Să nu-ndrăznești să-mi spui cât de dor îți e de ea. Tu ai părăsit-o. Tu i-ai spus să plece, după ce ai aflat că te înșela, apoi, ca o mare ironie, au murit amândoi într-un accident de mașină. Să nu îndrăznești să îmi spui cât regreți faptul că n-ai ținut-o aproape, că n-ai crezut în ea, că nu i-ai mai dat o șansă. Să nu îndrăznești să îmi spui că îți pare rău. Și să nu care cumva să îți treacă prin minte să încerci să spui că o vrei înapoi. Eu sunt aici, mă ai pe mine acum. Da, sunt într-adevăr egoistă, dar tu m-ai învățat să fiu așa ori de câte ori m-ai privit, ori de câte ori m-ai luat în brațe și mi-ai sărutat buzele. Tu mi-ai spus că e în regulă să fiu așa. Dar pe-atunci nu știam. Pe-atunci încă credeam că mă alesesei pe mine pentru că eram eu. De fapt, mă alesesei pentru că eram ea. Semănam cu ea, chiar izbitor de mult, unii oameni mi-au spus că ăsta era un fel de blestem al meu. Ei, la naiba cu asta, ea a fost, dar a trecut, a murit. Nu mai e! Acum sunt eu, nu mă vezi? Bineînțeles că nu, vederea ți-e încețoșată de-atâta plâns. De când ai găsit vechiul album cu poze nu faci decât să îl frunzărești și să te holbezi îndelung la pozele cu ea, cu voi doi. Într-un fel îmi pare rău. Îmi pare rău că nu pot fi ea și că nu te pot face fericit fiind numai eu. Pe de altă parte însă, îmi pare rău pentru că te voi face să suferi pentru o a doua oară. O să plec probabil cât de curând, căci nu pot sta lângă un om care o iubește pe cea cu care semăn atât de mult. Te pot iubi, dar nu te pot avea.
             Și să nu-ndrăznești să plângi după mine. Să nu îndrăznești să mă vrei înapoi, căci tu nu m-ai vrut niciodată pe mine, ai vrut-o doar pe ea. Adio.

         Initial, aveam de gand sa abordez o cu totul alta idee. Apoi am citit ceva si m-am gandit mai bine. As vrea deci sa ocp cateva randuri cu ganduri alandala si fara nicio noima. Sau poate le gasiti voi sensul, totusi. Vreau sa va multumesc si totodata sa imi cer iertare. Sunt sigura ca de atatea ori va asteptati de la mai mult din partea mea, sa ma implic mai mult, sa imi pese mai mult si sa incerc intotdeauna sa ma ridic cel putin la nivelul asteptarilor. Imi pare rau ca nu am reusit si, probabil v-am dezamagit. De asemenea, va multumesc. Ati reusit sa ma faceti sa zambesc cand ma simteam rau si chiar daca n-aveam curajul de a vorbi deschis despre ceva, puneam cateva cuvinte pe foaie, vi le aratam, iar voi ma faceati sa vad ca asa e realitatea si ca trebuie sa trec oeste, indiferent de cat de greu e. Dar nici despre asta nu vreau sa vorbesc.

*

         Vreau sa va vorbesc despre o persoana draga mie, dar cu care nu am mai vorbit de mult timp. Vreau sa va prezint o persoana sufletista, calda, optimista si care, daca ar putea, ar incerca sa ii ajute pe toti. O persoana care te ajuta sa treci peste momentele grele, o persoana care, daca e nevoie, iti da o palma ca sa te trezesti si apoi te imbratiseaza strans. Este o persoana pe care o apreciez si o admir, o persoana care m-a invatat multe si care m-a facut sa descopar lucruri noi. Este o persoana pe care am avut onoarea sa o cunosc si pe care imi face placere sa o cunosc. Este o persoana la care tin si pe care sper sa o pot pastra alaturi de mine chiar si peste ani si ani, caci simplul fapt ca m-a acceptat drept prietena mi-a adus in suflet bucurie. Este o persoana de care-mi va fi dor atunci cand va pleca, chiar daca, ocazional, vom putea conversa. Si, desigur, este o persoana care a reusit sa ma cunoasca ceva mai bine decat majoritatea si a reusit sa vada in sufletul meu.
