Fanfic SasuSaku blocat din cauza inactivitatii.

Redeschis la cererea mea. Am cateva probleme cu laptop-ul, insa le voi rezolva saptamana asta si voi aduce in cateva zile si capitolul.

Stiu ca este scurt si a trecut si mult timp de cand nu am mai scris, insa de data asta am sa o fac mult mai des. O sa am cel putin un capitol pe saptamana, caci dupa acest capitol intram asa cum trebuie in poveste. Capitol +16 in proportie de 95%. 






      Cu cealaltă mână îi mângâiam gâtul, având scurte momente în care îmi înfigeam unghiile în carnea lui, atunci când freca sau apăsa mai mult decât puteam suporta. Cu toate astea, avea grijă să mă termine definitiv cu câte o mângâiere şi o sărutare după ureche. Şi-a lăsat mâna să urce pe pulpă. “Oh, nu te opri, te rog…” am suspinat în momentul în care m-a lăsat pur şi simplu să îmi imaginez ceea ce ar fi putut să îmi facă mai departe. M-am liniştit însă atunci când am simţit cum fusta îmi era ridicată câte puţin, promiţându-mi astfel că nu avea să mă lase singură. Am tresărit în momentul în care m-a întors cu faţa către el şi m-a privit, lăsându-şi mâinile să-i cadă pe şoldurile mele. Nu mă mai atingea într-un mod intim, în ciuda faptului că jumătate de fund îmi era descoperit.
      Şi-a lăsat, sau, de fapt, l-am lăsat să îmi atingă maxilarul. Trasa linii fine, gest specific lui în momentele în care voia să mă fac să cred că avea de gând să mă lase neterminată.

                 - Eşti atât de… uşor de avut.

      Uitasem de fustă, uitasem că mă atinsese şi mă făcuse să mă simt bine, uitasem că eram atât de vulnerabilă, ba chiar am accentuat asta în momentul în care l-am împins, făcându-l să se dea doi paşi înapoi. S-a dezechilibrat puţin, însă nu suficient cât să mă lase în pace şi să îmi acorde şansa de a-mi recupera demnitatea. N-ar fi făcut-o nici în ruptul capului.

                 - Retrage ce-ai spus! Acum!
 
      Aş fi vrut să o facă, să ştiu că regretă măcar puţin că m-a făcut să mă simt prost, aş fi vrut să o facă doar ca să putem continua ce am început. Dar nu. Niciodată el.
 
                - Te-am atins aşa cum am atins-o şi pe Karin şi recunoaşte… ţi-a plăcut.
 
      L-am plesnit. Tare. M-a usturat. Pe mine. Nu şi pe el. Fierbeam. Îl priveam atent. Aşteptam să plece, să pot să o fac şi eu. Cum mă gândeam, nu a făcut-o. Îmi simţeam mâna tremurând şi îmi îndoiam degetele, pentru a le dezmorţi.  Nu am avut timp decât pentru o gură mică de aer, căci m-a împins în prima cameră pe care a văzut-o, iar apoi m-a lipit de perete. Mă strângea de gât; nu rău, însă mâna lui grea apăsa mai tare decât probabil îşi imagina.
 
                - Hai să vedem cât de dur îţi place, mi-a spus, urmând să îmi bage două degete sub bărbie, pentru a-mi înălţa puţin capul, urmând să mă împingă mai mult în perete. 

      "Ca şi când aş mai avea unde să intru.” mi-am spus în singurul moment în care îşi luase ochii de la mine. “Ah!” am scâncit când i-am simţit mâinile în spatele genunchilor. Atunci observasem că era în genunchi în faţa mea şi că îmi mângâiase picioarele până în momentul în care ajunsese în acel punct sensibil.  “Nu, nu te mişca!” l-am implorat când nu i-am mai simţit mâinile lipite de corp.
      Respiram sacadat, greoi, simţindu-mă complet abandonată.

                - Aş putea să te las aşa, ca să vezi cât depind fericirea şi satisfacţia ta de mine…
      “Dar… Oh, doamne, spune-mi că există un dar şi nu mă laşi aşa.” îmi spuneam în timp ce mă chinuiam să rămân în picioare, să îi arăt că încă mai am coloană vertebrală. Îmi sprijineam mâinile de perete, pentru a mă ajuta să mă echilibrez din nou, şi îl priveam. Zâmbea răutăcios şi mă intimida pe secundă ce trecea. Mă privea stăruitor. “Nu te mai uita aşa!” îmi venea să ţip, însă mă oprea gândul că dacă ar fi făcut-o, atunci orice şansă de a mai continua… dispărea. Iar asta nu era posibil în acel moment.

                 - Dar, începu el, nu mi-ar plăcea să mă crezi laş, sau impotent.

