Capitolul 18:
Funerarul

Sakura's point of view

Soarele se ascundea printre norii negri vestitori de ploaie, iar frunzele galbejite erau prurate intr-un vals lent de o briza usora.Totul in jur era mohorat, trist, anost si totusi atat de monoton. Cortegiul funebru era cuprins de ganduri negre. Oameni imbracati in doliu, cu capetele plecate si buchete de flori in maini mergeau cu pasi inceti prin cimitirul imvesmantat de tristete. Frigul aspru care imi patrunse pana in adancul oselor si imi darui asa- zisa piele de gaina, aerul rece care imi intra adanc in plamani ingrunandu-mi respiratia si mai ales nodul care mi se punea in gat de fiecare data cand era lovita de un nou val de amintiri, ma faceau sa imi doresc sa fi ramas acasa - unde de rau de bine, puteam jeli in pace. Mana imi urca masinal la brosa argintie care era prinsa de rochia neagra. Doar simplul fapt ca simteam textura fina a acelui singur obiect meterial ce imi ramase ca aminire, ma adancea si mai mult in acea stare de tristete.

Dupa o noapte de priveghi in care lacrimile imi suroira pe fata, aveam ochii rosi, injectati cu sange si uscati, fara alte lacrimi ramase pentru a pata pamantul in care se va odihni el pentru totdeauna. Mergeam in fata cortegilui alaturi de o doamna mult mai indurerata ca mine si fizic- mult mai batrana. Chipul sau era umbrit de tristete, ochii de verde intens ca de vipera erau inecati in lacrimi, parul brunet - rosiatic era intr-o stare deplorabila, ravasit in toate partile, iar vocea ii era ragusita si stinsa de lacrimile care nu conteneau. Cu toate acestea nu am putut sa nu raman uimtia cand am vazut o fetita de 7 ani, ce semana leit cu ea si care renuntate pentru acele zile la hainele ei multicolore, pline de fericirea si puritatea unui copil, pentru a imbraca acele haine blestemate menite sa iti inpartaseasca durerea si sa o arate tuturor. Din ochisorii ei verzi ca iarba prospata se scurgeau incet mici perle cristaline, rostogloindu-se mai apoi pe chipul alb lovit de o paloare bolnaviciosa, iar degetele sale micute tineau stras rochia mamei sale. Privirea ei intrebatoare era mai tot timpul atintita spre chipul indurerat al mamei sau spre drumul pavat din cimitir. Ingeri falnici cu aripile si bratele deschise rasareau parca de nicaieri, impanzind tot locul...speram ca macar ei sa-i fie calauza in acel drum lung pe care avea sa-l faca.

Durerea pe care o sintisem in bratul stang ma facu sa imi intorc privirea sprea cel de langa mine. Mana lui rece o strangea cu putere pe a mea si desi nu ii vedeam chipul ascuns sub parul sau negru, abisal, eram sigura ca e umbrit de durere, tistete si vina. Pasi sai se oprira in dreptul unui mormant strajuit de doua statuiete ale ingerilor, iar eu i-am urmat instinctiv exemplul. Nu imi doream sa ma opresc, nu imi doream sa imi la revedere, nu vroiam ca el sa plece asa, lasandu-si familia in urma.
Ceremonia se desfasura in sunetul lin si placut al vioriilor, care nu puteam insa inchide ranile din inimile noastre. O data ce cosciugul fu asejat la locul sau urma sa ne luam la revedere. Sasuke tinu un discurs - din moment ce el era "nepotul" raposatului si singura sa ruda apta pentru un astfel de lucru. Tinea strans intre maini un trandafir alb, plini de spini, astfel ca manile sale fura ranite in aceea joca fretenica pe care o facura degetele. Simteam din glasul sau stins ca oboseala si durerea il acaparara. Era tist sa-i vezi pe cei dragi inecati in acea negura a intunericului, trecuti in nefiinta, stiind ca nu le mai poti simti mangaierea calda, stiind ca nu le mai puteai auzi vocea...era atat de trist incat incercai sa te agati de cea mai mica farama de speranta, de cea mai mica raza de soare care i-ar putea readuce inapoi la tine, astfe incat am inteles perfect de ce incerca sa isi termine indaorirea cat mai repede.

