Piatră Fără Zid

WTF siofhdgj;fjhjfhjpoyj CUM DE NU AM COMENTAT PANA ACUM ? Piatră Fără Zid - Pagina 5 138742

Nu-mi vine sa cred ca nu am comentat, eram absolut sigura ca am facut-o. Piatră Fără Zid - Pagina 5 138742

Ma roooog, nu stiu ce naiba s-a intamplat.
In legatura cu acest capitol, pot spune ca e genial, unul dintre cele mai bune. Mi-a placut mult, ca de obicei, ma face din ce in ce mai nerabdatoare sa vad ce se intampla si sunt curioasa cum va incepe povestea lor de dragoste. Pentru ca momnten se comporta ca niste ciudati care se urasc, desi in secret poate simt altceva. Piatră Fără Zid - Pagina 5 2573201749

Spre exemplu, Sakura e atrasa de el, el e atras de ea. Uhuhuhuhu. Presimt niste momente .... Piatră Fără Zid - Pagina 5 2573201749

if you know what I mean.. mai ales cand vine vorba de un vampir, va fi genial. Piatră Fără Zid - Pagina 5 2586070128

Astept urmatorul capitol, pe care sper sa-l postezi si tu mai repede. Sper. Te rog.

Ce idioata sunt eu, ca sosesc atat de tarziu cu un comentariu. Imi place mult acest capitol, pentru ca are multa descriere si destul dialog. Nu ma asteptam ca Sasuke sa spuna cu propriul glas ca e vampir si ca ii controleaza visele. Iar aceste sentimente ale Sakurei, il lasa usor rece pe Sasuke, sau cel putin, asa mi se pare mie. Chiar vreau sa il vad pe Sasuke zdrobit de afirmatiile Sakurei, iar acum ca aceasta e pregatita sa il infrunte. Oare Uchiha va cadea in plasa, sau va lupta? Eu daca as fi fost in locul Sakurei, mi-as fi incolacit in jurul gatului 3 fulare.
Nu uita sa ma anunti la next.

Doamne...peste ce fic am dat Imi place la nebunie

Sincer am inceput sa il citesc aseara pe la 10 si nu m-am mai dezlipit de el pana nu am ajuns la ultimul capitol.Deci ii superb

La inceput cand Sakura stia ca Sasuke ii vapmir am crezut ca i-a spus el,dar se pare ca m-am inselat. Oricum imi place mult cum decurge totul desi sper ca sa nu o ucida dar nah..asta voi afla mai incolo.

Sper sa aduci next-ul cat ai repede si daca timpul iti permite anunta-ma si pe mine Mersi

Pana data viitoare spor la scris in continuare. Te-am

~Sayonara~

foarte frumos:* merci mult de anunt:X scuzi ca am intarziat atat cu comentariul, te pupicesc:*

Iarasi tu miss panda grasun! Da, o sa te terorizez cu porecla asta tot restul vietii tale, pentru ca meriti!-hahahaha- Sakura e nebuna, ca si mine, ca si tine, ca noi doua. Si stiu ca esti o nebuna pentru ca si tu stii ca sunt o nebuna. Sa te arunci in "bratele"mintii unui vampir, fara frica, asta da curaj, de neintrecut! Si Naruto, mi se pare mie sau in povestea scrisa de Andru se indragostea de Saku mai tarziu poate cu, cateva, capitole. Mna, nu mai conteaza, pentru ca l-ai facut SasuSaku. Poa te te mai gandesti si schimbi finalul, te roaga nebuna din fata monitorului! Sa aduci next-ul ori la asta ori la AGS, ai inteles?

Haide, dati-i drumul si omorati-ma ca nu am adus next-ul mai repede, va dau cale libera. -.- In fine, scuze, program incarcat - scuze - , blabla, enjoooy. <3

Capitolul VIII - Vreau sa te cunosc

Din perspectiva Sakurei

- Wow, Sakura… făcu el privindu-mă din cap până-n picioare. Să fiu sincer, nu am mai cunoscut femeie mai frumoasă ca tine.
I-am zâmbit.
- Bună și ție, Naruto, am spus în timp ce intram în casă. Mulțumesc, desigur.
El închise ușa și mă privi iar, cu ochii lui mari și albaștri. Fără un cuvânt, îmi făcu semn să-l urmez și mă conduse în sala de oaspeți.
Camera era aproape plină. Desigur, deja mă obișnuisem că „prânzul familial” al familiei Uzumaki însemna petrecere duminicală în Blackville. Cred că erau cea mai populară familie. Dacă veneai la Uzumaki, era ca și cum veneai la un bal, sau la o petrecere. Asta era, implicit; însă eu de-abia acum învățasem că aici se țineau adevărate adunări publice. Și nu-mi convenea decât dintr-un singur motiv… altfel, nici n-aș mai fi venit.

Străduindu-mă din toate puterile să nu mă strâmb, am intrat cu capul sus în camera largă. Pentru câteva clipe, totul îngheță și o liniște grea înlocui atmosfera veselă și vorbăreață dinainte.
Oooook… poate am exagerat puțin cu ținuta. Bine, puțin mai mult. Exact atunci când eram cât pe-aci să mă învârt pe călcâie și să dispar, oamenii de la masă se repeziră spre mine și erupseră.

- Sakura, dragă!
- Bună!
- Bună ziuă, domnișoară Haruno…
- Arăți amețitor!
- Rochia e cumva de la Versace…?
- Salut, Saku!
- Ce mai faci? Apropo, arăți superb.
- Ce frumoasă ești!
- Merge cu ochii uimitor! Cred că…
- … pentru că vei sta lângă mine, nu? Adică…
- Tu ești Sakura Haruno? Am avut impresia că am dat peste Afrodita…
- …și apoi, suntem fete, am discuta între noi.
- Las-o! Doar nu…
- Uimitor! De-a dreptul uimitor!

Amețită, confuză, am început să dau răspunsuri monosilabice tuturor și să încerc cât de cât să nu-i fac să se simtă prost. Nu că mi-ar fi păsat, dar îmi blocau imaginea spre masă! Nu vedeam dacă el era aici…
Cu greu, fetele și tinerii cu ani buni mai mici decât mine și care flirtau alarmant de mult se dădură deoparte și mă lăsară să respir. Atunci apăru Tsunade și Ino, care mă complimentară și ele, pe când mezina se uita la mine cu o admirație sinceră și nedisimulată, cum numai vârsta ei o putea avea.
Era acolo. Nu-l vedeam, dar îi simțeam privirea pe mine, și eram sigură că era el, pentru că nimeni altcineva nu m-ar fi făcut să mă simt așa. Fiori ciudați începuseră să mă cuprindă, în timp ce-i simțeam ochii urcând peste talie, trecând de sânii bine puși în evidență de rochie, și oprindu-se pe gâtul meu descoperit.
M-am tras din grupul larg, și am reușit în sfârșit să-l văd. Ocupa cazual un loc dinspre marginea mesei, sprijinit comod de spătar și cu mâinile în buzunarele blugilor negri, mulați. Avea un tricou cenușiu, simplu, și pe deasupra o jachetă lucioasă, întunecată. Părul îmi aducea aminte de noaptea cea mai neagră, pe când ochii imenși, flămânzi, de nemol ma sfredeleau. Ființa albă, străină, din fața mea, era definitiv cea mai frumoasă persoană pe care o întâlnisem, în cel mai înspăimântător, ciudat și periculos mod.

