Piatră Fără Zid

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 21:20

Capitolul asta a fost stralucit, ca de obicei. Mi-a placut excesiv de mult ultima parte cu sculpturile. Daca o sa vad vreodata sculpturi cu fluturi, o sa-mi amintesc de capitolul acesta. ;;)

Acum, cu acea sculptura cu zidul mi-am dat putin seama de semnificatia titlului si a sculpturii in sine, care este foarte frumoasa si misterioasa in acelasi timp. Incep sa vad ca cei doi se apropie putin cate putin la fel si Naruto cu Sakura, asa ca sunt curioasa ce fel de triunghi vor forma...Va fi tare amuzant. Te-am pupat! Te astept cu nextul. Spor la scris!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 15 Aug 2013, 10:38

Nuuu!!! De ce te-ai oprit aici?! De ce? Doamne, curiozitatea asta ma omoara de la un capitol la altul. Ce mi-a placut mult a fost vizita neasteptata a lui Sasuke. Foarte tare faza. Cica ,,Bau!''. Nu se gandeste ca poate unii nu stau bine cu inima? :)) Doamne fereste.In fine, mersi ca ai adus in sfarst capitolul, ''retradus''.(Ce? nu mi-a venit alt cuvant) Sii....NExt!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 16 Aug 2013, 21:01

Dar tipul asta nu o intriga numai pe Sakura, ma intriga si pe mine. Daca stau sa ma gandesc, cred ca fiecare dintre ficurile tale are un Sasuke ciudat - desi e putin spus "ciudat" - si o Sakura geniala, care face deductii cat ai bate din palme. Ceea ce e si mai interesant insa e ca, desi personalitatile lor sunt asemanatoare, fiecare are ceva diferit fata de el insusi dintr-un alt fic, incepand cu povestea sa si terminand cu ticurile sale. Trebuie totusi sa recunosc, Sasuke asta e al naibii de interesant. :> Ma pune pe ganduri felul lui de a reactiona si de a percepe lucrurile, cu atat mai mult cu cat nu este tocmai un personaj... normal. Sunt curioasa cum continua povestea si ce raspuns ii va da Sakura brunetului, macar daca va fi sincera cu el. Sunt sigura ca va fi ceva ce ne va pune pe ganduri, poate la fel de mult ca pe el. Spor la scris in continuare si multe idei frumoase. Te pup. :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Sam 31 Aug 2013, 22:02

Hei.

Scuza-mi intarzierea exagerata, dar nu prea am mai avut timp de stat pe forum, din pacate.
Cat despre capitol, a fost foarte bun, totul decurge exact cum ma asteptam, intr-un mod genial. Sasuke devine din ce in ce mai interesant, la fel si Sakura. Si incepe sa se vada atractia dintre ei, care oricum, era vizibila de la inceput, acum insa, incepe sa se intensifice. Ceea ce imi place.
Sunt curioasa cum va continua aceasta poveste.
Sper sa postezi capitolul urmator cat mai repede si sa ma anunti.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Dum 01 Sept 2013, 22:47

Heeeiii.

Scuze ca nu am mai comentat, insa nu prea am mai avut timp. puppy eyes

A fost un capitol superrrrrrrrbbb! in love

Cei doi sunt atat de dulci impreuna. love

Intr-un fel imi e mila de Sasuke ca nu se mai poate bucura de placerile vietii umane, dar sunt mai mult ca sigura ca Sakura il va ajuta sa uite de acea durere. ;;)

Spor la scris si sper ca ma vei anunta si pe mine cand vei pune urmatorul capitol. kiss

Hugs.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 03 Sept 2013, 09:54

Mor in direct si in reluare daca mai citesc asta o singura data! Vine careva la parastas?! Glumesc, mor doar pe interior. E cel mai bun capitol din lume si cel mai bun fic, evident. Poate ca am mai spus asta, dar acum e incontestabil, litera de lege! Acum vad mai mult ca oricand legatura dintre titlu si fic... Piatra fara zid... si sculptura aceea... Sincer, capitolul asta m-a dus cu gandul la " Conacul dintre dealuri ", unul din romanele Agathei Cristie. Am facut o legatura intre Sakura si Henrietta Savernake, care era pasionata de sculptura. Oare de acolo inspiratia autoarei? Sau pura intamplare? Nu stiu sigur, dar stiu ca e fascinant cum decurg lucrurile in fic. N-am mai dat de ceva vreme pe forum, fiind ocupata cu treburi, roamane si o excursie la mare, iar surpriza asta a fost fantastica! Tot ce pot face este sa-ti multumesc, Meli, pentru ca ai adus acest fic aici! Te rog sa ma anunti cand aduci nextul si multumesc ca m-ai anuntat si acum! Te dulce! Ja ne!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 03 Oct 2013, 15:46

Capitolul X - O decizie

Din perspectiva lui Sasuke

-         De ce ți-e frică ție cel mai mult pe lume, Sakura? am izbucnit, trecându-mi tensionat mâna prin păr.
Mă purtam prostește. Imposibil, nemăsurat și inexplicabil de prostește, însă, din nefericire, numai unei părți din mine îi mai păsa de asta. Decisesem să fiu unul dintre cele mai pure euri pe care le aveam astăseară, iar privirea nerăbdătoare și nervoasă pe care i-am aruncat-o femeii din fața mea era mai mult decât reprezentativă. Sakura mă privea cu ochi mari, nedumeriți, nedeschizând gura aceea blestemată pentru a-mi da vreun răspuns; câteva secunde lungi cât secole trecură.

-         Vrei naibii să te așezi? am mârâit brusc, indicând cu mâna scaunul de lângă mine, aruncând orice autocontrol deoparte. Îmi stai pe creier.
Ca și cum ar fi picat din pod, Jennifer se prăbuși alături de mine. Fața ei, de obicei împietrită în falsitatea unei relaxări reci, avea acum trăsăturile încleștate de-un șoc furios. Mireasma ei fierbinte, exotică, îmi umplu nările.
-         Ai de gând să răspunzi la întrebare astăzi? am continuat pe același ton furios, nederanjându-mă cu bunele maniere.
Ea păru că se trezește dintr-o transă.
-         De ce mi-e frică cel mai tare? murmură ea ridicându-și concentrată ochii spre chipul meu.
Păru pierdută în gânduri pentru o clipă.

-         Nu de tine, în special, deci nu te umfla în pene așa repede, începu ea, deodată stăpână pe sine. E cam greu de explicat; acceptă răspunsul evaziv, te rog. Cred că mi-e frică cel mai tare de ceva ce mi-ai putea provoca tu. Sau de insecte subterane. Nu că nu semănați între voi.
Am ridicat o sprânceană. Suna… interesant, excluzând mica dovadă a ciudatului ei umor. Nu răspunsul la care mă așteptam, dar ce așteptări nu-mi înșelase Sakura Haruno până acum…? Tăcerea se așezase iar și plutea în cameră ca un năvod de plumb, greu și impenetrabil. Tăcut, discret, am încercat să intru în mintea ei. N-am reușit decât să simt o ceață imensă de confuzie, pentru că zidul pe care mintea ei îl ridica inconștient asupra mea, și asta de când aflase ce puteam face, mă limita la nenorocitul de citit al limbajului trupului.
-         Interesant, am spus plat.
Jennifer nu zise nimic.
-         Care e culoarea ta preferată? am întrebat brusc, lăsându-mi brațul de-a lungul spătarului scaunului și sprijinindu-mi bărbia în palmă, privind-o cu atenție.
O expresie neîncrezătoare și amuzată îi apăru în ochii mari, verzi.
-         Fii serios, făcu ea. Mă întrebi de culoarea preferată?
-         Sunt extrem de serios.
Mă privi iar câteva clipe, însă, într-un târziu, răspunse.
-         Negrul. Dar a ta?
I-am ignorat întrebarea.
-         De ce negrul? i-am spus.
Strânse din buze, enervată, dar nu comentă.
-         Negrul e stabil, sigur, zise ea meditativ. E ușor de prezis. Negrul ascunde răul, și ce-ți poți dori mai mult decât inexistența răului?
Tăcu o clipă.
-         Sincer, mă întreb dacă ar mai exista bine fără rău. Însă asta-i altă poveste. Negrul e frumos, e elegant, e puternic. Îmi place.
Ridică din umeri, apoi mă privi tăios.
-         Rândul tău.

