva care sa il poata intelege. Numarul vapirilor crestea vazand cu ochii, insa, de aceeasta data nu aveau ganduri rele si isi doreau sa traiasca in pace alaturi de oameni. Varcolacii afland de existenta lor, s-au infricosat si au decis sa formeze un consiliu. Erau in dezavantaj numeric fata acele creaturi monstruose pe care trebuiau sa le ucida, astfel ca au cautat o noua metoda prin care sa scape de ei. O vrajitoare veni cu raspunsul pe care il cautau: un leac. Insa pretul care trebuia platit era mult prea mare - era nevoie de un sacrificiu, caci sigurul sange care ar putea face rau vapirilor era cel al dusmanilor lor de moarte. Conducatorii consiliului nu au fost de acord cu propunerea vrajitoarei, decat atunci cand a fost prea tarziu. Cu cateva zile inainte ca toti sa isi piarda viata in acel masacru provocat de jigodia de Kail., consiliul se hotara sa inceapa invocarea sufletelor stramosilor nostri, pentru a pune capat acelei boli care continua sa se raspandeasca. Mama, singura femeie care facea parte din conducatorii consiliului, imi lasa instructinile pentru a putea continua munca lor in caz ca supravietuiam. Scrisoarea pe caremi-o lasa era imbibata in sangele ei, inca prospat...

Facu o pauza, cuprins parca de ganduri si reintors in momentul in care deschise pentru prima data scrisoarea pentru care mama lui isi risca viata. Intr-un fel ii intelegeam durerea, caci si tata murise ca sa ma apere pe mine,chiar mai mult, imi pierdusem intr-un fel ambii parinti, asa ca mila pe care o simteam atunci pentru el in acele momente era mult mai mare decat ar fi trebuit. Ajunsem sa il indragesc ca pe un frate, chiar dara ar fi trebuit sa imi fie dusman. Sirul gandurilor imi este intrerupt de vocea puternica a varcolacului, care era gata sa isi continuie din nou poveste:

- Masacrul avu loc, sangele varcolacilor fu adunat si astfel a aparut un leac temporar pentru vapiri, cel pe care l-ati luat si voi...isi indrepta privirea spre mine si Sasuke si ne masura cu luare aminte chipurile, apoi isi continua prologul. Cum am spus leacul e temporar, sangele varcolacilor patrunde in corpul vampirilor si le da posibilitatea sa redevina oameni, insa totul are un sfarsit si nu poate tine mai mult de cateva luni, indiferend de cat de mare e doza pe care o iei.
- Stai un pic, credam ca cu cat e mai mare doza cu atat mai mult poti ramane om...vrei sa spui ca mai am la dispozitie doar cateva luni?
- Eact asta vreau sa spun. Ar trebui sa inveti ca nu tot ce zboara se mananca, nu ar trebui sa ai incredere in oricine. Iti aminteste cele trei scuturi de pe masa de piatra din sala consiliului, nu? Vrajitoarea care veni cu ideea leacului se infurie atat de tare pentru ca fu respinsa cu atat insolenta de consiliu incat sigila sufletele tuturor stamosilor mei in patru scuturi de alama, pe care le ascunse in diferite parti ale lumii. Consiliul a gasit trei dintre ele si acea cutie speciala cu insemnele lunii si al soarelui, insa ultimul scut e inca pierdut. Daca reunim toate partile compnente ale mesei aceleia sub razele lunii pline si o vrajitoare va rosti o incantatie, spiritele vor fi eliberate, iar inainte sa se intoara in morminte vor strabate lumea luand cu ele sufletele tutuor vampirilor, insa nu se vor mai intoarce - fiecare are doar o singura sansa pentru a redeveni om.