Captivată, aproape m-am mișcat fără să-mi dau seama spre el, așezându-mă cât puteam de nonșalant pe scaunul gol de-alături. Hoarda de oameni înnebuniți ezită; știam ce efect avea Sasuke asupra altora, așa că nu-l alesesem doar din nesuferitele mele motive personale. Am mai schimbat câteva cuvinte cu ei, după care se întoarseră cu toții la locurile lor, iar vorbăria inițială se instală înapoi repede. Privirile încă erau pe mine, însă atenția scăzuse, iar asta era perfect.
Felul în care trupul lui elastic se încordase atunci când mă așezasem alături de el îmi dăruise o tăcută satisfacție. Am zâmbit, răspunzând rapid și evaziv încercărilor de conversație din toate părțile. Atenția mea, însă, era doar la el. Am reușit să scap de toate fetele invidioase și bărbații înnebuniți de-abia atunci când Ino se prezentă cu gustările. Lumea începu să mănânce, ceea ce le bloca dorința de convorbire – sau mai bine zis, bârfă. Ah, orășelele astea mici și simpatice…

- Ce mai faci? am întrebat brusc, întorcându-mă spre Sasuke. La fel de plictisit ca-ntotdeauna?
Ochii lui se fixară, ușor încruntați, pe mine. Am înghițit în sec, dar n-am dat înapoi, oricât de mari și adânci puteau fi oceanele din fața mea.
- Nu, răspunse plat.
Mi-am dat ochii peste cap. Obișnuitele răspunsuri monosilabice. Haide Saku, știu că poți mai mult, ce naiba…?
- Nu? Cum așa? m-am interesat.
De data asta, nu se sinchisi să deschidă gura.
- Cum de nu ești plictisit? am repetat sfidătoare, determinată în mărețul meu scop de-al scoate din minți.
Nici măcar nu mă privi. Își umplu calm paharul cu șampanie și-l dădu pe gât cu mișcarea unuia obișnuit să facă asta. L-am privit neîncrezătoare; dacă voia să-mi joace rolul de ființă supranaturală, tocmai stricase tot. Vampirii nu mănâncă și nu beau… nu șampanie, cel puțin… nu?
- Ești imposibil, am oftat înfigându-mi furculița întâmplător în farfurie.

Mă așteptam la mai multă tăcere și ignorare, însă Sasuke se decise să-și respecte motto-ul de fiecare zi: surprinde-o pe măreața Sakura Haruno. Așa că se întoarse spre mine cu umbra unui zâmbet ironic pe buzele prădătoare.

- Mi s-a mai spus, zise cu un pic mai mult sentiment în voce și-n ochi.
Deci începeam să dobor zidurile. Perfect.
- Îmi pare rău că te-am făcut să te simți bine… am făcut eu, apoi, cu o părere de rău jucăușă, privindu-l galeș.
Brusc, el se încordă iar. Deschise gura, o închise, apoi se cufundă iar în muțenie. Am blestemat tăcut în sinea mea; și atunci, am făcut prostia. Nu mă puteam abține.
- E evident c-am visat aseară, am murmurat ușor, sprijinindu-mi capul într-o mână. Numai într-un vis tu ai scoate mai mult decât trei cuvinte…
Sasuke pufni.
- Nu m-am așteptat ca tu chiar să fi crezut că eram eu. Îți supraestimezi imaginația, apropo.
Am înghețat. Gândurile mi se învârteau ca nebunele în cap, și nu știam ce mă uimea mai mult: că el chiar avea puteri telepatice sau cum s-o fi chemând, sau faptul că vorbise timp de… șapte secunde?

- La naiba, fu tot ce-am putut scoate.
Sasuke își întoarse superbitatea complet spre mine. Ochii lui intunecati, adânci, îi pironeau pe ai mei cu toată atenția, mă analizau fără niciun scrupul. Sentimentul acela ciudat, ca și cum aș fi cărat pe umeri lumea întreagă, se întoarse în forță.
- Adică… m-am bâlbâit eu. Tu chiar poți să… Tu chiar ești un…
Am scuturat din cap, furioasă. Contasem atât de mult pe faptul că el era ori nebun, ori mincinos! Sau dacă era numai om, însă cu puteri supranaturale, și criminal psihopat pe deasupra?
Sasuke chicoti o clipă, apoi își duse mâna la gură. Ochii lui râdeau în toată regula, însă. M-am uitat la el cât de urât am putut, însă mă simțeam ca un iepure încercând să coboare de pe soclu un înger distrugător.
- Ți-a venit și ție mintea la cap, spuse el amuzat după câteva clipe. Știi de ce ai acceptat… rezultatul cercetărilor atât de ușor? De ce ai renunțat la anchetă așa de repede?
O bănuială groaznică mă încolți. Ochii mi se îngustară…
- Ghicești bine, aprobă el din cap, cu o expresie de triumf rece pe trăsăturile accentuate. Te-am influențat discret cu micile mele… abilități.

Zâmbi. Mie îmi venea să-i înfig furculița în fund de nervi.
- A fost ușor. Păcat că mi-ai rupt barierele pe care ți le pusesem noaptea trecută… ca să știi și tu ce-i cu valul ăsta brusc de îndoială și realism.
- Invită-mă cu voce tare la o plimbare în grădină, am mârâit. Acum.
Triumful și ironia dispărură. Mă cercetă surprins.
- M-ai auzit, am spus. Fă-o acum, sau ce are să urmeze n-are să-ți placă!
L-am privit cât de amenințător am putut, cu toată furia ce clocotea în mine. Și nu era deloc puțină. Sasuke se foi pe scaun.
- Sakura, vrei să mă acompaniezi într-o plimbare prin grădină? spuse el degajat, orice urmă de mânie și ironie dispărând ca prin farmec de pe chipul lui palid.
Un actor perfect, exact cum mă așteptasem. Din nefericire, își cam găsise nașa. Am zâmbit amabilă, m-am ridicat de pe scaun și l-am urmat afară, pe terasă, cu o expresie senină. Eram foarte conștientă că toți ne priveau și șușoteau pe seama noastră, dar sincer, mă durea fix în cot de ce spuneau ei în momentul de față. Știam și că era foarte neobișnuit, să ieși la plimbare pe la mijlocul gustărilor, și la o petrece de zi, nu noapte, însă aveam disperată nevoie de intimitate.