         Asadar, vreau sa iti multumesc ca mi-ai fost alaturi, ca i-ai certat pe altii pentru mine si ca mi-ai aratat ca trebuie sa fii puternic pentru a razbi. Iti multumesc ca mi-ai aratat adevarata ta natura, ca m-ai lasat sa te cunosc si ca mi-ai dat oportunitatea de a te ajuta cand ai avut nevoie. Si imi pare rau ca n-am putut face mai mult, ca nu am incercat mai mult si ca, uneori, n-am fost acolo. Imi pare rau pentru toate momentele in care ai fi vrut sa imi spui ceva, dar eu nu eram prezenta si pentru faptul ca in ultima vreme n-am avut ocazia de-a te intreba ce mai faci.
         Sper ca vei fi fericita, caci o meriti, si ca vei reusi sa-ti implinesti toate visurile.
         Si, inca o data, multumesc.

         Te priveam mereu, dar doar de la distanta. Intotdeauna ma soca zambetul tau atat de sincer si-atat de copilaros. Era de parca nu stiai ca lumea este cruda si nici nu voiai sa aflii. Iti placea matematica, era una dintre micile tale placeri vinovate si reusea sa te scoata intotdeauna din monotonie, sa te faca sa intri in universul tau. Intr-o zi, cand ploua, te-am vazut mergand singur pe trotuar, fara umbrela. Stiam ca n-ai sa ma bagi in seama si probabil aveai sa-mi uiti numele pana a doua zi, insa m-am apropiat si ti-am spus ca putem imparti umbrela. Imi amintesc si-acum, era o umbrela albastra, cu buline. Ai zambit de parca era cel mai normal lucru ce s-ar fi putut intampla si m-ai lasat sa te insotesc pana acasa. Eram fericita. Pe drum am vorbit doar despre ploaie si despre cat de frumoasa este de fapt. La final, cand m-am intors ca sa plec in drumul meu, m-ai intrebat daca putem fi prieteni. M-am bucurat nespus. Am zambit si-am spus da.
         Zilele au trecut si prietenia noastra, desi iesita din tipare, a devenit tot mai stransa. Nu am aflat multe lucruri despre tine, dar am considerat ca nu trebuie sa aflu daca tu nu esti dispus sa-mi spui. Intr-o zi m-ai intrebat daca te iubesc. Am fost surprinsa. Am spus tot ce era de spus fara ca vocea sa-mi tremure. Intr-un fel, m-am comportat ciudat. Mi-ai zambit si mi-ai spus ca vrei sa fiu iubita ta. Am inceput sa rad, desi lacrimile-mi alunecau pe obraji in jos. Am petrecut clipe frumoase apoi, desi niciunul dintre noi nu se comporta ca si cum am fi fost iubiti. Apoi, intr-o zi, ti-a sunat telefonul. Ai raspuns si, desi la inceput tonul tau trada iritarea, la un moment dat ai exclamat speriat si ai inceput s-o iei la goana intr-o directie necunoscuta mie. Fara sa-mi spui nimic. Doar ai plecat. Ce era de facut? Am crezut ca te vei intoarce repede, asa ca te-am asteptat. Au trecut minutele, zecile de minute, doua ore. Imi inghetasera mainile si nu-mi mai simteam degetele de la picioare. Totusi, am hotarat sa te astept. Te-ai intors cateva clipe mai tarziu, ciufulit si cu rasuflarea intretaiata. M-ai privit surprins si m-ai intrebat ce fac acolo.
         Credeam ca voi incepe sa tip la tine, insa tot ce-am putut face a fost sa zambesc trist si sa-ti spun ca te-am asteptat. Ai aprobat scurt si ai pornit inaintea mea in pas alert. Am inghitit in sec fara a avea curajul sa te intreb unde fusesei de fapt. Mi-era teama ca raspunsul avea sa ma raneasca mai mult decat o facusei tu. Am clipit de cateva ori alungand lacrimile ce voiau sa-mi demaste nelinistea interioara si te-am urmat. Cateva zile mai tarziu am aflat ce se intamplase in parc: fosta ta iubita te sunase si-ti spusese ca are nevoie de ajutor. Si tu ai plecat. Mi-am inghitit iar cuvintele si am asteptat. Speram sa imi explici. Speram sa-mi spui adevarul. Dar tu n-ai spus nimic. Alte cateva zile au trecut si in clasa noastra s-a transferat o colega noua. Era o fata inalta, cu parul castaniu si cativa pistrui simpatici pe pometi. Nasul carn ii dadea de gol temperamentul copilaros. Totusi, sub masca de copil statea o minte agera. Colega cea noua era un geniu al matematicii, lucru care ti-a atras imediat atentia. Faceati impreuna probleme, radeati, zambeati, vorbeati. Niciodata nu ai facut asta cu mine.
