Ce s-ar întâmpla dacă aș încerca să mă sinucid? Ce aș simți atunci? Sau voi, ce ați simți voi? Hm, mi-am spus cugetând cu grijă la ceea ce tocmai îmi trecuse prin minte. Străduța îmi oferea o imagine tocmai bună asupra șoselei, asupra mașinilor care treceau pe cele două benzi aglomerate. Un grup de liceeni venea în sens contrar. Nu erau cu mult mai mari decât mine, însă fumul de țigară ce le aluneca printre degete le mărea vârsta cu cel puțin câțiva ani. Am oftat auzind frânele unei mașini undeva în spate. Știam că acela era momentul, că avea sa fie atunci ori niciodată. Am cedat și am pășit în dreapta, tot mai mult. Mă apropiasem de șosea și, cu fiecare pas facut alături, deveneam o țintă perfectă pentru automobilul al cărui șofer încă nu mă observase. Atrăsesem deja privirile celor de pe trotuarul alăturat, așa că nu mai aveam nimic de pierdut.

           Am sărit pur și simplu pe mijloc, privindu-l pe omul îngrozit, în ochi. Îi puteam vedea nedumerirea și spaima ce se transforma, încet, încet, în furie. Apăsă claxonul cât de tare putu, însă nu aveam de gând să mă dau la o parte. Încă mai aveam timp. Tinerii de pe partea cealaltă aclamau și scoteau sunete barbare. Doi sau trei dintre ei își scoseseră telefoanele, pregătiți de un spectacol sângeros. Toți zâmbeau și se comportau de parcă tocmai făceam cel mai firesc lucru de pe pământ. M-am răsucit pe călcâie și m-am ascuns printre mașinile parcate pe trotuar. Scăpasem cu viață, plănuisem asta încă de la bun început, însă îmi îngăduisem câteva secunde de adrenalină în plus. Mi-am ridicat privirea la nivelul grupului care acum mă privea tăcut. Nici două secunde nu le-a luat până să își dea seama că totul fusese o șaradă. Câte injurii am auzit astăzi nu cred să mai fi auzit în toată viața mea. Devenisem un mutant, așa cum mă descriau băieți și fete deopotrivă.

           “Lașo! Nenorocito! Prefăcuto!” Am zâmbit auzind toate acestea. Știam că așa se va întâmpla, simțisem încă de la primul gând morbid. Îi priveam cu superioritate, îi cercetam în amănunt, încercând să surprind fiecare gest pe care-l schițau. Unul dintre băieți s-a enervat, a traversat strada și s-a apropiat amenințător de mine. M-am dat doi pași înapoi.. La asta nu mă gândisem. Aveam să o rup la fugă sau aveam să stau și să văd până unde ducea cruzimea umană? L-am privit pe individ cum se apropia din ce în ce mai mult de mine, însă când să pășească pe trotuar, o mașină i-a spulberat pur și simplu trupul. Am privit cum sângele îi părăsea corpul, cum ochii îi ieșeau din orbite și cum craniul i se sfărâma de asfaltul prăfuit. Apoi am auzit vocea groasă a unui bărbat ce mă întreba dacă sunt bine. Am scuturat din cap. Nu era real. Privind înainte, căutându-l pe tânărul ce aproape că îmi pătase haina cu sângele său, l-am văzut, alergând după grupul ce lăsase baltă toată această banalitate. Am plecat, fericită că încă o dată, natura umana îmi confirmase cât de singur poți fi în această lume. Mda, n-avea să mă salveze nimeni din calea acelei mașini, n-avea să fie niciun final fericit, nimeni n-avea să își bată capul cu o biată copilă fără speranță. Am oftat, zâmbind în continuare. Pornind din nou pe drumul către casă, mi-am amintit cât de lungă avea să fie tema la fizică din acea seară.

           Haide, mi-am spus, ce poate fi mai rău decât huiduielile și acuzele? “Totul”, veni raspunsul anonim al conștiinței mele.

           Nu! Nu plecați, nu mă lăsați singură, nu vreau! Îmi place singurătatea, dar știu că mă mint singură, cui i-ar plăcea să-și petreacă viața printre ruinele unui suflet ce a strălucit altădată? Dar nu, de fapt nu am fost niciodată una dintre acele entități care să emane căldură, nu am reușit niciodată să îi fac pe cei din jurul meu să se apropie de mine, mi-a fost teamă. Și-acum mi-e teamă, mai mult ca niciodată, mai ales că simt cum mă pierd, cum mă dezintegrez încet, silențios. Zâmbesc fals în fața voastră, a celor care nu mă vedeți cu adevărat, sperând că va fi măcar cineva care să mă observe pe mine, pe adevărata ”eu”. Nu există.