Imediat ce-am ieșit din câmpul vizual al oricărui invitat, l-am tras pe nenorocit după mine în spatele unui tufiș și am luat o gură mare de aer.
- Ești cel mai porc, idiot, nenorocit, handicapat, tâmpit, ticălos, nesimțit, egoist și înfumurat bărbat pe care l-am cunoscut vreodată! am mârâit cu putere, îmbrâncindu-l cu amândouă mâinile în piept.
Fața lui se întunecă, deși ochii îi rămăseseră reci și neîndurători. M-am dat câțiva pași înapoi.
- Pur și simplu nu e corect! m-am plâns brusc, lăsându-mă să cad pe banca din spatele meu. Nu e corect…!
- Ce nu-i corect? murmură Sasuke de lângă mine, și abia atunci am realizat că se așezase și el.
Un sentiment neplăcut de deja-vu mă cuprindea. Era ca în nenorocitul de vis!
- Tu, am răspuns tristă. Adică, gândește-te puțin. Ești o ființă… definitiv mai avantajată decât un simplu om ca mine. Tu ai puteri de toate tipurile, pe când eu…
Am făcut un gest a lehamite.
- Pur și simplu nu-i corect. Ce război e ăsta, dacă tu mă manipulezi așa?
- N-am cerut eu să fiu vampir, crede-mă.

Am tresărit. Eu acum nici nu mai îndrăzneam să gândesc cuvântul, și el vorbea atât de liber…? L-am privit cu neîncredere și ciudă neputincioasă, urând curiozitatea ce mă ataca în legătură cu vorbele lui, și expresia mohorâtă, gânditoare, de pe chipul lui.
- Oricum, continuă el înainte ca eu să deschid gura, e corect acum. Mi-ai învins… cavaleria, ca să zic așa. N-am să mă mai pot infiltra în gândurile tale fără ca tu să-ți dai seama, ceea ce e un mare dezavantaj.
- Dar poți intra, am arătat eu nervoasă.
Ridică din umeri.
- La ce bun e să ai un avantaj, și să nu-l folosești?
N-am răspuns pentru că n-aveam ce răspunde. Și eu aș fi făcut la fel, știam asta; nu mai voiam să fiu ipocrită și să mă prefac a fi altceva. Sasuke nu era oricine.

- Apropo, am spus brusc, rupând liniștea, mi-am amintit că voiam să te întreb câteva chestii.
Sasuke păru că se întoarce de pe altă lume, atunci când mă privi întrebător.
- Cum de nu arzi la soare? m-am grăbit să spun, înainte ca el să se răzgândească.
- Ah, zâmbi el ușor, cu jumătate de gură. Am un inel vrăjit, mă protejează.
Am făcut o mutră neîncrezătoare.
- Dacă există vampiri, există și vrăjitoare, poate și vârcolaci… nu am întâlnit niciunul, totuși, argumentă el ridicând o sprânceană.
M-am mai holbat o clipă la el, apoi la mâna lui dreaptă pe care sclipea un inel ciudat, apoi înapoi la el.

Detaliile se potriveau, trebuia să recunosc. Am recapitulat rapid totul în minte. Atacurile apărute numai după apariția lui Sasuke în oraș, pierderea de sânge din toate cazurile, înscenarea inteligentă, lipsa inexplicabilă a amprentelor și înscenările inteligente… explicate de abilitatea asta a lui ciudată, care fusese dovedită. Jacheta cu picături de sânge pe care o încuiasem într-un seif, faptul că el însuși recunoștea ce este, faptul că mă amenințase… totul se lega logic, enervant de logic.
Bine, bine, îl cred. Gata, e vampir. Trebuia să sun la servicii funerare psihologice ca să comand un sicriu pentru mândria și orgoliul meu. Și să-mi fac o programare la psiholog, de asemenea; stăteam lângă un vampir foarte periculos și eu nu mă simțeam absolut deloc amenințată. Eram doar curioasă.

- Ți-e teamă de usturoi și cruci și dormi în sicrie? am întrebat apoi, amintindu-mi miturile despre vampiri pe care le citisem.
O expresie amuzată îi apăru pe față, înlocuind-o pe cea impasibilă.
- Nu, astea-s doar povești create ca să-i facă pe oameni să se simtă mai bine, îmi răspunse poziționându-se mai confortabil pe bancă.
- Țăruș în piept? am ridicat o sprânceană.
- Asta da, dădu el din cap, și focul. Sunt cam singurele două moduri prin care putem fi uciși. Focul e cel logic… țărușul în piept e rezolvarea mistică.
M-am holbat la el șocată. Și mă mai făcea pe mine nebună…!

- Tu ești prost sau ce…? am exclamat. Tocmai mi-ai spus cum mă pot apăra de tine în caz de nevoie!
Sasuke ridică din umeri.
- Nu-mi pasă dacă mor sau nu. Oricum, viața e o nesfârșită plicitiseală atunci când ai eternitatea în față.
Trecură câteva clipe de liniște. I-am contemplat tăcută cuvintele. Avea dreptate; așa mi se părea și mie că e viața, însă eu nu aveam infinitul în față, așa că trebuia măcar să încerc să fiu un om normal, să am o familie și să caut fericirea cât mai aveam timp. De-aș fi fost în locul lui, mi-aș fi permis să mă afund din ce în ce mai mult în abis… Însă mă bucuram, cumva, de fiecare clipă, fără un scop anume, de durată.

- Ai să mă ucizi? am întrebat gânditoare, ridicându-mi capul spre el.
Ochii lui sfredelitori îi găsiră și-i fixară pe-ai mei. Erau la fel de duri, de neîndurători, dar nu mai erau reci.
- Poate, răspunse încet, și vocea lui adâncă ținea o sinceritate dezarmantă. Dacă mă întrebai asta a doua zi după ce-ai venit aici, îți spuneam că da.
- Dar acum…?
Beculețele mele de alarmă încă-mi urlau că sigur aveam o problemă de-mi discutam propria moarte cu un demon.
- Acum… oftă el, nu știu. Trezești în mine ceva ce-a murit demult; și-mi place ființa nouă ce-aș fi cu tine. Problema este că n-ar putea coexista cu un monstru.
Brusc, îmi luă mână într-a lui câteva clipe, apoi îmi dădu drumul. Fiori electrizanți mă pătrunseseră la atingerea lui rece.
- Nici nu-mi mai amintesc cum era să fii om, murmură Sasuke, și ochii lui erau sălbatic de goi.

Trecură câteva clipe, în care eu mă luptam cu furie împotriva pornirii nebune de a-l consola. Taci, fetițo, taci! E un vampir, e un criminal, e periculos, e foarte, foarte, foarte periculos…
Brusc, înainte ca eu să fi luat vreo decizie, el se ridică de pe bancă. O privire în sus și am realizat că nu mai era ființa cu sentimente și gânduri de mai-nainte; ochii îi erau de gheață, chipul impasibil, iar tot ansamblul emana o nepăsare fără milă, care tăia în carne. Am oftat – statuia Sasuke reintrase în joc.
- Ridică-te, îmi spuse el plat.
M-am ridicat, iar banca dispăru din spatele meu. Am tresărit imperceptibil, dar n-am spus nimic. Cred că începeam să mă obișnuiesc. Agale, mi-am rotit ochii prin grădina frumoasă, plină de flori pe care abia acum o observam, și am privit cu un zâmbet soarele strălucitor de sus, verdele de smarald al copacilor.

