Pai uite ca am inceput un nou fiic. O sal postez imediat!! Astept critici si pareri!

Prolog:
Liniste, pace, caldura. Asta simteam cand eram langa el. In inima mea era dect lumina si nu se mai tinea o batalie. Totul mergea exact ca si cursul raului…

Capitolul 1: Balerina din portelan

Se rotea, se rotea si se rotea. Mica si neinsemnata balerina care se afla pe noptiera de langa semineu, se rotea…Parea atat de inocenta. Oare asa sunt si eu? Imbracata in haine de prima donna facea piruete stand pe varfurile picioarelor. Dansa pe o muzica, atat de simpla exact ca sunetul unui clopotel. Nu facea mare lucru decat se invartea. Dar totusi…exprima multe. Mana mea, se departeaza incet de coperta cartii care o citeam si i-au balerina strangand-o cu putere. Inca se rotea…Mana mea devina transpirata si o strange si mai tare pe micuta balerina. Dar dintr-o data nu mai e. Un salt mare o face sa zboare si sa aterizeze exact in semineu unde isi facea veacul focul. Oare de ce am facut asta? De ce am aruncato? Poate eram geloasa? Mii de ganduri isi fac loc in mintea mea care inca asteapta un raspuns. Dar nimic. Mereu astept un raspuns dar iarasi mereu nu primesc unul. Muzica de clopotel inca se mai auze din focul ce ardea ramasitele balerinei. Acea muzica de clopotel care nu exprima mai nimic. Dar lemnul? El deja a ars…
Plec din camera in care se auzea muzicuta si intru in baie. Las apa sa curga si sa se izbeasca de plasticul cu care e facuta cada cea alba. Nu adaug nimic, o las simpla. Fara trandafiri, fara lumanari si fara spuma. Incet, incet imi las hainele sa cada usor de pe mine lasand la iveala trupul meu gingasi si albicios. Ma uit putin in oglinda aburita. Nu imi puteam distinge bine fata asa ca imi intorc privirea spre cada care era umpluta. Piciorusul meu i-a contact cu apa simpla si calda facandul sa tresare de placera. Intr-o clipa tot corpul meu e acoperit cu apa. Fara voia mea mici cristale curg din ochii mei si izbinduse de apa facand un sunet silentios. Plangeam…De ce plangeam? Inca o intrebare careia nu-I voi afla raspunsul. Lacrimile nu se mai distingeau pentru ca pareau picaturi de apa ce se scurgeau pe fata mea atat de palida. Ma uit in jos la apa si observ firicelele de par roz ce se revarsa pana la fund. Atat de ciudata am fost si inca mai sunt. Sau nu sunt? Nici nu am mai stiut cat a trecut timpul, totul pentru mine se misca cu incetinitorul, dar defapt timpul era normal. Ma dau jos din cada infasurandu-mi trupul cu un halat roz exact ca firele mele de par. Ma mai uit odata la oglinda. Era si mai aburita decat inainte. Parca nu vruia sa imi arate fata. Curioasa de felul meu, gingasi imi intend mana spre oglinda stergand-o. Ma uit sa imi vad reflexia. Vad doua smaralde, ochii mei…atat de goi, nu exprima nimic. Erau rosii de la atata plans. Nu vedeam nimic in ei, nicio bucurie dar nici tristete. Imi intorc chipul ca sa nu mai imi vad expresia fetei. Pasesc incet pe gresia rece ajungand in camera mea cea mare. Muzica nu se mai auzea. Parca deja imi lipseste. Ma duc langa semineu sa vad cum arde focul. In ochii mei se putea vedea reflexia flacarilor ce ardeau lemnele ce au fost puse acolo. Din intamplare vad o mica ramasita de la balerina ce a fost arsa cu nemila de foc. Parca imi pare rau de ea. Scaraitul usi ma readuce cu picioarele pe pamant si o vad pe Pauline cu chipul ei bland zambindu-mi. Oare eu de ce nu pot zambi atat de pur?
-Madmoiselle, v-am adus cearceafuri pentru pat. Spune ea aratand-umi cerceafurile de culoare rosiatica facute din cel mai fin material.
-Lasale pe pat Pauline. Ii raspund eu fara vlaga si nezambidui, dar as vrea. Ea se scuza si face o plecaciune plecad si inchizand usa care scartaie dupa ea. Ma ridic de pe ciuci si ma indrept spre patul meu mare. Ma indind pe el inchizand ochii. Dar nu puteam adormi. Oare de ce? Totul e negru fara pic de lumina. Nu sunt speriata. De mica am fost obisnuita cu intunericul. Deschid putin ochii sa ma uit la data de azi. Este paisprezece octombrie. Maine e aniversarea mea de 17 ani. Atat am vrut sa stiu asa ca ma pun dinou in pat, stingand veioza. Vad o fata pe o scena mare, cu un reflector exact pe ea. Baleta, era atat de frumoasa. Nu gresea absolute niciun pas. Era gratioasa si dansul ei imi incalzea inima cea rece. Ma uit mai atent la pirueta care o facea si observ ca acea balerina era chiar bibelou care acum 3 ore s-a aflat pe noptiera mea. Se opreste din dans privindu-ma pe mine cu blandete.
-Sakura, danseaza cu mine. Rosteste ea indinzandu-mi mana. Inca state ape varfuri, parca nici nu se forta. Incet ma apropi de ea dar o voce ma striga, ma striga si iar ma striga. Deodata se face lumina iar balerina de portelan dispare. Se pare ca a fost doar un vis, un simplu vis…