Arunca cu o lejeritate iesita din comun trandafirul pe capacul sicrului si se grabi sa revina langa mine. O dara luminosa isi facu aparitiai pe cerul intunecat de nori si ivalui zarea pentru o fractine de secunda cu lumina sa puternica. Chipul ii fu luminat, iar fulgeru se reflecta intr-o lacrima. Picuri reci imi lovira pielea, cazand din inaltul cerului si imbracand pamantul cu o haina de apa. Se auzi un sunet asuzitor care parca zgudui cerul, iar vantul incepu sa se inteteasca.
Ploua cu picuri mici si rari, insa cermonia fu grabita, mormantul astupat, iar oamenii speriati de urgia naturii ce avea sa se dezlentuie se adapotira sub umbrele tot negre. In surt timp toti plecare, iar privirea mi se indrepta ineviabil spre mormantul acoperit de flori. Pe petalele lor delicate se plimbau incet stopii reci de ploie; unele se aplecau sub greutatea lor, iar altele varsau parca lacrimi alaturii de nori. El statea langa mormant; privea lung.

Ochii sai cuprinsi de furie si tristete erau atintiti spre literele intiparite pe piatra de mormant. Ploaia ii lovea cu puterea pielea alba, iar parul sau ca pana corbului ii era lipit de fata si ii acoperea ochii intunecati. Fiecare strop de ploaie care lovea pamantul era precum o nota muzicala din acea simfonie ce insotea sceneta de teatru maiestos desfasurata pe scena cerului. Vantul care batea in rafale se juca cu parul meu umed, ravasindu-l in toate partile. Piciorele inundate de apa imi erau reci ca gheata, iar pielea capata o noanta albastuie sub loviturile puternice ale picurilor de ploaie. Mana mea tremuratore se indrepta masinal inainte, iar picioarele imi inaintare fara voia mea. Degetale mele nesigure atinsesera haina umeda a brunetului, apoi ii stransera cu putere umarul. Nu isi intoarse capul, nici macar nu tresari; ramase ca o stana de piatra, insensibil chiar si la rugamintile mele fierbinti de a pleca. Ma sperinsem si corpul imi tresari. Parea ca vocea mea tremuratoare si ragusita nu ajungea la el, iar inima indurerata parea ca imi este strivita.

Eram gata sa ma prabusesc in genunchi, cand atentia imi fu atrasa de cateva aplauze pierdute printre urletele de durere ale cerului. O voce familiara, urmata de un ras nebunesc si isteric ne facu pe amandoi sa ne indreptam privirea spre zare.
- Fratioare, nu ma asteptam sa ma consideri cel mai bun prieten, dar nu credeam ca vei incepe inmormantarea fara mine, fiul sau legitim.
Rusine, rusine!
-Taci nai*ii jigod*e! Sti prea bine ca moartea tatei se datoreaza orgoliului tau nenorocit si a ambitiei tale tampite!
- Vorbe mari fratiore, dar nu uita ca esti la fel de vinovat ca mine. Pana la urma tu ai fost cel care a aparut neschimbat dupa 30 de ani in care nu ai dat niciun semn de viata. Chiar credeai ca inima lui va rezista unui asemnea soc? Chiar credeai ca va supravietui afland ca fiul sau mort este defapt viu, ca este un criminal si o creatura ciudat? Chiar credeai ca...
Brunetul se neapusti asupra fratelui sau, iar mana sa ii strase cu putere gatul. Itachi se zbatu sa scape din stransoarea lui, infingandu-si cu putere unghile in antebratul sau si adresandu-i numerose amenintari gatuite.
- M-ai obliagat sa ii spun tatalui mea adevaul, mi-ai rapit singurul parinte ramas in viata, singurul care imi putea aminti de copilarie. Da-mi un singur motiv sa nu iti curm viata in acet moment!