      Şi acela a  fost momentul în care toată tensiunea dispăruse, a fost momentul care a declanşat tot ceea ce s-a întâmplat pe urmă. Şi-a sprijinit şi el mâinile de perete, de o parte şi de alta a bazinului meu, prinzându-mă astfel într-un fel de cuşcă. Şi-a apropiat capul de al meu, oprindu-se în momentul în care a ajuns în dreptul urechii.

                 - Dogoreşti… Şi încă nu te-am ars, hmm…

      Deschisesem gura să spun ceva, habar nu aveam ce, dar totuşi intenţionam să zic una sau alta, însă nici măcar nu a vrut sa audă ceva. Mi-a tras fusta jos şi şi-a zdrobit buzele de ale mele. Mi-a prins buza inferioară între dinţi, muşcând-o puternic, în timp ce mâinile deja îi trecuseră asupra nasturilor bluzei. Îi descheia rapid, nelăsându-mă nici măcar să mă obişnuiesc cu gesturile pe care le făcea. Normal, altfel aş fi anticipat ceea ce avea de gând să facă, lucru pe care nu l-ar fi acceptat nici în ruptul capului. Am deschis gura să iau o gură de aer, iar el a profitat de moment. La început doar îmi atingea timid vârful limbii cu a lui, însă peste câteva secunde făcea mişcări circulare, lente sau rapide, lingea şi muşca.
S-a dus fusta, s-a dus bluza, sutienul era prin cameră, undeva pe sub blugii lui…
 
                 - Asta nu se va mai repeta, ţi-o jur! Am ţipat exasperata, în timp ce mâinile îmi tremurau şi nu reuşeam să îmi închid sutienul.
               - Eh, ai mai zis de vreo două ori aşa… Ia-ţi mâinile şi lasă-mă pe mine.

      Surprinzător, nu a încercat nimic şi doar mi-a rezolvat problema cu încuietoarea. M-a sărutat pe umăr şi a păstrat distanţa.
                 - Ne vedem la şcoală, i-am spus după ce mi-am tras cămaşa pe mine şi m-am încălţat.
                 - Nu intenţionam să te rănesc.
                 - Nu ai făcut-o.
                 - Suntem ok?
                 - Nu.

Bine, deci capitolul asta a fost foarte tare. Am cam uitat eu ce s-a intamplat in celelalte capitole, dar la sfarsit mi-am mai reamintit cate ceva
Sper sa postezi noul capitol curand si sa ma anunti si pe mine.
~Bye~ ★

       -Christian, te rog, ascultă-mă! îi spuneam în timp ce încercam să ţin pasul cu el, dat fiind faptul că pantofii mei erau mult prea înalţi, iar paşii lui mult prea mari. Nu poţi face aşa ceva! am strigat atunci când m-am oprit, vizibil obosită din cauza efortului depus.
       S-a oprit pentru câteva secunde, bătând pasul pe loc. Rămăsesem în urma lui cu cinci sau şase metri, iar privirea îmi era acum aţintită asupra trupului său. Mă aşteptam să îşi continue drumul, dar în schimb s-a întors către fereastră, sprijinindu-şi mâinile de pervaz, acum privind străzile agitate ale oraşului.
       -Ştiu că tu crezi că sunt dur, Sakura, l-am auzit spunând după câteva momente, dar nu e aşa. Te-am trimis sub acoperire pentru că erai singurul agent care credeam că s-ar descurca cu o altfel de sarcină; ştii doar că de obicei nu preluăm astfel de cazuri.
       -Şi sunt suficient de bună! am strigat iritată, simţind cum nervii îmi cresc. Chiar pot să o fac!
       -Sakura, mi-a spus întorcându-se spre mine, ştiu că eşti suficient de bună, poate chiar prea bună, dar… nu în acest caz. Ai mers mult prea departe.
       -Nu m-am dat de gol!
       -Nu ai făcut-o, dar nu pot risca. Ce să fac, Sakura? Să îţi interzic să lucrezi la acest caz când o să vii să îmi spui ca în timpul unui orgasm, i-ai spus unui criminal că întâmplător eşti un agent F.B.I.? Nu pot permite aşa ceva, spuse el.
       Mi-am încleştat degetele, urmând să îi dau un pumn în bărbie. Mi-au trosnit câteva degete, iar durerea era de nesuportat, atât pentru mine, cât şi pentru el. Nu ştiu dacă l-a şocat sau nu reacţia mea, dat fiind faptul că doar a oftat, apoi s-a întors, mergând mult mai încet decât înainte.
       -Ştii foarte bine cât m-a durut ce mi-ai spus, am şoptit, sperând că nu va auzi, dar a făcut-o.
       Şi-a întors capul, privindu-mă cu coada ochiului.
       -Ştiu.
       -Şi mai ştii că mi-ai spus ce a zis şi Hinata, care nu mai vorbeşte cu mine de circa şase luni, de la moartea lui Ino. Chiar crezi că mai suport vreun reproş?!
       -Hinata nu mai lucrează…
       -Ştiu, chiar crezi că nu ştiu?! Cred că am putut observa asta în ultima jumătate de an, în care nu am mai avut niciun partener pentru acest caz. Ce face acum? Cercetează vreun mafiot sau mai ştiu eu ce, iar pe mine mă lasă aici, luptându-mă cu tine, cu mine, cu amintirea lui Itachi şi cu tot restul lumii.
       -Sakura, Hinata nu mai lucrează la F.B.I.. A demisionat imediat după înmormântarea lui Ino
       Atunci am simţit cum pământul îmi fuge de sub picioare şi m-am uitat în sus, ca să văd dacă tavanul mai este la locul său, pentru că aveam impresia că s-a prăbuşit peste mine. Eram ferm convinsă că nu moartea lui Ino a alungat-o pe Hinata din F.B.I., ci eu fusesem aceea. Eu am dezamăgit-o; eram singurul motiv pentru care rămânea aici şi totuşi am devenit singurul motiv pentru care a plecat, iar Christian a ştiut. A ştiut asta din momentul în care a ales să nu-mi spună acum şase luni că Hinata părăseşte locul în care şi-a petrecut trei sferturi de viaţă. Şi pentru prima dată în ultimele luni, am luat decizia de a merge la apartamentul ei, de a o confrunta după atâta timp.
 
