Piatră Fără Zid

Subiect: Piatră Fără Zid Lun 24 Dec 2012, 22:58

Iata-ma cu un nou fic deschis...Acesta ii apartine unei scriitoare, Andru, care m-a inspirat foarte mult. Repet : Nu imi apartine. dap !

L-am iubit si o sa-l iubesc mereu. Spor la citit <3
Cei ce doresc varianta originala sa-mi trimita mesaj privat.

Prefață – Piatra fără zid

Spune-mi

roşul e doar sânge sau este rochia masochistă a unui trandafir?

M-ai zdrobit.

Spune-mi

sufletul mi-este-n piept la mine sau l-am lăsat cu tine, în cușca ta?

M-ai zdrobit.

Spune-mi

de ce există sfârşit până şi pentru lumina zilei?

M-ai zdrobit.

Spune-mi

Dar te rog, spune-mi…

Există ochi care să sângereze în loc să plângă?

Te-am zdrobit cu sânge rece.

Capitolul 1 – Noutăți, o grămadă de noutăți

- Saku, eu tot nu cred că-i o idee bună.
Am încercat să ignor vocea groasă din spatele meu, deși era destul de greu; Sai putea fi al naibii de insistent când voia. Am continuat să-mi pun pe categorii dosarele, ca apoi să le așez frumos și ordonat în cutii.
- Nu te prefă că nu mă auzi.

Mi-am dat ochii peste cap, însă nu m-am întors. Biroul meu era oricum un dezastru internațional, care nu mai fusese curățat de secole întregi. Dacă-mi luai în considerare reputația, asta era o mare surpriză.
Ciudat cum ajunsesem eu din Saku, prostuța naivă, celebra Sakura Hruno, detectivul care rezolvase absolut orice caz pe care pusese mâna. S-o fi lovit soarta la cap. Nu știu. Cert este că sunt Sakura Haruno, și de asemenea, sigur mai este că tocmai mă pregătesc să-mi dau demisia de la agenția asta afurisită și dusă cu Titanicul. Sincer, erau numai proști. Numai Sai mai avea o urmă de creier în cutiuța lui pătrată, dar restul… mă întorceam adesea acasă cu dureri de cap, și degeaba îi înjuram cât mă țineau bojocii; nervii mei nu se calmau, iar idioții de colegi ai mei nu se schimbau.

Așa că, trag linie și declar Game Over. Nu de alta, dar voiam să ajung să trăiesc până-n 50 de ani, iar cu asemenea stimulatori nervoși, n-ajungeam nici la 30. Și am doar 27 de ani.
- Saku! țipă Sai apucându-mă de braț și întorcându-mă spre el.
M-am smuls imediat din strânsoarea lui. Cine se credea, Obama? Nu trebuia să dau socoteală nimănui pentru viața mea.
- Tu chiar crezi că faci bine? Lași în urmă o viață întreagă! exclamă Sai, ochii lui negrii reflectându-i supărarea.
- Da, fac bine. Mă voi muta în Blackville drept detectiv particular, voi trăi singură într-o casă, voi respira liniștită… Ce nu sună bine? am mârâit.
M-am întors spre dosarele mele uriașe, care cuprindeau toate cazurile pe care le avusesem. Oh, Doamne, acum realizam și eu cât de multe erau.
- Acum, Sai, vrei să ieși din biroul meu? am spus pe o voce tăioasă.

Știam că așa avea să facă. Nimeni nu îndrăznea să mi se împotrivească; aveam un temperament mai degrabă… exploziv. Am zâmbit în sinea mea când am auzit ușa trântindu-se cu putere în spatele meu. Bun, deci gata cu Sai. Înapoi la treabă. Am deschis altă cutie și am început să sortez teancul de portofolii, foi și dosare în ordine cronologică.
Oh, uite, cazul Ginevrei Eriss. Mi-a dat destul de mult de furcă. Tipa juca atât de bine pe proasta, încât era s-o cred și eu. Dar nimic nu este mai înșelător decât un fapt evident. Ginevra aflase că soțul ei o înșela și-l împușcase, dar ascunsese revolverul cu care trăsese inițial și apoi luase altul, identic, și stătuse cu o mutră tâmpă la locul crimei până a găsit-o familia soțului ei. Le spusese apoi că-l găsise pe Jack așa, mort, lângă piscină, și că ridicase revolverul. Însă când am ajuns și eu acolo, chemată de pisica bătrână ce era mama lui Jack Eriss, Ginevra se împiedică și scăpă revolverul în piscină. Orice amprente erau pierdute.

Cât mă enervasem. Îmi venea s-o sugrum eu însămi pe proasta aia. Însă mirosisem că era ceva suspect… Când am aflat că se găsise un alt revolver, și că acela n-avea nicio amprentă, am ajuns să-mi explic ce căuta batista aceea de mătase în boscheții din grădina familiei Eriss. Îl ținuse cu mâna acoperită de batistă, așa se explica lipsa urmelor. Iar când am observat că parfumul materialului era același cu al Ginevrei, am fost aproape sigură. Ce să mai spun de faptul că încercase să mă otrăvească. Bleah! Rea femeie. A naibii de rea. Avea doi copii, și totuși, le ucisese tatăl fără să se gândească o clipă că-i lipsea de sprijinul firesc, enorm de important, al unui tată. Mă dezgustau asemenea specimene.
Am trântit dosarul Ginevrei peste celelalte, și am continuat să scot altele, și altele, și altele… Nimic nu mai era prin sertare sau rafturi. Toate erau sortate acum, puse în cutii, iar biroul gol. Mi-am trecut mâna peste frunte, absolut extenuată; ceasul arăta ora 4, deci stăteam aici de două ore!

Mi-am trecut privirea peste camera goală, pustie. Era chiar tristă. Era chiar tristă… ceea ce mă posomorî și pe mine. Mi-am înjurat imaginația care vedea și-ntro cameră sentimente, apoi am ieșit afară din cabinet.
- Saku! Hei, mă salută cu gura până la urechi Shizune pe hol.
Am dat doar din cap, neobosindu-mă să răspund. Tipa asta era așa de obsedată de bărbați, încât cred că i s-ar fi aruncat în brațe până și criminalului dacă avea pectorali frumoși și știa să sărute bine.
- Bună, Saku! trecu și Haku pe lângă mine cu un set întreg de amprente în brațe.
I-am zâmbit, absentă. Mintea mea înregistră imediat liniile, poziția degetelor, unghiul din care fusese tras pe care îl prezenta atât de clar imaginea din mâna lui. Puteam spune că fusese o armă chinezească cu care se trăsese. Numai la ele arătătorul tebuie să fie ridicat mai sus decât de obicei.
- Salut, Saku, ce faci? zâmbi tâmp și Goku.
- Bine, am mormăit. Salut și ție.

Goku mă enerva mai mult decât ceilalți. Și asta pentru că era al naibii de frumos, dar pe-atât de obsedat de femei. Uram să lucrez cu el. Ba chiar aș spune că Goku și Shizune sunt identici. Ok, ok, recunosc, Shizune are niște sâni ce numai naturali nu erau. Cel puțin Goku nu-și făcuse operații estetice cu silicon. Cred… acum nimic nu-i sigur.
M-am strecurat pe un coridor mai lăturalnic, încercând să-mi scot fețele idioților mei colegi din cap. Concentrează-te, Saku, trebuia să vorbești cu Guy. Iar tu știi, fetițo, cât de handicapat e Guy, deși e proprietarul agenției. Cu calm, tact și inteligență, Saku…

- Oh, bună Sakura, mă salută absentă noua secretară, Saori.
Frumoasă, blondă, și înaltă. Păcat că nu avea aceeași prostie în ochi; și e păcat pentru Guy, pentru că lui tare-i mai plăcea să-și aline soarta amară ce făcuse să aibă o obeză drept soție cu secretarele tinerele și naive.
Îmi era simpatică Saori. Hainele ei vorbeau mai mult decât și-ar fi dorit ea vreodată. Fusta nu era de bună calitate, o culoare de cenușiu spălăcit, însă călcată impecabil; cămașa albă, simplă, avea drept podoabă doar o broșă neagră, foarte interesantă. Părul îi era prins într-un coc aristocratic. Tipa nu prea avea bani, dar definitiv știa ce voia și muncea să-și împlinească visul.

- Saori, ai putea să-l anunți pe Guy că Saku este aici să-l vadă? i-am spus frumos și calm, nu urlând și încruntându-mă cum făceam de obicei.
Adevărul este că sunt foarte a naibii. Saori își ridică ochii din monitorul computerului, dând din cap. Se ridică agilă și intră în cabinetul lui Guy, dar ieși aproape imediat.
- Așteaptă o clipă, îmi spuse. Vorbește cu soția lui la telefon. Te va chema când termină.
Am chicotit.
- Vorbește cu Suna? Mă mir că nu i se aud țipetele până aici, atunci.