Am zâmbit în sinea mea. Era definitiv încăpățânată și mândră, nu exista îndoială în legătură cu asta. Când cețurile altor gânduri se destrămară, am realizat însă că n-aveam răspuns la întrebarea ei. M-am încruntat. Care era culoarea mea preferată? Nu mă gândisem niciodată la asta.
-         Nu cred că știu, am renunțat după un minut de liniște. Nu m-am gândit la asta vreodată.
-         Toate lucrurile au un început, zâmbi Sakura strălucitor. Uită-te în jur și zi-mi ce culoare îți place mai mult.
M-am conformat, rotindu-mi cercetător privirile prin cameră. Mov, cenușiu, maro, portocaliu, galben, alb, negru, culoarea pielii… roșu… verde.
Îmi luară câteva secunde bune ca să realizez că mă holbam în ochii Sakurei; și nici atunci nu am dat înapoi, cercetând cât puteam de obiectiv culoarea fascinantă a irișilor ei. Era un verde foarte puternic, destul de închis, cu acea tentă catifelată care te trimitea cu gândul la mătase, sau catifea. Foarte adânc, cu variații de nuanțe deschise în jurul pupilelor.
-         Îmi place verdele, am declarat prompt.
Sakura respiră cu putere atunci când mi-am luat ochii dintr-ai ei.
-         De ce? întrebă ea, și-i auzeam inima bătând cu neobișnuit de multă putere.
-         Pentru că e o culoare frumoasă, am spus-o cu un ton care adăuga și un „bineînțeles”. Chiar ai ochi frumoși, Sakura.
-         Zise tipul cu ochii negri, murmură ea cu un zâmbet amuzat în colțul gurii.
Mi-am permis un surâs.

-         Și care-i floarea ta preferată? am continuat apoi nonșalant, mișcându-mi ușor mâna.
-         Nu-mi plac florile, se strâmbă ea fără niciun avertisment.
-         Serios? am întrebat surprins. Credeam că oricărui femei îi plac florile.
-         Nu mă dau în vânt după ele. Sunt așa colorate și fragile – copacii, în schimb, sunt puternici și utili. Plus că am alergie la polen.
-         Oh.

Era alergică la polen. Mintea mea înregistră informația, dar nu era ca oricare alt lucru aflat; de fapt, mă contraria ciudatul sentiment pe care-l simțisem amintindu-mi că Sakura era doar un om. Cu slăbiciuni și defecte. De ce-o văzusem, chiar și pentru o clipă, ca pe ceva mai mult?
-         Dar ție, îți plac florile? îmi întrerupse ea atunci reflexiile, cu o mutră curioasă.
Am zâmbit; acesta era momentul. I-am atacat mintea rapid și silențios, cum îmi propusesem de la început. Norul de confuzie încă era acolo, dar acum era furie… și teamă. Am căutat mai adânc, plonjând printre carapacele simțitoare ale gândurilor… încruntându-mă nervos…
Zidul reveni mai repede decât mă așteptam, izbindu-mă ca un pumn în față. Am clipit des, simțind un val de iritare și furie cuprinzându-mă; eșuasem. La naiba, ce era așa special la femeia asta? Am încercat s-o generalizez, s-o fac ca și ceilalți, măcar în mintea mea. Din start ceva îmi spunea că era o încercare fără șanse de succes, însă am înăbușit vocea rațiunii pentru un moment.
Aventurieră? Nu, definitiv nu. Nu era nesăbuită, și nechibzuită, din contră. Atunci, paranoică? Nici asta, era precaută din motive foarte bune. Impulsivă și fără minte? Casnică? Bârfitoare? Ușoară? Sofisticată și inteligentă, genul femeie de afaceri? Nu, nu, nu. Am privit-o pe Sakura din cap până-n picioare, adunând toate informațiile ce le aflasem lăsându-mă descoperit de ea în atelier azi – n-o făcusem fără un scop anume, desigur – într-un întreg compact și fără fisuri ilogice.

Era frumoasă. Impulsivă, egoistă, mândră, foarte inteligentă, optimistă, plictisită, amuzantă, iresponsabilă, profundă… ciudată, anormală, nebună. Poate acesta era tiparul pe care îl căutam, mi-am spus pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. În ochii mei, era înnebunitor de nebună, pentru că era o nebunie pe care nu o înțelegeam.
Am scuturat din cap.
-         Cel mai mult ți-e teamă de mine, dar de ce în special? am întrebat brusc. Din mintea ta am realizat doar faptul că nu este vorba de puterea mea de-ați lua viața. Nu ți-e frică că te-aș putea ucide, nu înțeleg asta.
În ochii ei se aprinsese o flacără.
-         Ai intrat în capul meu? sâsâi ea evident furioasă.
Am ridicat din umeri, cu un zâmbet ironic.
-         Chiar credeai că acel mic joc cu întrebările a fost fără rost? am spus privind-o întrebător. Ți-am slăbit apărarea, te-am făcut să te concentrezi pe altceva. Nu mă așteptam să meargă așa de repede,totuși.
Sakura își strânsese pumnii, și privirile ei scăpărau de furie. Se ridică în picioare, emanând mânie prin fiecare por.
-         De ce-ți pasă? mârâi ea, șocându-mă. De ce te-ai preta la un joc atât de pueril doar pentru a-mi afla mie gândurile?
M-am ridicat și eu de pe scaun, simțind că împietream.
-         La naiba cu tine, Sasuke! strigă Sakura inexplicabil de supărată, împingându-mă violent spre geam.
Brusc, m-am enervat și eu. Cine îi dădea ei dreptul să se poarte așa? Cine era ea oricum? De ce-mi păsa, oricum? De ce venisem dracului aici, și nu stătusem frumos acasă! De ce am fost… slab, și prost?
-         De ce nu mă omori? șuieră Sakura iar, apropiindu-se de mine. De ce-ai venit? Îți place atât de mult să-mi distrugi viața?
-         Da, îmi place, am spus printre dinți, cu acea furie tăcută care la mine era cea mai periculoasă dintre toate. Îmi place să fiu eu, Sakura, și n-am să mă opresc, pentru că și ție îți place.
Ea amuți. Am scuturat din cap.

-         Nu știu de ce am venit aici, am continuat cu un zâmbet crud, înghețat. Mă plictisesc. Și am să mai vin, tot pentru că mă plictisesc.
Știam că-i rănisem mândria cum n-o mai făcuse nimeni. Ochii ei aruncau fulgere.
-         Ieși afară din casa mea, spuse ea încet. Acum.
Am strâns din dinți. Nu mai trăisem simțăminte de o asemenea intensitate, precum cele pe care mi le inspira ea, de mult. Mă simțeam exasperant de în viață, îngrijorător de puternic și aprins, în timp ce mă uitam cu și mai multă ură la ea și mârâiam:
-         Nu vreau.
-         Chem Poliția!
-         Pot să mă ascund oriunde, și ei n-au să mă găsească. După ce te faci de râs, având în vedere că nu va fi nimic aici și ei vor pleca, voi apărea din nou, i-am explicat răbdător, cu aerul că-i făceam o mare favoare.
Sakura strânse și mai tare pumnii, și brusc, îi trânti scaunului de-alături un picior atât de puternic încât acesta ateriză direct în celălalt capăt al încăperii.
-         Cred că te urăsc, îmi spuse întunecată, întorcându-se cu spatele la mine.
-         Și eu… am murmurat cu o ironie amară. Toți mă urăsc, ce te-ar face pe tine mai diferită?
Ea nu tresări, nu se întoarse.
-         Nu știi de ce te urăsc. Nu știi cum te urăsc, și dacă te urăsc cu adevărat.
Gândurile mă luară pe sus cu puterea unei avalanșe, ceva ce nu mi se mai întâmplase în ani de zile. M-am întors rapid și am dispărut afară, pe fereastră. Se întunecase de-a binelea; am fugit ca fulgerul prin pădure, spre casa mea… Aerul rece îmi biciuia obrajii, și-mi clarifica gândurile. În câteva secunde, eram în fața clădirii nenorocite care fusese casa mea, care era casa mea.
Am deschis ușa și am fugit în camera mea, trăgând un pumn sălbatic în perete și căzând pe sofaua mică, cenușie. Amintirile mă copleșeau mai rău aici decât în casa părinților mei, deși, acolo fusese sursa. Acolo viața mea se dusese dracului pentru totdeauna – la propriu!

Sotia mea, Chomei nu semăna cu Sakura. Nu semăna deloc. O iubisem nebunește pe Chomei, și uneori credeam c-o iubesc încă. Dar soția mea fusese blondă, cu ochi căprui și calzi, bună, altruistă, veselă și excesiv de grijulie. Sakura îi era opusă! Nici măcar pe Chomei nu puteam arunca vina!
De ce mă interesa Sakura? Nu, asta e o întrebare prostească. Ea era o persoană interesantă. Însă eu nu sunt. Eu sunt o gaură neagră, ceva fără suflet și viață; un demon, o bestie, și nu numai cu trupul. Mă simțeam rău. Nu că mă durea capul sau piciorul, deloc; mă simțeam la fel de rău pe dinăuntru cât și pe dinafară. Îmi plăcea lucrul ăsta. Și Sakura, si Chomei, voiseră – sau aveau s-o facă – să mă schimb.
Și Chomei mai avea puțin și reușea, dacă nenoricita de Karin nu-și băga… colții în viața mea. Natura de vampir, setea nebună de sânge, descătușaseră tot sadismul, toată răceala, tot întunericul din mine ce era adânc ascuns în mine… de ani întregi… Mă simțisem fără apărare, fără control, și fără inimă.
Fără inimă. Nici acum nu aveam o inimă; umanitatea rămăsese în urma mea cu mult, deși exista o întrebare la care nu reușisem să răspund niciodată. Ce este mai tipic omului: capacitatea de-a face bine, sau pofta imensă de rău?