În timp ce-l urmam înapoi în sala de oaspeți, mi-am dat seama că nu-mi păsa ce era Sasuke și ce făcea. Îl uram pe cât mi-era milă de el. Azi era o zi frumoasă, mâine are să fie una și mai bună; și aveam de gând să-l învăț și pe el că niciodată nu-i prea târziu.

Dau edit.

EDIT:
Sunt o extreme de mare intarziata ce va lasa un comentariu mult prea minuscul.
Capitolul a fost grozav, exact pe gustul meu, cu o tona de dialog dulce si perfect de savurat. Cum sunt adepta dialogului, mai ales daca este unul bun, pe asta il ador. Are tot ce-i trebuie si imi place la nebunie. M-a mirat Sasuke spunandu-i Sakirei despre metodele de aparare impotriva lui. Nu ma asteptam s-o faca, sincer. Un alt lucru pe care-l iubesc la capitolul aceasta este plictiseala fata de viata pe care-o afiseaza Sasuke, aceasta aintindu-mi de e mea, doar ca eu n-am sute de ani :)) Si faza cu visele a fost tare draguta, reactia Sakurei m-a amuzat. As mai avea multe de spus, doar ca sunt atat de obosita ca-mi pica ochii pe tastatura si cam incep sa devin incoerenta. Sper ca de data aceasta vei aduce capitolul urmatorul mai repede, la fel de lung ca aceasta, cu o cantitate cel putin la fel de mare de dialog. Ah, da, si, mi-am amintit, perspectiva lui Sasuke nu va mai fi? Chiar daca e vampire si nu ma fascineaza asta la el eu tot il prefer pe el. Bine, gata, te las. Te pup kiss

~~Revin cu un edit mai tarziu~~
In primul rand as vrea sa iti multumesc ca mai anuntat de next
In al doilea rand...ce as putea sa iti zic despre capitol...un singur cuvant il defineste GENIAL la fel ca si restul capitolelor. Imi place mult de tot cum decurge actiunea si se pare ca Sakura incepe sa simta ceva pentru Sasuke, si se pare ca este si invers.Mor de nerabdare sa vad ce se va intampla in continuare si sper ca Sasuke sa renunte la ideea de a o ucide pe Sakura
Cam atat am avut eu de spus Pana data viitoare te-am
~Sayonara~

Vad ca Sakura incepe sa dezvolte anumite sentimente fata de Sasuke fie ele mila sau compasiune, tot este un inceput. Imi place ca atitudinea ei rece si plinsa de replici seci, sarcastice, e inlocuita trptat de tot felul de gesturi si fapte care dovedesc faptul ca inca e om, pe langa toate celelalte. Imi place cum sunt caracterizate personajele, fiecare are o personalitate puternica si totusi reusesc sa coexiste fara a se nimici unul pe celalalt. Trebuie sa-ti spun, ai ales ficul bun pe care sa-l impartasesti cu noi. Felicitari scriitoarei si tie pentru ca ai avut ideea de a ne arata si noua aceasta minunatie. :)

Hei ya!

Am ajuns si eu pe aici, si iubesc acest fic! in love

Iar acest capitol a fost exceptional! in love

Deci, singurul lucru care-mi displace e ca nu aduci next-ul mai repede! very sad

Vreau next-ul mai repde, dar sa fie la fel de intresant...Stai, evident ca va fi! lough

Anunta-ma al next!!! Te pwp dulce is spor la scris in continuare!!! kiss

Ei bine, am remarcat ca Sakura a inceput sa dezvolte niste sentimente pentru Sasuke, si ma gandesc ca poate ea il va ajute sa se simta din nou om. Desi Sasuke pare rece, lipsit de sentimente, sunt sigura ca o parte din el doreste sa mai fie om. Oricum, mi-a placut foarte mult capitolul. Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare! Bafta in continuare! Kiss! kiss

Ieeii!!! Ce ma bucur ca ia adus nextul. :) Okai, foarte interesant. Se pare ca amandoi isi schimba incet sentimentele. Chiar devine foarte interesanta povestea. Cine stie unde o sa ajunga acest sentiment de mila al Sakurei pana l-a urma. Chiar sunt foarte curioaa de ce o sa urmeze si abea astept sa mai pui un capitol. Ma bucur ca sunt si unii care se chinuie sa corecteze si sa ne arate noua creatii minunate ca acestea. :)

Wooow. Este un fic suuperbbb . Abia acum am trecut si eu la el . Trebuie sa`mi fie rusine.
Sa ma anunti si pe mine cand pui next te rog din suflet .
Rebee te .

Hei.

Mi-a placut mult si acest capitol, desi nu s-au intamplat prea multe, sper ca in urmatorul sa avem parte ne niste momente frumoase intre cei doi.
Nu stiu ce sa mai zic si nici nu prea pot, nu ma simt prea bine..
Oricum deabia astept urmatorul capitol pentru ca sunt foarte curioasa ce va urma. Fic-ul e genial, normal. Ma astept la multe surprize.

socata. :| oare ce se ve intampla mai departe? sasuke o s-o lase oare sa se apropie de el? dar trecutul lui ii va mai bantui vreodata? atatea intrebai, doamne...totul e atat de perfect, incat credeam ca citesc o carte, doar sfarsitul m-a oprit. fascinant. te astept cu un next plin de genialitate si...pasiune.

Oh, yeah, baby. Mi-a placut tare mult acest capitol, a fost plin de mister si tare savuros. Asteptam de mult capitolul asta, sincera sa fiu, dar ma bucur ca ai reusit sa il aduci intr-un final. Ma intreb si acum de ce Sasuke e atat de degajat, de ce vorbeste atat de deschis si linistit despre un lucru total... nebunesc?! Ciudat personaj, zau. Mi-a placut dialogul dintre cei doi, a fost cu adevarat bun si interesant, asa cum ma asteptam. Este un fic bun, ce le are pe toate: mister, crima, thriller, psihologie, cam toate sunt bagate in el, am parte de diversitate si asta este chiar bine. Imi place ideea de baza, dar nici ideile secundare nu imi displac. Andru chiar a stiut ce face cand s-a apucat de acest fic si merita toate laudele, iar tie, Kit, iti multumesc pentru faptul ca l-ai adus aici si ni l-ai impartasit si noua. Te astept cu urmatorul capitol kiss