- Într-adevăr, își lăsă garda jos Saori, subjugată de farmecul meu. Când am intrat, receptorul urla: „Ba ai să-mi aduci un bax de ciocolată, sau nu te las să intri în casă!!”.
Am izbucnit în râs, în timp ce ea se așeza la loc în scaunul ei. Mă privea cu simpatie acum, cu interes. Am oftat în sinea mea, reluând o veche dilemă. Nu știu cum făceam, dar pe cât de afurisită eram, pe atât de bună și fermecătoare puteam să fiu când voiam. Recunosc, poate era și din cauza ochilor mei, care îi uimeau și fascinau pe toți cei ce mă vedeau.
Ochii mei sunt verzi. Culoarea aceea frumoasă, intensă, de verde a ierbii crude. Oh, am uitat că nu m-am descris și fizic. Să mă gândesc. Sunt înaltă, suplă, și am un păr gros, roz. Cel mai des îl țin răsfirat pe umeri, pentru că sunt mult prea neglijentă să-l coafez. Și sunt frumoasă. Cel puțin, asta zic toți bărbații. Era cu adevărat izbitor contrastul dintre ochii mei și părul atât de deschis. Aveam și-un ten foarte alb și buze roșii, roșii ca sângele și fără ruj. De aceea nu mă machiam niciodată.

- Uneori mi-e milă de Guy, se strâmbă Shizune atunci, trezindu-mă din reflexiile mele narcisiste. Nu-mi imaginez cum ar fi să ai pe cineva ca Suna pe cap tot timpul.
Stătu o clipă să se gândească.
- Dar alteori, îmi spun că merită tot.
- Oh, da, am chicotit eu. Pun pariu că s-a dat și la tine. A lăsat vreo două tipe însărcinate, să știi. Ai grijă, am avertizat-o, deși știam că ea nu avea să fie obișnuita marionetă a lui Guy.
Shizune scutură din cap, zâmbind.
- Oh, a încercat, făcu ea. Dar eu nu am încercat să-l plesnesc. Eu chiar am făcut-o.
Am râs iar.
- Felicitări! Uite asta este o atitudine, i-am spus glumeț.
Shizune zâmbi și deschise gura să spună ceva, dar brusc, răsună vocea puternică de bas a lui Guy:
- Saku, poți să intri!
- Să înceapă spectacolul, am mormăit îndreptându-mă spre ușă.

De la biroul ei, Shizune îmi ură, mut, noroc. Ușa cabinetului se închise după mine cu un zgomot sec. Mi-am ridicat privirea spre Guy.
Stătea tolănit pe scaunul lui, cu părul la fel de ciufulit și transpirat și ochii cenușii, mari, concentrați asupra mea. Guy Guyene avea aproape patruzeci de ani, însă nu îi arăta. Era un bărbat sexy; nu frumos, dar incredibil de masculin. Asta cred că le atrăgea pe sărmanele femei ca muștele la dulceață.
De asemenea, era foarte încăpățânat, enervant, obsedat de munca sa și cu o fixație pe mine. Avea impresia că eu eram noul Sherlock Holmes al secolului. Pe naiba.
- Saku dragă, ce te aduce aici? mă întrebă el mieros.
- Um… am început, Guy, eu îți spun, dar juri că nu ai să mă surzești după aia cu urletele?
Se încruntă.

- E de rău?
- Doar jură, am făcut eu.
- Bine, se strâmbă Guy. Jur. Acum zi, ce e?
- Îmi dau demisia, domnule, am spus pe un ton formal, așteptând furtuna.
Ochii i se măriră și maxilarul îi căzu.
- Ce? urlă. De ce? Sakura Haruno, îți interzic să-ți dai demisia!
- Nu ai niciun drept să faci asta, am dat din umeri. Și chiar dacă ai avea, tot dracului te-aș trimite. Îmi pare rău. De acum, sunt pe cont propriu. Sunt detectiv particular.
Atât de mult pentru tact și liniște. Guy se înroși și mai tare la față. Știam prea bine că eu eram faima întregii agenții, că eu aduceam o grămadă de bani în buzunarul lui, că eu eram, practic, tot ce avea. Și tare mă făcea să mă simt bine trântindu-i demisia mea în față. Eu nu eram posesia nimănui!

- Dar Saku, schimbă el brusc tactica, nu poți face asta… De ce? Nu ești mulțumită?
- Nu-s deloc mulțumită, am mârâit. Și nimic nu mă va face să mă răzgândesc. Mă și mut din L.A. Într-un orășel mic, liniștit. Cazurile îmi vor fi trimise prin email, cât și datele.
- La dracu’! înjură Guy enervat. Nu îmi faci tu asta mie! Mă înțelegi? Ești concediată!
Am izbucnit în râs.
- Mersi frumos, asta e o surpriză. Uite, eu mi-am împachetat deja tot ce aveam în birou. La revedere. A fost groaznic să lucrez cu tine.
Și înainte de a ieși, am adăugat:
- Încă ceva, Guy. Țin să-ți amintesc că s-a inventat dușul. Ai face bine să-l folosești, și asta înainte ca și Suna să-ți dea papucii!
Cu asta, am trântit ușa cât am putut de tare. Îmi făcusem draci cu idiotul ăsta. Saori râdea de se prăpădea în biroul ei, ceea ce mă mai răcori puțin, totuși.
- Da’ știu că i-ai zis-o! exclamă ea. Bravo, Saku!
Am rânjit, dar apoi m-am întors la adevăratul subiect.
- Mersi. Oricum, cred c-ai auzit că îmi dau demisia. N-avem să ne mai vedem, așa că… la revedere.
I-am zâmbit slab.
- Păcat, oftă ea. Nu știu de ce zic toți că ești dată naibii. Mie-mi pari simpatică. Și singura care nu i se pune în genunchi lui Guy. Pe lângă mine, desigur.
- Au dreptate, i-am spus. Sunt așa cu tine pentru că-mi ești simpatică. Și ai mai mult creier în cap decât toți ăștia de pe aici.
Ea se înroși.
- Mersi. La revedere… și drum bun.

Am dat din cap și am ieșit. Gânditoare, am scos telefonul din buzunar și i-am dat bip tipului cu mașina să vină în fața clădirii. Trebuia să-mi care cineva cutiile.
Și am făcut-o pe furiș. Numai SAi știa că plec, și sincer, nu aveam nici cea mai mică urmă de chef să stau și să-mi bat capul cu încuiații ăia. Întrebări, îmbrățișări, pupături… îhh. M-am cutremurat, în timp ce tipul înalt, spătos, scotea ultima cutie pe ușa din spate.

M-am urcat și eu în mașina mea – un Porsche superb –, privind cu atenție traficul aglomerat din marele oraș. L.A fusese dintotdeauna visul meu. Voisem să ajung aici, să trăiesc aici, dar acum obosisem… Voiam singurătate și intimitate. Nu zgomot de mașini, claxoane, răcnete, mulțimi impresionante. Aveam destui bani ca să trăiesc o bună bucată de timp și fără să muncesc.
Îmi vândusem apartamentul cu tot cu mobilă. Mi-era lene să mai aștept să se care hardughiile alea în camioane… Așa că am decis că urma să redecorez cum mă tăia capul casa din Blackville. Oricum, voiam ceva nou. Casa pe care mi-o cumpărasem acum o săptămână nu era mare, dar era foarte frumoasă și veche. Avea și câteva piese de mobilă, la fel de antice, însă cât se poate de stabile. Mă îndrăgostisem de ea imediat ce-o văzusem.

Și iată-mă pe mine, Sakura Haruno, în drum spre Blackville. Cu doar un geamantan plin cu haine, instrumentele de sculptat – pasiunea mea – și cutiile pline de dosare în portbagaj. Văzusem că șoferul se uitase la mine când mi le mutase în Porsche de parcă o vedea pe Angelina Jolie, și mă întrebase dacă îmi pusesem lentile de contact. I-am răspuns că nu, ceea ce îl făcuse și mai curios și fascinat. Noroc că scăpasem de el.
Conduceam plictisită, dezinteresată, adormită. Când am ajuns în micul oraș, era deja zece noaptea. Nici n-am stat să mă uit la panoramă, sau la împrejurimi. Mi-am cărat cât am putut de repede bagajele în casa la care abia am nimerit cheia și apoi m-am prăbușit pe patul cu baldachin dintr-unul din dormitoare, frântă de oboseală. Călătoria, Guy, și dosarele îmi secătuiseră orice resursă de viață.

Ei, Saku,mi-am spus înainte să adorm, urează-ți bun-venit în Blackville…

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 25 Dec 2012, 10:17

Buna Kit. :) Am vazut aseara ca ai deschis un nou fic si am zis ca merita citit. Chiar daca nu etse scris de tine, mie mi-a placut tare mult si de acum incolo probabil voi spune "mi-a placut ce ai scris" sau "vreau sa aduci nextul". Sa nu te mire. Asa, in legatura cu ficul.. Inceputul este cu adevarat promitator, m-ai facut curioasa si nerabdatoare sa vad ce se va mai intampla in continuare. Oare cum se va intalni Sakura cu Sasuke si ce relatie vor avea la inceput? Nu ma pot gandi decat la scantei, multe, multe scantei, mai ales cu temperamentul vulcanic al Sakurei. Uite ca ma tii acum ca pe ghimpi. (D) Sper sa pui nextul cat mai repede. Te pup. :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 25 Dec 2012, 10:39

Măi Maica lu' Dumnezeu dar pe mine de ce nu m-ai anunţat, îmi spui şi mie ? Sinceră să fiu, toate sunteţi de groază, nici una nu mă anunţă de un fic nou . Cum a mai scris şi Choco :) în comentariul ei, 'chiar dacă nu este scris de tine', nu mă deranjează, ba chiar îmi place !