Sigur nu mai eram om, pentru că nu găseam bine în mine. Nici nu-mi doream. Mă simțeam normal și apărat de nefericirea în care trăiam, dar apăruse Sakura. Cine era Sakura? De ce n-o ucideam, simplu și curat, cum mă întrebase și ea? Aș scăpa și de atracție, și de bruștele schimbări în psihicul meu deja destul de deranjat. Lumea mea ar reveni pe orbită.
Mi-am imaginat cum ar fi. Intrând noaptea în casa ei, trezind-o cu un sărut, apoi, în mijlocul pasiunii, înfigându-mi cu sete colții în gâtul ei moale, bând nesățios lichidul rubiniu și fierbinte al vieții ei. Aș vorbi cu ea până când inima ei încetează să bată; aș face-o a mea înainte de-a trece în lumea aceea necunoscută mie și dorită atât de mult, a morții. Și i-aș lăsa patul pătat de sânge, aș lăsa-o așa, ca să știe lumea că fusese ucisă de cineva.

Ca ea să fie înfrântă. M-am lins pe buze, simțind flăcările setei inundându-mi gâtul, și aproape m-am ridicat de pe canapea pentru a mă întoarce la ea. Însă nu voiam s-o omor. Nu încă. N-o cunoșteam destul, nu aflasem de ce exista ea. Cred că m-aș plictisi groaznic dacă aș omorî-o. Cea mai bună soluție este tot plictiseala. Odată și-odată, am să mă plictisesc și de Jennifer.
Și-atunci, lumea are să revină la normal din nou. Legile mele au să funcționeze, și va fi sens, iar… deși mă uram pentru faptul că nu eram sigur că voiam asta. Mi-am ridicat ochii, furios, și am analizat cele două găuri din perete. Apoi celelalte douăsprezece. Toate făcute în ultima săptămână.
Efectele Sakurei erau de-a dreptul… distrugătoare. Am închis ochii și am oftat. De undeva, din cameră, fantoma lui Chomei îmi zâmbea vag și fără sens.

Din perspectiva Sakurei

- Naruto, ești prea amabil! am murmurat în telefon. Sigur nu e vreun deranj?
-         Ino a fost încântată de idee, dacă la asta te referi, răsună vocea puternică a lui Naruo Uzumaki. Deci, ești de acord?
-         E o ocazie prea bună, am răspuns. Nici acum n-am văzut parcul orașului și monumentele, așa că un tur în tovărășia ta n-are să-mi strice.
-         Perfect! exclamă Naruto. Vin să te iau în două minute.
-         Cum? am exclamat uimită. Așa de repede?
- Sakura, sunt vecinul tău, explică răbdător Naruto, de parca aveam cinci ani.
Am făcut ochii mari. Cât de dusă puteam fi uneori… Însă după evenimentele demonice – ha ha – de ieri, nu mă simțeam prea… stabil.
-         Ah, da, iartă-mă, am râs fără inimă în receptor. Bine atunci, dar va trebui să aștepți să mă îmbrac.
-         Nicio problemă. Ne vedem acuș.
-         Pa, Naruto.

Cu un oftat, am pus receptorul la loc în furcă. Da, îmi luasem și telefon fix, la insistențele Hinatei care avea ceva cu telefoanele mobile și la argumentele utilității sale care-mi fuseseră expuse de domnul sunt-practic-sunt-deștept-și-am-întotdeauna-dreptate, adică Naruto Uzumaki.
O prietenie interesantă se năștea între mine și el. Ieri seară, după ce plecase Sasuke și realizasem că vorbisem singură, făcusem o criză de nervi de toată frumusețea. Îl trimisesem pe Sasuke în iad, la naiba, la dracul, și-n toate locurile posibile, ca să nu mai spun de faptul că spărsesem una din sculpturile mele preferate în mânia aceea îngrozitoare. Și acum simțeam indignarea cuprinzându-mă amintindu-mi.

Intrase în capul meu fără voie. Se jucase cu mine, mă manipulase, la naiba! Mândria mea era… moartă și nebună după răzbunare. Și nu voiam ca Sasuke să știe de ce mi-era frică cel mai tare; era ceva ce recunoscusem pentru câteva clipe atunci, iar acum negam din tot sufletul, din toată ființa mea.
Nu, nu era posibil ca eu să mă îndrăgostesc de el. Bine, era un pericol, dar n-ar trebui să-mi fie atât de teamă de un asemenea sentiment, mai ales direcționat spre un vampir fără inimă, sadic, arogant și nepoliticos. Problema era că prezentam câteva simptome – da, dragostea e o boală! – și mi-era frică a naibii de o asemenea alternativă. Mai că voiam să mă mut din oraș, să plec, însă de-abia îmi construiam o viață aici, aveam bani, prieteni, și totul părea și se simțea atât de bine… fără el.

Totuși nu-l voiam afară din decor. Mândria mea se revolta, însă eu, oricât mă uram pentru asta, voiam ca el să mai vină, voiam să-l cunosc mai bine. Întrevăzusem în el o persoană atât de controversată și complicată, în orizontul meu se ridicase o atât de frumoasă provocare încât oricât îmi spuneam de ce era corect, nu puteam să mă adun și să fug.
Puteam să lupt. Puteam să înving. Poate sunt capabilă de-al face pe el să mă iubească precum urăște, ca apoi să-l chinui până când mă ucide și mor fericită. Cât de ciudat era să-mi recunosc gândurile și să simt atâta îndârjire, atâta viață curgându-mi prin vene. Mi-am umezit buzele, tresărind brusc la sunetul soneriei.
Am deschis ușa, plantându-mi pe față un zâmbet degajat. Știam deja cine era, desigur.

-         Bună, Sakura!
Naruto stătea degajat în cadrul ușii, cu ochii lui albaștri electrici umpluți de lumină. Era îmbrăcat cazual, însă cu o notă de simplitate elegantă.
-         Salut, Naruto, i-am spus. Îmi pare rău, dar trebuie să mă aștepți puțin ca să mă îmbrac. Nu stau mult!
-         Ok, mă asigură el, nu e nimic. Te aștept.
Am închis ușa în urma lui, și i-am indicat canapeaua. El se așeză cuminte, în timp ce eu zburam pe scări spre camera mea. Sincer, mă mira că acceptase să intre în casă, care știam prea bine ce reputație avea și bănuiam cine trăise în ea. Nu, am scuturat, fără Sasuke în după-amiaza asta.

Am tras pe mine o rochie verde deschis, de vară, ușoară și simplă. În timp ce-mi căutam cerceii, am realizat că exista un antidot la frica mea, și la boala mea. O idee genială de-a scăpa de ce mă temeam să simt. Aș fi putut să mă îndrăgostesc de altcineva, ca să nu mă îndrăgostesc de Sasuke. Dragostea era mortală, da, dar orice dragoste era mai bună decât o iubire pentru unul ca el.
Cât de ciudat suna. Am ridicat din umeri, încălțându-mi pantofii comozi. Nu-mi păsa dacă era ciudat, dacă era nesăbuit sau prostesc, însă n-aveam de gând să stau cu mâinile în sân în timp ce, cu fiecare privirea de-a lui, șansele de-a cădea în capcană erau din ce în ce mai mari. Oricum, varianta cu îndrăgostitul era doar o… variantă. Nu voiam să sufăr iar, de asta eram sigură. Nu, mi-am repetat cu amărăciune, chiar nu mai vreau să simt durerea aceea agonizantă ce provine numai din iubire vreodată. Aveam să lupt și frica mea n-are să se transforme în realitate.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 03 Oct 2013, 17:20

Bunăă.

Mersi mult pentru mesaj, îl aşteptam de ceva vreme. A meritat din plin aşteptarea, având în vedere cât de frumos şi lung a fost capitolul. dap !

Abia aştept continuarea, care sper să vină cât de repede posibilll. puppy eyes

Să nu uiţi să mă anunţi şi să îl saluţi pe bunul ăla de Sasuke din partea mea. lough

Cam atât pentru acest capitol, te pup. kiss

Hugss.

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 03 Oct 2013, 19:57

Ti-a mai spus cineva vreodata ca esti geniala? Este foarte limpede ca Sasuke o place pe Sakura si invers. Abia astept sa vad ce vei face in continuare,si multumesc apropo pentru PM. Sunt constienta ca este scoala la mijloc,dar sper ca iti vei face timp si pentru Next :). Spor la scris,te pup!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 04 Oct 2013, 11:44

Hey, am trecut si eu pe aici! Pai... sa incep de la inceputul inceputului.

Primul capitol: Osam... eram asa de intrigata sa vad ce o sa se intample dupa ce s-a mutat. Imi placeau replicile ei reci si amuzante! Era asa de... misterioasa, de cool!