           Mi-e groază să mă gândesc că de fapt nu este nimeni acolo care să mă prindă sau care să încerce să mă facă să zâmbesc. Am aflat deja asta, sunt singură. Știu, o simt, sufăr, dar nu zic nimic, nu vouă. Nu vă dau satisfacție și totuși continuați să mă loviți, de parcă ignoranța nu ar fi și așa destul de rea. Nu sufâr din cauza iubirii, probabil niciodată nu o voi face, căci nimeni nu va vrea să se apropie de mine. Nu eman atracție magnetică, nu îi fac pe oameni să se simtă bine în preajma mea.. Ăsta-i păcatul meu, oroarea mea, dar.. Nici voi nu vreți să mă cunoașteți. Într-un fel poate-i mai bine așa, până la urmă ce îmi pasă ce faceți voi?

           Și totuși, oricât de gros ar fi zidul din jurul meu, oricât de mare ar fi ignoranța mea, oricât de puternică aș părea, sunt slabă. Recunosc, o știu, o conștientizez și mi-e frică. Mi-e frică de singurătate, mai mult ca de orice altceva. Dacă ar fi să mor acum, aș vrea să fac asta, de dragul meu, numai al meu. Dar apoi mă gândesc că sunt persoane care țin la mine și care mă iubesc, chiar dacă sentimentul nu-i reciproc. Știu asta, simt asta, mă împiedică propria conștiință să pun capăt suferinței. Îmi blestem zilele, îmi blestem nopțile, nu aparțin acestei lumi. Nu sunt a voastră, nu sunt a nimănui, sunt singură și singură voi rămâne. Există momente de bucurie, da, există succese, însă totu-i umbrit de eșecul de a nu îmi găsi locul nicăieri, nici în societate, nici în micul meu colț de singurătate. De ceva timp parcă, nici singurătatea nu mă mai acceptă. Am ajuns să aparțin neantului, vidului și frumosului crepuscul.

           Oh, de-ar fi așa și tot ar fi mai bine. Dar eu.. eu nu vă vreau. Sufăr, dar nici nu vă accept. Orgoliul mă macină, mă face să văd numai defectele, acele carii care vă rod sufletele putrede de-atâta otravă cotidiană. Îmi pare rău, dar sunt mai bună de atât. Sunt singură, dar vă sunt superioară, sunt un urmaș al întunericului, în al cărui suflet va ajunge numai flacăra iute a Iadului, numai arsura provocată de aceasta mă mai poate ustura acum. Nu sunt o ciudată, nu sunt satanistă, nu sunt nimc din toate acestea. Sunt un nimeni echivoc care nu-și poate stăpâni furia, mania și propria ură.

           Vă urăsc și-o recunosc lesne, fără ocolișuri. Sunteți groaznici, o știți, o știu, dar totuși ne comportăm de parcă nu ne-ar păsa. Și, oh, cât ne pasă de fapt!

           Comportamentul tău este de departe cel mai dezagreabil din câte am văzut. Te porți cu toți la fel, îi ridici în slăvi pe față, când, de fapt, nu faci altceva decât să le mânjești imaginea cât poți de mult. Ce să spun, eleva model, cea care strălucește în ochii profesorilor, ‘aia bună’, cum te știe majoritatea. Restul, noi ăștia care ne dorim mai multe de la viață în afara unor note de două cifre răsfirate printre paginile catalogului, suntem pleaba. Suntem ăia de la picioarele tale care cică ar trebui să te asculte, oricâte prorcării ți-ar ieși pe gură.

           Într-o zi cred că o să-ți zic care-i părerea mea sinceră despre tine, căci până acum nu am avut ocazia să îți împărtășesc decât frânturi din gândurile mele criminale. Într-o zi cred c-am să ajung să te iau deoparte, undeva unde nimeni nu ne poate vedea, ori auzi. Și-atunci, în ziua aia, am să te chinui așa cum n-ai mai fost chinuită până acum. Am să te leg de-un scaun și-o să te tai în bucățele, o să te fac să strigi și-o să-ți înabuș urletul groaznic cu mâinile goale. O să te las să mă muști, să-mi simți sângele umplându-ți gura, să te fac să vrei să scuipi, dar să nu te las, să te fac să-ți vină rău. O să te fac să vrei să mori rapid și nu-ți voi îndeplini dorința, căci, în fond, cine ești tu să-mi comanzi mie?

           O să fie un spectacol pe cinste, poate-am să te filmez strigând disperată după ajutor. Poate, încă nu sunt sigură. Dar, ce-i cert e că într-o zi am să-ți arăt ce au creat cuvintele tale. Nu e întru totul vina ta, de ce să mint, dar este și contribuția ta înlăuntrul monstrului ce din mine iese nestingherit. Ma dezguști, ăsta-i cuvântul, îmi vine să vărs ori de câte ori îți privești cu indiferență unghiile lăcuite, date cu sclipici. Îngâmfarea a pierdut de mult în fața ta, la fel și inutilitatea, căci ești mai presus decât un nimic, ești mai presus de nulitate, ești centrul infinitului nimic și-acolo vei rămâne întru eternitate.

           Ah, cât iubesc să-ți aud plămânii inhalând aerul murdar. Da, ador să te văd chinuindu-te, implorând cu vocea blândă, smerită chiar. Ador să văd cât se poate schimba un om numai văzând sânge, propriul sânge. Te ador!