Știu deja că mă veți dezamăgi. Știu deja cum veți reacționa, știu că vreți să mă răniți, să mă faceți să mă simt inferioară vouă, știu toate acestea. Dar atunci.. de ce totuși simt cum ceva din mine parcă s-ar sfâșia constant? De ce mă simt de parcă nu aș mai avea aer, de parca m-aș sufoca? De ce am impresia că o să mă zdrobesc? Nu vreau! Nu vreau să fiu eu aia umilită, nu după toată munca depusă, nu după toate compromisurile pe care le-am făcut. Am și eu orgoliul meu, să știți, și n-am de gând să-l calc în picioare numai de dragul unor rezultate bune. Heh, rezultate, sigur, mai degrabă e vorba despre lingușire și atragerea atenției. Vouă nu vă trebuie decât laude de moment, lucruri care să nu dureze. Vouă nu vă trebuie ambiție, perseverență, vouă vă trebuie doar răsplata căpătată pe nedrept.

           Îmi venea să vă țip în față, să vă spun cât de detestabili puteți fi, cât de mult vă pot urî. Aș fi vrut să vă spun asta, dar am zâmbit și am tăcut naibii din gură, făcând încă un compromis. Și apoi încă unul și tot așa. Urăsc când se ajunge la asta, mai ales că voi sunteți ăia pentru care mă zbat eu aici. Și de ce? Ca să ajung să aflu că voi de fapt nu sunteți de acord cu nimic din ceea ce, cică, am făcut împreună? Pardon, e ceea ce am făcut singură, numai că aici se punctează munca în echipă, am uitat. E vina mea că am încercat să fac ceva diferit, ori că nu vreau să îmi calc principiile în picioare numai ca să mi se spună un amărât de ‘felicitări’?

           Ah, sunteți atât de josnici, dacă aș putea să vă spun în față ceea ce cred despre voi, dacă aș avea curajul să îmi afirm punctele de vedere și să vă spun că nu îmi pasă care e părerea voastră.. Ce ați face atunci? Cum ați reacționa? Zău, mi-ar plăcea la nebunie să vă văd fețele mirate, confuze, surprinse de comportamentul meu sălbatic. Da, ce să-i faci, nu ați reușit și nu veți reuși să mă cunoașteți pe mine, pe cea care sunt cu adevărat. Nu am de gând să vă las să o faceți, nu am nevoie de voi. Asta e ultima dată când vă accept, de acum încolo suntem simpli străini, iar dacă se va întâmpla să aveți nevoie de mine, mai bine uitați. Nu vă faceți griji, dacă o să am nevoie de voi, o să știu să vă folosesc în așa fel încât să capăt ceea ce vreau.

           Îl văd, îl simt, știu că este aici. Parfumul său dulce, aroma sa iute, savoarea subtilă. Îi simt străfulgerarea din privire, știu că mă privește, știu că mă vede și că mă vrea moartă. Mă vrea înjunghiată, străpunsă de ale sale gheare reci, înghețate. Mă cutremur și zâmbesc, știu că îi place să mă chinuie. Respir încet, sacadat, ca dintr-un impuls. Este un nu-știu-ce necunoscut, este ceva ce mă înfioara și îmi face plăcere deopotrivă. Este o plăcere erotică, scăldată în trăiri carnale, perverse. Nu știu cum aș putea descrie asta, e de parcă m-ar pătrunde cu toată ființa sa, dar n-ar reuși să mă domine, nu pe mine. Eu îi sunt superioară, îi sunt prada și prădătorul, cea care îl înnebunește, cea care nu îi poate scăpa și cea pe care o vrea moartă și vie în același timp. Am reușit să îi întunec mintea, l-am făcut să-și piardă cugetul.

           M-a prins! Îi simt degetele lungi plimbându-se pe pielea gâtului meu dezgolit. Înfășurată într-un șal vaporos, am devenit prada unei creaturi ce nu știe să se oprească devorându-mi trupul și spiritul. Mi-a prins încheieturile în încleștarea sa de fier. Probabil că ar trebui să țip, să strig după ajutor, însă îmi place, mă cutremur toată simțindu-l cum mă adulmecă. Râde periculos de suav, e tandru și totuși brutal, mă sfâșie și mă mângâie deodată. Captivarea este cu atât mai mare, cu cât mă lasă și pe mine să îl rănesc. Îl zgârii și-l lovesc cu pumnii, îl fac să râdă și mai tare. Nu sunt decât o copiliță, așa cum numai el poate să îmi spună și cum numai el poate să înțeleagă. Sunt doar o ființă întrupată în carne, înviată cu suflet. Sunt a lui, deși niciodată nu i-am apaținut și el e al meu, deși m-a dominat întotdeauna.
Mă contrazic de fiecare dată când vorbesc despre el, căci persoana sa nu este altceva decât închipuire, imaginea creată în mintea mea bolnavă. Mă doare să îl văd suferind, știind că tot eu sunt cea care îl face să sufere. Mă doare să știu că el de fapt nu există, că e doar imaginașie și închipuire. Mă doare, dar nu atât cât îl poate durea pe el. Poate.. o să avem cândva ocazia de a ne întâlni cu adevărat, de a ne iubi, de a fi mai presus de această plăcere păgână. Vreau să cred că va fi așa, dar.. îngerii nu pot apărea în fața demonilor, așa cum ziua și noaptea nu se întâlnesc nicicând.

           Atunci când crepusculul ne va uni..