Al doilea: Nu-mi amintesc prea bine, dar parca era atunci cand s-a intalnit cu vecinii ei si a aflat de blestem, nu? Daca da... atunci am ramas ceva gen o.O...

Gata, nu mai explic pe capitole pentru ca ma incurc. Stiam sigur ca Sasuke are ceva de a face cu disparitiile, dar nu credeam vreoadata ca el este un vampir! o.O

Capitolul acesta a fost mai misto decat toate celelalte la un loc! Am gasit si greseli, nu greseli... parti in care ai uitat sa scrii Sakura in locul lui "Jennifer".

Acest fic este minunat. Prima oara cand m-am uitat la el, ma gandeam: "N-are niciun sens titlul cu continutul!". Dar acum, la ultimele 2-3 capitole mi-am dat seama ca titlul descrie mai bine decat oricare altul acest fic!

Bine, sper sa ma anunti si pe mine cand aduci next, si sper sa fie repede!

Ja ne! Savvy! Sayonara! :bye:

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 04 Oct 2013, 19:49

Hey!
Ma bucur foarte mult ca ti-ai facut timp sa postezi next-ul! Capitolul a fost genial, mi-a placut la nebunie, mai ales faptul ca ai povestit din doua perspective! S-a observat foarte bine chimia dintre cei doi, pe care nu am vazut-o in multe capitole.
Ai povestit foarte bine din ambele perspective. Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare. Spor la scris si la idei. Kiss! :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 04 Oct 2013, 21:12

Anneyong my dear! hi!

Deci acest capitol a fost uimitor!!!! in love

Chiar daca ai scris de cateva ori "Jenifer" in loc de Sakura...
Stiu ca a fost din gresala...deci trecand peste, ma bucur sa vad next-ul! in love

Nu, nu, NUUU!!! Sakura nu te indragosti de Sasuke!!! Nu de EL!!! ingrijorat

Anunta-ma la next! Te pwp dulce si spor la scris in continuare!!! kiss

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Sam 05 Oct 2013, 18:26

Imi place din ce in ce mai mut cum decurge totul intre Sakura si Sasuke well? awesome right?

Sasuke chiar a fost casatorit? adica serios huh?

poate ca Sakura ii va fii cea de-a doua sotie lough

Chiar...Sasuke nu ar putea sa o transforme pe Sakura in vampir? asta dupa ce isi va da seama ca se indragosteste de ea think

si inca ceva...Apropierea asta dintre Naruto si Sakura pare putin bizara, adica eu cred ca Naruto urmareste ceva, nu stiu ce, dar sunt aproape sigura ca urmareste ceva think

Oricum capitolul a fost superb, sper sa mai faci capitole asa lungi, dar nu mai lasa sa treaca chiar asa de mult timp pana sa postezi next-ul puppy eyes

Dar acum sa lasam asta, mersi de anunt si pana data viitoare spor la tastat si la idei bune heh

~Sayonara~ a hug

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Sam 12 Oct 2013, 21:48

Hey ^.^

    In primul rand vreau sa imi cer scuze ca nu am mai trecut pe aici de secole...rusine mie dar uite sunt aici si sunt gata sa incep ( comul )
    Sasuke e vampir iupi, asta implica cam multa atentie din partea Sakurei sa nu faca ceva gresit si sa riste sa fie luata in ochii rai de Sasuke.
Cam prea usor acel caz cu fata din padure, brunetul nu a fost atent la detalii deloc...
Sakura si Naruto... sau ar putea fi un alt individ dar clar nu Sasuke, suna cam bizar, e ca in filmele alea de groaza in care spui " nu deschide usa, nu o face, habar nu ai ce se afla acolo..." cam ceva de genu e si cu rozalia, degeaba vrea ea sa nu se indragosteasca de brunet ca exact invers o sa se intample
    Astept cu nerabdare sa aduci next-ul si sper sa ma anunti si pe mine ( sunt din nou in actiune pe forum )

    Te pwp dulshe si iti urez spor la tastat

~ Love yukii ~

Pentru anonim.