Apropo...

Citat :: - Tu chiar crezi că faci bine? Lași în urmă o viață întreagă! exclamă Brend, ochii lui negrii reflectându-i supărarea.

Cine este Brand ? Presupun că este doar o greşeală sau ai uitat să schimbi numele, huh ? Nu are importanţă ci important este că nu contează că nu este scris de tine, ci că i-ai dat viaţă aici, pe forum, adaptându-l astfel după personajele principale : Sasuke şi Sakura...

De abia aştept să apară Sasuke şi de abia aştept să aduci continuarea, bineînţeles trimiţându-mi şi mie un mesaj privat, just I am your sister, no ?

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 25 Dec 2012, 13:03

...Genial! Tu il faci SasuSaku. Nu conteaza ca nu e scris de tine.Imi place enorm. Este si putin amuzant, are si tafna, e perfect. I like it. Um... soata mea dulce, credeam ca ma anunti si pe mine de un fic nou... mdea. Se aceapta, iubirea mea dar data viitoare sa nu se mai repete! kiss

Eh... eu una dispar... Ma anunti la next plizz. Te pup! a hug

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 25 Dec 2012, 14:01

Hey hey
Craciun Fericit
Ce dulce a fost :)) " s-a inventat dusul" :)))
Abia astept sa vad ce o sa se mai intample
Sincer... nu conteaza ca nu l-ai scris tu ...ste un inceput super
Sa aduci next-ul cat mai repede
Te pwpacesc dulce rau de tot si sa ma anunti si pe mine de next
Love Yukii

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 25 Dec 2012, 14:34

Heii.

Iata-ma, am ajuns si aici, multumesc ca mi-ai spus.
Hmh.. uite o alta creatie minunata de-a lui Andru. Well, genial, ca de obicei.
Ma bucur ca-l postezi si pe acesta si il faci SasuSaku, e superb, la fel ca si CIP.
Numai ca pe asta nu l-am citit si nu ma grabesc, vreau sa savurez capitolele aduse de tine, deci sper sa ma anunti.
Piatră Fără Zid 962758

Inceputul e chiar interesant, sa vedem ce va urma. Deabia astept.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 26 Dec 2012, 17:50

Buna buna! Stii cum m-a atras titlul? Ca un magnet! Chiar daca ai zis ca nu e scris de tine e totusi foarte frumos ca ai dorit sa-l aduci aici sa-l vedem si noi, pentru ca este cu adevarat superb. De abia astept sa vad ce se intampla in continuare, pentru ca mie imi place ideea cu detectivul, si doresc sa vad cum vor decurge lucrurile. Am cateva presupuneri, dar nu comentez, pentru ca nu e nimic cert. Te astept cu nextul!

Naty~

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 26 Dec 2012, 21:44

Am mormăit ceva, trăgându-mi perna peste cap când am simțit razele puternice ale soarelui arzându-mi ochii. Încă muream de somn, ceea ce era greu de crezut, însă eu niciodată nu eram prea normală. Adoram să dorm. Era un fel de hobby. Îmi veneau mii de idei în somn, mii de rezolvări.Dar acum îmi pierise pofta de vise încâlcite. Acum aveam chef să-mi explorez noul teritoriu. Am sărit din pat, trăgând perdelele de brocart gros de la ferestre. Mai mult soare inundă pe fereastră, și priveliștea frumosului orășel îmi încântă privirea. Oh, cât îmi plăcea. Case ordonate, bine structurate, cu flori în grădini… mașini de bună calitate, ceea ce era bine… stai, Porsche-ul meu argintiu tot în fața casei era. Of, trebuia să-l mut. Din instinct, m-am uitat la pendula antică de pe cămin.

Ochii mi se măriră. Ora 12?! Cât naiba dormisem? Trebuia să pun o alarmă pe telefon, la naiba! Continuând să mă înjur singură, am realizat că mai adormisem și îmbrăcată. Perfect, Saku, perfect. Ce mai urma…? Să realizez că-mi uitasem telefonul, pe care dacă tot veni vorba, nu par să-l găsesc nicăieri?La naiba, îmi uitasem telefonul în Los Angeles! Era cât pe-aci să iau pendula și să dau cu ea de pământ, de nervi; soneria de la ușă salvă viața bătrânului ceas, totuși. Am avut o senzație ciudată atunci, de parcă cineva mă privea din spate. M-am întors fulgerător, dar nu era nimeni.

Scuturând din cap, am ieșit din cameră și m-am grăbit spre ușă, deschizând-o enervată.
- Bună ziua, dragă, zâmbi o doamnă destul de bătrână din cadrul ușii. Mă numesc Tsunade Hamaka, și sunt vecina ta. Am venit să te cunosc și să-ți urez bun-venit, cum este obiceiul.
Mi-am ascuns nervii și-am încercat să fiu plăcută.
- Oh, bună ziua, am zâmbit. Ce drăguț din partea voastră, doamnă Hamaka. Eu sunt Sakura Haruno, încântată de cunoștință. Dar intrați, intrați…!
Zâmbetul ei strălucitor păli ușor.
- Nu, prefer să stăm aici. Am venit să te invit să iei prânzul cu noi, dacă nu te superi… Știu că este prima ta zi în Blackville și am vrea s-o petreci printre oameni care – sperăm noi – o să-ți fie în scurt timp prieteni.
Măi, dar simpatică mai e și doamna asta. Am privit-o cu interes. Era foarte stilată, și îmbătrânise chiar frumos. Ochii ei de un albastru intens luceau sub cununa de păr blond, peste care doamna Hamaka purta o pălărie.
- Desigur, am acceptat bucuroasă. Vă mulțumesc foarte mult!
- Nu ai pentru ce dragă, zâmbi ea caldă.
Brusc însă, o expresie ciudată îi trecu pe față.
- Ce ochi ai, scumpa mea, șopti ea. Sunt lentile de contact…?
- Nu, sunt perfect naturali, am spus. Știu că sunt cam ciudați…
Doamna Hamaka scutură din cap.

- Sunt foarte frumoși, de fapt, mă complimentă ea. Bine, în jumătate de oră te așteptăm la noi. Suntem singurii tăi vecini, având în vedere că alături de tine se află stația de poliție.
Poliția? Am tresărit. Hai că asta-i culmea! Nu scăpam de ei nici aici…?
- Desigur, am dat din cap absentă, trăgând cu ochiul la casa înaltă, vopsită in verde pal de lângă a mea. Mulțumesc din nou.
- Nu ai pentru ce! La revedere, dragă, cântă iar dulce doamna Hamaka și începu să meargă, legănat, spre propria ei casă.

Am privit curioasă după ea, dar am închis ușa înainte să observe că mă holbam. Invitație la prânz. Eu oricum urăsc să gătesc, deci asta pică numai bine. Am fugit imediat spre geamantan, căutând cu frenezie niște haine care să se potrivească.În fix jumătate de oră, eram gata. Parfumată discret, cu părul pieptănat cu grijă, chiar dacă lăsat liber, îmbrăcată într-o fustă neagră, elegantă și o cămașă cu cordon la mijloc. Îmi pusesem și un lănțișor simplu, de efect. Mă simțeam incredibil de proaspătă și liberă când am bătut la ușa doamnei Hamaka.
În schimb, îmi deschise un băiat înalt, de 13-14 ani, cu ochi albastrii exact ca ai bătrânei ce mă vizitase.

- Ah, făcu el, bunica te așteaptă. Intră!
Puțin contrariată de atitudinea lui dezghețată, am intrat. Înăuntru era la fel de frumos ca și afară; covoare elegante, mobilă de mahon, un pian într-un colț, și peste tot vaze cu flori și ordine desăvârșită.
- Salut, spuse prompt băiatul. Eu sunt Konohamaru Hamaka. Nepotul doamnei Hamaka.
- Bună, am zâmbit și eu. Eu sunt…
- Haruno Sakura, străluci el. Toată lumea din oraș vorbește despre tine și ochii tăi!
Se uită visător la mine și spuse:
- Ești foarte frumoasă.

M-am foit pe canapea, stânjenită. Minunat. Eram un uriaș subiect de bârfă, de-a dreptul minunat.
- Ei, văd că Konohamaru deja și-a asumat deja rolul de gazdă, răsună atunci vocea amuzată a doamnei Hamaka din pragul sufrageriei, salvându-mă.
M-am ridicat imediat, zâmbind.
- Mă bucur că ai ajuns, domnișoară Sakura, îmi strânse ea mâna cu ochii strălucind.
- Spuneți-mi Sakura, am zâmbit. Și eu mă bucur de asemeni.
Mă sătuasem de Saku. Suna prea răsfățat. Sakura în schimb, suna mai mult a… eu.
- Dar nu sta aici. Haide, vino la masă, mă trase ea de mână afară din cameră, spre o încăpere largă ce am dedus că era camera de oaspeți. Konohamaru, vino scumpule!

