Ne-am asezap pe canapeaua din piele, apoi am inceput sa ne uitam intrebatoare una la cealalta. Ma intreb ce s-a mai intamplat. Cred ca iar a inventat Karin vreo prosite. Hmm, dar ceva mi se pare ciudat, necurat. Nu stiu inca ce, dar voi afla. Ma simt foarte ciudat, dar nu stiu de ce. Simt ca si cum as fi urmarita, inconjurata, presata. Este ciudat.

Deodata, simt o mana rece pe umarul meu dezgolit, eu purtand doar un simplu maieu roz. Tresar la acea atingere, dupa care imi introrc instinctiv capul in spate, pentru a vedea cine naiba era. Chiar cand vroiam sa vad cine este, il aud pe tata cum ma striga. Eu eram total absenta la ceea ce spusese pana acum. Pur si simplu era pe alta lume si ma gandeam la alte lucruri. Ma intreb ce spusese. Fara a vedea cine ma atinsese pe umar, imi intorc repede capul inapoi, incercand sa par atenta. Iii spun tatei sa mai repede inca o data, iar acesta face o fata destul de iritata dupa care spune:

- Deci, draga mea familie trebuie sa ne mutam. Ne vom muta in Yokohama, nu este departe de aici. Si, ca sa stiti si motivul mutarii: nevom muta acolo pentru Sakura, pentru ca ea sa poata merge la liceul dorit, cel de muzica.

Dupa ce spune motivul pentru care ne mutam, eu chiar nu mai puteam de fericire. Era oare adevarat? Nu-mi vine sa cred ce sacrificu a fost facut pentru mine. Doamne, este oare asta cea mai frumoasa zi din viata mea? Eu, una, cred ca da. Mai intai impacarea cu una din surorile mele vitrege, apoi asta, ce mai urmeaza? Este minunat.

Ma uit un pic la cei din jurul meu, care aveau niste fete atat de triste, de dezamagite, de ingrijorate. Dar oare de ce? Adica, ma rog, pe Karin o inteleg, nu-i convine ca se intampla asta pentru mine. Dar ceilalti? Ce au si ei? Hmm, ma gandesc sa-l intreb pe tata ce mai este. Ma ridic, ma apropii de el si il intreb de ce toti sunt tristi. El sta cateva minute pe ganduri apoi imi raspunde ceva total groaznic. Acesta imi spune cea mai ingrozitoare veste posibila. Mai rau chiar cred ca nu se poate. Dar de ce? De ce trebuie sa plece? Chiar are puterea de a ma lasa cu aceste fiinte imposibile, singura? De ce? De ce eu? Simt cum inima imi este din nou sparta in mii de bucatele. Niste parti inecuperabile, taioase si extrem de dureroase. Iar simt cum viata mea se termina. Chiar cand aproape imi revenisem si eu dupa acel accident al memei, care este probabil singura persoana care m-a iubit cu adevarat. Cred ca nici macar tata, singurul om in care mai aveam si eu putina incredere, nu mai merita acea incredere. Increderea este un edificiu greu de construit, foarte usor de distru si foarte, foarte greu de reconstruit. Eu eram in ultima faza a acelui edificiu, dar acum... acum iar descreste increderea. Nu cred ca o sa mai pot suporta mult. Simt cum in ochii mei, mai bine zis in colturile ochilor mei, se strang cateva, mai multe, firicele de lacrimi. Lacrimi care pot sa strapunga si cel mai indestructibil lucru si sa-l sparga, sa-l distruga, sa-l omoare. Ne mai putand sa suport acele lacrimi, imi inchid involuntar ochii, lasand picaturile de durere sa cada lin, taios si ucigator pe fata mea. Simteam cum vine sfarsitul, pentru a doua oara, cum ma sting incetisor si cum mor. Nu mai puteam rezista. Era mult prea dureros pentru mine. Nici nu stiu daca se putea sau nu mai rau, dar pentru mine era destul. Simteam cum nu mai pot gandi limpede, cum prin venele mele trece imbinarea dintre durere si frica, frica de a ramane cu acele persoane, pentru mine monstrii, frica de a suferii si mai mult. Creierul meu era deja acaparat de acea imbinare, oiar eu, ne mai supartant acea tacere asurzitoare, incep sa zbier. Am urlat cam am putut de tare, apoi am cazut pe parchetul recisor, fara nici macar a respira. De cand am auzit acele cuvinte infernale nu am mai putut nici sa respir. Inva aveam ochii inchisi. Incepusem sa tremur ingrozitor de tare. Nu tremuram numai de teama, asta se intampla si pentru ca eram nervoasa. Sunt pur si simplu nervoase pe mine. Cred ca am ajuns chiar sa ma urasc pe mine insami. Asta s-a intamplat pentru ca nu l-am ferit pe tata de dezastre, l-am lasat sa=si alega singur orice. Se pare ca nu am facut de loc bine.