Probabil ca aveam niste fete tare nedumerite, caci nu itelegeam cum puteam supravitui fara suflet. Raspunsul era simplu - sufletul avea sa se desparta pur si simplu in doua - una va reprezenta vampirul si cealalta omul. Ajunsesem la destinatie, iar in fata mea se ridica maiestuos o usa din lemn, mult mai mare decat o usa obisnuita. In spatele ei imi rasari din nou superbera camera de intalnire a varcolacilor. Naruto ne invita cu un semn usor al maini sa luam loc la masa de piatra, in timp ce el aduse dintr-o biblioteca plina de carti si manuscrise, o scrisoare si o carte prafuita cu copertile jerpelite si paginile ingalbenite de vreme. Varcolacul ne aduse ca dovada a celor spuse chiar scrisoarea primita de la mama sa. Bucata de hartie era atat de fragila, incat am fost sigura ca a fost citita si rascitita de zeci de ori. Petele de sange care acopereau in unele lucuri scrisul frumos si ordonat al unei femei, capatasera o culoare maronie, care intra in contrast cu culoarea hartiei, pastrata dealungul timpului alba. Cele cateva randuri asejate frumos pe pagina spuneau modul de organizatie al ritualului si dezvaluiau locatia ultimului scut. Am ramas uluita cand am vazut ca locaia lutimului scut e la celalalt capta al lumii intr-o padure din Canada.

Naruto lua dintre paginile cartii o bucat de hartie impaturita de nenumarate ori. O desparturi cu rabdare si calm, dezvaluindu-ne o harta detaliata a intrebuilui glob. Pe harta uriasa, la fel de veche ca cartea din care provenea, erau 5 insemne , in 5 locuri diferite ale lumii. Am privit indelung locul in care urma sa mergem chiar a doua zi. Inima imi salta de bucurie la gandul ca totul se va termina in curand, la gandul ca dupa o lupta atat de lunga voi invinge, la gandul ca voi putea fi fericita insfarsit. Cei trei vorbeau necontenit, faceau planuri pentru plecare, insa eu nici nu auzeam cuvintele lor, cuprinsa de extaz si iluzii desarte. Imediat ce totul era stabilit ne-am indreptat spre casa. In aceea noapte nu am putut dormi deloc, mintea imi era prea tulburata de evenimentele din acea zi...

Author's point of view

Insa, in timpul scurtei intrevederi cei patru nu reusisera se simta prezenta unei alte persoane, ce avea ganduri negre si care ii urmarise din umbra cu o privire insistenta, ascuns de vederile lor curiose dupa o draperie sangerie. Ochii sai sclipeau de rautate in lumina slaba a incaperii, corpul lui incordat era pregatit pentru orice tentativa de atac, iar urechile se straduiau sa perceapa si cel mai mic zgomot. In mitea lui incoti atunci un singur gand, iar narabdarea lui crestea in fiecare secunda. Numai gandul ca ii va inveseli ziua stapanului sau prea iubit ii bucura inima impietrita...

Capitolul 16 : Ruine
Sakura's point of view

- Rugam pasageri pentru zborul spre Canada sa se pregateasca de imbarcare.

Stateam lipita de una din bancile de lemn din aeroport. Ochii imi erau atintiti in gol, ploapele nu se mai inchideau, iar eu nu vedeamm nimic in fata ochiilor. Vocea pitigaiata si ascutita a controloarei, care ma enervase pana atunci, devani dintr-o data atat de calda, palcuta si melodiosa - probabil din cauza ca imi anunta insfarsit plecarea. Insa picioarele imi ramasera intepenite,chiar daca mainile apasau continu lemnul rigid al bancii. Aveam nevoi de un impuls, care veni in cele din urma din parte lui Sasuke cand imi striga aproape in soapta numele. O data trezita din visarea mea m-am indreptat cu pasi rapizi spre avion, lasandu-i pe cailalti in urma. Totusi urma un zbor lung si mai mult ca sigur plictisitor, asa ca de ce m-as grabi?