Eram puțin emoționată când am intrat în odaia frumoasă, cu o masă albă și perfect aranjată. Faptul că încă patru persoane stăteau la ea nu mă ajuta deloc.
Era o femeie subțire, cu părul blond. Ochii ei erau negri ca noaptea totuși, și combinația era izbitoare. Era drăguță și zâmbea cu toți dinții ei perfect albi. Alături de ea era un bărbat înalt, solid, blond. Avea ochii de culoarea cerului, ca ai doamnei Hamaka.Pe cealaltă parte a mesei, se afla o fetiță de vreo nouă ani, cu ochii cenușii și părul blond al mamei sale. Era evident că Konohamaru era fratele mai mare; semănau prea mult între ei, cu toții, ca să nu fie o familie. Lângă fetița adorabilă, se afla însă un alt individ ce părea să fie de vârsta mea, si care dadea totul peste cap. Am răsuflat ușurată. Era cu adevărat superb barbatul, totuși… M-am găsit cercetându-l cu atenție. Avea niște ochi imenși, negrii, și un păr atât de întunecat, încât avea reflexe albastre.

Doamna Hamaka mă așeză grăbită în capul mesei, apoi se așeză și ea, zâmbitoare, lângă fetița ce îi șoptea ceva la ureche individului ăluia extrem de interesant.
- Sakura, aceasta este familia mea, spuse ea mândră. Naruto este fiul meu – indică spre bărbatul ce stătea lângă blonda subțire – și este șeriful poliției noastre. Ino este soția lui, și este profesoară la liceul nostru. Konohamaru este băiatul lor cel mai mare, dar pe el l-ai întâlnit deja. Sora lui mai mică este păpușa asta de lângă mine, pe care o cheamă Sora. Iar tânărul ăsta chipeș este vărul lui Naruto, Sasuke Uchiha.
- Mă bucur mult să vă întâlnesc, am zâmbit. Eu mă numescSakura Haruno, și sunt detectiv particular. M-am mutat aici de curând.
- Oh, am auzit de tine, domnișoară Haruno, exclamă încântat Naruto. Se spune că sunteți versiunea feminină a lui Sherlock Holmes. Nu ați ratat niciun caz. Sunteți foarte vestită.
M-am forțat să roșesc.
- Am făcut și eu ce-am putut, am jucat eu pe modesta. Vă mulțumesc, domnule Hamaka.
- Spune-mi Naruto, gesticulă el.

Am dat din cap, simțind cum toate privirile se aținteau pe mine. Mda. Ochii.
- Eu n-am crezut-o pe buni când a zis că ai ochii atat de verzi, spuse atunci fata, Sora. Dar sunt verzi. Ce ciudat.
- Sora! o certă mama ei pe o voce dojenitoare. Nu e frumos, dulceață.
Se întoarse spre mine cu un zâmbet îngăduitor.
- E mică… Nu a vrut să vă supere, vă asigur.
- Nu e nimic, am spus degajată.
- Dacă n-ar fi ciudați ochii ei, n-ar mai fi așa frumoși, afirmă fără nicio jenă Konohamaru luându-și paharul cu suc. Mie-mi plac la nebunie.
Oh, copilul ăsta începea să mă enerveze.
- Mulțumesc Konohamaru, m-am chinuit să zâmbesc.
- Însă eu nu știu cum poți să stai în casa aia, continuă Sora netulburată. Chiar e ciu…
- Sora! exclamă Ino.
Mormăind ceva, fetița tăcu. Însă curiozitatea îmi fusese trezită, și poate v-ați dat seama deja că eu nu eram deloc persoana care să renunțe ușor.
- Ce? am întrebat. Cum e?
- Oh, nimic, sunt doar povești… spuse rapid Naruto.
M-am încruntat.

- Insist.
Doamna Hamaka oftă.
- Sora, ai onoarea, spuse ea ironică.
Fetița o privi fericită.
- Păi, absolut toate persoanele care au cumpărat casa aceea au dispărut. Au trecut ani până când s-au găsit oase prin pădurea din apropiere, și au fost identificați. Pielea li se uscase complet… și nu era nici urmă de sânge sau de carne. Pe-aici se zice că această casă atrage toate nenorocirile din oraș. Uneori, și alți oameni dispar, însă numai oameni ce au legătură cu casa.

Tăcu o clipă. Rotițele din creierul meu se învârteau, stimulate, și simțeam curiozitate și uimire față de acest… caz. Suna chiar interesant.
- Așa cum a dispărut Akuma, șopti ea apoi, plecând capul.
Un nor întunecă fețele tuturor de la masă.
- Cine este Akuma? am întrebat cu o presimțire neagră.
- Akuma a fost fratele mai mare a lui Konohamaru, vorbi atunci cu o voce profundă, alunecoasă, Sasuke Uchiha. A dispărut acum 2 ani, și nimeni nu i-a mai dat de urmă de-atunci.
M-am uitat curioasă spre el; era prima dată când vorbea. Ochii lui imenși, hipnotizanți, îi fixau pe ai mei. Culoarea era superbă, nu mă puteam opri să privesc în ei. Era un fel de intuneric. Dar erau vrâstați de vinișoare albastrii.

Și totuși, nu erau albastrii. Așa cum ai mei nu erau albaștri. Ochii îmi coborâră pe chipul lui perfect modelat, pe buzele cărnoase, ce sugerau pasiune, sălbăticie. M-am cutremurat, deși nu era în firea mea. Sasuke Uchiha era superb, de departe cel mai frumos bărbat pe care îl văzusem vreodată.

- Îmi pare rău, am spus sincer, revenind înapoi la discuție.

Doamna Hamaka schimbă subiectul, așa că am fost nevoită să accept ca ea și Ino să vină cu mine pentru redecorare. Poveștile despre casă nu mă speriaseră; așa ceva citeai numai în cărți horror, sau în filme de groază. Iar eu nu credeam în fantome, sau spirite, sau orice altceva. Sasuke însă îmi stăruia în cap, ca o picătură chinezească. Nu-l priveam, și îi evitam ochii, dar pe el îl simțeam urmărindu-mă în fiecare clipă. Fiindcă stăteam atât de aproape de Sora, și pentru că observasem cât de mult îi plăcea să vorbească, am întrebat-o despre el.Mi-a spus că nu trăia cu ei. Casa lui era fix la capătul orașului, și era la fel de veche ca a mea. Erau rude, dar nu auziseră de el decât acum trei ani, când apăruse în oraș. Nu știa nimeni ce slujbă avea, cum câștiga bani, dar cert este că trăia cumva. Sasuke Uchiha era un mister pentru întregul oraș. Toate fetele erau înnebunite după el, însă el nu părea să fie interesat de nimeni și de nimic.

Hm, mi-am spus, curiozitatea mea de detectiv fiind trezită la maxim. Erau mai multe mistere aici, mai multe decât credeam. Primul erau disparițiile. Trebuia să existe o explicație logică iar eu aveam s-o găsesc, ca să-i liniștesc pe bieții oameni. Al doilea, era Sasuke Uciha cu ochii lui și enigma cu care se înconjura.
Mai știi, poate avea activități ilegale. Și-atunci, trebuia să fie cineva care să-l înfunde la pușcărie. Sherlock Holmes, ediția feminină, de-abia aștepta să o facă. Am zâmbit, simțind viața curgându-mi prin vene.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 26 Dec 2012, 21:50

Oare Sasuke să fie misterioasul criminal în serie ? Este ciudat faptul că a apărut aşa, brusc, aproape imediat după răpirea fratelui mai mare al lui Konohamaru ! Oricum, oricine poate fi suspect, însă venirea bruscă a lui Sasuke dă de bănuit mai mult decât alte persoane . Sakura mai trebuie să afle doar alibiul lui .

Îmi plac ficurle bazate pe criminalistică !

Nu m-ai anunţat, dar totuşi eram şi pe facebook, însă nu contează, te iert...