Brusc, ma ridic repede de pe jos si incep sa alerg. O iau spre scari. Chiar cand sunt la ultima scara, din totala mea neatenrie, ma impiedic si cad. Dar mare imi e mirarea atunci cand gasesc chiar o harsiuta. Sigur este a uneia dintre surorile teroare. Fiind cu fata spre podea, o iau, o intorc si citesc ce scrie pe ea. Stai! Ce?! Nu, nu, nu! Asta nu se poate, doar asta mai lipsea. Harita era chiar a lui .....

Am urcat pe scarile din lemn, iar cand am ajuns in camera mea am ramas socata. Cum se putea? Naruto era chiar aici, pe patul roz si moale din fata mea. Cum se poate? Adica, acum cateva secunde era jos, in bucatarie, iar acum sta relaxat pe patul meu? Cred ca incep sa bat campii. Poate ca toate aceste socuri avute in ziua de azi m-au facut sa delirez, sa ma simt atat de ciudat, de singura si de trista. Totusi, pentru mine, este ceva uimitor faptul ca Naruto se afla aici. Cum putea sa ajunga atat de repede. Ma indrept spre el, ceraindu-i din priviri sa-mi dea explicatii. El imi spune sa ma asez. Cu o oarecare ezitare, fac ceea ce spune, dupa ma uit la el cu o privire din care ii dau de inteles ca poate incepe sa explice. El sta pe ganduri cateva minute, dupa care incepe sa zica cu multa durere in glas:

- Ceea ce o sa spun sunt, mai mult ca sigur, convins ca o sa doara, dar simt ca trebuie sa ti-o spun, pana nu va fi prea tarziu.

Ma uit la el cu frica. Nu stiam cea ar putea urma, devenea din ce in ce mai rau. Simt cum inma imi bate cu putere, ca si cum un vant puternic o face sa se miste in felul acesta. Un vant care aduce cu el cele mai negre cosmaruri, cele mai dureroaese amintiri si cele mai triste sentimente. Un vant foarte racoros, dureros si ucigator, care te face sa tremuri numai gandidu-te ca ar putea exista asa ceva cu adevarat. Este de-a dreptul ingrositor, sfasietor, ucigator. Naruto reia trist:

- Deci, te rog eu mult de tot, sa nu mai pomenesti asta si nici sa nu te mai gandesti la asta. Iti voi spune repede apoi o sa plec.

Cand am auzit ca o sa plece am inceput sa ma gandesc la cele mai groaznice lucruri. O parte din mine se spargea, de ducea, iar eu rameneam tot mai singura si mai indurerata. Dar asta nu a fost nimic fata de ceea ce am simti in momentul cand a spus acel lucru ingrozitor. De ce, de ce numai mie trebuie sa mi se intample lucrurile cele mai rele? De ce toata lumea vrea sa ma faca sa sufar? Pur si simplu nu mai pot suporta. De ce surorile mele ingrozitoare vor tot timpul sa ma inebuneasca, sa ma aduca la disperare, sa ma omoare? Cum au putut sa angajeze un actor profesionist sa se dea drept fratele meu disparut? De ce se razbuna in felul acesta, atat de crud pe mine? Aceste intrebari nu-mi dau pace de loc.

Cat timp eu am inceput sa disper de durere, Naruto cel fals a plecat, a disparut, s-a evaporat. Deja nu mai puteam sa mai suport cum ochii imi sunt din ce in ce mai plini de lacrimi, lacrimi care vor sa evadeze, sa ma taie, sa ma omoare. Simteam ca si cum o parte din mine s-a dus o data cu el, vrand sa lase un gol imens in interiorul sufletului meu. Pur si simplu nu lasam acele picaturi de durere sa cada din ochii mei si sa-mi inunde fata. Refuz sa plang!

Evitand orice alt sentiment de durere, tristete sau ura, ma ridic cu greu de pe pat si ma duc spre baia din capatul holului. Am de gand sa fac un dus revigorant, in care sa se scurga acesta durere imposibila si apasatoare. Intru incet in jetul de apa calduta. Un fior imi trece pe sina spinarii in momentul in care apa face contactul cu pielea mea fina. Acea clipa nu a durat mai mult de o secunda. O secunda care parca nu se mai termina. Timpul trecea, simteam cum momentul se avanta in spre trecut, totusi dandu-mi seama ca aceste doua lucruri marunte se leaga intre ele. Fara trecut nu ar exista prezent, nu ar exista viitor, nu ar exista nimic, nimic nu ar mai fii real.

Dupa aproximativ zece minute in care toate gandurile, sentimentele si trairile mele au fost luat de picaturile mici si calde, cel putin pana maine, am iesit din cada, m-am imbracat in niste pijamale verzi si m-am dus direct in camera mea.

Imi simteam oasele din ce in ce mai grele, mai obosite si mai dureroase. Fara sa mai stau pe ganduri ma bag in pat si adorm. Adorm cu gandul la faptul ca trebuie sa-mi iubesc atat prietenii, cat si dusmanii, acestea fiind surorile mele vitrege, Ino si Karin. Astept urmatoare zi sa vad ce ma mai asteapta.


Nu stiu cat de reusit este dar sper ca v-a placut. Voi decideti cat de bun este. Astept cat mai multe commuri.