~~~Dupa 6 ore~~~
Zborul a fost lung si obositor, insa pot spune ca am avut parte si de divertisment, datorita varcolacului care incerca sa destinda atmosfera cu o serie de glume. Desi era sfarsitul lunii septembrie, in Canada era un frig aprig, crengile golase ale copacilor erau aplecate pline de tristete spre pamanat, iar florile erau ofilite si inghetate. Urma o noua etapa a acestei calatori si anume un drum cu masina pe o poteca pline de pietre si gropi adanci, pe care soferul parea ca nu e dispus sa le evite. In departare se zarea printr-o perdea de nori varful unui munte stropit din loc in loc de zapada pufoasa, de un alb imaculat. Baza acelui munte era destinatia noastra finala, sau mai bine spus padurea verde care imprejmuia baza muntelui. Privelistea era acaparata de ceata densa care invaluia cu o patura cenusie fiecare creanga de brad imbracata cu mi de ace verzi, fiecare faptura vie ce misuna pe nesimtite prin padure si fiecare pietricica care era mai inalta de trei centimetri. Cu privirea atintita spre fereastra aburita, pe care alunecau incet stropi de apa, am ramas intr-o stare de inertie, pastrandu-mi mintea lipsita de ganduri.

Corpul imi fu impins cu putere in fata atunci cand masina se opri cu o frana fortata. Soferul ne anunta ca de aici va trebui sa ne descurcam singuri si ne ruga pe un ton nervos sa coboram din masina. Ne aflam de ceva timp in padure, insa nu credeam ca am ajuns atat de departe - aprope de inima padurii, unde incepeau sa creasca brazi inalti peste tot in jur. Cu totea acestea muntele era inca departe. Aerul era curat, dar recce, inmiresmat de birosul atat de placut al brazilor - cel putin pana in momentul in care masina antica se indeparta de noi, inbracandu-ne intr-un nor negru de fum, care avea un miros oribil de benzina arsa. Nu eram in clar cu lucrul pe care ar fi trebuit sa il cautam, asa ca exprimandu-ma cu voce tare am primit un raspuns care ma incurca si mai mult " orice vi se pare nelalocul lui " . Fiecare urma sa mearga pe propia lui cale, sa strabata cativa kilometri, iar la ora stabilita dinainte sa se intoarca in locul din care am pornit. Ne uraram mult noroc, iar Sasuke se apropie de mine si isi lipi incet buzele rece de fruntea mea, apoi cobor spre ureche si imi spuse cu o voce rugatoare sa am grija de mine si de ce nu, sa incerc sa nu cad intr-o groapa.

Am plecat cu pasi inceti spre cararea pe care trebuia sa o urmez, iar inainte ca conturul tuturor se se piarda printre nenumaratele crengi ale brazilor batrani, am aruncat inca o privire in urma - inca de pe atunci stiam ca ceva nu e in regula. Mi-am continuat drumul, analizand fiecare pietricica in parte, fiecare trunchi de copac, fiecare con de brad cazut pe pamantul inghetat - o misinue care necesita multa rabdare si o privire agera, iar pe langa asta, ceata imi ingreuna si mai mult munca. Presimtirea ca totul era in zadar, incepea sa se adevereasca. Talpile imi ardeau din cauza drumului parcurs, iar gleznele ma dureau. Mi-am sprijinit corpul obosit de trunchiul urias si butucanos al unui copac batran, acoperit de un strat gros de muschi verde, fara sa realizez ca lemnul era putred. In urmatoarea secunda ma aflam la cativa centimetri de copac, anutata dinainte de un sunet puternic, ca al unui tunet ca trunchiul fanicului stejar avea sa se prabuseasca cu o bufnitura asurzitoare la pamant, provocand totodata si o rafala de vant, care ridica toate frunzele galbene si rugini din jurul sau.

Ceata incepu sa se risipeasca, si chiar daca era trecut de aminaza, razele soarelui reusira sa strabata prin patura de nori intunecati care il acoperisera in totalitate. Eram hotarta sa imi continui cautarea, insa cand am trecut pe langa radacina stejarului, scoasa aproape intotalitate din pamant, am observat un fel de tunel de marimea unui om chiar in locul in care se aflase copacul. Chiar inainte sa ma intreb cum este posibil asa ceva, mi-am dat seama ca aacela trebuie sa fie locul in care se afla ultima piesa a puzzle- lui care avea sa imi redea viata. Am pornit intr-o fuga disperata spre locul de unde mi-am pornit cautare, sperand ca ceilalti au primit mesajele mele, cu toate ca semnalul telefonic era la pamant. Insa norocul fu de partea mea - mesajele au ajuns la destinatie, iar memoria nu ma trada nici de data asta si am reusit sa fiu o calauza buna pentru prietenii mei, pe drumul intortochiat spre marea mea descoperire.