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 26 Dec 2012, 21:54

Dau si eu de abia acum un edit. Deci:
G-E-N-I-A-L! Mi-a placut foarte mult. Fara cuvinte. Adica.... oh mama! Tafni mai e si Saku. Totul merge bine pana acum. happy

Oricum, sunt atat de mandra de tine, sotioara mea dulce. Sper sa aduci next-ul cat mai repede, cand poti. Eu una de la un timp sunt ocupata cu porcusorul, stii tu. Scuze iar ca am intarziat. Multumesc de anunt! kiss

Ja ne, my love! a hug

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 26 Dec 2012, 22:35

Ce pot sa mai zic? :)) M-ai surprins si m-ai lasat in surprindere pe tot parcursul capitolului. Sunt usor bulversata de toate faptele pe care le-ai relatat aici, dar sincer, ma asteptam la asta din partea ta. Vaii, sunt atat de curioasa, ma intreb ce secrete ascund toate aceste personaje, ce se va mai intampla in continuare, cum ne vei mai lasa masca. Spor la scris in continuare, multumesc mult ca m-ai anuntat si sper sa o faci in continuare. Te pup. :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 27 Dec 2012, 16:57

Heii.
Mersi mult pentru mesaj si Sarbatori Fericite ! Piatră Fără Zid 78717

Capitolul a fost minunat, mi-a placut super mult.
E complex, are tot ce-i trebuie, ceea ce ma face sa citesc fiecare rand cu mai mult interes.
Imi place misterul asta.. Sunt curioasa in legatura cu casa aia.. hmh Piatră Fără Zid 361396

Si Sasuke.. Oh, God. Piatră Fără Zid 962758

Astept capitolul urmator, cat mai repede, altfel mor aici de curiozitate Piatră Fără Zid 947835

M-am bucurat din plin de acest capitol.
Sper sa ma mai anunti. Piatră Fără Zid 78717

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 27 Dec 2012, 18:14

Capitolul asta a trezit adrenalina in mine si pofta de a cunoaste ce se va intampla. Ma bucur ca nu e Sakura o fricoasa, si ca arata interes pentru misterele ce s-au format. Chiar ca Sasuke e dubios, dar pe cat poate sa fie de rau, adica un criminal, pe atat poate fi de bun, adica un spion, sau mai stiu eu ce altceva. Piatră Fără Zid 301723

Nu te lua dupa mine, visez si eu. De abia astept sa vad ce se petrece in urmatorul capitol, te-am pupat!

Naty

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 27 Dec 2012, 19:18

Cat de genial poti sa scrii huh?

Doamne, ai un fic superb. Ador cum scrii, iti ador descrierea. Ideea e frumoasa, abia astept sa vad si urmatorul capitol. Deja m-ai captivat total. Sa ma anunti, da? Spor la scris si la idei, pupici kiss

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 27 Dec 2012, 22:10

Nu stiu de ce am eu impresia ca Sasuke are legatura cu acele disparitii misterioase,dar voi vedea pe parscurs asta.
Imi place foarte mult acest fic pentru ca Sakura este detectiva ceea ce mie imi place la nebunie intr-un fic si pentru ca aici se gasesc si diferite mistere.
Apropo ador atitudinea Sakurei si cum intr-un fel a facut misto de Guy dupa ce a fost concediata.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 28 Dec 2012, 12:28

KitKat, foarte frumos.
In primul cpaitolai scris Sakura Hruno, in loc de Hrauno,dar se rezolva cu un edit.
Imi place mult si chiar mi se pare foarte interesant.
Sasuke e cam ciudat....Oare el este cazua disparitiilor?
Anunta-ma cand pui next.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 28 Dec 2012, 16:47

Doamnee. Deci daca nu imi dadeai de veste, de acest fic, ma suparam. Este exceptional! what?lol!

Imi plac foarte mult povestile de groaza, la fel si cartile. Filmele horror nu mai spun, sunt preferatele mele, insa pe toate le intrec filmele de detectivi sau cu crime. Mor dupa astfel de povesti.
Imi place foarte mult ideea acestui fic, cuvintele si propozitiile sunt imbinate foarte frumos, intr-o armonie perfecta. Eu mereu am crezut ca un fic ce se leaga de crime este mult mai greu de scris, si inca mai cred asta. Revenind la ficul nostru fenomenal: actiunea este chiar faina. Adica, Sakura, varianta feminina a lui Holmes este chiar smechera. Hi hi hi. Sakuraaa... te-ai intragostit de de domnul Uchiha.? Nu ma asteptam sa iti pice cu tronc, inca din prima. Oricum, bafta cu el si cu cazul ala al tau. lough

Asa, Kity :)): Imi place, chiar foarte mult. Te astept cu drag, cu un nou capitol. Sper sa imi dai de veste. Te-am pupacit

Capitolul 3 – Ființele umane…

Din perspectiva lui Sasuke

Întotdeauna îmi plăcuse priveliștea pădurii de la geamul sufrageriei. Se vedeau perfect vârfurile copacilor străpungând împletitura de ceață, ca niște suliți antice, și-mi apăreau ca niște simboluri ale victoriei, ale singurătății. Brazii erau atât de singuri, pe piscurile bătute de vânt. Oare cum supraviețuia o pădure?
Mi-am sprijinit capul într-o mână, încercând a-mi astupa urechile cumva, a opri bâzâitul enervant de glasuri omenești din camera de oaspeți. Auzul atât de fin putea fi al naibii de enervant uneori. Uneori mai des. Am început să număr copacii, plictisit, enervat.

Ce căutam aici, oricum? Mai bine stăteam acasă și citeam până seara, ca apoi să ies puțin în oraș; după, să ies în pădure și să mă plimb. De ce? Doar pentru că puteam face asta. Am oftat. N-ar fi fost atât de simplu, totuși. Întotdeauna mă enerva că trebuia să înscenez atacul unui urs sau altui animal sălbatic după ce goleam de sânge vreun locuitor perfect și fericit al orașului Blackville. Blackville… Orașul acesta era mult prea roz și vesel pentru numele său. Un Oraș Negru ar fi trebuit să fie sumbru… ca un cimitir… să se potrivească măcar ca aria de vânătoare a unui vampir plictisit de 200 de ani.
Îmi plăceau cimitirele. Erau atât de împăciuitoare, de liniștite, de tăcute. Simțeai eternitatea prin fiecare por; odihna netulburată a morților, somnul lor profund, copacii legănându-se deasupra mormintelor. Încercasem odată să văd cum e… să fii mort. Pentru că, tehnic, vampirii sunt morți. Așa că m-am pus într-o groapă și-am tras pământul peste mine cu o mână sigură.

Mi-amintesc c-am stat așa 50 de ani. În liniște și pace… Neamintindu-mi nimic pentru că nu mă hrănisem, pentru că eram uscat și inconștient. Doar atunci când au început să sape un nou mormânt, și-am simțit mirosul sângelui… Am sărit la beregata groparului și după ce l-am golit complet de viață, l-am aruncat în locul meu și l-am îngropat acolo. Plecasem din cimitir cu gândurile aiurite.
Îmi plăcuse moartea. Încă îmi plăcea. Știam că oamenilor nu le era pe plac deloc; poate de aceea ucideam doar oameni fericiți. Sadic. Dar erau mult prea mulți oameni fericiți pe lume, nu? Mă enerva fericirea, și oricât de patetic era asta, îi stârpeam pe toți cei ce păreau s-o aibă. Poate era milă, totuși. Odată și-odată, acei oameni aveau să fie iremedibil pierduți; prinși în acel etern zâmbet care transforma fericirea în simplă, grotească monotonie. Nu ar mai fi avut scop, un mod de-a trăi, și lumea ar fi devenit mult prea mare pentru a le susține viețile.

Poate aveam și alte motive de a ucide oameni fericiți, pe lângă egoism, sadism, și nepăsare. Bucuria le face sângele mai… fluid. Nu știu; un pic mai tare, mai amețitor. Am înghițit în sec. N-ar fi trebuit să mă gândesc la sânge atunci când aveam șase ființe umane în camera alăturată.
Un alt gând încercă să mă trezească din letargia în care căzusem. O auzisem pe Sakura Haruno spunând că ura galbenul. Asta mă făcu să ridic din sprâncene, pentru că și eu uram galbenul.
Sakura Haruno, i-am repetat numele care, sincer să fiu, avea un ritm plăcut. Era un pericol dublu. Dacă chiar era la fel de inteligentă ca Sherlock Holmes – ceea ce sincer mă îndoiam – , dădeam de belea. O voi lăsa să trăiască vreo lună, cam cât și pe ceilalți locatari, apoi aveam s-o omor și pe ea. Trebuia să țin miturile pe care le creasem în jurul casei Uchiha în viață.

Ea trăia în casa mea acum. Mă uitasem noaptea trecută să văd în ce cameră, și mă surprinsese faptul că-i plăcuse atât de mult cea care fusese odaia mea, într-atât încât să se mute în ea. În minte îmi năvăli, respingător, un șir de imagini agonizante, așa cum fuseseră dintotdeauna. M-am crispat. Mă vedeam în fundul camerei, scăldat de sângele părinților mei… țipând după ajutor. Vedeam sângele scurgându-se pe mâinile mele. Culoarea aceea roșie, sălbatic de roșie, obsedant de roșie. Aveam impresia că fusesem desemnat drept o ființă a morții de la început. Un băutor de sânge. Un ucigaș. O bestie.
Am scuturat din cap. Amintirile erau uimitor de clare, chiar dacă trecuseră 200 de ani de-atunci… Nu mai durea, totuși, pentru că învățasem să-mi urăsc durerea. Muncisem prea mult să devin un nenorocit egoist, o bestie, ca să mai doară. Mă săturasem să doară, și degeaba mă uram pe mine, n-avea să schimbe nimic. Nimic nu se schimba vreodată.

- Iartă-mă, spuse atunci vocea aceea plină, catifelată, care-mi amintea de tigri bengalezi. Te deranjez dacă mă așez lângă tine? Am reușit să am și eu o clipă de liniște de la tot acel vacarm.