Capitolul 11 – Legendele timpului lor

Din perspectiva Sakurei

-         Iar aceasta este biserica Ellington… ei bine, ce a mai rămas din ea. A fost construită de unii dintre cei mai importanți oameni ai orașului prin anii 1800. A trecut prin cinci incendii până acum, aproape nevătămată, își termină Naruto mica prezentare.
Mi-am ridicat privirea spre construcția înaltă, roasă, de piatră. Avea o turlă mare, ascuțită, pe care se legăna o cruce, iar acoperișul se vedea că fusese renovat; sclipirea noului constrasta deranjant cu anticul emanat de fiecare cărămidă a clădirii. Partea de vest și cea de sud-est era înnegrită, cu multe bucăți de zid căzute… Nu trebuia să fii geniu ca să-ți dai seama că acolo mușcaseră flăcările. M-am încruntat. Era cu adevărat straniu că aveam biserica în față, acum, pentru că cinci incendii ar fi trebuit să provoace daune serioase și nu doar să strice varul pe ici pe colo.
-         Când a fost ultimul incendiu? l-am întrebat pe Naruto.
-         Oh, acum 28 de ani, răspunse el absent, studiind clopotnița.
M-am uitat în sus iar.
-         Și ce a provocat incendiile?
-         Nu se știe decât de ultimele două cu exactitate, îmi explică el iar. Al patrulea, care s-a produs în anul 1939, a cuprins biserica din cauza unor lumânări lăsate să ardă în biserică pe timp de noapte. Pe atunci mai era utilizată, totuși. Iar al cincilea… nu se știe. Mulți spun că ceva încearcă să distrugă biserica dându-i foc.
Am ridicat o sprânceană.
-         Ceva? l-am chestionat.
Naruto ridică din umeri.
-         Trăiești aici de aproape două săptămâni, Sakura, și încă nu ai înțeles faptul că locuitorii orașului sunt extrem de superstițioși…?
Au și de ce, mi-am spus în sinea mea cu o ironie amară.
-         Fantome, stafii, strigoi, spirite, vampiri… continuă cu o strâmbătură enervată. Le avem pe toate. Doamne, nu pot să-i înțeleg pe oamenii ăștia. Haide, Sakura.
Începu să meargă înainte, depărtându-se de biserica înaltă și cenușie. L-am urmat și eu, tăcută, reflectând la spusele lui. Ar fi fost o ocazie bună de-a mai afla informații despre legendele orașului întrebându-l, însă orice-ar fi fost, nu mi-ar fi folosit prea mult. Deja știam cum să mă apăr sau să ucid un vampir, iar modul și persoana de la care le aflasem încă mă mira și mă intriga. Mda, adică slujba cu normă întreagă pe care și-a luat-o din prima zi în care am venit aici. Mi-ar fi plăcut să simt și altceva decât curiozitate, atracție, ură și fascinație față de Sasuke; un pic de plictiseală și triumf nu mi-ar strica absolut deloc. Ar fi o binecuvântare, de fapt.
Saku,, fetițo, lasă visatul și concentrează-te. Știi prea bine că Sasuke nu ți-e obișnuitul mușteriu căruia îi servești vreo câteva plăcinte cu minciuni ca apoi să-i tragi sforile, manipulându-l cum te pricepi tu mai bine. Dă-o naibii de treabă, Sak.
-         Deci? am întrebat cu un mic zâmbet, fugind de propriile gânduri. Unde mergem acum?
-         La casa Uchiha.
Am făcut ochii mari.
-         Dar… nu eu locuiesc în casa Uchiha?
-         Familia Uchiha a fost cea mai bogată și respectată din Blackville întotdeauna, explică Naruto. Tu locuiești în casa principală, cea mare. Însă fiul lor, Sasuke Uchiha, și-a construit altă casă și a trăit în ea cu soția și copilul lui. De aceea, sunt două case, aproape la fel de vechi.
Am înghițit în sec.
-         Nu ți se pare ciudat? am murmurat fără să mă pot abține. Un Sasuke Uchiha stând în casa altui Sasuke Uchiha?
-         Nu, răspunse Naruto. Sasuke e un descendent al familiei, căruia i s-a transmis numele, și se știe că acesta este un obicei des-întâlnit în familiile sus-puse, nobile. Noi, Uzumakii, suntem înrudiți cu spița Uchiha de asemenea. Mi se pare că sora doamnei Miko Uchiha se căsătorise cu fiul domnului Yota Uzumakii, care a fost străstră…străbunicul meu. Sasuke e un văr îndepărtat, însă mama mea are plăcerea asta ciudată de a se înconjura de toată familia, indiferent de gradul de rudenie.
Am procesat cu atenție informațiile oferite, și i-am dat dreptate lui JNaruto. Într-adevăr, Sasuke își crease o identitate și o poveste perfectă, aproape fără fisură. Eram pe jumătate convinsă că el era fiul parintilor lui însă nu puteam decât să-mi imaginez ce se întâmplase. Nu fusese deloc ceva frumos, de asta puteam fi sigură.
-         Deci, acum mergem să vedem casa lui Sasuke Uchiha, am spus pe un ton de „coreeect?”.
-         Da, murmură Naruto cotind pe o străduță mai îngustă. E o clădire frumoasă.
-         Ce s-a întâmplat cu familia Uchiha oricum, Naruto? am întrebat mimând curiozitatea, deși arhivele îmi spuseseră destul.
Nu știai niciodată ce puteai descoperi, totuși. Unele dintre informațiile cele mai importante în unele dintre cazurile mele le-am căpătat din bârfe. Însă faptul că Naruto se încrunta și se posomora din ce în ce mai mult nu-mi mirosea a bine.
-         Au fost omorâți. Toți, răspunse el încet. Sasuke este singurul descendent al liniei Uchiha-Uzumaki.
Lui Naruto nu-i plăcea subiectul prea mult, mi-am dat seama. Chiar nu-l avea pe Sasuke la inimă… sau era și altceva? Nu de alta, dar era prea îndârjit ca să fie doar o simplă apatie față de persoana „vărului” său.
N-am îndrăznit să-i mai pun și alte întrebări, punându-mi cu regret lacăt la gură și aruncând cheia. Mergeam tăcuți unul lângă altul, cufundați în gânduri. Hmm. Trebuia să recunosc că eram curioasă să văd casa lui Sasuke, o casă veche de 200 de ani, dacă nu mai mult. A mea era la fel de interesantă, doar de asta o cumpărasem. Mă și obișnuisem cu ea, de-acum…
Poate casa era o altă piesă din puzzle-ul ființei lui Sasuke; nu negam că muream de nerăbdare să ajungem acolo, și de asemenea, că voiam să intru înăuntru. Dar eram sigură că nu era posibil, decât dacă… proprietarul nu era acasă. În caz contrar, ne-ar fi închis ușa în față fără un cuvânt. Nu exista dubiu în acest caz.
- Naruto? am murmurat ridicându-mi ochii spre companionul meu tăcut.
-         Mmm?
-         Care-i culoarea ta preferată?
Își întoarse spre mine ochii albaștri, electrizanți, cu o expesie neîncrezătoare. Am zâmbit ușor, amintindu-mi propria reacție când o anumită nenorocită de persoană mă întrebase asta.
-         Ai de gând să răspunzi? l-am zorit cu un aer vesel.
-         Uhhh… făcu Naruto cu o mutră derutată. Cred că verdele… Sau portocaliul.
-         De ce-ți plac?
Naruto își trecu mâna prin păr, ciufulindu-l.
-         Verdele e culoarea speranței, a vieții, a naturii, spuse el gânditor. Iar portocaliul… acționează pentru mine ca un calmant. E reînvigorător și luminos.
Am reflectat la răspuns. Spre deosebire de blestematul de Sasuke, eu nu-i pusesem întrebarea ca să-mi distrag interlocutorul sau ceva de genul. Eu avusesem scopuri curate. Fusesem curioasă; cu ajutorul nedorit al arogantului ăluia, descoperisem că preferințele asupra culorilor a unei persoane descopereau multe. În cazul lui Naruto… nu era nimic neașteptat, însă era ceva rar. Oamenii nu erau prea optimiști, sau plini de speranță, nu credeau că mâine va fi o zi mai bună. Se îngrijeau doar de prezent. Naruto era de partea binelui și a corectitudinii, și spera și trăia cu adevărat.
Cât de diferit era de Sasuke. Antiteza lui de-a dreptul. Era cu adevărat păcat că Naruto era căsătorit; nu de alta, dar eu nu eram deloc tipa care să „fure” soțul alteia. Urăsc scandalurile de familie și nu mă încurc cu bărbați însurați, ceea ce consider că este o atitudine cuminte și corectă… nu? Din nou, Sakura cere aprobare de la Sakura.
Naruto ar fi consemnat un sentiment nou în viața mea, totuși, mi-am spus melancolică. Poate ar fi reușit să mă facă să mă accept pe minne, și să mă resemnez în fața lumii și-a vieții. Poate asta era el pentru Inno – o ancoră. Și nu era corect să caut lumina și scăparea acum, pierdusem șansa demult.
-         Am ajuns, mă trezi Naruto la realitate.
Am tresărit, uitându-mă atentă în jur. O casă simplă, mare și elegantă, se ridica singuratică la capătul orașului, înconjurată de câțiva copaci. Am făcut câțiva pași, studiind fațada clădirii. Se vedea că era veche; decorate cu ghirlande albe, zidurile erau ușor crăpate, iar varul vechi și ineficient nu le acoperea prea bine. Acoperișul era tot într-o nuanță de gri spre negru, având tot felul de turnulețe, iar balconul de la etaj era sculptat frumos, vopsit în alb; ambianța era întunecată, și contrasta puternic cu arborii verzi din jur. Casa emana un aer ciudat de stil, de eleganță părăsită și sălbatică. Era… frumoasă în felul ei.
-         Se observă aceleași elemente arhitectonice ca și la casa ta, remarcă Naruto. Dar a ta e mult mai frumoasă.
M-am întors spre el.
-         De ce?
-         E… altfel. E colorată, măcar, mormăi el apatic. Casa lui Sasuke – și făcu un gest dezaprobator – îmi aduce aminte de un cimitir.
Tăcută, am privit iar clădirea din fața mea. Era ca proprietarul ei, și asta o descria complet. În timp ce pășeam mai aproape, am avut brusca impresie că cineva mă privea. Exact în aceeași clipă, ușa casei din fața noastră se deschise cu un pocnet puternic și în cadrul ei apăru Sasuke, la fel de impasibil și lipsit de expresie ca întotdeauna.
Nu, nu era așa. La prima privire, mă păcălise și pe mine. Însă sprâncele îi erau imperceptibil încruntate, și colțurile gurii lăsate în jos; nu arăta ca și cum se simțea plictisit și fără viață, arăta de parcă voia să se simtă așa. Ochii lui negrii se pironiră asupra mea, atunci, și am încremenit.
La fel de spontan precum apăruse, Sasuke trânti ușa din spatele său, o încuie, și o porni înainte pe aleea de beton, spre stradă. Nu-și luase ochii de pe mine, ceea ce mă aruncase într-o nenorocită de transă. L-am simțit pe Naruto în spatele meu, oftând în surdină.
-         Bună, Sasuke, spuse el politicos.
-         Salut, am spus și eu încet.
Hai, nu fi o găină fricoasă, privește-l!
-         Salut, repetă și Sasuke pe vocea lui de piatră topită.
-         Tocmai îi arătam Sakurei casa ta, continuă Naruto. Îi făceam un tur al orașului, de fapt.
Ochii imenși, negriciosi, ai lui Sasuke priveau undeva deasupra mea și-a lui Naruto
-         Oh, fu singurul lucru pe care îl spuse.
Începeam să mă enervez, la fel de brusc ca întotdeauna.
-         Ți-a plăcut? mă întrebă el atunci, exact când aveam de gând să deschid gura și să spun ceva deloc frumos.
L-am privit neîncrezătoare. Era doar din politețe sau…? Ha ha, asta-i amuzant; chiar gândul că Sasuke ar face ceva din politețe e cel mai mare banc de pe planetă. Nu, nu m-ar întreba nimic dacă nu l-ar interesa. El face numai ce vrea.
-         Într-un fel, am răspuns evaziv, nevrând să-l supăr pe Naruto. Este interesantă, cu o structură fină, însă… morbidă.
Un zâmbet invizibil îi întunecă ochii.
-         Credeam că-ți place negrul, spuse el nonșalant.
M-am uitat urât la el.
-         Îmi place. Dar nu la case.
Sasukenu spuse nimic, ci își înfipse brusc privirile în ochii lui Naruto și-l cercetă cu atenție. Puteam să jur că-i intrase în cap, bastardul. Acea ironie crudă, disprețuitoare, i se strecurase iar în ochi, și jumătate din statuia Sasuke cu care aveam de-a face în mod normal era deja la locul ei, instalată confortabil în ființa lui.
-         Eu trebuie să plec, declară Sasuke brusc, întorcându-se pe călcâie și fugind înapoi pe alee.
Eu și Naruto am stat și ne-am uitat cum el se afunda în pădurea plină de umbre, alergând cu o viteză demnă de invidie. Când dispăru din raza noastră vizuală, tovarășul meu expiră cu putere.
-         Cât de nepoliticos, spuse el cu scârbă. A venit aici doar ca să ne calce pe nervi, ca apoi să se ducă hai-hui prin codri. Admirabil, într-adevăr.
Am dat din cap.
-         Continuăm turul, Naruto? am întrebat, vrând să-l distrag de la problema Sasuke.
Care era o problemă mare cât continentul nostru.
-         Da, desigur, își reveni el, și ochii lui, acum întunecați, se luminară de voie bună. Mai avem câteva lucruri de văzut.
I-am zâmbit, în timp ce mergeam amândoi pe strada îngustă și mărginită de câteva case răzlețe. Am mai văzut biblioteca, în care fusesem să studiez arhivele – însă desigur, nu i-am spus asta lui Naruto. Nu mă uitasem prea bine la clădire, așa că totuși nu era un drum inutil. Înaltă, impunătoare, pătrată și cu geamuri largi, ținea un aer nobil de respectabilitate. Naruto îmi relată că era și ea veche de aproape 250 de ani, renovată din când în când la nevoie. Fondatorul fusese un Uzumaki. Acum înțelegeam de ce ținea familia lui acele „adunări”; era, într-un fel, în sângele lor să știe tot ce se petrecea în oraș, să domine. Erau una din familiile roiale – ca și familia Uchiha.
Apoi, m-a dus să văd un fel de fântână arteziană mare și veche, situată fix în centrul orașului. Nu mai era funcțională, însă era foarte frumos sculptată, profilându-se perfect pe fundalul albastru-închis al cerului. Naruto mi-a spus că mulți ar fi vrut s-o șteargă de pe fața pământului, declarând că în locul ei se putea face o altă casă, un magazin, ceva care să folosească. Însă nimeni nu îndrăznea să se atingă de ea.
-         De ce? l-am întrebat pe Naruto, uimită.
El nu spuse nimic. Fără un cuvânt, îmi arătă cu degetul câteva rânduri inscripționate într-o tăblie de piatră, fixată în josul coloanei ce susținea vasul în care obișnuia să se scurgă apa. Fiind atât de jos, nu o observasem. Intrigată, m-am aplecat și m-am chinuit să citesc cuvintele prin întuneric; erau scrise în engleza aceea veche, care acum nu mai era folosită.
Piatra cade, omul cade,
Piatra cade, omul cade,
Piatra cade și omul cade.
Sângele ce-a izvorât aici
A izvorât din om
Și-a căzut pe piatră.
N-are să mai fie așa,
Trestiile știu să vegheze pe lac.
M-am încruntat. Sinceră să fiu, mă așteptam la un fel de epitaf cu blesteme și afurisenii sau alte chestii de genul. Însă… poezia aceasta era foarte subtilă. Ciudată, stranie, și tocmai faptul că nu o înțelegeai te speria cel mai tare.
-         Oamenii cred că, de-ar încerca să scoată fântâna de-aici, ea ar răni toți muncitorii căzând peste ei, explică Naruto meditativ. Nimeni nu acceptă să se angajeze în așa ceva… așa că fântâna e aici de secole.
-         Nu se știe ce a inspirat inscripția? Cine a făcut-o? am întrebat.
-         Nu există documente concrete, scutură Naruto din cap. Oficial vorbind, fântâna nu există. Însă probabil, cei care au lucrat la ea pe vremea aceea au vorbit. Așa că, zvonurile spun că ar fi fost pusă aici din porunca unui Uchiha… Um, Sakura, s-a întunecat de tot, cam trebuie să plecăm.
M-am încruntat, neluându-l în seamă. Ce naiba…? Of, ce a fost în orașul ăsta? Ce legătura are Sasuke cu toate astea? Ce înseamnă poezia și ce rol are?
Mda, Saku, continuă să te întrebi. Numai o singură persoană îți poate răspunde și știi foarte bine că n-are s-o facă vreodată. Dar curiozitatea mă rodea ca o carie, și-mi doream atât de mult să aflu… însă nu voiam să caut eu! Nu ar fi fost greu, arhivele încă erau la locul lor. Ciudat cât de tare voiam ca elsă aibă încredere în mine.
Brusc, telefonul lui Naruto începu să sune. Am tresărit, în timp ce el se scotocea prin pantaloni și dădea la iveală un Sony Ericsson negru.
-         Alo? spuse el în telefon, pe un ton amabil. Ah, bună, mamă.
Urmă o pauză lungă. Dintr-odată, Naruto se albi la față ca o fantomă.
-         Mamă, nu mai plânge! țipă el în telefon. Ce s-a întâmplat cu Inno??
Asta definitiv îmi captă atenția.
-         Nu… nu se poate… murmură el după un timp cu ochii goi. Vin în câteva minute, mamă. C-calmează-te.
Închise telefonul și mă privi cu ochi mari, îngroziți.
-         Ce s-a întâmplat? l-am întrebat, curioasă și temătoare.
-         E… e Inno, respiră Naruto adânc, palid. Mama a spus că e moartă.