Baietii indepartara cu usurita ramasitele coacului, lasand la iveala tunelul destul de lung si ingust, a carui pereti erau impanziti de radacinile florilor salbatice care cresteau in toata padurea. Ne-am apropiat de aceea gaura stramta din pamant, aruncandu-i priviri insistente, pline de curiozitate. Nu cred ca cineva ar fi vrut sa intre primul in aceea groapa subterana. Atentia imi fu atrasa de glasul ironic al varcolacului, care rosti cateva cuvinte aproape inperceptibile " Stiti cum se spune : Doamnele primele" . I-am aruncat o privire furiosa, iar el probabil din reflex, se dadu cu un pas in spate. Ma intrebam oare de in epoca asta nu mai exisa gentelman-i, bine, asta in afara de momentele ca cel de fata- cand a fi genteman e cel mai bun lucur pentru ati salva pielea. Am inaintat, pregatindu-ma sa sar in gropa, insa am fost oprita de Naruto, care se intoarse spre mine cu un zambet larg pe fata - " Doar nu credai ca as putea sa va las sa intravi pe voi doua acolo primele, inainte sa verific daca totul e in regulu - in plus eu v-am adus aici, eu sunt primul care intra ". Cnad isi termina fraza cotul gurii mi se ridica formand un mic zambet sfios, chiar daca inauntrul meu, ma mustram pentru parere pripita pe care mi-o facusem despre el.

Varcoacul sari in gropa, aluncand usor prin tunel. Nu ne-a fost greu sa ne dam seama cand a ajuns jos, datorita bufnituri putencice care rasuna de-a lungul tuneluilui si a vaicarelilor lui, insotite de cate o injuratura in momentul in care corpul sau facu contact cu pamantul. Eram amuzata, dar in aceelasi timp imi faceam griji pentru el - insa orice urma de ingrijorare disparu, cand vocea sa se facu auzita din nou pentru a ne da de stire ca totul este in regule si ne invita sa coboram si noi, promitind ca se va asigura sa avem o aterizare mai usoara decat a lui. Sincer, a cam mintit. Aterizarea a fost mai mult ca sigur durerosa, dar nu pot spune ca nu am aprecita incercarea lui de a ne atenua cadere cu ajutorul unei gramajoare de frunze uscate, aranjate cu grija sub tunel. Peisajul care se desfasura cu atata maiestrie in fata mea era cu adevarat de poveste - nu intelegeam cum poate exista un asemenea loc.

Razele de soaare care patrundeau prin crapaturile pamantului dansau pe florile muticolore care impanzeau pamantul, in ciuda fatului ca la suprafata era un frig aprig. Un parau cu apa curata ca lacrima, cobora agale la vale din inima muntelui din apropiere, udand pietrele albiciose cu picuri mari si reci. Cu tatea astea, cele mai impresionante erau ruinele unui vechi castel care rezistasera de-a lungul anilor.
Peretii intrarii principale se inaltau pana sus, unde se puteau zari inca cioburi din sticla mata care formase o superba cupola, a carui loc fu luat acum de crengile dure ale unui copac batran si scorturos, inchis la culoare, dar care era plin de flori rosi ca sangele, nemaintalnite pana atunci de oameni. La baza, zidurile din caramida erau imbracate cu o patura groasa de muschi verde, acoperit la randul sau de mi de frunzulite si flori violete, stropite din loc in loc cu alb. Din cele mai inalte ferestre, asezate de-a lungul zidului izvorau suvoaie puternice de apa care loveau cu pamantul stacos, acoperit cu pietre alunecoase si creeand senzatia unor draperii curgatoare imprastiate peste tot in jur. La capatul tunelultui acoperit altadata de o cupola de sticla, se ridicau cateva trepte de marmura, sclipitoare in lumina blanda a sorelui. Ele duceau spre adevarata intrare in palatul acoperit din loc in loc de muschi verde si bineinteles de o multime de flori multicolore.