Sakura Haruno. Am privit-o lung câteva clipe, apoi am dat din cap în semn că da. Ea nu așteptă să i se spună de două ori, și luă loc lângă mine, privind pe fereastră.
M-am holbat fără nicio jenă la ea, ca și în timpul mesei. Era foarte frumoasă, m-am gândit nostalgic. Combinația dintre ochii aceia intenși, verzi, și părul atât de deschis la culoare o făceau aproape ireală. Mă simțeam de parcă o priveam pe Albă-ca-Zăpada. Era mai albă decât mine la față; și hei, eu eram mortul viu aici. Gura ei avea culoarea aceea atât de intensă a sângelui.
Mi-am lins instinctiv buzele, însă am încetat să respir când mirosul ei mă izbi. Avea o aromă puternică, orientală, fierbinte. Însă n-aveam de gând s-o ucid acum. Ce era vânătoarea fără un pic de joacă? Întotdeauna speriam locatarii casei până când voiau să se mute, lăsându-i să creadă că erau fantome ce-i vânau. Și-nainte să plece din oraș, îi atacam cu acea plăcere sadică de a auzi țipătul fricii.

- Nu-mi spune că am ochi ciudați, mârâi brusc Sakura întorcându-se cu o expresie îndărătnică pe față. Fă-mi favoarea asta, pe lângă cea pe care deja mi-ai făcut-o.
Am privit-o iarăși, tacticos, câteva clipe.
- Dar ai ochi ciudați, am spus ridicând din umeri.
În privirea ei se aprinse o flacără.
- Nu-mi stă în fire să fac pe plac nimănui, am adăugat ca o explicație, ca apoi să mă întorc iar spre geam.
- Și tu ai ochi ciudați, spuse ea privindu-mă în ochi cu atâta atenție și inteligență, încât am rămas trăsnit.
Nimeni nu îndrăznea să mă privească în ochi, sau să fac vreo remarcă despre ei. Știam prea bine că erau neobișnuiți. Așa-i avusesem dintotdeauna, ca și ochii ei verzi și cercetători.
- Știu, i-am răspuns încruntându-mă.
Ea zâmbi.
- Măcar știu că nu sunt singura la care oamenii se uită de parcă au văzut un extraterestru îmbrăcat în costum de scafandru și cântând „Merry Christmas”…
M-am holbat la ea și mai uimit; iar apoi, pentru prima dată în ultimii 50 de ani, am început să râd. Imaginea mentală era haioasă!
- Ce? clipi Sakura din genele ei mari. Spune-mi, nu așa se uită?
- Ba da, am răspuns încă zâmbind, ceea ce era extrem de rar. Însă, cel puțin, aici în Blackville, oamenii s-au obișnuit cu mine.
- Norocul tău, mormăi ea. Pe mine o să mai scrie „ultimul subiect de bârfă, people!!” pentru încă vreo lună.
- Dacă nu mai mult.
Ea oftă, privindu-mă din cap până-n picioare.
- Uchiha… făcu ea visătoare. Îmi place la nebunie numele tău. Al meu, Haruno, mă face să mă gândesc la o boala.

Această Sakura începea să mă intrige din ce în ce mai mult. Nu se comporta deloc cum se purtau celelalte ființe umane în preajma mea. Nu se uita la mine ca la un zeu, ci cu o simplă admirație și apreciere. Nu tăcea stânjenită, nu se simțea inferioară. De obicei, aveam acest ciudat talent de-a părea superior oricui mă întâlnea. Sau poate blestem. Nu știu și mi-e lene să mă gândesc.
- Sasuke Uchiha, repetă ea apoi pe o voce visătoare, și m-am simțit uimitor de ciudat când ea îmi pronunță numele. Mai ai și alt prenume cumva?
- Sasuke Terrence Uchiha, am răspuns criptic.
- Of, făcu ea. La fel de fain. Sakura Celine Haruno.. Sasuke Terrence Uchiha. Naiba să te ia, Sasuke.
Am tresărit, și mai uimit. Îmi spunea pe nume…? Și mă înjura? Cum naiba gândea ființa asta? Invers? Și de ce erau niște nume atât de importante pentru ea?
- Oh, nu te supăra, făcu ea un gest de lehamite. Eu înjur pe toată lumea.
Stătu să se gândească puțin.
- Era interesant dacă te supărai, totuși.
Ok. Tipa asta chiar nu-i normală.
- De ce-ar fi fost interesant? am ridicat o sprânceană.
- Pentru că ne-am fi certat. Și mie-mi place să mă cert cu moșnegi plictisiți și apatici.
Mă mai făcuse și moșneag. M-am încruntat, simțind o urmă de iritare.
- N-aș fi avut nicio șansă oricum, am spus sarcastic. Mă întreb cine-a câștigat vredoată într-un conflict cu Miss Sherlock Holmes.
Ochii ei verzi se întunecară. Ah! nimerisem la țintă.
- Oh, nimeni, făcu ea pe nonșalanta. Înțeleg că nu te crezi în stare…
- Care-i problema ta? m-am enervat brusc, ridicând tonul.
Nici nu mă uitasem la ea; de obicei, era destul un mârâit și oricine pleca de lângă mine. Ce naiba voia blestemata asta, de nu simțea nici măcar avertismentul natural al victimei?
- Problema mea? spuse ea natural. Problema mea ești tu.

Vasul gol de sentiment ce eram eu de obicei începea să se umple rapid cu o furie bruscă. Enervat de-a dreptul, mi-am ridicat ochii spre ea, țintuind-o cu toată forța ochilor mei intunecati.
Se clătină. Știam foarte bine ce efect aveam asupra oamenilor, iar ochii îmi erau cea mai importantă armă din toate. Puteau topi și cea mai încăpățânată ființă; puteai înfiora și cel mai curajos om. Sakura Haruno nu avea să fie mai diferită.

- Și de ce-aș fi eu problema ta? am mârâit brutal, feroce. N-ai alte mistere de rezolvat sau scrumuri de țigară și bățuri de chibrit de strâns?
- Nu ești o problemă profesională… murmură Sakura uitându-se la mine cu o privire goală. Mă interesezi din punct de vedere personal.
Asta fu altă lovitură. Fusesem gata să cred că fusese trimisă aici să investigheze disparițiile și că mă luase drept suspect; dar dacă mințea?
- Ce este așa de interesant la mine? am întrebat. Pe lângă ochi.
- Păăăăi, făcu ea, revenindu-și complet atunci când mi-am luat privirea de pe ea. În primul rând, te porți de parcă ești un bătrân plictisit de 90 de ani. În al doilea rând, pari foarte plictisit. În al treilea rând, persoanele tăcute și care arată atât de inteligente mă intrigă. În al patrulea rând, ești superb.

Iar am ajuns să mă holbez la ea de parcă era de pe altă planetă. Pur și simplu nu se încadra în tipare. Nici măcar în cele a lui Conan Doyle, sau ale Agathei Christie. Iar partea cea mai proastă a ecuației, este că și ea mă intriga pe mine.
Nu-mi greșise vârsta decât cu 113 ani, totuși.
- Vrei să nu te mai uiți așa la mine? se enervă Sakura împingându-mă brusc, îndepărtându-mă de lângă ea.
Nu reuși să mă miște un centimetru, totuși. Încremenisem, privind-o curios în ochii verzi, ochii ce ascundeau o atât de nouă personalitate pentru mine. Încet, nu se mai mișcă nici ea, înghețând cu privirile prinse de-ale mele.

- De ce te uiți așa la mine? șopti ea ca hipnotizată, inuman de nemișcată.
Deși ochii îi erau verzi… și-mi aduceam aminte de campii, tot mă simțeam de parcă priveam în ochi un tigru. Sălbatic, frumos, elegant; dar neajutorat. Îmi dădea senzația unui tigru prins într-o cușcă.
Scutură brusc din cap, atunci, și se ridică de pe canapea.
- Ochii tău sunt ciudați, tremură ea. Ochii tăi sunt cei mai ciudați ochi din lume.
Se întoarse pe călcâie și dispăru în camera de oaspeți. M-am întors cu spatele la ușă și mi-am fixat privirile pe geam, tulburat.

Edit!

Buna buna! Multumesc din suflet ca m-ai anuntat cu privire la next! Imi place la nebunie! Nici nu stii cat imi place! E foarte frumos, ochii lor intr-adevar sunt ciudati, nu m-am gandit inca la acest lucru, dar e evident si real. E superb! Si jocul lor de cuvinte, si cum se privesc, deci nici nu am ce spune. Vreau sa vad ce are degand sa-i faca Sasuke Sakurei, cum vor decurge lucrurile, de abia astept sa vad nextul, te pup!

A doua!
A fost superb!Geniala!Mi-a placut atat de mult! Il ador! Nu stiu ce sa mai spun. happy

Deci, Sakura? Mi se pare mie sau se indragosteste? Sasuke?! E dus deja catre ea. Mai ramane sa fie impreuna, dar cine stie ce se mai intampla? well? awesome right?

La next sper ca ma anunti, soato!(D) E prea tare ca sa nu ma anunti!
Spor la scris! kiss

Mda...cle putin a venit mai repede decat comentariul anterior.
La multi ani!
Foarte frumos! Parca deja vad norisori roz in fic....
Imi place extraordinar de mult!
Astept next si anunta-ma.

