În seara aceasta m-am decis să privesc cerul înstelat, pe balcon. Singură, în bătaia vântului de primăvară, care adia nărăvaş, dulce, cu petalele şi mireasma florilor copacilor multicolori.
Peisajul era izbitor, mă făcea să-mi închid ochii şi să admir lumina, ce mi-o reflectam în imaginaţie. Speram ca ziua să sosească, căci o mică nesiguranţă îmi înveniase inima, iar imaginea ta tot îmi străbătea ochii.
Iluzia era de neînvins, mă săgeta frumos, pasional. Am întins mâinile în neantul naturii pentru a te cuprinde, erai cheia porţii ce ducea pe cărarea fericirii supreme, fericirii mele lăuntrice. Însă era greu!
Nesigură, am ridicat o pleaopă, eram uşor încruntată de emoţia care săgetase inima, apoi şi cealălaltă pleoapă a lăsat cale liberă ochiului să vadă în negura de afară, luminată difuz de stele şi mireasa nopţii - luna.
Totul în jur era împodobit de straie feerice, scoase din basme, trăiam într-o poveste nedescrisă, greu de transmis prin viu grai. Explicaţia o regăseai în trăiri şi amintiri puternice, imprimate de-a lungul timpului.
O stea a căzut, odată ca şi ochii mei, spre sol, pentru câteva clipe simţisem o presiune asupra-mi trupului slăbuţ, îmbrăcat în rochiţa albă, dată cadou de tine. Mă apăsa, fina mătase mă dobora!
Mă speriasem, mă uitam în toate părţile, doream un ajutor, dar nu îl găseam, până ce un ciripit de pasăre şi orchestra creierilor m-au readus pe picioare. Dar tot cu capul plecat spre iarba de sub balcon, stăteam.
Într-un elan vioi, am căutat steaua care picase, erai dorinţa ce mi-o puneam în fiecare rugăciune către Dumnezeu, cum de se stinsese Luceafărul meu, dorul, dragostea? Cerul nu îmi mai dorea rugăminţile.
Te-ai dus aşa de repede precum o materie gazoasă şi luminoasă, atomii ţi s-au împrăştiai în cosmos, mi-ai părăsit universul, mi-ai lăsat inima la prag şi ai plecat. Nu ţi-ai luat nici măcar rămas bun.
Acum, nu mai pot face nimic, eşti singular precum sunt şi eu ,însă îţi mai spun încă odată - Vreau doar să fiu cu tine.

Am întrebat încă odată la uşa casei dacă e cineva, dar tăcerea părea că afundă mai rău locuinţa în tăcere. A trebuit să-mi fac loc printre buruienile, ce sugeau viaţa măruntelor flori din grădina mică.
Totul mi s-a părut răspus de repaos, fiecare moleculă stătea în loc, iar atunci când ușa de la intrare a suflat precum un dragon, praf, am înțeles că pustiul îți era soție. Am fluturat mâna, mă deranja mirosul nădușit.
Căldura îngreuna situația ta existențială, dar și pe a mea. Păreai rupt dintr-un film cu oscar, mă mira atitudinea ta liniștită, nu mișcai nici un deget. Nu doreai parcă să îți frângi oasele, care în ciuda iluziei tele nebune, erau tinere.
M-am apropiat încet, podeauna scărţâia, mă bucurasem, nu totul era amorţit, dar tu erai regele acestei table de şah. Cum de nu puteai face decât să priveşti spre un anume punct, fără a nu mişca?
Te-am atins pe umăr, eu am tresărit când vocea ta tenorică şi uşor răguşită a răsunat în camera luminată, unde particulele de praf dansau într-un vals al naiba de liniştit.
- Îmi aduc aminte de zilele în care zburdam cu prietenii mei pe afară. Acum vreau doar să amorţesc în acest loc, poţi să-mi îndeplinesc dorinţa?
Dând afirmativ din cap, te-am lăsat, închizând în urmă uşa de la intrare, îndreptându-mă spre maşină. Erai acum una cu tabloul la care priveai şi vedeai tot acel viu multicolor, în care parcă doreai a te scufunzi încă odată sau pentru eternitate.
Stăteai confortabil în amorţeală.