Atat deocamdata.

puffy, e foarte frumos, imi place mult
ideea este chiar originala, super
astept nextul care sper sa-l pui repede, sunt curioasa sa vad ce se intampla
spor la scris si la idei
pupici dulci

super

Am trecut si eu pe la ficul tau, pentru ca am auzit ca scrii bine. Si nu scrii bine, scrii foarte frumos! Imi place la nebunie descrierea ta, iar mie in general imi place mai mult naratiunea. Deci m-ai dat gata! E super primul capitol si abia astept sa pui nextul.
Pupici dulci si mult spor la scris!

Vai Puffi iubire
E frumosss
Vreau next

Puffy un nou fic. Sa vad ce pot sa zic:

Ideea - pai mi se pare chiar originala. nu am mai citit ceva cu un inceput asemanator. Imi place mult si abea astept sa vad continuarea.

Titlul- Eunul foarte frumos si se potriveste cu ficul. Sa vedem si mai incolo cat de bine merge. Oricum e frumos, simplu, dar la obiect si spune multe.

Descrierea- O ai si inca cum. Descri frumos si totul e foarte interesant. Ai strecurat note de suspans si ai si descrierea sentimentala. Pai imi place mult si abea astept sa vad cum dezvolti totul. Sti ca poti mai mult, astept sa fiu uimita.

Dialogul- Scurt si la obiect, deloc sec. Pus numai cand trebuie, are replici care se potrivesc cu contextul si descrierea. Stai foarte bine la capitolul dialog

Actiunea- Iubesc ficurile in care actiunea merge lent. E mult mai frumos sa mergi lent decat sa tragi lucrurile de coada. Mi-a placut tare mult cum ai tras de timp , ai adaugat descriere si actiunea nu a fost grabita.Bravo , bravo!

Estetica- Pai e bine ca asezarea e buna si se vede tare frumos. Se citeste usor si totul e clar. Nu folosesti punctele de suspensie in exces si momentan e bine.

Greseli de tastare / gramaticale:

cartii care - cartii pe care , asa e corect gramatical

vruia- vroia

intend - intind

aratand-umi - aratndu-mi

cerceafurile - cearceafurile

nezambidui- nezambindu-i

plecaciune plecad - suna cam ciudat nu ti se pare? puteai inlocui cu altceva.

absolute- absolut

pirueta care- pirueta pe care

state ape- statea pa

Inca ceva : Unele cuvinte le poti inlocui cu sinonimele lor ,. incearca sa nu mai repeti acelasi cuvant de o mie de ori. Cel putin cuvantul " reflex" apare de prea multe ori si mi-a ramas intiparit in minte. Daca ai observat ca e de prea multe ori puteai sa eviti sa-l folosesti.