Buna! Iti multumesc pentru ca m-ai anuntat si sute de scuze pentru ca nu am venit pe aici mai devreme. Capitolele imi plac mult mult mult, stii asta deja, nu? Ma bucur ca Sakura vrea sa-l ajute pe Sasuke sa vada din nou frumusetea vietii si ca nu se da batuta sau nu se lasa speriata de ce e el. E o fata puternica si stie ce vrea. Astia doi e clar ca se iubesc, oare cat mai dureaza pana recunosc? Orgoliul e foarte mare si am fost mirata sa-l vad pe Sasuke mai sensibil in capitolul asta. Te astept cu nextul. Te-am pupat! :*

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Dum 04 Aug 2013, 08:56

Din nou imi cer scuze pentru intarzierea nejustificata si.... Nu... Nimic... Sincer, dupa mine, era de asteptat ceea ce s-a petrecut in acest capitol. Mie mi se pare complet logic modul in care decurg lucrurile. Si abia astept sa vad cum se va contura incetul cu incetul mai departe acest fic. Nu de alta, dar ador povestile politiste! O! si creativitatea si originalitatea de care da dovada scriitoarea, dar si bunatatea cu care ne este adus. Asa, sa nu se supere nimeni pe mine. V-am:*: dulce! sa ma anunti cand postezi nextul, Kit! O vara placuta in continuare! Ja ne!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Dum 04 Aug 2013, 17:28

Pf. Nu ma asteptam ca Sakura sa fie atat de curajoasa in apropierea lui Sasuke. In cele din urma, e destul de ciudata relatia murit - vampir. M-a amuzat comportamentul lui Sasuke, cum vorbea atat de liber despre fiinta care este. Ceva m-a pus pe ganduri, totusi. A zis la un moment dat ca ''Am uitat cum e sa fiu muritor'' . Daca in capitolul viitor vom afla mai multe despre acesta fraza, tare te-as mai iubi.
Bine, hai cu next. Da-mi de veste. Abia acum povestea devine mai interesanta. :3

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 12:32

Capitolul IX – Începutul unei construcții fără nume
Din perspectiva Sakurei

Sasuke a plecat imediat ce ne-am întors în camera plină de oameni. Nu mi-a adresat niciun cuvânt, nicio privire; pur și simplu se întorsese cu spatele la mine și pășise grațios pe ușă. Rezistasem cu greu pornirii de-a fugi după el, pentru că mă simțeam îngrozitor de furioasă și tristă pentru el. Da, ați auzit bine. Puteți să vă și frecați la ochi, dar nu-mi retrag cuvintele, oricât mi-aș dori s-o fac. Am o conștiință abominabilă, nemiloasă, mai nesuferită decât o armată formată din mii de Sai puși pe distrugere-n masă.
Da, mă simțeam tristă pentru Sasuke. Nu-l compătimeam, știam că n-avea nevoie de așa ceva și că m-ar fi urât pentru o asemenea crimă. Însă părându-mi rău pentru un monstru, mă simțeam eu mai umană. Cred că descopeream cât de inutilă era propria mea existență, cât de plictisitoare și gri o făceam eu să fie.

Mâncam în tăcere, cu gândurile departe, răspunzând sumar întrebărilor puse de comeseni. Poate că Sasuke era un simplu suflet pierdut… într-atât de pierdut, încât îi plăcea asta și s-ar fi retras într-o cochilie neagră de ură de sine și s-ar fi apărat de orice rază de lumină până când ucidea și ultima minusculă șansă umanitate care i se mai oferea. În ciuda a ce-mi spunea intuiția și logica, voiam să-l cunosc mai bine. Nu puteam spune că nu mă atrăgea și din alte puncte de vedere, însă acum simțeam un fel de corelație între mine și el care nu mai fusese înainte.
Și cred că înțelesesem de ce abandonase câmpul de luptă. Eram egali acum, fiecare purtând insigna mentală a două victorii. De data asta, însă, aș fi vrut ca el să rămână și să cadă în capcana descărcării, a cuvintelor, a nevoii de a vorbi. Numai jumătate din mine se bucura că el recunoscuse influența mea magnetică și părăsise frontul; cealaltă jumătate avea însă pornirea asta prostească și curioasă de-a afla cât mai multe despre el.

Saku, te joci cu focul. De ce îl vezi ca pe o persoană? Nu este un om, n-are suflet; e un demon sadic care ucide. Oare o asemenea creatură mai avea suflet? Mai avea umanitate, capacitatea de-a simți milă și compasiune?
Nu. Nu, Sasuke nu era în stare de umanitate. Mi-aminteam vocea lui șerpuitoare, cu reflexii încrâncenate, care-mi spusese cu aproape două ore înainte că nici măcar nu-și amintea cum era să fii om. Era oare atât de diferit să fii… diferit? Nu mă gândisem prea mult la asta, însă, vampir sau nu, el a fost om. La baza oricărui creaturi de genul stătea un om. Un simplu om, exact ca cei pe care ei îi măcelăreau acum ca să trăiască.

Oare ce l-a făcut pe el să-și piardă umanitatea? m-am întrebat brusc, mestecând meticuloasă carnea fragedă de pasăre. Trebuie neapărat să-l întreb… și să aflu dacă el este într-adevăr acel Sasuke Terrence Uchiha care, oficial, murise în anul 1797. Coincidența numelor era strigătoare la cer, în orice caz – iar eu nu credeam în coincidențe. Trebuie neapărat să caut mai multe despre istoria casei mele. Cu prima ocazie.

- Un bănuț pentru gândurile tale, răsună brusc o voce caldă, liniștită, de lângă mine.
Am tresărit, întorcându-mă rapid spre sursa distragerii mele. Naruto Uzumaki tocmai ocupa scaunul gol de lângă mine cu o expresie de relaxare atentă, scaunul pe care îl părăsise așa-zisul său „văr” abia acum două ore.
Am zâmbit.
- Numai un bănuț nu-i destul.
Ochii lui orbitor de albaștri se umplură de o curiozitate amuzată.
- Ce zici de 10 dolari? se târgui el.
- O sută, am glumit eu.

Naruto făcu o mutră neîncrezătoare.
- Trebuie să fie ceva interesant, dacă gândurile tale valorează 100 de dolari, spuse el.
Am ridicat din umeri, privindu-l cu un aer gânditor.
- Mă gândeam la Sasuke, am murmurat, alungând valul de beculețe de alarmă care-mi urlau că eram mult prea sinceră.
Brusc, expresia veselă și deschisă de pe chipul lui Naruto se întunecă.
- De n-ar fi legătura asta de rudenie, nici nu l-aș mai primi în casă, mormăi el.
Am clipit uimită. Reacția bărbatului de lângă mine mă surprinsese complet.
- De ce? l-am întrebat.
- E mult prea ciudat pentru gustul meu. Chiar suspicios. Am încercat să aflu cu ce se ocupă, cum își câștigă existența, dar nu am aflat nimic. Am încercat să aflu ce-a făcut înainte de a veni aici, unde sunt și cum au fost relațiile sale cu părinții lui… însă e ca și cum a apărut din aer liber. Nu are nicio urmă nicăieri, absolut nicăieri – însă actele sunt complet în regulă. Mă tot întreb dacă nu cumva are activități ilegale.