 
       Christian a refuzat să îmi spună dacă şi-a găsit un alt loc de muncă, singurul lucru pe care mi l-a comunicat fiind noua sa adresă. A spus că era tot ce putea face pentru mine şi l-am crezut. Pentru că asta făceam eu: el îmi spunea ceva, iar eu acceptam, fără a mă gândi vreo secundă că poate ceva era greşit.
       Era 2 a.m. şi mergeam desculţă pe strada principală, din cauza bătăturilor pe care mi le-au provocat pantofii. Ţineam câte un pantof în fiecare mână, legănându-mă în timp ce mergeam. Trecuseră atâtea luni în care nu am reuşit să dorm mai mult de patru ore pe noapte, încât tot organismul îmi era dat peste cap, nemaiavând control asupra corpului. Încercam să îmi pun gândurile în ordine, dar îmi era imposibil. M-am oprit în momentul în care am ajuns în dreptul scării unde se presupunea că locuia acum Hinata. Am scos fiţuica din palton, verificând adresa pe care mi-o scrisese Christian şi eram, într-adevăr, în locul bun.
       Am deschis uşa, iar apoi m-am urcat în lift, apăsând pe butonul pe care era trecută cifra şapte. Cele două rânduri de uşi s-au închis, iar corpul îmi fu zdruncinat atunci când a început să urce liftul. Uşile s-au deschis, iar eu m-am întors la trei sute şaizeci de grade pentru a vedea care este apartamentul potrivit. Undeva în capătul holului se zărea numărul şaptezeci şi doi. Acela era. Cu paşi timizi m-am îndreptat către uşă, care era puţin crăpată. Mi s-a părut puţin suspect, aşa că am ciocănit de două ori. Am auzit un scâncet, aşa că m-am gândit că a adormit şi cumva a uitat să verifice uşa. Mi-am permis să o deschid mai larg, însă la un moment dat nu a mai mers, deoarece se lovise de ceva solid.
       Când am pătruns în apartament, o senzaţie de greaţă m-a cuprins, gustul de fiere simţindu-se puternic. Ochii mă usturau, mâinile îmi erau transpirate, iar glasul îmi era tăiat. Am văzut perdelele mişcându-se din cauza curentului făcut de geamuri cu uşa, iar o siluetă se zărea în spatele lor. Instinctiv mi-am dus mâna dreaptă la spate, unde îmi purtam pistolul, iar printr-o mişcare precaută am dat perdelele la o parte. Şuviţele blonde îmbibate în roşu de abator curgeau pe umeri, la fel ca lacrimile din ochii albaştri.
       -Mami a murit?

       Uşa s-a trântit.

Holy crap, am citit ficul tău în mai puțin de o ora și îți jur, mai multe răsturnări de situație nu puteau fi. Te invidiez, ai un stil aparte de a scrie și se vede ca pui suflet. Știi sa legi bine ideile și sa le dai și un sens. Știi sa faci totul ca la carte, totul! Pe mine m-ai câștigat, crede-mă ca îmi pare rău că ai adus next asa repede. Nu mai trebuia sa aștept dacă îl aduceai mai târziu. :X