Atat am avut de zis. Mult spor la scris in continuare. Imi place tare mult ficul si vreau sa aduci next-l cat mai repede. M-ai facut curioasa. Abea astept sa vad ce se mai intampla. Mult spor la scris si multe idei!

Ma bucur enorm ca va place! Acum nextul! Imi pare rau pentru numeroasele greseli de tastare numai ca m-am grabit.


Capitolul 2: Si misterul incepe sa ia viata…

Flashback:
Nimeni, dar nimeni nu imi putea lua zambetul dup e buze atunci cand o priveam pe mama baletand cu tata. Cred ca atunci aveam vreo 6 anisori. Atata inocenta pe chipul mamei mele si atata siguranta pe chipul tatalui meu. Cu miscari gratioase tata o ridica pe mama in aer facand diferite miscari specifice baletului. Era clar, dansau pass de deux. Un pas gresit a facut-o pe mama sa isi piarda echilibrul si sa cada de pe scena cea inalta. Toti o priveam ingroziti, dar nimeni nu indraznea sa faca o miscare. Timpul era in loc si toti ramasesera intepeniti. Lacrimile transparente isi faceau loc pe chipul meu si am inceput sa ma misc, si sa ma misc. Sceana inca mai era luminata dar dansatorii nu se mai aflau pe ea. O scena atat de singuratica si pustie. Imi parea rau, dar oare de ce imi parea rau cu adevarat? Fara voia mea picioarele mi se opresc si privirea imi este atintita spre mama mea. Zambea…era ranita dar zambea. Chiar si acum sunt invidioasa pe zambetul din acea zii. Din pacate mama nu a mai putut fi o balerina, dare u am jurat, am jurat ca eu voi fi prima donna. Parca si acum imaginea scenei pustii imi vine in minte…
End of Flashback.
Lumina diminetii m-a facut sa ma trezesc. Sau a fost vocea? Ochii mei adormiti vad in ceata o silueta. Nu putea fi alcineva inafara de Pauline. Ma frec incet la ei lasand la iveala o multitudine de culori sa imi apara in fata. Camera mea, neschimbata mea camera.
-Madmoiselle, v-am adus mancarea. Va lass a o savurati in liniste. Pofta buna! Vocea servitoarei mele ma trezeste din amorteala somnolenta si imi pune in fata tava mea. Macare la pat. Ii multumesc pentru urare si ma uit atent la cele doua galbenusuri de la ouale ochi. Atat de portocalii, parca ar fi doi ochii. Niste ochii care seamana cu ai mei. Nu ziceau nimic, poate doar: “Mananca-ma”. Nu are cum sa semene cu ochii mei, pur si simplu nu are cum. Iau furculita in mana si o infig in “ochiul” unuia din ou. Galbenusul se scurge iar eu incep sa gust. In scurt timp termin mancarea. Iau clopotelul suflat cu aer si il zgudui lasand la iveala un clinchet cristalin. Se aude scartaitul usi si ipe ea intra Pauline stiind deja ce are de facut.
-Madmoiselle, in ce vreti sa va imbracati astazi? Ma intreaba ea zambidumi. Iarasi un zambet? Colurile ochiilor mei incep sa se umezeasca dare u dau repde cu mana nevrand sa par sensibila. Dar adevarul era ca tare as vrea sa pot sa mai zambesc inca o data. Macar o data.
-Ca de obicei. Spun eu fara vlaga in glas uitandu-ma in jos si incercand sa-I evit zambetul sincer. “Ca de obicei” inseamna deact o rochita, nu conteaza ce culoare numai pala sa fie si vaporoasa. Imi plac lucrurile simple. Mereu am fost asa. Din dulapul cel imens Pauline allege o rochie din matase alba. Mi-o lasa pe pat, se scuza si pleaca. Atat de politicoasa a fost mereu. A da sis a nu uitam de zambet, care sincer as vrea sa il fur. Iau rochia pe mine si imi prind parul intr-un coc lasand bretonul sa stea liber pe fata mea. Ma duc la geam si dau perdelele inchise la culoare la o parte. Ating incet cu mana geamul si ma apropi de el. Respiratia mea sacadata facea aburi si parca pata diferite locuri ale Parisului. Las in voie perdelele sa acopere geamul si ies din camera intampinata de majordomi, servitoare si alti oameni acre imi urau “Multi ani!”. Toti erau intr-un zambet. Ce as fi vrut si eu sa le pot multumi cu zambetul pe buze, dar a pierit de mult. Le fac semn cu mana sa se indeparteze de camera mea pentru a putea trece. Zis si facut. Cobor cu finite treptele lasand in urma un parfum creat special pentru mine. Covorul rosu se intindea pana la capatul scarilor, acolo unde parintii mei ma asteptau. Tensiunea crestea, bataile inimii erau marii iar zambetul. Oare unde e? Cred ca asta este cea mai mare intrebare pentru mine. Viata mea e traita in mister. Eu insumi sunt un mister. Nici nu ma cunosc. Fara sa-mi dau seama piciorul meu era deja la parterul conacului iar in fata mea se aflau doua persoane dragi mie. Mama, care arata ca o regina si tata care era deja unul. Aveau cele mai pure si sincere zambete. Primesc cate o imbratisare calda de la fiecare, as vrea sa le zambesc, dar ceva in interiorul meu…nu ma lasa.
-Zambeste draga mea! Meriti din plin! Imi spune mama ludu-mi fata in maini si uitandu-se la fata mea.
-Nu pot…spun eu incat sa nu pot fi auzita, dar spre dezamagirea mea am fost.
-Ce ai zis scumpo? Intreaba mama inca zambind.
-NU POT! Tip eu, plecand din stransoarea ei cea calduroasa. Ie pe usa, trantind-o in urma mea. Lacrimile ies la iveala dinou. Afara ploua. Ma intreb de ce destinul nu vrea ca nimeni sa nu stie ca sufar? Ploaia acoperea lacrimile care acum pareau picaturi de ploaie, si invers. Alergam dar nu stiam unde vruiam sa ajung. Un sunet foarte cunoscut mie se aude. Era acelasi cantec, cantecul papusi de portelan. Imaginea ramasitelor arse in foci mi apare in fata ochiilor si un sentiment de regret pune stapanire pe mine. Curioasa, incep sa caut locul de unde se auzea melodia si vad decat o satra de oameni adunati in cerc care pareau ca priveau ceva. Intr-un mic coltisor se vede un megafon ce scotea sunetul muzici. Incerc sa ma bag printre multimea de oameni si o vad! O vad pe ea! Cum e posibil? Cum se poate asa ceva? Era papusa din portelan! Aceleasi piruiete si gratie, acelais chip angelic, aceiasi puritate! Ea era cu siguranta ea era. Se opreste din dans deschizand ochii si lasand doua perle albastre la iveala. Era socata. Nici sa ma misc nu mai puteam. Mii si mi de imagini imi invaluiau mintea. Dar credeam ca a ars…
-Sakura, danseaza cu mine. Imi zice ea exact ca si in vis. Fara sa mai gandesc nimic. FUG! Fug de acolo cat mai repde. Nu ma mai uit la lumea din jurul meu. Fara sa vreau ma izbesc de cineva…