N-ai nicio idee, m-am gândit ironică. Desigur, Sasuke avea o experiență a falsificării actelor de ani și ani. Nu mă mira deloc ce-mi povestea șeriful orașului Blackville. Îi înțelegeam prea bine îndoielile, totuși; exact așa aș fi gândit și eu dacă n-aș fi știut deja adevărul.
- Ca să nu mai spun de ochii lui, se zgribuli Naruto. Bagă în sperieți pe toată lumea.
Am aprobat gravă din cap. Trecură câteva clipe de liniște, în care Naruto părea să reflecteze. În timpul care trecu, pentru că n-aveam altă ocupație care să-mi țină gândurile departe de un anume subiect abia citat mai sus, am început să-l privesc cu atenție, cu alți ochi ca înainte. Ca să fiu sinceră, nu mă prea interesase Naruto până acum.

Era un bărbat chipeș într-un mod simplu. Solid, puternic, lat în umeri, genul acela protectiv și în brațele căruia te simți întotdeauna în siguranță. Părul blond îi umbrea ochii de un albastru atât de senin, electrizant, încât te șoca. Ciudat însă că Naruto nu te ducea cu gândul la anotimpul de vară, sau la soare, flori sau chestii de-astea prostești și drăguțe prin nuanța privirilor lui. Albastrul din ochii lui era vigilent, înghețat, imprevizibil. Puteam spune fără rezerve că avea un simț al dreptății ieșit din comun, care îi mâna viața. Maxilarul pătrățos denota hotărâre și stăpânire de sine. Rotunjimea caldă a pomeților și gura blândă, mai tot timpul marcată de-un zâmbet visător, contrasta puternic cu severitatea emanată de restul trăsăturilor, însă. Da, vedeam de ce se căsătorise Ino cu el, vedeam prea bine.
- Naruto, câți ani ai? m-am trezit întrebând.
- Uh, ce? Ah, am 31 de ani, se dezmetici el, revenind pe pământ.
M-am încruntat ușor nedumerită.
- Te credeam puțin mai bătrân.

- Știu, aprobă el degajat, așa pățesc toți. Dar Ino este cu patru ani mai mare ca mine. Pe când eram în liceu, înnebunit după fete și mare crai – zâmbi amuzat – mă culcam cu orice fată frumoasă. Ino era studentă, însă a făcut într-o noapte prostia să se îmbete în același bar cu mine, și desigur, am profitat de asta. A doua zi dimineață, am realizat amândoi ce se întâmplase. Am ținut legătura, precauți. Ea a rămas însărcinată cu un băiatul nostru – iar mama, care e de modă veche, m-a bătut atât de mult la cap s-o iau de nevastă încât am făcut-o. L-am privit cu ochii mari. Cine-ar fi crezut că el, șeriful…
- Când avea ea 26 de ani s-a născut și fetița, continuă Naruto melancolic. Oricum, nu regret ce-am făcut. O iubesc pe Ino acum mai mult ca atunci.
- E de înțeles, am murmurat eu. Diferența de vârstă nu vă deranjează, totuși…?
- Ah, nu. Aproape deloc, scutură Naruto din cap.

M-am lăsat și mai tare pe spate, chibzuind la cele auzite. Imagini din propriul meu trecut mă inundau, și nu-mi plăcea deloc sentimentul de neputință, de slăbiciune pe care mi-l inflitrau fețele părinților mei, a fratelui meu, a lui Usui. Durerea fatidă a trădării și furia respingerii erau lucruri pe care nu mai voiam să se experimentez vreodată. Îmi scormoneau inima și acum, înfigeau țepii nesiguranței și-mi generau continuu nevoia de a fi departe de lume, de a fi singură.
- Dar tu? îmi întrerupse Naruto reflexiile, ochii lui albaștri scrutându-mă atenți.

Am tresărit; uram lucrul ăsta. Uram să mă întrebe cineva de trecutul meu, pentru că era un trecut atât de patetic, idiot, anost și plin de dezamăgire încât ai fi avut impresia că-ți povesteam o telenovelă ieftină. Poate de aceea mă simțeam atât de aproape de Naruto. Intuiam o durere primordială în singurătatea lui, exact ca și-n a mea; izolarea și îndârjirea fuseseră destul ca să mă facă o ființă care nu mai aparținea printre oameni, și care se regăsea într-una care, la propriu, nu era umană deloc.
- Îmi pare rău, se scuză Naruto rapid, citindu-mi chipul. N-am vrut să te fac să te simți rău. Nu credeam…
Trebuie să fiu singură. Vreau să fiu singură. Singură.
- Nu m-am supărat, i-am zâmbit în timp ce mă ridicam brusc în picioare. Mai vorbim, Naruto. Trebuie să plec.
Se ridică și el în picioare, cu o mutră vinovată. Abia acum observam că era cu vreo doi centimetri mai scund decât mine. Am zâmbit iar, ușor înveselită.
- Sakura, nu trebuie să te simți jignită, începu el precaut, atent. Chiar nu am vrut să te supăr.
- Naruto, am spus apăsat, nu sunt supărată. Pur și simplu trebuie să plec, e aproape 4. Trebuie să mă văd cu Hinata.
Oftă ușurat, și un zâmbet vesel îi destinse buzele.
- Hinata Hyuuga, adică? întrebă el în timp ce mă îndreptam spre lume, pentru a-mi lua la revedere.
- Da. Mă înțeleg bine cu ea, am răspuns distrată.

El nu mai spuse nimic, și rămase acolo, privind cum eu o complimentam pe Ino pentru mâncare și pe Tsunade pentru organizare. Am mai discutat puțin despre cumpărături și faptul că Anne voia să ia lecții de pian de mâine, apoi mi-am luat rămas-bun de la toți și am plecat.
Nu era adevărat că mă întâlneam cu Hinata. Fusese o scuză necesară; de fapt, Hinata îmi dăduse mesaj după ce plecase Sasuke cum că nu putea să iasă astăzi, pentru că venea sora ei mai mare din străinătate și trebuia să aranjeze casa și camera de dormit. Îi răspunsesem că era ok.
Gânditoare, am descuiat ușa și am intrat în casă. Un gând brusc și ciudat îmi fulgeră în minte în timp ce treceam pe lângă bucătărie. Sasuke si familia lui fuseseră uciși aici. Oare aveam să mor și eu la fel, pe post de cină și știind că speranța era o himeră inevitabilă…?

Am scuturat din cap, intrând grăbită în camera mare pe care o transformasem în atelier de sculptură. Simțeam nevoia să mă calmez, să mă pierd naibii în ceva frumos. Lutul mă aștepta frumos pe masă, așa că nu l-am dezamăgit. În timp ce mâinile îmi lucrau spornic, mintea mi-era acaparată din ce în ce mai tare de imaginea unui pumnal lung, subțire, înfipt în aripile moi ale unui fluture.