Rationamentul imi ceru sa ii sar in ajutor, chiar daca asta insemna sa ma intorc inpotriva celui iubit. Am alergat spre el si l--am imbratisat de la spate. Vocea mea stinsa il ruga necontenit sa inceteze inainte de a face un lucru necugetat. Furia imi inunda corpul vazand ca nu primesc nici un raspuns, iar mainile mele slabe si inghetate il stransera cu putere. Cu mainile inclestate pe pieptul sau si cu rasuflarea intretaiata am sperat sa ii readuc rationamentul.
- Daca nu o faci pentru tine sau in memoria tatalui tau, fa-o pentru mine. Daca inca ma iubesti lasa-l liber; nu te razbuna! E frate tau pentru numele lui Dumnezeu; trezestete la realitate...sau iti jur ca nu o sa ma mai vezi vreodata!
Se elibera din stransoarea mea cu mana libera si isi arunca fratele intr-o piatra de mormant. In urma inpactului Itachi se prabusi la pamant, in genunchi. Tusea, iar sangele rosiatica care ii tasnea pe gura intredeschisa murdari cele cateva fire de iarba rezlete ramase din vara.

Sasuke nici macar nu il mai privi, ci se intoarse langa mormatul tatalui sau, ridicand un buchet de trandafiri albi si inmanandu-mi-l. "In numele iubirii pe care ti-am purtat-o"
Pleca. Pleca cu pasi repezi spre iesirea din cimitir, lasandu-ma in urma, cu ochii inlacrimati si sufletul zdrobit. Durea, dura mult prea tare ca eu sa pot suporta, iar piciorele imi cedara sub toata acea greutate pe care o purtam in suflet. Genunchii imi sangerara in momentul in care corpul mi se lovi de drumul pava cu ciment al cimitirului.
O zi grozinca. Asa avea sa ramana in amintirea mea aeasta zi, o zi care ma schimba si care ma ajuta sa ma maturizez din nou. Singurul meu regret e ca am fost atat de naiva si nu am reusit sa imi inchid sentimentele dupa atata amar de vreme. Un vis spulberat...

                                                       Capitolul 19:
                                                     O descoperire macabra

Sakura's point of view

 Doi ochi verzi, sleiti de putere si fara viata, pielea trasa si uscata, mai alba ca marmura, buzele vinetii si parul drept, fara pic de volum. Reflexia mea din oglinda ma ingrozea si pe mine si toate astea datorita pierderii masive de sange. Cu toate ca imi loasem acest angajament fata de Kail, jigodia sarise deja calul. Doar simplul gand ca tot acest chin nu va mai tine decat cateva zile, imi facea inima sa salte de bucurie. Eram insetata de razbunare si in fiecare seara facea in minte mii de scenarii legate de moartea lui Kail - trebuia sa fie o moarte durerosa, care sa il insoteasca pana in iad.
 Am incercat sa alung toate aecste ganduri care imi faceau sangele - sau ce a mai ramas din el - sa fiarba. In seara aceasta trebuia sa las loparte toate gandurile rele deoparte si sa ma distrez alaturi de prietenii mei, destul de ingrijorati de situatia mea din ultima luna. Sincer, daca Hinata nu ar fi fost alaturi de mine in acesta luna, ca sa imi ofere mangaieri blande, sa ma asculte si sa imi ofere sfaturi cu vocea sa calda, nu stiu unde as fi ajuns.