         Apoi am incercat sa schimb ceva. Am inceput sa stau noptile tarziu, invatand la matematica, lucrand, facand exercitii, orice numai ca tu sa ma observi. Trebuia sa ma observi, desi eram iubita ta. Lucrurile insa nu s-au schimbat, caci tot mai mult timp petrecut cu ea te facea sa iti ceri scuze tot mai des, sa ma eviti si sa uiti de faptul ca aveam nevoie de tine. Apoi, tatal meu a murit intr-un accident rutier.  Presupun c-a fost un soc la momentul respectiv. Am lipsit cateva zile de la scoala. Ma intreb daca ai observat macar. Cand m-am intors, pareai sa fii foarte bun prieten cu ea, ba chiar te-a luat in brate de cateva ori, lucru pe care eu nu l-am facut niciodata. M-am simtit data la o parte, dar am tacut. Nu aveam orgoliul care sa ma faca sa-ti dau o palma sau sa-ti spun ca s-a terminat. Mi-a fost frica.
         Intr-o zi, mergand pe una dintre aleile care duceau spre casa mea, ma gandeam la tine. Imi promisesei ca ma vei conduce acasa. Apoi, banuiesc ca ai uitat si i-ai promis acelasi lucru si ei. Nu m-am suparat. Ti-am zambit si ti-am zis ca-i ok. Desi nu cred ca era. Pe la mijlocul aleii, doi tipi s-au luat dupa mine. Inima imi batea cu putere, puteam s-o simt cum imi zvagnea in gat. Nu voiau decat sa vorbeasca cu mine, au spus ei.
         Si-acum stau pe un pat incomod si privesc perfuzia ce se goleste incetul cu incetul in sangele meu. A trecut o saptamana de la incident, dar eu nu m-am trezit decat de doua zile. Probabil ca am fost in coma, nu stiu, nimeni nu vrea sa vorbeasca cu mine. Sunt atat de speriata incat cred ca as putea plange continuu. Dar mi-am promis ca nu voi mai plange, nu pentru mine. Am hotarat sa imi reprim orice sentimente si sa incerc sa o iau de la capat. Inca sunt iubita ta. Cel putin, asa vreau sa cred. Dar, probabil ca adevarul e altul si nici macar biletul pe care ti l-am scris n-o sa ajunga vreodata sa te faca sa ma vezi pe mine, eu, cea din spatele cuvintelor frumoase. Sunt egoista. Si rautacioasa. Si posesiva. Te iubesc atat de mult incat doare. Dar, totodata, vreau si-mi doresc sa fii fericit, asa ca te voi privi din departare zambind si-mi va fi de-ajuns. Totusi... as fi vrut sa vii sa ma vizitezi. As fi vrut sa fii ingrijorat. As fi vrut sa iti pese de tipa enervanta care mereu te privea si n-avea curaj sa-ti vorbeasca, dar care, odata bagata in seama, nu mai tacea. As fi vrut sa ma iubesti, macar pentru un minut, o secunda, o clipa. Ar fi fost cea mai frumoasa fractiune a existentei mele.
         Imi pare rau ca nu am reusit sa te fac sa zambesti doar pentru mine, ca nu am reusit sa te fac sa-ti fie dor de mine. Imi pare rau ca ti-ai pierdut timpul suportandu-ma, pe mine si toate defectele mele. Imi pare rau ca nu ti-am putut oferi decat putinul meu. Imi pare rau daca te-am facut sa suferi si daca te-am facut sa ma urasti, daca am facut ceva rau. Imi pare rau pentru toate astea, dar nu-mi pare rau de ceva.
         Nu-mi pare rau ca te-am iubit.