Soarele batea in sticla pe jumatate sparta a geamurilor maiestoase ale castelului, care ii reflectau lumina calda. Era un loc superb, insa nu aveam timp sa ma bucur de el, doar nu pentru asta am venit...

Capitolul 17: Cimitirul
Sakura's poit of view

Paseam cu grija, incercand sa nu alunecam pe pietrele luciose, scaldate de apa. Insa, cu toata grija cu care am inaintat, nu am reusit sa nu o dau in bara si de data asta si calcand pe o piatra mult prea perfecta ca sa fie naturala, am pornit un fel de mecanism de aparare al ruinelor. Intrigata de sunetul stis al unor lanturi puse in miscare si de scartitul sacaitor al unor roti mai mult ca sigur ruginite, cercetam cu privirea fiecare coltisor din care ar fi putut iesi un piton sau cine stie poate chiar un bolovan urias, insa pentru urmatoarele cateva minute nimic nu se intampla. Dupa ce prietenii mei imi aruncara priviri mustratoare si rasuflara usurati, ne continuaram drumul cu mai multa atentie decat inainte. Din pacate sperantele nostre se pierdura in vant, iar in cel mai scurt timp posibil pamantul fu acoperit de mii de serpi veninosi cu pielea sticosa care lucea in cele cateva raze aurii de soare, cu cotii albi si ascutiti, pe care alunecau incet stopii de venin si cu ochii negrii, cufundati in intuneric. Pentru noi, sa ne ferim de ei nu ar fi trebui sa fie prea greu, insa chiar si cel mai mic petic de pamant era acoperit acum de acele creiaturi alunecose, astfel ca am avut ceva batati de cap cu aceti copii ai padurii extrem de periculosi.

Toti rasuflaram usurati, atunci cand atinsesem scarile principale ale castelului, insa eu eram pe departe cem mai bucurosa ca am scapat din acea mare otrevitoare nevatamati. M-am asezat jos, la baza scarilor pentru a-mi trage sufletul, urmand exemplul lui Naruto a carui piele capata o nuanta de galben bonavicio. Hinata se apropie de el imediat ce vazu ca chipul ii este acoperit de o sudoare rece, iar ochii isi pierdura din sclipire si devenira albiciosi - era ceva normal pentru el, corpul ii devine mai slab pe ce zi ce trece, semn ca - asa cum imi spusese mai demult - nu mai are mult de trait. In timp ce vrajitoarea avea grija sa ii redea forta vitala lui Naruto cu ajutorul puterilor sale si a unor plante medicinale, eu il priveam neputinciosa, adancita in ganduri negre. Astfel, cu privireaa atintita spre prietenul meu aflat in suferinta, nu am realizat ca unul din serpi se apropie de mine, gata sa isi infiga cotii ascutiiti in bratul meu stang. Chiar daca m-as fi departat rapid, nu as fi avut nici o sansa de izbanda, dar norocul meu era ca aveam langa mine oameni care ma iubeau. Sasuke interveni in ultimul moment, iar sarpele sfarsi prin al musca pe el. Brunetul isi inchise ochii din cauza durerii provocate de muscatura, apoi, revenindu-si in fire strivi capul sarpelui cu o lovitura puternica de picior, imprasiniid peste tot in jur ramasite de piele si sange rosu - albicios.

Astfel am fost transformata din nou intr-o " domnita la anaghie ", care trebuia salvata. In momentul in care brunetul se prabusi la pamant inima imi incepu sa imi bata cu putere, palmele-mi reci erau umede, iar corpul parca imi ingheta. Nu fu nevoie decat de un moment pentru am reveni in fire, iar cu ochii inundati de lacrimi, m-am napustit asupra lui. Zambea, ceea ce ma scotea di sarite. Veninul ii paraliza piciorul drept pe care doua dara mici si subtiri de sange inchegat semnalau locul in care fu muscat. Ma asigura ca e inregula, ruganduma sa il ajut sa se ridice. L-am asezat langa Naruto care adormise ca urmare a medicamentelor aplicate de Hinata. Era scos din joc si cum nici Sasuke nu se descura mai bine, totul se baza pe mine si peHinata. M-am aplecat asupra brunetului si l-am sarutat, promitandu-i apoi ca ma voi intoarce in cel mai scurt timp posibil, cu cat mai putine zargieturi. Imediat ce vrajitoare isi lua geanta cu medicamente, plecaram la drum, hotarate sa avem multa grija.