Hello, my dear friend! kiss

Îţi mulţumesc din suflet pentru anunţ, îl aşteptam de ceva vreme. Mă bucur nespus de mult că am ocazia de a fi prima care comentează la această capodoperă. A foat un capitol extrem de frumos şi interesant, mai ales lungg. Pe parcursul acestuia am aflat alte lucruri noi, cum ar fi inscripţia aceea misterioasă care se pare că are legătură cu familia Uchiha. Însă, pe lângă aceasta, la sfârşitul capitolului am rămas şocată datorită ultimei fraze: "Ee.. Inno. Mama a spus că e moartă.." Cu asta m-ai lăsat în pom şi pomu-n aer. Eu vreau să cobor înapoi pe pământ aşa că grăbeşte-te cu next-ul căci trebuie neapărat sa-mi confirm o banuială. Am vaga impresie că Sasuke are un rol foarte important în moartea blondinei. Oricum, până la aterizarea următorului capitol îţi urez mult timp liber. *Hugs!*

Anneyong!

Asjdfsthre! huh?

Deci chiar m-a uimit finalul... dar am o presimtire legata de Sa-su-ke... think

Deci a fost chiar genial!!! ;;)

Abia astept next-ul, sunt de-a dreptul curioasa...Cel mai mult ma surprind actiunile lui sauke...sau ma rog ipotezele mele in ceea ce privesc actiunile lui Sas'ke... think

Si ma intriga gandurile Sakurei... think

Acum chiar sunt curioasa... lough

Te rog sa ma anunti si pe mine la next! puppy eyes

Te pwp dulce si spor la scris in continuare!!! kiss

Cee?

Ino e moarta? Nu stiu de ce dar am vaga senzatie ca Sasuke a avut de a face cu toate astea. Sper totusi sa ma insel. Sper sa vii repede cu nextul ai mersi de anunt kiss

~Sayonara~ a hug

o.O C-cum adica e moarta????
Spune-mi ca visez!
Sper sa continui sa ma anunti!
Si mai sper sa nu te superi ca acest com este scurt!
Apropo, vezi ca aproape peste tot apare un "John". Sper sa corectezi greselile!
Ah, da si mai voiam sa zic ca atunci cand era partea cu Ino ascultam "If I die young". Doaaamneee!! lough

Savvy!

Hey, darling!
Ai scris un capitol genial, mi-a placut la nebunie! M-a uimit plecarea brusca a lui Sasuke, si ceva imi spune ca are legatura cu Ino. Saraca de ea, a fost o persoana buna, cred ca a ajuns in Rai.
Astept ce nerabdare nextul. Spor la scris si la inspiratie! Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare!Te pup! :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 25 Dec 2013, 12:15