         Eşti singur. Eşti trist. În agonie. Ţi-e frică. Te cunosc de mult timp şi totdeauna ai fost aşa. Tu nu ştii probabil că exist şi nici n-ai să afli decât dacă vreau eu. Ar trebui să mă simt rău pentru că te las să suferi în obscura singurătate a minţii tale, dar prefer să te privesc umblând fără vreo direcţie anume. Acum câţiva ani aveai numai cicatrici pe mâini şi ştiu că încercai să le ascunzi de ochii care păreau să observe totul. Apoi nu te-ai mai sinchisit de părerile altora şi umblai numai în tricouri lălâi, uneori pătate de sânge, şi cu încheieturile bandajate. Dintr-o dată însă, ceva s-a schimbat radical. Licărirea din ochii tăi devenise rece şi zâmbetul tău îngheţat mă înfiora. Desigur, ceilalţi îţi cădeau în capcană şi se simţeau atraşi de tine. Ai început să te tatuezi, timpul trecea, iar corpul tău se acoperea cu tot mai multe desene, idei pe care niciodată n-ai avut curajul să le exprimi, dar pe care voiai să le porţi cu tine şi să le împărtăşeşti lumii. Deveneai tot mai diferit, pielea ţi se colora constant, de parcă voiai să-ţi formezi o armură care să te apere pe tine şi sufletul tău rănit de restul lumii. Erai conştient că asta avea să aducă cu sine o şi mai mare responsabilitate, dar păreai gata să ţi-o asumi. Într-un fel, mă speria curajul tău. Mi-aş fi dorit să fii la fel ca înainte, atunci nici eu n-aş fi încercat. Dar m-a atras sălbăticia din ochii tăi, noii tăi ochi.
         M-am apropiat de tine astfel încât să nu mă observi din prima. Cumva, am reuşit să-ţi atrag atenţia. Păreai mirat de faptul că cineva normal ca şi mine voia să cunoască pe cineva ca tine. Dar m-ai acceptat. Şi în momentul ăla m-am aruncat în braţele tale, oferindu-ţi toată fiinţa mea. Bănuiesc că a fost prima dată pentru mine, prima dată pentru tine. Eu cel puţin înotam printre nelinişte şi nesiguranţă, având mereu lângă mine teama că te-aş putea pierde. Atât de îngrozită am fost când am realizat asta, alături de faptul că te transformasem iar într-o fiinţă umană, încât m-am îndepărtat de tine. Instantaneu. Fără vreun regret.
         Ţin minte că m-ai întrebat, încă nevrând să dai drumul geamantanului pe care îl pregătisem în grabă:
         - Mă iubeşti?
         - Te-am iubit.
         Şi-atunci i-ai dat drumul, lăsându-mă să iau cu mine sufletul tău împreună cu cele câteva amintiri pe care le-aveam cu tine. Am fost egoistă, dar abia acum realizez. Dar şi tu ai fost egoist. Afurisitul ăla de bilet spunea numai “N-am să mai las pe nimeni să-mi ofere un suflet. E atât de dureros.” M-am holbat la cele paisprezece cuvinte până ce am realizat că mă uitam în gol la o bucată de hârtie însemnată cu aceeaşi cerneală ce-ţi curgea prin vene. Literele rotunde, uşor înclinate spre dreapta îţi trădau calmul specific, iar eu începusem să plâng, deşi nu-mi dădeam seama de ce. Probabil fiindcă-mi aminteam de scurtele scrisori pe care mi le trimiteai din când în când, atunci când nu ne vedeam. Probabil.
         Şi-acum stau şi te privesc, în costumul tău negru, perfect călcat, cu cravata asortată, coroana de trandafiri mari, roz incarnadin, sprijinindu-se de craniul tau perfect tatuat. Am să-ţi spun atâtea şi totuşi hotărăsc că trebuie să fie ultima dată când te mai văd.
         - Mai ştii când ţi-am spus că te-am iubit?
         - Da, şopteşti, cu buzele uscate de-atâta vânt.
         - Am minţit.
         Pe faţa ta n-apare niciun semn de mirare. Mă întreb dacă ai ştiut tot timpul ăsta.
         - Încă te mai iubesc.
         Zâmbeşti, aşa cum nu te-am văzut făcând-o niciodată. Deci ai ştiut. Şi totuşi m-ai lăsat să cred că am făcut ce trebuia atunci când am plecat. Dar acum nu te pot urî pentru asta. Îmi dau seama că trebuie să pleci şi te văd cum dispari în spatele pietrei de mormânt pe care ţi-e scris numele. Cedric James. Dedesubt îţi stau scrise ultimele cuvinte, cele pe care le-ai scrijelit cu peniţa aproape secată de viaţă pe bileţelul rupt dintr-un caiet dictando. Înainte de-a te risipi în ceaţă, te mai privesc o dată în ochi, ţinându-mi trupul în braţe.
         Adio.




         P.S.: Dupa o lunga perioada in care-am absentat, m-am hotarat sa scriu si eu ceva. Va multumesc pentru comentarii, sunteti niste draguti. De asemenea, avand in vedere ca inspiratia a aparut imediat ce am vazut semnatura lui Anelis, am hotarat sa-i dedic aceste randuri ei. Pup. :*