***

Am admirat verdele copacilor, felul în care vântul le dăruia șoapte. Era altă zi frumoasă azi, și soarele mă înveselea și mai tare. Mergeam bine dispusă spre casa mea, zâmbind la amintirea partidei de tenis pe care o jucasem cu Hinata și o prietena de-a ei în această după-amiază. Acea teamă vagă dispăruse. Mă simțeam ciudat de liberă, însă incompletă.

Trecuse o zi de când îl văzusem pe Sasuke ultima oară. Trecuseră două. Ca să fiu sinceră, trăisem cu spaima în suflet, crezând că aveam să visez aceleași lucruri oribile ca-nainte; însă nimic nu-mi tulburase somnul până acum. Viața continua, și mă simțeam mândră că realizasem asta. Ceea ce mă intriga era că el mă lăsase s-o fac. Se ținuse complet deoparte, și nu știam de ce.

Mă gândeam exasperant de mult la el, și orgoliul meu îngropat și înviat mă bătea la cap să-l dau naibii pe Sasuke și să mă concentrez pe mine. Pe telefonul de luni după-amiază, care-mi oferise o sumă foarte frumoasă pentru rezolvarea unui caz simplu. Doamnei Yoroko îi venise fata vitregă acasă de o săptămână, iar acum trei zile dispăruseră toți banii din casă. Una dintre ferestre fusese vizibil blocată și lipită cu un adeziv ușor pentru a se înăbuși zgomotele, însă polițiștii lor nu găsiseră amprente, semn că infractorul lucrase cu mănuși. Pagubele erau foarte mari și de importanță personală mare. Le cerusem să-mi detalieze absolut tot ce se întâmplase în cele trei zile predecesoare spargerii, deși faptul că nimic nu fusese deranjat de la locul lui și că hoțul știuse exact unde să caute arăta clar că era cineva ce cunoștea casa. Ciudat era că se ostenise să spargă casa când avea acces direct. Îmi mirosea a înscenare. Mi-ar fi folosit foarte mult să mă aflu la fața locului, însă nu mă invitase nimeni și nici n-aveam chef să călătoresc. În seara asta voi face cercetări și voi vorbi cu prieteni ale cunoscuților casei prin telefon; însă până atunci, preferam să respir liniștită și să-mi golesc mintea de orice grijă.

Am descuiat ușa casei mele și am intrat înăuntru fără grijă, aruncându-mi geanta ușoară pe canapea. În drum spre atelier, am dat o raită pe la bucătărie pentru un suc. Bând pe îndelete elixirul reînvigorant, am împins ușa de la camera largă plină de sculpturi terminate sau în proces de creație, deja gândindu-mă, învinsă, la unghiul ce trebuia să-l dau bustului ce-l începusem ieri.

Pur și simplu nu avusem ce face – sau asta era o afurisită de scuză pentru faptul că abia mă întorsesem de la bibliotecă, după o raită la arhive – și mă apucasem de sculptat capul unei persoane. La început, nu știam pe cine imortalizam în lutul moale; însă peste o oră, de pe masa mare mă privea, grav, capul frumos al lui Sasuke. Mă holbasem la el cu o privire goală, furioasă, însă nu distrusesem sculptura abia începută așa cum primul impuls îmi ordonase. O luasem în brațe și-o pusesem pe raftul proiectelor neterminate, înfășurând-o frumos în foliile de protecție; apoi, fugisem în camera mea și încercasem din răsputeri să-mi scot bestia aia nenorocită și arogantă din cap.

Nu era normal ce se întâmpla, mi-am spus enervată. Deloc normal. Ei, nu e ca și cum nu știu că sunt puțin sărită de pe fix – bine, puțin mai mult – însă să te gândești non-stop la un vampir criminal, sadic, și fără scrupule nu-mi dădea prospecte prea bune asupra viitorului meu psihologic. Sau a prezentului. Recunoscusem că eram atrasă fizic de el, ce mai voia nenorocita de conștiință de la mine? Sau orice o fi!

Uram să nu pot să mă controlez. Știam să controlez și puteam să manipulez orice în jurul meu, dar eu însămi deseori reprezentam o entitate imposibil de atins, ceva ce eu uneori nu înțelegeam, și asta era exasperant de umilitor și patetic! Mârâind în barbă înjurături amestecate adresate când mie, când lui Sasuke, mi-am ridicat privirea.

Am încremenit. Geamul larg, pe care se revărsa lumina, era deschis cât se putea de tare. Oricine intrase, trebuia să fie solid și înalt, dacă avea nevoie de atâta spațiu, decretă automat simțul meu analitic. La naiba, cineva îmi spărsese casa! se trezi atunci și partea umană. În miezul zilei? Dar cum…

Am fugit spre fereastră, și m-am uitat în jos. Nicio scară nu era atașată de pervaz, și nici un copac nu era prin apropiere. Dar eu nu lăsasem geamul deschis, eram sigură! Doar nu-s nebună. Tulburată, suspicioasă, m-am întors și am privit atentă în cameră. Unele dintre sculpturi erau descoperite, mișcate, iar altele despachetate. Dar… dar unde era persoana în cauză, dacă nu-l văzusem când…

- Bau.
În acea clipă, tensiunea și nervii făcură o varză de toată frumusețea, cu focoasă de 10 tone, și am explodat.
- Aaaaah! am țipat speriată, întorcându-mă fulgerător în spate.
N-am văzut nimic însă, decât un fel de ceață cenușie. Brusc, în fața ferestrei, stătea Sasuke, râzând de parcă mă pictasem verde cu buline roz sau făceam striptease într-un costum Muppets sau ceva de genul. Șocată, l-am privit cu furie. Cum naiba făcuse asta?
- N-ai idee cât de hilară a fost faza asta! izbucni Sasuke pe vocea lui profundă, râzând în continuare, distrăgându-mă. Nu mă așteptam să te sperii așa!
Deși vedeam roșu în fața ochilor de mânie, sunetul vesel, frumos al vocii lui amuzate îmi plăcea enorm. Păcat că nu râdea mai des. Chiar păcat. Arăta de mii de ori mai bine decât acel zombie fără suflet cu care mă obișnuisem să am de-a face. Și acum, cu soarele jucându-i-se în părul ciufulit, cu ochii roșiatici accentuați înnebunitor de lumina intensă, și zâmbetul mare de pe chipul lui, ai fi spus că era altă persoană.