Nu-i nimic ca nu ai corectat capitolul, eu personal nu ma supar, desi trebuie sa admit ca m-am distrat copios citind unele cuvinte. Oricum, ficul tau e foarte bun, iar ideea e originala. N-am mai citit asa ceva pana acum. Deci, astept cu nerabdare nextul.
Multi pupici dulci si spor la scris!

astept nextul cel mult asteptat de acum
ai scris un capitol senzatioanal, sa-ti fie rusine! rusina ca nu pui mai repede nextul! il pui?

Vaii Puffy , ai un fic minunat , si el trebuie continuat , deci nextuul

Vreau next Puffi

Unde-i nextul :-W Vreau nextul....

Vreaaauuu nextul :-@

Captolul 3: Lumanari ce nu se sting

Flashback
Se stingeau, se aprindeau. Doua lumanari, doua suflete pierdute intr-unul, doua fete, doua mistere. Tineam strans in mana cea dreapta doua lumanari rosii ca sangele. Imi facea placere sa ma uit cum se aprindeau si se stingeau si tot asa. Flacara cea mica care ardea lumanarea inca stralucea in ochii mei. O adiere a vantului ce venea dinspre balconul din camera mea, face lumanarile sa se stinga. Nu m-am speriat. Dupa cateva secude flacara a luat dinou viata, exact ca pasarea phoenix. Ma facea sa ma simt implinita, ca si cum flacara sufletului meu nu se mai stingea. Le las pe noptiera, unde atunci candva se afla si balerina de portelan. Am adormit pe fotoliul din fata semineului. Dimineata urmatoare, lumanarile au disparut, dar papusa tot acolo era. Poate ca acum…undeva departe, lumanarile inca mai continua sa se aprinda pentru sufletul cuiva…
End of flashback
In fata mea se afla un baiat. Inalt si chipes. Imi intinde mana ca sa ma pot ridica. Ii opserv chipul cel palid. Il cunosteam. Eram in aceeasi scoala. Renumitul Sasuke Uchiha. Nu eram in aceeasi clasa, eu fiind pe profil balet si el fiind pe profil muzica. Niciodata nu am vorbit cu el. Nici macar nu stiam daca el putea fi cu adevarat. Tot ce stiiam era ca radia de fericire. Pana si eu, un suflet pierdut puteam simti lumina din sufletul sau. Ochii lui atat de negri, erau ca ai mei, tristi…dar simteam ca era un om implinit. Privirea mea nu isi putea lua ochii de la chipul lui perfect, pana cand ma intreaba daca ma simt bine. Eram rusinata, nu prea ma pricepeam la a fi sociabila. Eu traiesc in intuneric si nu tin legatura cu lumea. Incerc totusi sa scot cateva cuvinte pe gura si ii spun ca sunt bine. Imi zambete…Lacrimi isi fac aparitia dinou pe fata mea. Simt cum inima mi se strapunge cu o mie de cutite ce intra mai adanc si mai adanc cu fiecare sentiment de bucurie ce se afla in jurul meu. Oare cand voi putea fi la fel ca ei ? Posibil niciodata…gandul acesta infricosetor ma face sa scot un scasnet de la atatea lacrimi cazute. Tineam capul in jos ca sa nu ma observe brunetul. Dar de unde stia ? De unde putea sti ca eu plang ? Mi-am dat seama de asta atunci cand doua maini calde imi ridica fata. Ma forta sa ma uit la ochii lui atat de negri, chiar daca nu vroiam. Lucrurile se complicau, lacrimile inca curgeau si se prelingeau pe fata mea pana pe mainile lui. Cum de m-am dat de gol. Era ploaie afara, credeam ca ploa. Poate ca insfarsit cineva mi-a inteles suferinta ? Rosteste incet niste cuvinte care deabea au ajuns la urechea mea:
-Ochii tai… Doara atat a zis. Doua cuvinte. Imi era mila. Mila de mine insumi. Cand ma gandesc la trecut si la ce spunea mama atunci cand era balerina « Oamenii nu se schimba niciodata, doar isi imbunatatesc sau inrautatesc caracterul » Chiara s vrea sa fie adevarat, dar nu este. Eu m-am schimbat cu adevarat numai sunt eu. Incerc sa imi misc capul ca sa nu ii mai privesc ochii asa de adanci, unde iti poti regasi chiar sufletul. Incercam sa zic ceva…si pana la urma nu mi-a iesit chiar rau :