Nopatea puse stapanire pe tinut devreme astazi, iar luminitele colorate si muzica care venea de la carnaval atragea o multime de oamnei. Dupa ce incerea mea de am-i readuce aspectul normal fu in mare parte un succes, am parasit cu pasi grabiti locuinta mea si m-am indreptat spre sursa aceea de lumina multicolora. Ca de obicei, Naruto intarzia, iar eu si Hinata trebuia sa il asteptam la intrarea in carnaval. Ii jurasem ca data viitoare cand va intarzia o sa il bag in spital, dar sa spunem ca de data asta va scapa nevatamat.
In timp ce radeam pe saturate de gluma Hinatei, simt cum cineva ma prinde de talie pe la spate. Normal ar fi fost sa tresar inspaimantata, dar deja gluma se invechea, asfel ca m-am intors spre faptas cu o mutra ofensata si mai mult din reflex, decat din vointa propie, i-am tras o palpa peste obrazul rumeniu. Chiar daca lumina colorata a beculetelor era slaba, puteam sa vad ca blondul se inrosise in locul in care il lovisem.

Am avut parte de o nopate extrordinara, chiar daca la un momenta dat acea roata uriasa supranumita " Roata Mortii " a incercat sa imi incurce planurile. Petrecerea sa termina intr-un mare stil cu un foc de artificii incredibil, care parca picti maretul cer  cu mii de flori imracate cu culori vesele. Aceasta distractie imi facu atat de bine, ajutandu-ma sa imi iau gandul de la toate intamplarile ingrozitoare din ultimul timp si de la cele ce se vor intampla peste doau doua zile. Acum, cand amintirele cu parintii mei imi trec prin fata ochiilor, acea doza de tristete pe care o resimteam intodeauna si aceea durere din capul pieptului s-au diminua, iar un zambet timid si firav, imi apare pe chip la gandul ca voi voi avea insfarsit parte de mangaierea calda a mamei. Mai am de asepta atat de putin si totusi atat de mult...
   
                                                          ~In aceeasi zi~
                                                              ANGLIA
Sasuke's poit of view

  Trecuse o luna de la inmormantarea tatei si tot atat de cand am inceput sa imi vanez fratele. Sarpele plecase cu primul tren in Anglia dupa mica noasstra rafuiala din ziua funerarilor. Mi-a fost greu sa dau de el, iar faptul ca nenorocitul omora oricea om care intra in contact cu el, imi ingreuna si mai mult cautarea - nu  mai ramase nimeni care sa imi dea informatii despre locul in care se indrepta. Din fericire am gasit o pista si uita ca  acum m-am trezit in Anglia - o tara nesuferita dupa parerea mea.
 Anglia - oamenii imbracati in paltone inchise la culoare purtand deasupra capetelor umbrele negre pentru a se adeaposti de lacrimile cerului, inpanzeau stazile cenusii si  subre ale orasului. Nu exista o sigura zi in care o perdea de apa deasa sa nu cada peste acest oras posomarat, parca blesemat de soarta si fara culoare. Englezii sunt niste oamnei reci - nu tresara nici macar cand o persona e ucisa in fata lor, cei drept ei isi dau silinta sa para ingrijorati, dar ingrijorarea e intotdeuna falsa. Nu le pasa decat de propia persona si sunt mult prea avuti pentru gusturile mele.

 Coborand din singurul taxi pe care l-am gasit la aceasta ora de varf, am platit omului drumul, avand grija sa ii las si un bacsis, destul de gras, pentru ca ma aduse destul de repede la destinatie. El lua plictisit banii, fara sa ii numere si fara sa spun vrun cuvant, apoi imi arunca o privire superiora, arzand parca de nerabdae sa il las in pace cu problemele si gandurile lui. Am trantit usa jerpelita si aprope fara vopsea a taxiului si am plecat cu pasii mari spre o alee laturalnica dintre 2 blocuri arse recent. Mirusul inecacios de fum inca plutea in are, cu toate ca ploua, iar peretii de caramida, care inca ramasesera in piciore erau negrii ca tacinuele. Sunetul unor bocanci rasuna ca un ecou pe aleea intunecata. Mergeam apasat, dar pana la urma am realizat ca nimeni nu era acolo, cel putin nimeni viu.
 Dupa ce l-am urmarit timp de o zi pe furnizorul de sange a lui Itachi, era posibil sa il pierd chiar acum? Nu in mintea mea. Pasii mi se indreptara spre capatul aleeii, unde erau doua toberone care stateau sa dea pe afara. Era ceva obisnuit ca mustele sa se invartea pe acolo din moment ce tomberonele nu au fost gloite de cateva zile, dar nu era normal intr-o zi ploiosa ca aceasta. Asta mi-a atreas atentia si m-a facut sa ma apropii. Miorsul era insuportabil, astfel ca batista pe care o avem in buzunarul paltonului, fu mai mult decat folossitore.