Uite ca am ajuns si eu la ficul tau. Vezi, l-am citit si acum comentez. (D) Asa, capitolul a fost foarte frumos, mi-a placut mult dialogul dintre cei si felul in care erau gandite replicile personajelor. Descrierea si naratiunea se imbina perfect, iar dialogul este cireasa de pe tort. Unul din putinele ficuri care contin mult dialog care face totul mai interesant. :) Spor la scris in continuare Te ptp. :*

KitKat a scris:: Capitolul 3 – Ființele umane…

Din perspectiva lui Sasuke

Întotdeauna îmi plăcuse priveliștea pădurii de la geamul sufrageriei. Se vedeau perfect vârfurile copacilor străpungând împletitura de ceață, ca niște suliți antice, și-mi apăreau ca niște simboluri ale victoriei, ale singurătății. Brazii erau atât de singuri, ( Repetiţie, în ciuda faptului că nu au aceiaşi formă este repetiţie. ) pe piscurile bătute de vânt. Oare cum supraviețuia o pădure?
Mi-am sprijinit capul într-o mână, ( Nu era necesară virgula. ) încercând a-mi astupa urechile cumva, a opri bâzâitul enervant de glasuri omenești din camera de oaspeți. Auzul atât de fin putea fi al naibii de enervant uneori. Uneori mai des. Am început să număr copacii, plictisit, enervat.

Ce căutam aici, oricum? Mai bine stăteam acasă și citeam până seara, ca apoi să ies puțin în oraș; după, să ies în pădure și să mă plimb. De ce? Doar pentru că puteam face asta. Am oftat. N-ar fi fost atât de simplu, totuși. Întotdeauna mă enerva că trebuia să înscenez atacul unui urs sau altui animal sălbatic după ce goleam de sânge vreun locuitor perfect și fericit al orașului Blackville. Blackville… Orașul acesta era mult prea roz și vesel pentru numele său. Un Oraș Negru ar fi trebuit să fie sumbru… ( Nu văd rostul punctelor de suspensie. De cele mai multe ori sunt folosite pentru o pauză prelungită ca să laşi cititorul în suspans, dar aici nu era necesar să le pui, mai degrabă nici nu trebuia. ) ca un cimitir… ( La fel ca mai înainte. ) să se potrivească măcar ca aria de vânătoare a unui vampir plictisit de 200 de ani.
Îmi plăceau cimitirele. Erau atât de împăciuitoare, de liniștite, de tăcute. Simțeai eternitatea prin fiecare por; odihna netulburată a morților, somnul lor profund, copacii legănându-se deasupra mormintelor. Încercasem odată să văd cum e… să fii mort. Pentru că, tehnic, vampirii sunt morți. Așa că m-am pus într-o groapă și-am tras pământul peste mine cu o mână sigură.

Mi-amintesc c-am stat așa 50 de ani. În liniște și pace… ( Acelaşi lucru ca mai sus. ) Neamintindu-mi nimic pentru că nu mă hrănisem, pentru că eram uscat și inconștient. Doar atunci când au început să sape un nou mormânt, ( Nu era necesară virgula. ) și-am simțit mirosul sângelui… ( Prea multe puncte de suspensie. ) Am sărit la beregata groparului și după ce l-am golit complet de viață, l-am aruncat în locul meu și l-am îngropat acolo. Plecasem din cimitir cu gândurile aiurite.
Îmi plăcuse moartea. Încă îmi plăcea. Știam că oamenilor nu le era pe plac deloc; poate de aceea ucideam doar oameni fericiți. Sadic. Dar erau mult prea mulți oameni fericiți pe lume, nu? Mă enerva fericirea, ( Nu era necesară virgula. ) și oricât de patetic era asta, îi stârpeam pe toți cei ce păreau s-o aibă. Poate era milă, totuși. Odată și-odată, acei ( " Aceei " nu " acei ". Vine de la " aceea " care se scrie cu doi de e. ) oameni aveau să fie iremedibil pierduți; prinși în acel etern zâmbet care transforma fericirea în simplă, grotească monotonie. Nu ar mai fi avut scop, un mod de-a trăi, și lumea ar fi devenit mult prea mare pentru a le susține viețile.

Poate aveam și alte motive de a ucide oameni fericiți, pe lângă egoism, sadism, ( Nu era nevoie de virgulă, faci o enumeraţie, pentru numele lui Dumnezeu. Unde ai învăţat că într-o enumeraţie pui virgulă înainte de " şi " ? E cea mai mare prostie. Nu mai puneţi aiurea virgulă înainte de " şi ". Nu trebuia virgulă pentru că urma să închei o enumeraţie. ) și nepăsare. Bucuria le face sângele mai… ( La fel ca mai sus, nu cred că are rost să mă repet de n ori. O să-ţi zic doar unde-ai făcut, presupun că înţelegi din prima. ) fluid. Nu știu; un pic mai tare, mai amețitor. Am înghițit în sec. N-ar fi trebuit să mă gândesc la sânge atunci când aveam șase ființe umane în camera alăturată.
Un alt gând încercă să mă trezească din letargia în care căzusem. O auzisem pe Sakura Haruno spunând că ura galbenul. Asta mă făcu să ridic din sprâncene, pentru că și eu uram galbenul.
Sakura Haruno, i-am repetat numele care, sincer să fiu, avea un ritm plăcut. Era un pericol dublu. Dacă chiar era la fel de inteligentă ca Sherlock Holmes – ceea ce sincer mă îndoiam – , dădeam de belea. O voi lăsa să trăiască vreo lună, cam cât și pe ceilalți locatari, apoi aveam s-o omor și pe ea. Trebuia să țin miturile pe care le creasem în jurul casei Uchiha în viață.

Ea trăia în casa mea acum. Mă uitasem noaptea trecută să văd în ce cameră, ( Nu trebuia să pui virgulă, face legătură între doua propoziţii. ) și mă surprinsese faptul că-i plăcuse atât de mult cea care fusese odaia mea, într-atât încât să se mute în ea. În minte îmi năvăli, respingător, un șir de imagini agonizante, așa cum fuseseră dintotdeauna. M-am crispat. Mă vedeam în fundul camerei, scăldat de sângele părinților mei… ( Puteai bine mersi să pui virgulă, nu puncte de suspensie. ) țipând după ajutor. Vedeam sângele scurgându-se pe mâinile mele. Culoarea aceea roșie, sălbatic de roșie, obsedant de roșie. Aveam impresia că fusesem desemnat drept o ființă a morții de la început. Un băutor de sânge. Un ucigaș. O bestie.
Am scuturat din cap. Amintirile erau uimitor de clare, chiar dacă trecuseră 200 de ani de-atunci… ( Punct, unul singur, nu trei. ) Nu mai durea, totuși, pentru că învățasem să-mi urăsc durerea. Muncisem prea mult să devin un nenorocit egoist, o bestie, ca să mai doară. Mă săturasem să doară, ( Face legătură între două propoziţii, niciodată nu se pune virgulă. ) și degeaba mă uram pe mine, n-avea să schimbe nimic. Nimic nu se schimba vreodată.

- Iartă-mă, spuse atunci vocea aceea plină, catifelată, care-mi amintea de tigri bengalezi. Te deranjez dacă mă așez lângă tine? Am reușit să am și eu o clipă de liniște de la tot acel vacarm.

Sakura Haruno. Am privit-o lung câteva clipe, apoi am dat din cap în semn că da. Ea nu așteptă să i se spună de două ori, ( La fel ca mai sus. Nu mai explic. ) și luă loc lângă mine, privind pe fereastră.
M-am holbat fără nicio jenă la ea, ca și în timpul mesei. Era foarte frumoasă, m-am gândit nostalgic. Combinația dintre ochii aceia intenși, verzi, ( La fel. ) și părul atât de deschis la culoare o făceau aproape ireală. Mă simțeam de parcă o priveam pe Albă-ca-Zăpada. Era mai albă decât mine la față; și hei, eu eram mortul viu aici. Gura ei avea culoarea aceea atât de intensă a sângelui.
Mi-am lins instinctiv buzele, însă am încetat să respir când mirosul ei mă izbi. Avea o aromă puternică, orientală, fierbinte. Însă n-aveam de gând s-o ucid acum. Ce era vânătoarea fără un pic de joacă? Întotdeauna speriam locatarii casei până când voiau să se mute, lăsându-i să creadă că erau fantome ce-i vânau. Și-nainte să plece din oraș, îi atacam cu acea \( " Aceea ". Ţi-am explicat mai mult. Uită-te în DEX dacă nu crezi. ) plăcere sadică de a auzi țipătul fricii.