Nu era un secret pentru nimeni faptul ca nu ne prea inghiteam una cu alta - probabil ca inca ii purtam pica de cand ma arunca intr-un copac pe cand eram in forma umana, asa ca drumul pe care il parcusem impreuna fu unul cuprins de o liniste mormatala. La inceput ne-am indreptat, bineinteles spre intrarea in castel, insa nu era nimic in spatele usii, tot palatul cazuse, iar locul era acum impadurit. Din loc in loc se mai zareau ramasitele stalpior de sustinere, facutiti din marmura alba, imprimati cu modele florale aurii, care ne aduceau aminte unde ne aflam defapt. Marmura care imbraca pamantul era sparta in mare parte, iar de sub ea ieseau fire de iarba prospata si flori parfumate. Am cotinuat sa inaintam inconjurate de o mutime de arbori inalti si falnici, ale caror radacini grose si dure cresteau direct prin piatra. Nu era nimic in jur, nimic suspect, nimic ce ar putea sa ne intereseze in mod special. Era un caz pierdul...Ne-am oprit cate minute pentru a reflecta la situatie, sprijinindu-ne de trunchiul unui copac. Dupa patania din padure, ai fi crezut ca mi-am invatat lectia insa..., se pare ca nu.

Pamantul se surpa sub greutatea nostra, ceea ce ne facu se ne retragem rapid. In acel moment pamantul deveni din nou inert. Mi-am luat avant si am sarit cu putere in locul in care crapaturile erau mai vizilile. Nu e greu de imaginat ce urama se se intaple, iar eu am ajuns in subteran, invaluita de un nor de praf si pamant, care imi rani ochii. Trupul meu suferi si el in momentul in care se lovi cu putere de ceea ce credeam ca este o podea. De data asta nu am cazut pe spate, astfel ca in momentul impactului am fost lovita puternic in capul pieptului, ceea ce ma facu sa scot un sunet de durere si sa tusesc in repetate randuri. Ochii mi se impotriveau - nu voiau sa ma lase sa realizez unde ajunsesem. Sprijinindu-ma in bratele slabite am reusit cu greu sa imi ridic corpul la o inaltime acceptabila. Am deschis ochii si am dat " nas in nas " cu un creniu, perfect alb semn ca se afla acolo de mult, cu doua orbite negre in care misunau mai multe ganganii si larve si propabil ca e imposibil, dar parea ca...imi zambeste sau mai bine spus ca se amuza pe seama mea. Mi-am inabusit un tipat si incordandu-mi la maxim muschii, mi-am obligat treupul sa se miste din locul acela. Insa nu aveam unde sa merg...peste tot in jur erau numai schelete, un covor perfect alb de oase si cranii acoperea intreaga podea.

Majoritatea craniilor erau indreptate cu privirea in sus, ceea ce ma ajuta - pentru ca nu puteam vedea toate acele creaturi scarbose si unsurose care isi aveam adapostul in orbitele lor goale. Era clar ca ajunsem intr-o cimitir - pana si in peretii de pamant, acoperitii de radacini ai criptei se gaseau o mutime de antebrate albiciose, ale caror degete atarnau inerte in jos. Inima imi era cat un purice si din dorinta de a iesi cat mai repede de aici, am examinat din priviri intreg locul. In partea de rasarit a criptei era redicat un altar din piatra foarte simplu si putin primitiv, inconjurat de o multime de lumanari, bineinteles stinse. Inima isi reincepu activitatea normala atunci cand am recunoscut pe acel piedestal de piatra unltiml scut, care arata acum - cu tot praful care il acoperea si toate panzele de paianjen care il imbracau in mare parte - incantator. Altarul era ridicat pe niste trepte de ciment, astfel ca am fost extrem de bucurosa sa simt ceva solid, care nu provenea din ramasite umane, sub piciore. In momentul in care am ridicat scutul, toate lumanarile din preajma lui se aprinsera, iar fumul lor negricios, inaltindu-se in sus lua forma unor litere.