Dupa cum ma asteptam, deasupra tuturor acele gunoaie se afla un trup omenesc, aflat in stare de putrefactie. Carnea de pe maini si fata parea topita, sau mai degraba indepartata cu forta de pe oase, parul sleios al barbatului era rasfirat in toate partile si cadea, continua sa cada in fiecare minut, astfel ca incepu sa i se intrezareasca scalpul. Hainele omului erau in mare parte sfasiate, dar ochii - ochii nu suferisera nici o avariatie, ceea ce demonsta ca omul nu e mort de mult. Chiar daca infatisarea era total schimbata, am reusit sa recunos in aceea persona care zacea intinsa pe gunoie, pe omul care il ajuta pe Itachi sa traiasca, pe omul pe care l-am urmarit intrega dimineta. Mi se facu greata doar la gandul ca frate-miu e responsabil de aceasta imagine terifianta.
 Am cautat prin hainele lui adresa lui Itachi, orice m-ar putea ajuta sa dau de el, insa chiar atunci cand mana mi se indrepta spre buzunarul de la piept al cadavrului, o mana scheletica, acoperita de un strat de carne putrezita, verzuie, imi prinse incheieltura. Mirosul oribil de mortaciune aprope ca ma facu sa vomit, dar starea de frica imi invinse senzati de voma. Privirea mi se indrepa
aprope fara voia mea spre chipul cadavrului. Atunci ochii mei au dat de o privire sinistra care imi dadu fiori pe cirea spinarii.

 Acel cap, de care atarnau doar cateva smocuri de par negru, acei ochii de un albastu sters, injectati cu sange, acea gura cu doua buze subtiri si vinetii, strambate intr-o parte, alecatuiau o imagine horor. Mana care imi apuca incheietura cazu fara viata pe langa trupul inert, iar ploapele cadvrului - sau ce a mai ramas din ele - cazura grele peste ochii. Totul se intapla in mai putin de cateva secunde, dar avu un inpact urias asupra mea. Asta a fost, unltimul spasm al mortii. Mana imi aluneca masinal in interiorul buunarului de la piept. Un portofel, nimic mai mult. Am cautat in interiorul portofeluilui la graba - se intelegea ca vroiam sa plec de acolo cat mai repede. Hartii si hariute, mute hartii nefolositoare care sfarsisera aruncate pe jos, imprejurul tomberonuilui. Din fericire, chiar can credeam ca stomacul meu nu mai rezista mult si pranzul se cam chinuia sa isi faca loc afara, am gasi si o carte de vizita semnata: Itachi Morgan. Speram si stiam intr-un fel ca este vorba de fratele meu, dar nu itelegeam de ce nu folosea numele sau de familie.

 Am aruncat porofelul pe abdomenul cadavrului si m-am indeparta de acel loc inainte sa ajung si eu un muribund. Aveam neaparata nevoie de aer, asa ca am decis sa merg pe jos pena la hotelul in care era cazat fratele meu, in plus ploaia se oprise. Paltonul meu lung si negru avea si el neaparata nevoie de o arisire dupa cele cateva minute petrecute in apropierea unui corp aflat in descopunere si a unei gropi de gunoi, mai mult ca sigur plina de germeni si bacterii, pe langa gunoaiele oamenilor.

Capitolul 22:
          Luna plina
 ~ prima parte ~

***