- Nu-mi spune că am ochi ciudați, mârâi brusc Sakura întorcându-se cu o expresie îndărătnică pe față. Fă-mi favoarea asta, pe lângă cea pe care deja mi-ai făcut-o.
Am privit-o iarăși, tacticos, câteva clipe.
- Dar ai ochi ciudați, am spus ridicând din umeri.
În privirea ei se aprinse o flacără.
- Nu-mi stă în fire să fac pe plac nimănui, am adăugat ca o explicație, ca apoi să mă întorc iar spre geam.
- Și tu ai ochi ciudați, spuse ea privindu-mă în ochi cu atâta atenție și inteligență, încât am rămas trăsnit.
Nimeni nu îndrăznea să mă privească în ochi, ( Clar ai o problemă uriasă cu virgulele... Doamne, nici nu trebuia să fie aici. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar nu poţi pune înainte de sau virgulă. Nu are logică ! ) sau să fac vreo remarcă despre ei. Știam prea bine că erau neobișnuiți. Așa-i avusesem dintotdeauna, ca și ochii ei verzi și cercetători.
- Știu, i-am răspuns încruntându-mă.
Ea zâmbi.
- Măcar știu că nu sunt singura la care oamenii se uită de parcă au văzut un extraterestru îmbrăcat în costum de scafandru și cântând „Merry Christmas”…
M-am holbat la ea și mai uimit; iar apoi, pentru prima dată în ultimii 50 de ani, am început să râd. Imaginea mentală era haioasă!
- Ce? clipi Sakura din genele ei mari. Spune-mi, nu așa se uită?
- Ba da, am răspuns încă zâmbind, ceea ce era extrem de rar. Însă, cel puțin, aici în Blackville, oamenii s-au obișnuit cu mine.
- Norocul tău, mormăi ea. Pe mine o să mai scrie „ultimul subiect de bârfă, people!!” pentru încă vreo lună.
- Dacă nu mai mult.
Ea oftă, privindu-mă din cap până-n picioare.
- Uchiha… făcu ea visătoare. Îmi place la nebunie numele tău. Al meu, Haruno, mă face să mă gândesc la o boala.

Această Sakura începea să mă intrige din ce în ce mai mult. Nu se comporta deloc cum se purtau celelalte ființe umane în preajma mea. Nu se uita la mine ca la un zeu, ci cu o simplă admirație și apreciere. Nu tăcea stânjenită, nu se simțea inferioară. De obicei, aveam acest ciudat talent de-a părea superior oricui mă întâlnea. Sau poate blestem. Nu știu și mi-e lene să mă gândesc.
- Sasuke Uchiha, repetă ea apoi pe o voce visătoare, și m-am simțit uimitor de ciudat când ea îmi pronunță numele. Mai ai și alt prenume cumva?
- Sasuke Terrence Uchiha, am răspuns criptic.
- Of, făcu ea. La fel de fain. Sakura Celine Haruno.. Sasuke Terrence Uchiha. Naiba să te ia, Sasuke.
Am tresărit, ( Virgulă aiurea ) și mai uimit. Îmi spunea pe nume…? Și mă înjura? Cum naiba gândea ființa asta? Invers? Și de ce erau niște nume atât de importante pentru ea?
- Oh, nu te supăra, făcu ea un gest de lehamite. Eu înjur pe toată lumea.
Stătu să se gândească puțin.
- Era interesant dacă te supărai, totuși.
Ok. Tipa asta chiar nu-i normală.
- De ce-ar fi fost interesant? am ridicat o sprânceană.
- Pentru că ne-am fi certat. Și mie-mi place să mă cert cu moșnegi plictisiți și apatici.
Mă mai făcuse și moșneag. M-am încruntat, simțind o urmă de iritare.
- N-aș fi avut nicio șansă oricum, am spus sarcastic. Mă întreb cine-a câștigat vredoată într-un conflict cu Miss Sherlock Holmes.
Ochii ei verzi se întunecară. Ah! nimerisem la țintă.
- Oh, nimeni, făcu ea pe nonșalanta. Înțeleg că nu te crezi în stare…
- Care-i problema ta? m-am enervat brusc, ridicând tonul.
Nici nu mă uitasem la ea; de obicei, era destul un mârâit și oricine pleca de lângă mine. Ce naiba voia blestemata asta, ( Fără virgulă. ) de nu simțea nici măcar avertismentul natural al victimei?
- Problema mea? spuse ea natural. Problema mea ești tu.

Vasul gol de sentiment ce eram eu de obicei începea să se umple rapid cu o furie bruscă. Enervat de-a dreptul, mi-am ridicat ochii spre ea, țintuind-o cu toată forța ochilor mei intunecati.
Se clătină. Știam foarte bine ce efect aveam asupra oamenilor, iar ochii îmi erau cea mai importantă armă din toate. Puteau topi și cea mai încăpățânată ființă; puteai înfiora și cel mai curajos om. Sakura Haruno nu avea să fie mai diferită.

- Și de ce-aș fi eu problema ta? am mârâit brutal, feroce. N-ai alte mistere de rezolvat sau scrumuri de țigară și bățuri de chibrit de strâns?
- Nu ești o problemă profesională… murmură Sakura uitându-se la mine cu o privire goală. Mă interesezi din punct de vedere personal.
Asta fu altă lovitură. Fusesem gata să cred că fusese trimisă aici să investigheze disparițiile și că mă luase drept suspect; dar dacă mințea?
- Ce este așa de interesant la mine? am întrebat. Pe lângă ochi.
- Păăăăi, făcu ea, revenindu-și complet atunci când mi-am luat privirea de pe ea. În primul rând, te porți de parcă ești un bătrân plictisit de 90 de ani. În al doilea rând, pari foarte plictisit. În al treilea rând, persoanele tăcute și care arată atât de inteligente mă intrigă. În al patrulea rând, ești superb.

Iar am ajuns să mă holbez la ea de parcă era de pe altă planetă. Pur și simplu nu se încadra în tipare. Nici măcar în cele a lui Conan Doyle, ( La fel, am precizat mai sus. ) sau ale Agathei Christie. Iar partea cea mai proastă a ecuației, este că și ea mă intriga pe mine.
Nu-mi greșise vârsta decât cu 113 ani, totuși.
- Vrei să nu te mai uiți așa la mine? se enervă Sakura împingându-mă brusc, îndepărtându-mă de lângă ea.
Nu reuși să mă miște un centimetru, totuși. Încremenisem, privind-o curios în ochii verzi, ochii ce ascundeau o atât de nouă personalitate pentru mine. Încet, nu se mai mișcă nici ea, înghețând cu privirile prinse de-ale mele.

- De ce te uiți așa la mine? șopti ea ca hipnotizată, inuman de nemișcată.
Deși ochii îi erau verzi… și-mi aduceam aminte de campii, tot mă simțeam de parcă priveam în ochi un tigru. Sălbatic, frumos, elegant; dar neajutorat. Îmi dădea senzația unui tigru prins într-o cușcă.
Scutură brusc din cap, atunci, ( Fără virgulă ) și se ridică de pe canapea.
- Ochii tău sunt ciudați, tremură ea. Ochii tăi sunt cei mai ciudați ochi din lume.
Se întoarse pe călcâie și dispăru în camera de oaspeți. M-am întors cu spatele la ușă și mi-am fixat privirile pe geam, tulburat.

Idee
- ai specificat că e " împrumutată ", e bine. Foarte interesantă la început, după cu Sasuke vampir.. hm.. puţin dezamăgită dar mi-a plăcut după aceea.

Titlu
- sincer posibil să fiu proastă, pentru că nu văd nici o legătură cu ficul ( cam imposibil doar din 3 capitole ) şi titlu în sine este ciudat şi nu văd nici o logică. Cel puţin pentru mine.

Descriere
- ai o descriere bună, dar mai trebuie lucrat. Ai capitolele lungi, lucru foarte bun, dar parcă îi lipseşte acel ceva, sincer. Îmi place cum descrii lucrurile, dar sentimentele, nu este îndeajuns. Mai trebuie.

Acţiune
- nu este grăbită, sincer.

Estetică
- foloseşti alienat, ai un font lizibil şi nici prea mare nici prea mic.

Greşeli ortografie/tastare
- ţi le-am enumerat mai sus. Eu îţi zic că te informezi mai bine despre virgule, faci mai greşeli cu ele, dar nu eşti singura. Totuşi sper să nu mai văd virgulă înainte de şi într-o enumeraţie, nu pui virgulă dacă face legătură cu alte două propoziţii. Aceea se scrie cu doi de e, la fel şi aceei. Atenţie.

Cam asta ar fi tot, sper că ţi-am fost de ajutor. Succes cu ficul pe viitor.

Hey,am trecut si eu pe la ficul tau.
Este superb si misterios.Oare ce o sa faca Sasuke cu Sakura?.
Stiu ca par nebuna dar chiar as vrea si eu sa stiu cum este sa fi mort.Sadic.

Sa ma anunti de next.

Bre, ajunsăi și eu în sfârșit... jur că data viitoare ăi răspund negativ mamei, având în vedere ieșirea în oraș !

Sasuke vampir ? M-am săturat de ficurile în care Sasuke este un vampir însetat de sânge și după aceea apare Sakura și așa mai departe, dar sincer, sper să mă surprinzi într-un mod plăcut, la fel ca întotdeauna, capitolul viitor !

De Sakura săraca, ce să mai spusn, în afara faptului că probabil va trage o sperietură zdravană din grozăviile care i le va face Sasuke...

Mulțumesc foarte mult pentru mesajul privat și, aștept în continuare următorul capitol !