Capitolul 11 - Acele raspunsuri monosilabice

Din perspectiva Sakurei

M-am holbat ca prostită la Naruto, neputând să-mi cred urechilor. Ino? Moartă?
-         Cum… ce s-a întâmplat? l-am întrebat șocată.
Naruto se sprijini de fântână și-și apăsă mâna pe frunte.
-         Mama a spus… că a fost găsită în fața casei tale, cu gâtul… sfâșiat, rosti el cu greutate. Dar… poate nu…
Am încremenit. Creierul îmi lucra cu viteza fulgerului. Sasuke intrase în capul lui Naruto; lui Naruto îi păsa de Ino; Ino fusese găsită cu gâtul sfâșiat în fața casei mele. Un fel de ceață roșie mi se îngrămădi în fața ochilor, în timp ce o furie groaznică punea stăpânire pe fiecare părticică din ființa mea. Era clar. Mi se părea foarte clar. Nenorocitul de Sasuke o omorâse pe soția lui Naruto!
-         Naruto, am spus ducându-mă îngrijorată spre el. Haide acasă! Trebuie să mergem acasă!
El îmi aruncă o privire rătăcită, derutată.
-         Da… murmură.
L-am luat de braț și am început să mergem spre strada pe care locuiam amândoi. Întunericul era parcă mai gros, mai negru, decât de obicei; nu mă puteam gândi decât la spusele lui Naruto, și la concluzia mea simplă. De ce o făcuse? De ce naiba se luase de ea? De ce o ucisese? Nu puteam înțelege cum mergea creierul demonului ăstuia, nici să mă pici cu ceară!
Sincer, putea să omoare pe oricine voia. Putea să masacreze un sat întreg dacă avea chef. Însă uciderea lui Ino era un afront personal. O făcuse ca să mă rănească. O făcuse știind că am să-mi dau seama c-a fost el… O făcuse pentru că era un bastard ticălos și crud!
Gândurile îmi zburau în cap ca niște albine nebune, lovindu-se unele de altele și producând dileme și sentimente noi. Alături de mine, Naruto părea să fie teleghidat. Mergea foarte repede, obligându-mă și pe mine să fac la fel. Astfel, în doar câteva minute, eram deja în fața casei mele.
Sirenele vuiau, și luminile mașinilor de poliție și a ambulanței aruncau sclipiri stranii, roșii, decorului morbid. Pe o targă se afla un corp, acoperit de o pânză albă. Câțiva polițiști luau mostre din balta de sânge de pe trotuar și căutau în jur după indicia. Naruto o luă la fugă spre ei. Ridică pânza cu o rapiditate de necrezut.
M-am apropiat și eu, iar în acel moment, durerea de pe fața lui Naruto era… de nesuportat. Pentru că, pe suprafața de tablă a tărgii, era culcată cu adevărat Ino; capul îi atârna moale într-o parte, dezvăluind o rană mare, din care mai picura puțin sânge. Părul lung îi era îmbibat de acel lichid roșu, și ochii îi erau larg deschiși… în ei era reflectată aceeași expresie care fusese și-n ochii lui Misaki Aiuzawa. O groază magnifică, resemnată.
Eram sigură ca autopsia sau căutarea amprentelor n-avea să ducă la nimic. Însă nu puteam să stau… degeaba… privind statuia nemișcată, blocată, a lui Naruto. Voci de oameni răsunau cu putere în jurul nostru, păreri de rău și exclamări uimite și șocate. Brusc, am fugit spre aleea unde aveam parcat Porsche-ul, mi-am scos cheile din buzunar, și am intrat grăbită înăuntru. Puțini observară mașina argintie plecând, fiind mult prea ocupați cu… crima.
Conduceam ca o nebună, rememorând în gând drumul pe care îl făcusem cu Naruto spre casa lui Sasuke. Nu mă îngrijoram că n-aveam să-i găsesc locuința, nici măcar dacă eram chioară n-aș fi reușit s-o confund. Strângeam din dinți atât de tare, încât amenințau să se spargă. Când în sfârșit, am văzut clădirea uriașă și cenușie, am parcat dintr-o mișcare, am ieșit din mașină și am sunat cu furie la ușă.
Trecu un minut, în care eu ardeam de nerăbdare. Mă pregăteam să mai apăs o dată pe butonul negru, însă exact atunci ușa masivă se deschise cu un scârțâit ușor. Un fior ciudat de frică mă pătrunse la vederea ochilor mari, lipsiți de sentimente, strălucind roșii pe fața impasibilă a lui Sasuke.
Nu spuse nimic, ca întotdeauna. Doar mă privi, simplu, fără să vorbească nimic. De-abia atunci îmi trecu și mie prin cap că stăteam față în față cu un criminal sadic în serie și că mai și venisem singură la el acasă. Oh, asta-i grozav, Sakura! Ce l-ar putea opri să sară la gâtul tău și să te trimită pachet la mama naibii? O țepușă, poate, dar n-ai așa ceva… deci, cum spuneam, ești nebună.
Mi-am încrucișat brațele peste piept, privindu-l sfidător pe mărețul și sadicul vampir din fața mea. El nu se clinti.
-         De ce? am sâsâit eu atunci, împingându-l brutal din cadrul ușii și intrând fără să cer permisiunea în casa lui.
Făcu o mișcare să mă oprească, dar renunță când văzu sclipirea de furie din ochii mei. O Sakura mânioasă nu este deloc ceva plăcut, și Sasuke a învățat asta pe propria piele cu vârf și îndesat. Mi-am înfipt mâinile în șolduri, în timp ce el închidea ușa cu zgomot.
-         De ce? am repetat încrâncenată.
Mă măsură încet, din cap până-n picioare, cu o lucire imperceptibilă de interes în ochi. Apoi, ridică nepăsător din umeri.
-         Nu contează, rosti el încet.
-         Pentru tine, poate chiar n-o face, am spus hotărâtă. Dar pentru mine da.
-         Ai să mă pisezi până când scoți totul de la mine, presupun?
-         Presupui bine.
Își trecu mâna prin păr și-mi aruncă o privire precaută.
-         În primul rând, mi-era foame. N-am mai mâncat de aproape două săptămâni. Doi, Ino era un om fericit. Și trei, omorând-o am împușcat doi iepuri dintr-o lovitură…
M-am holbat la el, neîncrezătoare. Sasuke zâmbea.
-         Ai ucis-o pentru că era fericită? am exclamat.
-         Da.
Obișnuitul răspuns monosilabic. Am rezistat impulsului ușor de înțeles de a-mi da ochii peste cap.
-         De ce? am continuat să întreb, de parcă era un copil de grădiniță.
-         Nu-mi plac oamenii fericiți, murmură Sasuke așezându-se pe un scaun vechi, cu tapet verde. Sunt nefolositori, ilogici… și delicioși. E singurul aspect care îmi place, excluzând sadismul meu înnăscut.
Involuntar, m-am așezat și eu. Furia încă-mi fierbea în vene, și ura, dar nu mai eram tristă pentru Ino, sau pentru Naruto; mintea mea lucra pe un singur subiect, și mă uram pentru asta.
-         Deci știi că ești sadic.
-         Da.
-         Și rău.
-         Da.
-         Și egoist, malefic, nepăsător, nedrept, nenorocit…
Sasuke mă privea cu o expresie greu de descifrat, un fel de enervare gânditoare.
-         Da, repetă el. Știu.
-         Asta e și mai rău! am exclamat eu încruntându-mă. De ce nu te îndrepți?
-         N-ar avea sens.
-         De ce nu?
Trecură câteva clipe de tăcere.
-         Ce ai face tu în locul meu, Sakura? întrebă el brusc, făcându-mă să tresar.
-         Eu… am început imediat, însă el mă întrerupse.
-         Te rog, nu mă hrăni cu teorie și etică, zise Sasuke cu o expresie disprețuitoare. Nu fi ipocrită. Nu cu mine.
Am tăcut pentru că avea dreptate. Dacă aș fi fost în locul lui… morala sau etica n-ar fi fost de niciun folos. Dacă ar fi să facă ce trebuie, ar însemna să-și nege propria natură. Să se chinuie să fie ceva ce nu este. Și asta nu se termină niciodată bine, pentru că, chiar dacă te negi, eul rămâne închis înăuntru prea mult și la un moment dat, explodează cu mai multă putere decât zece bombe atomice. Sasuke n-ar mai fi fost Sasuke de n-ar fi acceptat ce era de la început.
Ce-aș fi făcut eu? La fel. Uram lucrul ăsta, însă era adevărul. M-aș fi resemnat, și aș fi trăit cum puteam. Era ceva inevitabil ca, după sute de ani în care ai ucis Dumnezeu știe câți oameni, să-ți pierzi respectul pentru viață, pentru om. Omul este o creatură previzibilă și anostă atunci când se crează așa, după ceilalți.
Dar n-aș fi fost sadică. Pentru mine ar fi o necesitate, nu o distracție. Aș încerca să fiu eu fericită, nu să-i ucid pe cei care o dețin. Sasuke nu lupta deloc, pentru nimeni și pentru nimic.
-         Ți-ai pierdut umanitatea degeaba, am spus încet. Ești pierdut, și te-ai pierdut pe tine pentru nimic. M-aș resemna la o asemenea viață, Sasuke, însă nu e obligatoriu ca răutatea să facă parte din ea.
L-am privit drept în ochi. Nu-mi era milă de el. Era nefericit și-i plăcea asta. Era singur și-i plăcea asta. Era rău și nu-i păsa de asta. Era indiferent și fără inimă și îl ușura asta. Nu merita nici compasiune, nici înțelegere. Nu avea nevoie de ele, nici nu le cerea.
Era un monstru. Un monstru adevărat. Dar nu simțeam groază, sau dezgust, sau frică… nu simțeam decât… curiozitate, și fascinație. Și o ură îndestul de puternică să dărâme și munții. Îl uram pentru că mă fascina, îl uram pentru că mă sfida, îl uram că era de neatins și departe de mine, îl uram pentru că nu voia să fie om, și-l uram pentru că o omorâse pe Ino. Îl uram așa de… ciudat.
-         Ce s-a întâmplat cu părinții tăi, Sasuke? Cu soția și copilul tău? Implicit, cu tine? l-am înfruntat cu un curaj de zile mari, apropiindu-mă de el.
Pentru o singură clipă, masca lui de piatră căzu, și-am întrevăzut ca un fulger toată durerea, ura, și regretul ce-l bântuiau dintotdeauna. Era singura dovadă de care aveam nevoie. El era acel Sasuke Uchiha, am constatat cu satisfacție. Mă simțeam bine că-i străpunsesem scutul, măcar pentru un scurt timp.
-         Au murit, confirmă el cu furie, ridicându-se ca și mine în picioare.
-         Cum? am întrebat iar.
Ochii lui intunecati, imenși, se lărgiră și mai mult, iar adâncimile din ei clocoteau de-a dreptul.
-         Lua-le-ar naiba de arhive. Am să le dau foc într-o zi, mormăi.
Am zâmbit fără umor.
-         Mama și tatăl meu au murit uciși de un vampir pe nume Karin. În fața mea. Ea m-a transformat, apoi a dispărut. Nu știam cum funcționează lumea nouă în care intrasem. M-am dus să-mi văd soția și copilul, am cedat setei și i-am omorât.
Strânse din pumni.
-         Ești mulțumită acum? mă întrebă cu o furie și ură nedisimulată, care-i ardea în ochi asemeni unui incendiu.
Acum înțelegeam mai bine de ce alesese calea pe care se afla acum. Fără să mă gândesc la ce făceam, am ridicat mâna și i-am luat-o pe-a lui. Era rece, însă nu asta era explicația ploii de fiori ce mă cuprinsese din cap până-n picioare.
El tresări.
-         Îmi pare rău, i-am spus cu sinceritate. N-a fost vina ta.
Nemișcat, Sasuke mă privi fără să clipească, atent, analitic, nemilos. Ardea aceeași flacără în privirea lui; după câteva clipe însă, se domoli. Pentru acel scurt timp, nu l-am mai simțit ca pe un vampir, nici nu i-am mai simțit ura. Ochii lui fuseseră lichizi, calzi, cu o expresie atât de uimită și neîncrezătoare, încât ai fi crezut că descoperise o minune. Pentru o clipă… mi-am dat seama că fusese speriat de ceva ce nu înțelegeam.
Dar numai atât. Zidurile lui se ridicară iar și, violent, își smulse mâna dintr-a mea și se dădu câțiva pași înapoi.
-         Pleacă, îmi spuse cu răceala, scuturând ca un nebun din cap.
-         Ce s-a întâmplat? am întrebat și eu, ignorându-l.
Era furios din nou.
-         Cred că te urăsc și eu!
Dispăru brusc pentru o secundă, ca apoi să apară rapid în fața mea. Mă împinse spre perete, lipindu-mă de suprafața tare și rece. Nu-și dezlipi ochii plini de furie dintr-ai mei în timp ce-și poziționa mâinile de-o parte și de alta a capului meu, creând o închisoare de netrecut în jur. Respiram greu, arzând, din cauză că era mult prea aproape și pentru că realizam… că era prea târziu.
-         Stai departe de mine, mârâi el atunci, și-i simțeam respirația caldă pe gât. Dacă am să te mai văd vreodată pe aici… ori undeva unde nu suntem obligați să ne vedem… am să te omor.
Am clipit.
-         De ce? am murmurat greu, simțindu-i trupul tare și rece apăsându-se din ce în ce mai mult peste al meu.
Cred că încerca să mă amenințe, să mă facă să mă simt… în pericol. Eu o simțeam complet pe dos…
-         Pentru că nu te urăsc cum ar trebui s-o fac, răspunse el aplecându-se, și ochii îi ardeau iar. Pentru că…
Își dezlipi pe nesimțite o mână de perete și-și trecu încet degetele peste gâtul meu. Fiori electrizanți urmară atingerii lui reci, ușoare, și fără să vreau, am închis ochii. Însă încă-mi stăruia în minte expresia concentrată, flămândă, sălbatică, a privirii lui urmărind traiectoria propriei mâini… m-am cutremurat.
-         …pentru că, urmă el în șoaptă, lăsându-și mâna în jos, vreau să trăiești, dar vreau să mori interzis de tare.
Am deschis ochii, tulburată complet.
-        Sasuke? l-am întrebat pe un ton meditativ.
Privirea lui mă invita să continui.
-         Ție nu-ți vine să mă săruți? am murmurat, cercetându-l cu atenție.
Trăsăturile îi împietriră.
-         Ai evoluat, Sakura, felicitări, spuse el sarcastic. Nu mai ești o simplă nebună, ești o nebună sinucigașă.
-         Și ce dacă?
Scutură din cap, cu o expresie de uimire amară.
-         Percepția mea despre bărbați e complet sfărâmată, am făcut eu cu un zâmbet mic. Credeam că toți sunt la fel, și că iau orice ofertă valabilă.
Sasuke zâmbi acel zâmbet crud, ironic, care învățasem că era tipic lui.
-         Cine-a spus că nu iau oferta? Îți mai dădeam o șansă să alegi viața, totuși.
Mi-am pus o mască gânditoare.
-         Există vreo șansă, în viitorul apropiat, ca amândouă opțiunile… să fie viață? am șoptit privindu-l în ochi.
-         Șansa aceea a trecut demult, răspunse Sasuke dându-mi brusc drumul și dându-se câțiva pași înapoi. Nu va trece mult și nu voi mai avea decât o singură opțiune. Și acela va fi timpul când voi fi complet îndrăgostit de tine. Acum, pleacă.