-Ce ? Ce vrei sa zici ? Eram nedumerita. Oare la ce vrea sa se refere.
-Sunt atat de tristi… Spune el pe un ton linistit, aproape plangad. Intr-un final cineva si-a dat seama de adevaratele mele sentimente. Sau nu ? Cuvintele rostite ma faceau sa ma simt mai bine. Ca si cum o lumina magica a venit peste mine si inima mea capata o piesa. Ma simteam bine. As fi vrut sa stau cu el toata ziua, dar nu puteam. Din instinct m-am descotorosit de stransoarea lui si am plecat, ridicand mana in semn de « Ne mai vedem « Poate ca lucrurile deja au sens. Mergeam in ploaie spre conacul meu. Drumul era linistit si gandurile mele duceau o batalie. Era atat de trist incat era si amuzant. Privirea imi este atintita spre bolta cereasca unde un curcubeu ia locul ploii. Culori magice are cerul acum. Varful acoperisului conacului meu se inalta mai presus de curcubeu, atingand un nor cu varful ascutit. Era ca un palat, numai ca nu era o poveste, lucrurile se intamplau. Printre case si stradute inguste zaream fel si fel de chipuri cunoscute mie. Incercam sa-i salut dar parca sufletul meu inca se gandea. Oare brunetul chiar mi-a inteles suferinta ? Intrebari fara raspuns ma fac sa uit ca sunt chiar in fata conacului. Panze de paianjeni isi faceau veacul pe peretii din spatele casei. Culori sumbre imi apareau in fata ochiilor si mi de geamuri ma faceau sa ametesc. Era conacul, vestitul conac din Paris. Parintii mei erau in fata casei cu umbrela stand imbratisati. Pe chipurile lor se putea observa ingrijorarea ce nu le dadea pace. Intrebari imi sunt adresate la care le raspund scurt si la obiect nevrand sa port o discutie chiar acum. Le-am zis lor, ca vreau sa ma plimb in labirindul facut din trandafirii rosi. Ei imi spun ca pot sa ma duc. Pasii mei se indeptau spre labirindul familiei unde ma astepta Gizelle sa imi deschida poarta spre imensul labirind. De fiecare data am reusit sa-l trec fara a ma pierde sau a ma incurca. Nici eu nu stiam de ce, dar pur si simplu se intampla. Parintii si slujitori erau uimiti de un lucru atat de marunt. Trecerea printr-un labirind de trandafiri nu se compara cu trecerea prin viata. Atingeam tufele in care se aflau trandafirii cu spini. Iau unul din tufa ne bagand in seama ca spini imi rasfrangeau degetele firave. Sangele precum culoarea cu care a fost pictat trandafirul se prelinde de-a lungul maini. E atat de viatl, dar totusi atat de dureros. Dinspre stanga se aude dinou muzicuta de clopotel. De data asta eram sigura, balerina din portelan se afla aici. De data asta chiar vruiam sa aflu despre ea. Las frica la o parte si fug spre stanga labirindului. Da ! Ea era, se afla acolo si isi facea tipicul dans. Parca scotea sclipici atunci cand dansa. Picioarele erau pe varfuri, mainile deasupra capului ridicat si spatele aplecat. Facea piruiete. Niste piruete atat de perfecte.
Se opreste din dans ramanand intr-o pozitie delicata.
-Sakura, danseaza cu mine. Spune ea. Trag aer in piept si ii raspund tare :
-Cum de poti trai? Imi amintesc ca te-ai ars!
-Sakura, nu stii ca intrebarile nu isi au rostul in lume. Intrebarile au raspunsuri, dar trebuie sa le aflii chiar tu. Am venit sa-ti aduc ceva. Spune ea cu vocea ei subtire de inger. Deodata in mana ei, apar..Nu se poate ! Erau lumanarile mele. Lumanarile ce nu se sting ! Imi face o plecaciune si dispare baletand in continuare. Eu inca eram in soc…


