Am ajuns să trăiesc într-o lume în care comunicarea nu se mai face decât prin intermediul tastelor de la calculator. Am ajuns să trăiesc într-o lume în care oamenii nu mai înțeleg pe deplin sensul cuvântului “comunicare”, ca să nu mai spun de etimologia sa, termen ce în sine depășește orizontul lor de cultură. Am ajuns să cred, să conștientizez de fapt, că cel mai mare blestem al meu este acela de a trăi într-o lume în care să fiu înconjurată de oameni inculți, care nu mai știu să vorbească corect.

         Se presupune că a vorbi românește este o necesitate, un lucru care trebuie știut și gata, dar zi de zi mi se confirmă contrariul. Ignoranța și incultura sunt două lucruri diferite, însă combinația dintre cele două mi se pare dezagreabilă de-a dreptul. Mi-e teamă, mi-e groază, mi se face frig. Simt în ceafă suflul marilor poeți și compozitori ai literaturii române, oameni de care s-a auzit peste hotare pentru munca și talentul lor. Aud parcă cum ignete de durere și de spaimă ies din mormintele lor, pângărite de atâtea greșeli, de atâtea erori ce devin, treptat, orori ale lingvisticii. Mi-e greu să înțeleg cum de se poate trăi cu nimic, cum de un om nu simte nevoia de a citi, de a se cultiva, de a afla. Mi-e teamă să aflu mai multe răspunsuri, căci poate voi deveni și eu ignorantă, la fel ca ei.

         Oare voi trăi înconjurată de oameni cu care să nu pot comunica în niciun fel, oameni ca aceștia vor ajunge să mă conducă și să îmi spună, în termeni simpli ce nu există în DEX, cum și ce să fac? Voi ajunge să mă lovesc la tot pasul de greșeli gramaticale de ordin primar, ce se învață în clasele primare? Mi-e groază când mă gândesc la soarta mea, este tristă și nu îi văd limanul, opreliștea, ceva care să mă facă să gândesc pozitiv. În fine, uneori cred că eu sunt cea care greșește, care nu mai știe să scrie corect. Mă duc, mă documentez și aflu că problema nu-i la mine. Că vorba-ceea, “Când un om îți spune că ești beat, nu-l crede, însă când mai mulți îți spun asta, du-te să te culci.” De ce am scris oare “nu-l” cu cratimă? Ei, este o treabă complicată, vedeți voi, de obicei particula negativă “nu”, în forma sa scurtă “n-“, se desparte prin cratimă, liniuța aceea simpatică, de complementul direct, ori indirect.

         Deja am bulversat câteva persoane, mai mult ca sigur, dar situația e atât de gravă, încât oamenii nu mai înțeleg ironia, sarcasmul. Trebuie să le spui în față că sunt proști, altminteri îi vezi afirmând, dând din cap cu un zâmbet tâmp pe față. Ah, și ce-mi vine să-i iau la palme, să îi trezesc la viață, să vadă odată că gramatica nu e substantiv propriu și că “literatura română” nu este vreun nume excentric. Să își dea și ei seama ce înseamnă valoarea și să reușească să critice așa cum trebuie, fără a scrie “noștri” și “voștri” cu doi de “i”, ori să aplice vestitul pronume fără prepoziție “româna care o vorbesc unii”. Să învețe și ei că înainte de “deoarece” se pune virgulă și că subiectul și predicatul se înțeleg atât de bine, încât țin neapărat să nu fie despărțite de nimic, fie și de-o simplă, amărâtă, enervantă virgulă.

         Mi-e groază de viitorul meu. Ori de-al meu, ori de-al altora care îl implică și pe-al meu..

         Aș vrea să nu mai văd suflete chinuite, să nu mai văd cum se rănesc, cum se distrug. Aș vrea să văd cum ar fi un loc în care oamenii să nu se rănească reciproc, în care să nu existe invidie, ori indiferență, în care să nu poți spune decât adevărul. Aș vrea să pot aduce un strop de fericire pe chipurile triste ale celor care nu mai au familie, care nu au prieteni, care se simt singuri. Aș vrea să îi pot îmbărbăta, să le pot spune că totul va fi bine, fără să mint. Aș vrea să fac ceva care să schimbe totul, ceva care, prin sacrificiu, să aducă mai mult decăt larimi și durere. Aș vrea ca, renunțând eu la fericire, fericirea altora să le fie redată. Aș vrea să vă pot strânge în brațe, să vă pot linilti, dar nu pot. Sunt neputincioasă și știu, sunt conștientă de dureroasa mea soartă de simplu muritor. Vreau să ajut și nu pot..

         De fapt, nu-i decât o minciună, una mare. Vreau, dar nu pot. Poate pot, dar nu vreau. Mi-e greu, trăiesc înconjurată de oameni care și-au pierdut speranța, care mă fac să mă gândesc dacă mai merită trăită această viață. Eu știu răspunsul, îl știu și-l respect, dar alții nu au aflat încă valoarea vieții, a adevăratelor sentimente, a adevăratei prietenii. Poate că nici eu și poate că-i doar o preafrumoasă iluzie, dar încerc. Încerc să nu mă afund în tristețe și încerc să văd și lucruri bune printre atâtea dezastre. Reușesc, dar nu de fiecare dată. Și-atunci îmi spun “la ce bun”? La ce bun să încerc atât pentru ceva irealizabil? Căci eu vreau să alin sufletele aflate în agonie, dar îmi dau seama că nimeni nu mă va alina pe mine.. Și-atunci ce rost mai are, când știu deja că voi suferi? Știu și totuși îmi spun că aș suferi dacă toți ceilalți nu ar mai face-o. O sută, o mie de ani, o eternitate de-ar fi și-aș suferi.

         Nu sunt un suflet nobil, sunt la fel de păgână sau poate chiar mai mult decât toți ceilalți. Sunt mai profană decât un ucigaș, dar gândesc cu mintea limpede și cred că soluția e sacrificiul. Sacrificiul nu ar aduce însă fericirea tuturora. Nu ar ajuta oamenii care încă țin la mine, nu ar face decât să îi afunde și mai mult în mocirlă. Nu ar face nimic bun, nimic de luat aminte, nu ar ajuta. Vreau să ajut și chiar și-așa, mâinile îmi sunt legate, vreau să pot simți tot și să îi scutesc pe ceilalți de durere, vreau să fiu eu cea care dă o nouă șansă și să nu cerșesc bunătate.

         Vreau.. și-atât. Sunt egoită și vreau eu totul, sunt atât de egoistă încât nu mă gândesc și la ceilalți, dar sunt pe-atât de egoistă pe cât îmi permite sufletul care îmi zice că un sacrificiu nu ar cauza nimănui suferință. Sunt conștientă de contrariu, dar dacă ar exista fie și cea mai mică ocazie de îndreptare, nu aș ezita. Sper s-o pot face atunci când va veni timpul.

         Atât.