Am scuturat din cap. Saku fetițo, tu ești nebună. Nenorocitul are dreptate! Tâmpitul îți sparge casa și tu stai și-l contempli fără nicio problemă…?
- Ce naiba cauți aici? am întrebat mânioasă, îndreptându-mă spre el.
Calm, Sasuke se întoarse cu spatele la mine și închise geamul. Apoi, tacticos, își ridică capul spre mine.
- Îți admiram talentul, răspunse simplu, ocolindu-mă în așa fel încât eu mă aflam în spatele lui acum, iar el cu fața spre rafturile pline de sculpturi.
- Ți-am dat eu voie? am mârâit, deși eram flatată.
- Nu, l-am văzut ridicând din umeri. Unde mai era distracția dacă făceam asta?
Am oftat, realizând brusc că nu ajungeam nicăieri. Să-l înveți maniere pe sălbaticul ăsta era ca și cum încercai să îndrepți coarnele unui berbec trăgându-l de coadă.
- Ești imposibil… i-am spus apropiindu-mă.
- Mulțumesc, făcu el prompt.

Trecu o clipă de liniște. Eram lângă el acum, și-i vedeam ochii melancolici trecând peste fiecare piesă din colecție; și în acel moment, tot ce-mi doream era să pot citi gânduri.
Însă nu fu nevoie.
- Îmi place mult piesa asta, murmură el brusc și luă în mână fluturele înjunghiat pe care îl creasem cu două sau trei zile în urmă.
Satisfăcută, am remarcat că era rupt de gânduri, ceea ce-l lăsa vulnerabil.
- De ce? am întrebat curioasă.
- Are o frumusețe aparte. Ai exprimat perfect eforturile fluturelui de a pleca, încercările lui de-a scăpa, însă și faptul că le face doar din mândrie. N-ar vrea ca cel care l-a prins aici să știe că a capitulat; e doar un joc, însă un joc mortal. E atât de multă putere descătușată în fluturele acesta…

Nu mă privea în timp ce vorbea. Era acaparat complet de sculptura din mâna lui, așa cum eram eu acaparată de el. Eram uimită, de fapt. Viziunea lui era exact cum mă așteptasem să fie, pentru că exact așa-mi înțelegeam și eu creația; însă profunzimea extraordinară cu care o receptase și felul ciudat în care se identifica cu acel fluture era șocant. Ceva îl ținea pe loc, poate. Realizam că diferența dintre el și mica insectă era că Sasuke nu mai încerca să scape, nici măcar din mândrie.

Îmi aminteam acum ceva din arhivele rare în care se menționa familia Varenne; faptul că, la o săptămână după ce muriseră părinții lui, soția sa și fiul său de 5 ani muriseră tot într-un atac al vampirilor. Nu înțelegeam însă, și voiam s-o fac. El era acel Sasuke, cumva…? Dacă da, lucrurile se complicau și se simplificau înspăimântător… pentru că pumnalul ce-l ținea pe el în loc ar fi fost trecutul. Și atunci n-ar mai fi fost un pumnal, ar fi fost un fel de sabie Excalibur, de neclintit decât pentru o singură persoană; și asta dacă exista o asemenea ființă.

- Ia-l tu, am spus apropiindu-mă de el, fără să mă gândesc la ce făceam, și punându-i o mână pe umăr.
Sasuke clipi din ochii mari de parc-ar fi ieșit dintr-o transă.
- Ce?
- Ți-l dau ție, am repetat. Dacă-ți place, poți să-l iei.
Mă privi iar cu expresia aceea de nedescifrat, grea, impasibilă, care mă înnebunea. Încet, puse mica sculptură în buzunarul mare al jachetei negre, cu guler înalt, și murmură un atât de slab „mulțumesc” încât eram cât pe-aci să cred că mă înșel.
- Și asta e frumoasă, indică el brusc spre o femeie ce plângea în genunchi, de pe raft. E atât de multă durere, însă simți acut că n-o poți ajuta.
Am dat din cap, mută.
- Iar asta ești tu, declară el la fel de brusc, imprevizibil.
Am tresărit cu putere. Sasuke privea absorbit un zid înalt – în miniatură desigur -, simetric, în care cărămizile erau frumos aranjate și clare; însă era o gaură pătrată în mijlocul zidului, pentru că lipsea o cărămidă, care se afla jos, pe pardoseala mică. Era o sculptură destul de mare, foarte semnificativă, care îmi luase timp și efort. Nu am îndrăznit să-l întreb de ce mă vedea pe mine acolo.

- Nu, murmură el iar, suntem amândoi acolo. Când ai făcut piesa asta?
- Acum un an… am răspuns meditativ.
Câteva clipe, mă analiză iar cu ochii aceia imenși. Apoi, se lăsă încordat pe unul din scaunele din cameră și mă întrebă cu o sălbăticie ce mă intrigă:
- De ce ți-e frică ție cel mai mult pe lume, Sakura?

Dana · Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 12:48

Edit
Ma bucur ca ai adus nextul , sa fiiu sincera a ti-am citit ficul de cand lai inceput dar tot uitam sa dau
un com referitor la capitol a fost lung si intrigant, totusi mai astept un moment intre cei doi
Spor la idei si sper sa ma poti anunta de next

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 13:56

Hei

Mersi de anunt thank you

Mi-a placut asa de mult acest capitol, mai ales sfarsitul. Au fost multe sentimente care s-au desprins din acest capitol,dar parca cele de la sfarsitul capitolului s-au resimtit cel mai tare, cel putin pentru mine happy

Imi place mult cum descrii totul si sper sa aduci cat mai repede next-ul puppy eyes

Pana data viitoare sa ai parte de idei geniale heh

Te-am

~Sayonara~ a hug

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 14:22

Annyong!

Deci capitolul asta a fost GENAIL! De-a dreptul genial...

Credeam ca Sasuke o sa vada sculptura cu fata lui...sper ca nu o sa o vada...asta ar fi penibil pentru Sakura... ingrijorat

Mersi de anunt...vreau next-ul...m-ai facut curioasa!

Anunta-ma la next! Te pwp dulce si spor la scris in continuare!!! kiss

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 15:39

Buna! Multumesc ca m-ai anuntat! Asa cum a zis cineva mai sus,sentimentele au fost foarte bine conturate la sfarsit,si au fost vizibile in cateva paragrafe. Sasuke sa spunem ca este un vampir...uman :)). In sensul ca are si o parte buna. Totusi,sper sa nu vada sculptura fetei lui pentru ca ar fi umpic cam ... Patetic. Sper ca ii vei apropia din ce in ce mai mult. Spor la scris,si ai grija sa aduci nextul cat mai repede caci te mananc cu fulgi cu tot! Te-am pupat!

Subiect: Re: Piatră Fără Zid Mar 13 Aug 2013, 17:56

Vaiii!

Ce capitol superb! Imi place la nebunie cum ai descris sentimentele Sakurei! La inceput am crezut ca Sasuke va vedea sculptura fetei lui, dar totusi ma bucur ca n-a vazut-o. Nu am inteles de ce i-a spus Sakurei ca el si ea sunt ca acel zid, iar apoi a intrebat-o de ce ii este frica cel mai mult. A fost ciudat. Oricum, astept next-ul cu nerabdare. Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare! Spor la scris si la idei! Kissez! kiss