Uite ca am pus si nextul! Astept critici. Va rog frumos sa lasati niste comentarii mai lungi pentru ca alfel nu imi pot da seama daca va place fiicul meu sau nu :o3

Deci, vrei comentariu lung. Bun. In primul rand, ma bucur nespus de mult ca ai pus nextul! Asa, pe urma, m-ai lasat masca.... deci, mai ceva sa pic de pe scaun. Imi place la nebunie descrierea ta. Tu reusesti sa ma tii cu ochii lipiti de ecran, fara sa ma plictisesc. Cum Dumnezeu faci asta? Eu ma plictisesc la descriere multa! Sunt confuza, foarte, dar in acelasi timp trebuie sa-ti urez un sincer 'Bravo!' Imi place la nebunie cum scrii. Ai cateva greselute, dar chiar nu ma supar. Ma amuza putin, insa, faptul ca unele cuvinte au sens diferit daca le schimbi o litera sau doua.
Ne tii aici in suspans, sa murim cu totii de inima! Sa pui nextul, ca eu mor si ma ai pe constiinta!
Sincere felicitari, scumpo, scrii foarte bine. Eu ca cititor ma declar multumita si iti dau nota 10.
Multe idei sa ai si sa scrii, si multi pupici dulci!

Hai cu nexttt