Poate daca as fi stiu latina, as fi reusit sa ma feresc la timp de ceea ce urma. Hinata care privii pana atunci intraga scena, aplecata deasupra gropii, cu muschii incordatii, si cu privira urmarindu-mi fiecare miscare, trecand dintr-o stare in alta la fel ca mine, isi facu glasul auzit in acel moment. Striga cu disperare sa plec de acolo in acel moment, insa...nu am reusit. Am fost injungheata in picior de unul din schelete. Durera ma facu sa ma prabusesc la pamant, ingenunchiind in fata scheletelor care se materializau sub privirile mele disperate. Corpul imi ingheta sub orbitele intunecate ale miilor de schelete inarmate. Ochii lor rosii imi strapungeau parca sufletul, iar sunetul pe care il scoteau in momentul in care isi tarau corpul incomplet inca, insotit de sunetul tremurator scos de mandibula atunci cand lovea maxilarul, imi dadul fiori pe sirea spinarii. Radeau. Radeau de soarta mea, de faptul ca aveau sa isi murdarasca armele ruginite cu sangele meu, de faptul ca puteau sa ia pe cineva impreuna cu ei in adancurile intunecate. Nu mai realizam nimic, frica imi paraliza pana si gandurile, insa ochii mei iesiti din orbite percepeau fiiecare eveniment care se desfasura in fata lor.

Corpul imi fu injunghiat de mai multe ori, iar de fiecare data tresaream. Simteam durerea, dar pur si simplu corpul nu imi asculta comenzile. Mainile reci si tremuratoare imi erau inclestate pe scut, ceea ce ma feri de cateva lovituri in piept. In timp ce eu intram intr-o stare de disperare, Hinata cobor jos si ajunse cu greu pana la locul in care eu ma prabusisem. Chipul ii era taiat, hainele sfasite, iar sangele curgea in siroaie din ranile deschise. Veni alaturi de mine si rosti cateva cuvinte intr-o limba necunoscuta mie. Un vat puternic lovi scheletele, facandu-le sa se indeparteze, facandu-le sa isi separe componentele si in acelasi timp lovindu-ne si pe noi cu o mai mica intensitate. Hinata se apleca asupra mea si ma imbratisa rugandu-ma sa imi revin. Vocea ei era inecata de lacrimile care ii coborau agale pe chipul inca perfect. M-am agatat de vocea ei si am reusit sa imi vin in fire. I-am inmanat scutul si ridicand-o in brate m-am indreptat spre gaura din pamant, gaura prin care intrasem aici inca de la inceput.

Dupa ce isi recapata stabilitatea in piciore am strans-o cu putere in brate, multumindu-i in timp ce chipul imi era inundat de lacrimi. Rasuflam usurata, crezand ca totul se terminase, insa schelete se regenerau si incercau sa ne ajunga din urma catarandu-se pe peretii criptei. Hinata facu inca un efort si astupa gaura cu trunchiul cazut al unui copac din apropiere. Era epuizata, iar ranile continua sa ii sangereze in timp ce ale mele se vindecasera de mult. Piciorele ii tremurau, asa ca am ajutat-o sa mearga. Se inserase, astfel ca am ajuns cu greu in locul in care baietii se rafaceau, insa drumul inapoi a fost mult mai distractiv decat la venire. Am ras, am povestit, pana cand i-am vazut pe baietii in departare. Ne priveau cu mirare - probabil ca nu intelegeau cum am devenit asa de apropiate. Serpii se retrasesera, iar Naruto isi revenise aproape in totalitate. Am iesit greu din locul acela, dar cel mai important era ca toti eram cat de cat intregi. La sfarsitul acelei zile am castigat doua lucruri importante: 1. Cheia mea spre libertate si fericire 2. Prieteni devotati, gata sa isi dea in orice clipa viata pentru mine - iar sentimentul era reciproc.