Amețită, am revenit pe picioarele mele. Îl priveam cu ochi mari, uimiți, în timp ce mă adunam și porneam spre ușă. N-am spus niciunul nimic. Ușa se închise cu un pocnet la fel de puternic ca de obicei în spatele meu, și m-am îndreptat cu un pas robotic spre mașină. Cuvintele lui îmi răsunau în minte, din nou și din nou, și din nou…

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mier 25 Dec 2013, 12:55

Ieiiii! Cadoul perfect de Crăciunnn! Mulţumesc, Moşule! :**
Mă bucur nespus de mult că ai adus next-ul pentru că m-ai tinut în suspans destul timp. :)) Ţin minte că atunci când ai postat capitolul anterior învăţam pentru un concurs la istorie şi din cauza ta şi a ideilor ce mă tot bântuiau nu m-am mai putut concentra la nimic. >:P
Sasuke, eşti mizerabil, omule! Cum să o omori pe Ino? Te-ai gândit la cum se vor simţi ceilalţi? Adică ce tot spun, ţie îţi place când oamenii suferă. :)) Oricum, sunt cu ochii pe tine! :-w
A fost un capitol foarte, dar foarte frumos. Îmi pare binr că mi-am clarificat o bănuiala, aceea legată de moartea soţiei şi a copilului brunetului. Se pare că nu am avut dreptate, deci trebuie să recunosc că nu mă aşteptam ca aceasta să fie cauza morţii lor. Fir-ar! Ţi-a ieşit şi de data asta! Iar ai reuşit să mă faci să îmi formez diferite scenarii în minte, construite pe baza indiciilor pe care tu ni le dai cu fiecare capitol nou, şi apoi să îmi dai totul peste cap cu ceva total neaşteptat!
Încă nu am aflat ce este cu acea fântână, dar sunt sigură că vom afla mai încolo. Sper că vei aduce next-ul cât de curând. Până atunci te pup şi îţi urez un Crăciun fericit alături de cei dragi! kiss

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 26 Dec 2013, 00:03

Aaaaaaa

cat de dragut in love

Sasuke se indragosteste de Sakura dance2

Sadicul ala...de ce nu a sarutat-o sau de ce nu o transforma si pe ea in vampir think

asta ar fi foarte tare. Sakura, un Sherlock Homles ucias. Asta ar fi chiar foarte interesant. Lasand asta a o parte, am ramas masca cand am citit in ce stare a lasat-o Sasuke pe Ino... tot stau sa ma gandesc de unde a avut nebuna de Sakura curaj sa mearga in casa lui. Adica, daca ii sa gandesti logic aia ar fi fost o moarte sigura pentru orice alta persoana, dar se pare ca nu si pentru Sakura; asta inseamna ceva. Acum chiar sunt curioasa daca va afla tot orasul despre adevarata "natura" a lui Sasuke pentru ca nu stiu ce motive ar mai putea gasi pentru o moarte atat de sadica.
Capitolul asta a fost ce mai frumos cadou de craciun. Mersi de anunt kiss

~Sayonara~ a hug

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Joi 26 Dec 2013, 11:05

Hey! Ma bucur ca ai postat nextul de Craciun si ne-ai oferit un cadou superb! Capitolul a fost genial, ca tine, si mi-a placut la nebunie! Nu pot sa cred ca Sasuke a ucis-o pe Ino, imi pare foarte rau de ea; nu merita sa moara. Singurul lucru bun pe care l-a facut el a fost marturisirea de la finalul capitolului, care m-a surprins placut. La cat de sadic, nenorocit si rece este Sasuke, cam greu e sa recunosti ca vei fi indragostit complet. Totusi, imi pare rau ca si-a pierdut famila, practic si-a ucis-o. Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare. Sarbatori fericite in continuare!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Vin 27 Dec 2013, 14:52

Sunt suuuuper bucuroasa ca l-ai postat! Un cadou perfect :D. Capitolul a fost genial,la fel ca tine! Scuze ca nu am apucat sa scriu un comentariu si la capitolul anterior,dar nu am avut timp :)...Ce bine ca Sasuke incepe sa se indragosteasca de Sakura. Sa ma anunti te rog la capitolul urmator! Succes in continuare si spor la scris! :*